Nu stiu de ce toata lumea imi spune ca sunt serioasa. Poate se lasa indusi in eroare de fata mea prea lunga. E adevarat ca zimbesc cam rar, dar asta pentru ca mai tot timpul mi-e lene. Dar de la lene la lipsa de simt al umorului e cale lunga, sau mai degraba nu e nici o cale. Distanta e asa de mare caci nu are sens o astfel de confuzie. Nimic nu ma enerveaza insa mai tare decat remarca-intrebare: “dar de ce esti asa de serioasa” si polemica ce-I urmeaza de obicei:
- Nu sunt serioasa.
- Ba da, hai spune, s-a intamplat ceva? Ai vreo problema?
- Nu, nimic. Este totul ok.
Si tot asa, o gramada de asigurari pe care trebuie sa le dau pentru ca nu se opreste totul aici. Trebuie sa dau raspunsuri pozitiv-asigurative la cel putin trei capitole: sanatate, amor, serviciu. Nu ma intelegeti gresit. Imi plac prietenii mei, dar sufar sa fiu de fiecare data in centru atentiei lor. Unde mai pui ca niciodata nu se lasa pe deplin convinsi de raspunsurile mele. Astfel ca raman subiectul lor de discutie si atunci cand nu ne-ntalnim:
- Ai vazut-o pe A. azi? Nu era prea vesela. Nu stiu ce are ca n-a vrut sa-mi spuna. Mai sun-o si tu si tine-o de vorba poate tie iti spune. Sa o ajutam cumva…
Niciodata n-am fost subiectul unei drame. Viata mea personala si profesionala e simpla si fara pete negre. Nu merit “gloria” unei vieti tumultoase si cu atatea tenebre cu care ma innobileaza in imaginatia lor prietenii mei. Si nu numai ei au astfel de fantezii. Am devenit si deliciul colegilor de serviciu. Ei chiar reusesc sa ma infurie. Arata toti ca niste hiene jumulite, zambitoare ce-I drept, si incearca sa-mi plaseze mie motivatia lor de frustrare.
- Ti-a zis sefu’ ceva rau?
- Esti obosita?Nu ti-a apobat concediul?
- Nu mai ai bani pana la salariu?
- Te-ai certat cu vreun client?
- Ti-a picat calculatorul?
- Incerci sa te lasi de fumat?
Se bucura enorm sa gaseasca pe cineva care sa fraternizeze cu situatia lor. Iar mie mi-e atat de lene asa ca nu le raspund lasandu-I sa presupuna ca au dreptate. Asa am devenit cel mai povestit personaj din birou caci sunt, fara sa vreau, exemplu pentru orice li se-ntampla colegilor.
- Da, te-neleg, imi pare rau. Ar fi bine sa discuti cu A. caci si ea a trecut printr-o situatie similara.
La 30 de ani lenea a devenit o calitate aristocratica pe care nu mi-a mai permit. Nu ca mi-ar pasa de prea mult de cei din jur, dar nici sociopata acestui sfarsit de secol nu-mi doresc sa fiu. De fapt eu nu-mi doresc nici un titlu care sa ma oblige sa fiu activa intr-un fel. Treaba e ca trebuie sa imi apar acest drept la pasivitate si culmea, pentru asta trebuie sa fiu…un pic activa?! Cert e ca m-am decis sa le zambesc mai des.
Asa ca de cate ori imi intalnesc prietenii imi extind larg buzele intr-o mimica ce cu mandrie o pot numi azi zambet. Am exersat in fata oglinzii si stiu exact traseul pe care trebuie sa-l imprim buzelor mele. Sa nu credeti ca este lucru usor. Cel mai greu a fost sa mentin comisurile la aceeasi inaltime. Stanga tindea mereu sa nu se alinieze cu dreapta, iar dreapta staruia sa se avante prea sus de parca participase dintotdeauna la un concurs de sarituri in inaltime. Am inteles acum povestea cu imparatul la care juma de fata ii rade, juma ii plange. E greu sa ai un zambet perfect. Cu tot efortul, nu reuseam decat sa dovedesc maxima elasticitate a muschilor fetei. Dar am zis ca poate sunt eu prea scrupuloasa si am hotarat sa il testez.
Am observat ca toti cu care ma intalnesc fac la fel probabil din spirit de competitie. Eu trag mai sus comisurile de parca le-as feri de dintii si incerc sa inghet asa. Imi e greu sa mai si vorbesc, astfel ca in ultima vreme pe langa un val neobisnuit de simpatie pe care il revarsa peste mine am aflat si mai multe lucruri despre ei. Si primesc paradoxal o gramada de declaratii de genul: ce bine e sa vorbesc cu tine. Bine dar eu nu mai vorbesc deloc!? In plus ma suna toti sa ne vedem cat mai des. Cica au nevoie sa vada o fata prietenoasa. Eu intre timp mi-am tonifiat atat de tare muschii fetei caci mi-ar fi usor sa particip la un concurs pt cartea recordurilor la capitolul “tractiune a unui camion de 2 tone cu buzele”.
Cu colegii de serviciu mi se-ntampla lucruri si mai ciudate. Aceesi simpatie si parca si un pic de respect. Probabil stiu si ei ce efort, de cate ore de antrenament este nevoie ca sa ajungi la preformantele unui zambet continuu. Sau poate e presupunerea aceea bizara pe care am auzit-o soptindu-si-o zilele trecute:
- Stie A. ceva. O sa ni se-ntample niscai mariri de salariu. Ba cica ne dau si masini sa le folosim in interes personal.
- Da, in plus si laptop-uri IBM! Am vorbit eu azi cu A. si mi-a confirmat.
- Iar la vara, la mare toata firma, 3 saptamani in plus fata de concediu si cazare la hotel de 4 stele!
- A. o sa fie avansata sefa de birou. Am vazut-o azi cand a iesit de la boss! Era fff zambitoare. Am intrebat-o ceva avansari si mi-a suras complice. E tare tipa si merita, pe bune!
M-am felicitat ca in sfarsit am gasit solutia pentru a fii un om liber de explicatii. Ce inseamna un ambalaj potrivit! In spatele lui imi pot “trai” clipele pasive cu mare desfatare, fara obligatii. Si in deplina armonie cu environmentul meu de prieteni si colegi. E o solutie infailibila!
Poate ca totusi infailibil este prea mult. Au existat si situatii care au contrazis regula asta de aur. Eu le iau ca exceptii.
Amicul cu care imparteam din cand in cand 5 minute de senzualitate a dat tonul la exceptii. Fascinat se pare de noua mea personalitate a declarat intr-o zi ca trebuie sa ne mutam neaparat impreuna, a doua zi a zis ca trebuie sa ne unim destinele. Si tot asa in fiecare zi, incurajat de zambetul meu, venea cu cate un plan facut sul si-l descafacea in fata mea. In capul planului ma desenase pe mine tinandu-l de mana strans, zambind. La picioarele noastre se adauga treptat un copil, doi, chiar si patru (de ce nu?), o casuta la munte si un apartament cu scara interioara de 150 mp in Bucuresti, fiecare dintre noi doi mergand cu masina lui luxoasa care trebuia schimbata la fiecare 4 ani. Ce sa va mai zic, a, copiii au asigurari de studii pentru ca la majorat sa poata pleca la Sorbona sau chiar la Oxford daca ii duce capul. Nu o sa va dezamagesc spunandu-va ca mi s-a facut lene si sa va las impresia ca as fi vreo egoista. La urma urmei din planurile alea ce tine de mine este doar facutul celor 2-3-4 copii. Nu, chiar m-am gandit ca e cazul sa trec pe modul natural de zambire. Amicul, care ma gasea intelegatoare, atenta la tot ce isi doreste, ma ruga sa-I spun”iubit sotior”. Si asa ii spuneam de cate ori il sunam la serviciu.Si el dadea pe speaker ca sa auda toata lumea. Scotea o poza recenta cu mine si le-o arata. Si il sunam in fiecare zi, ba chiar dupa un timp de 2-3 ori pe zi, conform planului. Caci incepuse sa lucreze la intemeierea planurilor si nu ne mai vedeam decat dimineata in fuga la cafea. Iar in aceste noi planuri cele 5 minute de sezualitate la 2 zile, au fost reduse sistematic la 5 minute pe saptamana, apoi 5 pe luna. Intr-o zi mi-a zis ca ma invidiaza ca sunt asa de linistita si zambitoare cand el are atatea pe cap, caci ajunsese la planul doi casa de munte. Dupa etapa asta cele 5 minute au fost taiate de tot din lipsa de spatiu. De atunci insa amicul a disparut si el din planuri. A venit intr-o zi o blonda naturala, cu un suras vopsit si cu cinci ani mai tanara ca mine sa-I impacheteze bagajeze. Se mutau la munte. Eu I-am zambit si ea mi-a zis:
- Esti foarte intelegatoare.
Am desfacut planurile lui, dar n-am dat de nici o blonda in ele. Cine stie, poate I-a scapat. La cate avea pe cap… M-am privit in oglinda si mi-am dat seama ca a aparut o problema. Din cauza atator ani de zambet mi-au aparut riduri.
La serviciu I-am gasit pe toti agitati. Cica numai eu eram zambitoare ca o floare. Sefu’ m-a chemat la el in birou. Era grav, zice. Cash Flow negativ, pierdere.
E greu sa explici unui absolvent de geografie ca acest cash flow negativ nu inseamna pierdere. Dar evident e si mai greu cand trebuie sa faci trei in unu: sa zambesti, sa enunti explicatii stiintifice si sa le faci intelese de un sef. Am ales doar prima varianta. A zis ca imi bat joc de situatia real dificila prin care trece compania. M-a trecut pe lista de disponibilizari. Am iesit zambind din biroul lui. Colegii m-au vazut si au crezut ca am un as in maneca. Cica imi dau 6 salarii compensatorii mai mari decat lor si ca o sa-mi fac propria firma. Unii si-au amintit ca prea zambeam cand lucram la calculator. Nefiresc, deci de pe-atunci furam informatii din companie si le directionam spre a mea. Cu siguranta falimentul asta nu e intamplator si eu am avut o contributie.
- De la A. ni se trage!
Dar nu mi-au zis in fata. Cred ca din delicatete. Oricum, cand am plecat mi-au dat CV-urile lor in semn de amintire.
Cu prietenii tin legatura prin telefon. Au fost revoltati ca datorita divortului meu au trebuit sa aleaga intre a ramane prieteni cu A. sau cu “iubit sotior”. Nu le-a fost usor si sunt convinsa, asa cu mi-au martusit, ca “au trecut prin clipe groaznice”. Se simt in continuare mult mai legati de mine, desi nu ne-am mai vazut demulta vreme. Si de aceea nu uita sa-mi trimita in fiecare weekend MMS-uri cu fosta mea casa de vacanta de la munte, caci sunt invitati acolo sa-si petreca timpul liber. Si eu le trimit raspund tot cu un MMS cu fata mea…zambitoare. Se bucura ca-mi merge bine:)