Batranul mergea inainte, pe calea prafuita care i se inchidea in fata. Incet, cu pasul agale, usor schiopatand. Nu mai stia de cand nu mai mersese atat de mult pe jos. Neputinta batranetii, pe care in acea dupa-amiaza tarzie o simtea pentru prima oara, il dobora. Inghitea praf, iar pe obrajii uscati acesta formase o crusta groasa, cenusie, aproape la fel de cenusie ca si pielea fetei, despartita de doua santuri adanci, si pe un obraz, si pe celalalt, acolo unde praful se daduse la o parte din calea lacrimilor...
In dimineata aceea inca mai statea in Scaunul sau imperial, la fel de singur ca de obicei, la fel de lipsit de sentimente ca de obicei. Oamenii credeau ca El era tot timpul fericit. Da de unde! La inceput, chiar fusese. Era frumos sa imparti dreptatea in stanga si in dreapta, sa asculti oamenii cum iti ridica rugaciuni in fiecare zi... Mai apoi, a simtit povara responsbilitatii. Dupa care totul i-a devenit indiferent...
Si totul mergea bine... Dreptate, pe ici, pe colo, incercari grele, prin alte parti, fericire, ghinion, frumusete, pe aiurea.
Pana in dimineata aceea.
Sfantul Petru venise la el, agitat, nervos... Nu-l mai vazuse niciodata asa...
- Doamne, e un Strain la Poarta Ta, si-ti cere Jiltul si Imparatia...
Aproape ca se inveselise cand il auzi.
- Si cine e acest strain? intrebase, intr-un tarziu
- El poarta un numar si un nume, doamne...
Atunci se ridicase de pe Tron
- Numarul e 666. e Diavolul, Doamne...
Poate ca atunci a simtit pentru prima oara o urma de spaima. Poate mai tarziu, cand deja cazuse... nu mai tinea minte... era batran...
- Diavolul a venit sa-mi ceara Imparatia? zisese atunci, manios..
- Da, Doamne, ii raspunsese Sfantul. Spune ca pe Pamant nu mai e nimeni care sa te iubeasca, nimeni care sa mai creada in tine cu adevarat, spune ca au disparut si frumosul, si dragostea, si adevarul, si credinta din lume... Si mai spune ca asta este lumea lui, si acesta ar trebui sa fie Scaunul lui.
- Diavolul imi revendica Tronul? si spune ca pe lume nu mai exista Dragoste, si Adevar, si... Frumusete?
Sau poate ca atunci a simtit primul fior rece pe sira spinarii. Se asezase inapoi, gandit. Trist.
- Spune tu, Sfinte, il intrebase el atunci pe singurul lui companion de milenii incoace. Spune tu. Spune-mi, ba nu, du-te spune-i ca nu e asa, ca oamenii inca ma mai iubesc, si cred in mine, si se roaga cu adevarat... Spune-i tu... Du-te.. Spune-i...

De ce taci?...


De ce plangi?...

Si acum mergea tot inainte... Nu stia unde. Doar mergea... Unde va vedea cu ochii, cu ochii aceia de un albastru pur, pe care incepuse deja sa se aseze o pielita alburie...
Era tarziu...