...Duminica la periferie, la niste pensionari, prieteni ai unui unchi. Sunt pensionati de putina vreme. Pensionari tineri. Luam masa intr-o sufragerie racoroasa, caci au pus draperiile. Ma plictisesc la masa. Ies in gradina. Mananc toate capsunile. Dezolare. Falsa rusine a mamei care e amuzata si induiosata. Pentru ca ma plictisesc, mi se arata cu degetul o colina unde pot sa ma duc sa ma plimb. Traversez un drum accidentat, umbros. Ajung in plina lumina: maci rosii in graul galben, un cer atat de albastru. Niciodata n-am mai vazut de atunci un rosu asa de stralucitor, un galben asa de galben, un albastru atat de intens, o lumina atat de tanara, atat de proaspata, atat de noua. Trebuie sa fi fost prima zi de nastere a lumii. Lumea abia fusese creata si totul era virgin. Totul a obosit de atunci, toate culorile s-au estompat, obisnuinta a umbrit totul. Ochii nostri au obosit de atata lumina, am pierdut paradisul.

Lumina cea mai stralucitoare, lumina Italiei, cerul cel mai pur, al Scandinaviei in luna iunie, nu mai sunt decat penumbra daca le compar cu lumina copilariei. Chiar si noptile erau albastre.