Notă: versurile din acest text mi-au fost inspirate de poezia Apă rea aparținând Elenei Maria (Ellen). Ea mi-a permis să le prelucrez ca să se potrivească tematicii povestirii mele. Faptele descrise în acest text nu au nici o legătură cu motivele care au stat la baza compunerii poeziei ei.

                     La prânz, bunica s-a întors de la colectiv și a pus masa scundă de lemn cu trei picioare în fața bucătăriei, să mâncăm la umbra dudului. După o jumătate de strachină de făsui, mi-am pierdut interesul pentru mâncat, gândul meu era la joacă. Am pretextat că mi-e tare sete și m-am repezit spre casă. Găleata cu apa de băut era în odaia din mijloc, la răcoare, acoperită cu un capac de lemn. Am luat de pe capac cănuța de metal smălțuit, am umplut-o jumătate și am băut pe nerăsuflate. Așa plină, mă mișcam mai greu și nu m-aș mai fi întors în arșița de-afară. De cum am pășit înapoi în tinda casei, mi-a atras atenția un fâlfâit rapid de aripi. Un zbârrrr scurt, și încă unul. M-am uitat în jur curioasă și am văzut un pui de rândunică rotunjor, căzut din cuib. Se oprise la picioarele scării de lemn ce urca în pod, zgribulit. Deși scurtă, coada îi era despicată. Mai trebuia să crească mult până la suplețea și culorile unei rândunici adevărate. Þopăia mișcând căpșorul în toate direcțiile, speriat de ceva. De mine? Până să mă dumiresc, Sultan, acest motan obraznic pe care bunica îl gonea mereu pentru că fura bucatele de pe masă în loc să prindă șoareci, țâșni de nicăieri și îl alergă prin tindă. Puiul bătea din aripi încercând să zboare dar nu reușea să se ridice decât la înălțimea genunchilor mei. Motanul, după el, ca într-un dans caraghios, părea că aterizează de fiecare dată pe jăratec și sărea cât de sus putea. Când îl prinse, își înfipse un pic colții în gâtul lui, fără să-l omoare. Intenționa să se mai joace un pic de-a vânătorul și prada. Ce satisfacție i-ar fi dat o victorie imediată, fără luptă înverșunată și îndelungată?
       Motanul dădu drumul puiului, lingându-se lacom pe bot. Se uita inexpresiv în jur, numai la pui nu. Dar de câte ori încerca acesta să se miște, își întindea lăbuța spre el, într-o mișcare prefăcut ezitantă. Gheruțele i se arătau brusc și se retrăgeau înapoi încet. Puiul parcă înghețase, doar burtica i se vedea umflându-se regulat. În pofida indiferenței afișate, Sultan era gata să sară la el. L-am gonit, dar nu a plecat imediat, și-a coborat spinarea un pic, pândind două ținte acum, cea nouă fiind eu. Am aruncat cu o lingură după el. A sărit peste prispă și eu am luat puiul în palme. Era încă viu, dar moale. Poate că avea dureri mari. L-am apropiat de ureche dar nici un sunet nu veni dinspre el. Nu știam dacă își aștepta mut sfârșitul sau era foarte speriat de mine ca de o pisică uriașă. I-am suflat prin puf ca să-l răcoresc. Apoi l-am lipit de obraz și l-am dezmierdat ușor ca să vadă că nu îi vreau răul. Nu știam ce-aș fi putut face să-l salvez. Avea nevoie de apă! I-am apropiat de ochi o lingură cu apă. N-a mișcat. Prostuțul de el, nu știe că e apă. I-am muiat ciocul doar un pic, iar nici o reacție. Mai adânc apoi, până aproape de nări, s-a scuturat de apă și a deschis ciocul. Mi s-a părut că băuse ceva și asta m-a mulțumit pentru moment. Dar cum să-l pun la loc, în cuib? M-am urcat pe scară să trag cu ochiul. Din cuibul rândunicilor se vedeau multe cioculețe larg deschise. Părinții lor, ciripeau strident și foarte agitat de pe sârma de rufe, parcă mi se spărgeau pahare de sticlă în timpane. Am încercat să mut scara pe partea cuibului dar se dovedi prea grea. Aveam nevoie de ajutor. În bătătură, bunica muia mălai în apă pentru puii de gaină. Iorgu Negrea, vecinul de peste drum, tocmai îi adusese un sac de tărâțe pe care bunica îl arvunise cu o săptămână înainte.
       L-am salutat pe moș Iorgu în silă, ocolindu-i ochii. Îl rodea ceva în adâncul sufletului, de acolo izvora expresia rea de pe fața lui, la care nu puteam privi ușor. Colțurile gurii căzute disprețuitor se apropiau în paralel de cele două cute ce-i brăzdau obrajii. Sprâncenele negre și stufoase îi erau unite la baza nasului ca un arc, încât nasul subțire și lung îmi părea o săgeata gata să-și ia zborul spre lume, otrăvită de vorbele gurii sale. Era mereu murdar și transpirat. Nevasta lui avea mințile duse cu pluta iar el muncea cu înverșunare toată ziua până noaptea târziu. Nu-i lipsea nimic în gospodărie, orice ai fi căutat, găseai la el pentru un preț usturător. Ne fura și din apa de-o scoteam din fântâna lui. Când vărsam ciutura cu apă în bazin să se scurgă pe țeavă în găleată, o parte din apă se scurgea pe țeava de la capătul opus, în grădina lui de legume. De aceea, multă lume nici nu mai lua apă de la moș Iorgu
       - N-ai terminat de mâncat făsuiul, Luminelul mumii.
       - Nu mai pot, sărut mâna pentru masă.
       - Dar ce-ai în palme? vru să știe moș Iorgu.
       - Un pui de rândunică, a căzut din cuib. I-am pus numele Griuța, cred că e puiuță.
       - Mai bine ai arunca stârpitura aia la mâță!
       - Tocmai că sărise Sultan la ea, s-o mănânce dar eu am scăpat-o.
       - Oh, copil neștiutor, de ce nu ai lăsat-o în grija Domnului? interveni bunica.
       - Hai s-o punem înapoi, mumă! Te rog frumos să mă ajuți să întorc scara spre cuib!
       - Nu se poate, muică! Dacă o suim înapoi, răndunelele or să părăsească cuibul și puii ceilalți. E păcat de Dumnezeu să facem așa ceva!
       - Atunci o punem diseară, când dorm și nu ne văd.
       - Niciodată n-or să primească înapoi puiul spurcat de mâna omului! se amestecă Iorgu, din nou. Asta e soarta puilor neascultători care se-avântă în lume înainte de vreme! Dă-l la mâță, să-l judece ea! Io plec, ziua bună!
       Nu-mi venea să cred de câtă cruzime sunt capabili oamenii mari! Aveam lacrimi în ochi. Bunica se încruntă și după ce mă ciupi cu drag de bărbie, mă rugă să nu pun la suflet ce spusese Iorgu al bătrân și nărod. Se uită apoi la Griuța. Doar căpșorul i se vedea din palma mea și acela era aplecat într-o parte.
       - Oh, are gâtul sucit! Clipele îi sunt numărate.
       - Nu, nu o las eu să moară! O să am grijă de ea, poate se face bine. Îi voi da apă să bea și mălai de la pui să mănânce. Se va face bine, o să vezi matale!
       Mă aplecai spre strachina cu mălai și încercai să omenesc puiul, dar el nu păru să fie înfometat. Bunica îmi mai spuse că nu e bine să mă amestec în rânduielile naturii dar eu plecasem încetișor spre poartă, cu puiul lipit de obraz, să-mi simtă căldura sufletului. Hotărârea mea fusese luată, urma să am grijă de puiuță. Mai mult, o să îl caut pe Mitel, el are porumbei, știe cum se cresc. Oamenii mari nu se pricep decât la dobitoacele din bătătură. Am strigat la Mitel peste gard. Ieși din casă mestecând o bucată de mămăligă cu brânză. I-am arătat puiuța mea de rândunică.
       - Zboară?
       - Se înalță, dar foarte puțin. O cheamă Griuța. Eu cred că e puiuță. Tu ce zici?
       Mitel se uită atent la pui și confirmă din cap.
       - De unde știi? mă minunai eu.
       - După coadă și forma corpului. Urcă într-un pom și dă-i drumul de-acolo. Când s-o vedea în aer, deschide ea aripile și planează.
       - Dar cum o să știe să ajungă la cuib?
       Ceva îmi spunea că lucrurile nu sunt chiar așa de simple.
       - Vin ceilalți în zbor și o conduc. Așa fac porumbeii mei.
       - Ești sigur? Nu sunt îngeri, au suflet și inimă, ca noi! Când cad, se lovesc și îi doare.
       - Adevărat, dar cum peștilor le este bine în apă și nouă pe pământ, păsărilor nu le priește decât în aer!
       Dar cum peste ochii Griuței se lungiră deodată pleoapele gri ale morții, m-am întors repede acasă. Am îngropat-o sub gutui, acolo era cimitirul meu de pui de găină găsiți morți. I-am făcut o cruce din două surcele, suprapuse perpendicular și legate cu sârmă subțire. Am aprins și o lumânare. În timp ce ardea, prindeam pe buricele degetelor boabe fierbinți de ceară topită și strângeam din ochi și dinți până se întăreau formând o coajă perfect rotundă. Arsurile acestea îmi mai alinau supărarea de a fi pierdut puiuța ce-mi devenise atât de dragă. Mi-am amintit de cântecul fetei ce răsuna din deal, pe care nu o văzusem niciodată și o poreclisem Rândunica.
       Un pui de rândunică sunt
       Cu aripile rupte din pământ
       Doamne, ia-mă-n ochii tăi albaștri
       Să zbor liberă-ntre aștri.
*
* *
       Jos, pe scările de piatră ale casei, Niuța frământa cu hărnicie ceva în ligheanul cu apă. Codrul de săpun era prea mare pentru mânuțele ei, îi aluneca mereu. Georgică își făcuse un arcan cu un elastic și acum țintea la țiglele de pe casă. Scoabele de metal se auzeau rostogolindu-se pe acoperiș. Niuța se uită spre el și îl dojeni.
       - Oljică, potolește-te că te spun lu’tăticu că spargi țiglele!
       El rânji și ținti ligheanul. Scoaba lovi puternic în metalul smălțuit. Niuța se sperie și scăpă săpunul. Acesta sări de pe scări drept în țărână. Găinile săriră din toate direcțiile să vadă ce li se aruncase de mâncare. Își mișcau brusc capetele dintr-o parte în alta, să cerceteze cu ambii ochi. Purcelul, mai curajos, apucă săpunul și o luă la fugă. Lângă poartă, îi dete drumul și începu să tușească. Niuța ridică săpunul de jos, înspăimântată.
       - Ce ne facem Oljicăăă? Purcelul a mușcat din săpun și o să moarăăă!
       - Dă-i să bea lapte și-i trece.
       Cocoțată pe altă creangă a nucului, eu urmăream fata care cobora dealul cimitirului cu o paporniță grea într-o mână. Mergea dreaptă, cu capul ridicat mândru, în picioarele goale. Sandalele le ținea în cealaltă mână. Era îmbrăcată cu o rochie de vară înflorată, lărguță. Părul lung îl avea împletit într-o coadă la spate. Avea aerul că luase o hotărâre de la care nu s-ar fi abătut nicicum și ar fi dus-o la îndeplinire chiar dacă pentru asta ar fi trebuit să pășească pe tăciuni aprinși, fără să simtă greutățile ce-ar trage-o înapoi. Nu o mai văzusem niciodată, nu era din satul nostru, cel puțin nu din partea asta a satului, numită Săliște. De partea cealaltă a pârâului, până la jumătatea dealului Călămătrac, se întindea Orziștea. Dar ea nu venea de-acolo pentru că nici Georgică nu o cunoștea.
       În dreptul porții lui Iorgu Negrea, își puse sandalele și bătu în poartă. Aceasta, neîncuiată, se deschise larg și ea păși înăuntru prevăzătoare. Câinele era legat. Înaintă încet și se opri când apăru Iorgu. Nu se auzea ce-și vorbeau, dar gesticulau mult. Văzuți din profil, de la distanță, nu le puteam distinge expresia fețelor. La un moment dat, ea îi arătă niște hârtii și Iorgu își duse mânile la cap, trăgându-se de păr, apoi ridică amenințător pumnii și se repezi la ea. O păli așa de puternic încât fata se dezechilibră și căzu. Apoi o mai lovi cu piciorul de câteva ori în burtă. Ea se adună covrig și nu mai mișcă. O trase și o așeză pe fundul carului. Adună hârtiile de pe jos, le îndesă în bagajul fetei și-l aruncă lângă ea. Înjugă boii, puse apărătoarele de lemn ca să nu se vadă ce are în car și porni spre pârâu.
       Noi ne priveam cu ochii măriți de groază.
       - Doamne, ce mai fu și asta?!
       - A omorât-o! Și unde o duce acum?
       - Hai să-l urmărim!
       Am coborât din nuc și am luat-o la vale spre pârâu. Carul trecuse peste pod și cotise pe lângă primele case din Orziște, îndreptându-se spre liziera pădurii. Acela era drumul către Cârjei, satul vecin. Noi am rămas pe malul Săliștei, am urcat coasta până la digul de unde se prăvălea pârăul în albia de ciment și am intrat în pădurea ce începea dincolo de el. Zgomotul căderii de apă și arșița se frânseră brusc, înlocuite fiind de umbra pădurii, cântec de păsări și susurul pâraielor ce șiroiau printre mesteceni. Am trecut cu grijă prin apa adâncă până la genunchi, atenți să nu dăm peste șerpi de apă. Aproape de drum, ne-am oprit în spatele unui rug de mure. Carul trecu încet pe lângă noi și mai merse câteva sute de metri. Opri și Iorgu trase fata și papornița jos din car, după care plecă mai departe,.
       Am stat așa ascunși până ce carul s-a făcut nevăzut și un pic după aceea, neștiind ce să facem, să ne ducem la ea sau să plecăm după ajutor. Ne-am gândit să ne despărțim, unul din noi să rămână acolo iar celălalt să alerge în sat la dispensar. Dar niciunul nu ar fi rămas singur cu “moarta”. Și-apoi, dacă se întorcea Iorgu? Cine putea ști ce drum hotărâse să apuce? Poate-l va aduce înapoi ultima fărâmă de omenie care se mai zbătea în el. Ne era greu să acceptăm atâta răutate la un moșneag ce ne-ar fi putut fi bunic. Iar bunicii sunt cei mai buni oameni de pe pământ!
       Ne-a scos din impas apariția șaretei lui Simion Grecu, medicul nostru veterinar. Georgică se repezi în fața calului. Se auziră nechezat de cal strunit din greu să oprească și șuierat de pietre trosnite și aruncate înainte de roțile oprite brusc. Praf gros, ridicându-se învolburat, îl acoperiră pe băiat. Simion se aruncă din șaretă și îl scutură de umeri supărat:
       - Ai pățit ceva, copil smintit? De ce te-ai aruncat așa în fața calului?
       - Nene Simioane, nu te supăra! am intervenit eu. Trebuia să te oprim să ne ajuți cu fata aruncată acolo, în șanțul dinspre mestecăniș. Nu știm dacă e vie sau moartă. A bătut-o rău moș Iorgu. Am văzut tot, din nuc. A adus-o în car până aici.
       Cu Simion am avut curaj să ne apropiem de ea. Se strânsese covrig cu mâinile amândouă petrecute peste burtă. Gemea și repeta într-una, cu voce slabă și ochii închiși, cuvintele unui cântec sau al unui descântec băbesc:
       Apă rea-n inimă grea
       ce-ai oprit si ispitit
       pana mea de rândunea,
       te-oi seca și îneca
       din izvor până la dor
       cu fierea și Dunărea!
       Apă rea te voi spăla
       până-n vis de paradis
       cu mintea și inima,
       din tăiș mărăciniș
       te-oi ara și sângera
       vin amar din viața mea!
       Mai auzisem noi vocea aceasta undeva… Ah, ea era Rândunica, fata ce cânta de sus, de pe buza dealului și se auzea până-n mestecăniș! O poreclisem așa pentru că toate cântecele ei erau despre o rândunică cu a cărei viață și-o identifica pe-a ei. Simion o urcă cu blândețe în șaretă să plece la Cârjei, deși ea se ruga de el s-o lase în pace! Acasă nu se mai putea întoarce pentru că n-a ascultat și a făcut un lucru de mare rușine. Părinții or s-o alunge în lume! N-am înțeles noi prea bine de ce, dar am urmărit șareta cu Simion pocnind biciul în aer și Rândunica încovrigată, cu capul într-o parte, până a dispărut în pădure. Mi-am amintit de Griuța și m-am rugat lui Dumnezeu să n-o ia la El și pe Rândunica. Nu-mi ieșeau din cap spusele lui moș Iorgu: “Niciodată n-or să primească înapoi puiul spurcat de mâna omului! Asta e soarta puilor neascultători care se-avântă în lume înainte de vreme!”
       Dar Rândunica era pe mâini bune, Simion avea un suflet frumos și numai acest gând mă făcu să oftez mulțumită și să-l provoc pe Georgică la întrecere care prinde cei mai mulți mormoloci ca să îi aruncăm în fântâna lui Iorgu.

(va urma)