Cerul albastru cenușiu își revenea din întunericul nopții. Ossion își scălda ultimele raze ale anului în apa tulbure a toamnei. Diferite forme care parcă doreau să comunice lumii ceva, acopereau cerul. Copacul și-a pierdut ultima frunză. Aceasta alunecă încet, purtată pe aripi de vânt, câteodată dorind să se întoarcă la iubitul său. O viață întreagă care se desprinde în doar câteva secunde. O simți cum cade, cum îi slăbește suflarea, iar într-un moment te trezești doar cu o frunză veștedă în mână. Apoi te uiți în jur, și observi că frunza aceasta este doar una din sutele, miile de frunze care te înconjoară și care formează peisajul feeric al toamnei. Toate la fel, și în același timp diferite. Te întorci în cerc până amețești, și îți dai seama că ești într-o lume de basm, înconjurat de zâne și feți frumoși, balauri și dragoni și că tu ești doar o mică piesă in tot acest puzzle.
În tot acest timp cerul și-a schimbat culoarea într-una roșiatică. Lumea s-a schimbat. Tot ce a fost odată bun, este rău. Și aceasta nu datorită unei forțe malefice supreme. Cel puțin, nu aparent… Apa Râului Alb este tulbure, mai tulbure decât a fost vreodată. Din culoarea albastru pur, a mai rămas doar un cenușiu închis, întunecat. Oamenii s-au schimbat. Răutatea le-a pătruns în suflete. Toți sunt corupți, în frunte cu liderii lor. Puțini s-au adăpostit în locuri retrase de civilizație pentru a nu fi corupți de aceasta. Furturile de pe străzi au devenit ceva comun. Toti le ignora. Autoritățile sunt prea ocupate cu ‘organizațiile’ mari, neimplicându-se în micile încălcări ale legii de zi cu zi.

Noerith, orașul mării. Odată totul a fost minunat aici, dar răul din inimile oamenilor a umbrit străzile orașului. Acum ele sunt pustii. Nimeni nu mai merge liber prin el. Toți au o mare teamă. Se tem de moarte. Nu de moartea biologica, ci de cea care le stă în spate așteptându-i după fiecare colț.
Noapte. Mă plimb singur pe străzile pustii, fără să îmi fie frică de nimic și de nimeni. Pentru mine moartea e doar trecerea la o viață mai bună. Pășesc încet, încet... Liniște... Nimic nu se aude in jur, decât foșnetul frunzelor care cad din copacii părăsiți. Clădiri uriașe, negre acum, ridicate fără un scop anume, decât acela de a arăta Puterea larienilor. Puterea, cel mai fragil lucru, pe care oricine îl poate pierde la prima adiere de vânt. In fata mea se afla o usa luminata, si cu avand o curiozitate inascuta, nu rezist tentatiei de a nu o deschide, astfel ca ma apropiu de ea incet. Lumina devine din ce in ce mai puternica. Incep sa tremur. In mintea mea aud tot felul de voci, cuvinte fără înțeles, pe care probabil nu le voi înțelege niciodată.
„Marea e salvarea”. Ma intorc in dreapta, directia din care am auzit vocea insa nu zaresc nimic. Teama intra in sufletul meu, si incep sa ma intreb unde sunt, in ce lume, pe ce taram.
„Totul a fost pierdut”. Aud vocile din ce in ce mai tare in timp ce ma apropiu de usa. Sunt pe punctul de a renunta la ideea de a o deschide. Incep sa vad marea, dar parca ar fi o iluzie. Este impanzita de zeci de corabii care parasesc tarmul. Niciuna nu a ramas la mal. Toti cei care au putut s-au imbarcat. Cei care nu au mai avut locuri au ramas pe mal, iar acum plangeau. Este prima oara cand vad marea, pana acum stiam cum arata doar din povestile bunicului meu. Un sentiment ciudat mi se cuibareste in inima. Incep sa imi dau seama ca eu sunt vinovatul principal pentru toate acestea. Daca nu...
„Lumea e pierduta. Intunericul a venit. Marea ne cheama la ea.” O voce puternica imi intrerupe gandurile pentru o secunda. Realizez ca acesta este sfarsitul Arraniusului, ca Dusmanul Luminii s-a intors. Puterea lui a crescut, iar noi nu ii mai putem face fata. Regii nostri vor deveni supusii lui, iar noi hrana armatei intunecate. O noua imagine mi-a aparut in momentul in care m-am gandit la regi. O imagine pe care nu am vazut-o niciodata.
Am vazut un oras grandios, cu cladiri mari si albe, ridicate pe 5 nivele. Pe fiecare dintre ele se afla cate o poarta imensa, imposibil de daramat. Portile erau asezate in linie astfel ca orice nou venit ar fi putut ajunge de la primul nivel la cel mai inalt fara a se rataci. Fiecare poarta era aparata de turnuri marete, aflate la o distanta relativ mica unul de celalalt. In varful lor se aflau catapulte care ar fi putut darama orice echipament dusman. Casele erau vopsite in culori diferite, de la alb la rosu, de la albastru la galben sau verde,mov insa fiecare era vopsita intr-o singura culoare. Fiind acoperite cu ciripuri, ploaia nu putea patrunde in ele. Acoperisurile erau foarte rezistente, doar un uragan le-ar fi putut distruge.
Din punct de vedere geografic orasul era situat pe un deal, cel mai inalt din nivele aflandu-se in varful acestuia. Inconjurat de un munte, avea o aparare foarte buna deoarece din 50 in 50 de metri se aflau balize pazite de graniceri ai orasului. Acestea se continuau cu alte balize pe intregul continent astfel incat odata aprinse intreaga lume stia ca orasul este atacat. Abia apoi am vazut scrisul deasupra primei porti. Pe doua randuri, primul avand caractere mai mari decat al doilea, scria cu litere de mana, cioplite in marmura:

Krimolia
Orasul Celor Puternici

Bunicul meu mi-a povestit odata despre acest oras, cel mai mare din intregul Arranius. In timpul in care Krailor a furat Piatra Puterii, aici era lacasul regilor Arraniusului. Pe atunci exista un singur regat, Regatul Krimonian condus de regele Paul Krimon al-II-lea. Acesta era de o rasa aparte de ceilalti. Mama sa era o eldariana de o frumusete deosebita, cu parul lung, brunet, cu ochi adanci, albastri, cu o privire care patrundea in sufletul oricarui om si il supunea vointei sale, spunea bunicul, iar tatal sau un luptator neinfricat, neinvins de nimeni. Numele lui era Paul Krimon I, regele Lariei, regatul larienilor. Din iubirea lui cu Printesa Amateea, a eldarienilor,s-a nascut alianta larienilor cu eldarienii, si totodata regatul Krimonian. Mai tarziu, tot in timpul domniei lui, regatul s-a largit unindu-se cu regatul Azurian si Oragon. Astfel, in timpul unui singur rege au avut loc doua evenimente care au schimbat istoria: unirea regatelor din intregul continent sub un nume si nasterea unei noi rase. Cei care s-au nascut din aceasta rasa au fost putini, insa oriunde si in orice timp s-ar fi nascut ei, in orice conditii, se simtea prin cuvintele lor ca in venele acestora curge sange regal. Oamenii au numit aceasta rasa krimoniana, dupa numele regelui.
Paul Krimon al II-lea a mostenit genele bune de la ambii parinti. De la mama sa a luat intelepciunea si arta magiei, realizand vraji pe care nici cei mai mari vrajitori nu reuseau sa le faca, iar de la tatal sau indemanarea in lupta. Si-a petrecut copilaria la palat, printre sute de carti studiind de dimineata pana seara. Avea prieteni putini, pe care ii alegea cu grija, selectandu-i doar pe cei care stia ca nu il vor trada niciodata. Pe acestia ii considera frati de sange, si fiecare dintre ei si-ar fi dat viata unul pentru celalalt. Marcat de evenimente nefaste inca de la varsta copilariei, a avut parte de o maturizare rapida. Intors din batalie, un sol al tatalui sau, i-a spus:
„Tatal tau s-a unit cu pamantul pentru ca taramul sa fie salvat.” Sfarsit, solul a murit dupa ce a terminat de spus aceste cuvinte. Fiind indurerat foarte tare,Paul s-a inchis in camera lui pentru luni in sir si nu a vorbit cu nimeni. In tot acest timp nu a mancat si nu a baut nimic, ci a plans incontinuu. Era aproape sfarsit, pe patul de moarte, cand mama sa, invesmantata in negru, avand un val de aceeasi culoare cu restul hainelor, a patruns in camera sa si i-a spus:
„Tatal tau a murit pentru ca taramul sa fie salvat. Dar pentru aceasta, si-a incredintat puterea in mainile tale. Este timpul sa lasi lacrimile deoparte si sa devii ceea ce ai fost menit sa fii: regele de drept al Krimonului, cel care il va invinge pentru totdeauna pe Krailor, Intunecatul, dusmanul sufletelor pure.”
Incoronarea sa a fost una cu totul si cu totul speciala. Binecuvantat de zei, a fost incoronat intr-o zi senina pentru acea perioada a anului (1 octombrie 1326). Ossion le-a daruit oamenilor speranta unei lumi mai bune. La incoronare au participat lorzii tuturor provinciilor din Arranius, primind cu aceasta ocazie de la servitorul tatalui sau, ramas in viata, sabia acestuia, sabie pe care Paul Krimon I a folosit-o in fiecare lupta. De la stapanul oracanilor a primit un scut pe care se afla sculptat Dragonul de Foc, in culori vii, rosu, galben si portocaliu (dragonul fiind semnul Casei Regale) si cateva cuvinte: „Cand Intunecatul va arunca asupra ta vrajba sabiei sale, acest scut te va apara impotriva raului. Fie ca el sa iti poarte de grija in momentele negre care vor schimba lumea inaintea rasaritului.” De la Mai Marele Eldarienilor a primit un inel din aur foarte pretios si rar pe care era faurit un dragon din rubin cu aripile deschise. Paul a pus inelul pe degetul mijlociu, astfel incat aripile dragonului erau deschide mult peste inelar si aratator. Din gura dragonului iesea o lumina alba, foarte puternica, pe care nimeni nu o putea privi mai mult de o secunda pentru ca era orbit de ea. Nimeni inafara de eldarieni, cei care l-au faurit, si de Paul, cel pentru care a fost faurit. Mai Marele Eldarienilor i-a spus: „Acesta este Focul Luminii ce iese din gura dragonului pentru a invinge Intunericul din Sud. Fie ca el sa iti lumineze Calea in cautarea celui urat de toti.” Din partea larienilor din nord a primit un cal rosu, puternic si frumos. „Acesta este calul pe care tatal tau l-a calarit in timpul luptei din campia Tornoll, atunci cand l-a invins pe supusul lui Krailor. Mai apoi l-a daruit tatalui meu, stapanul din Nuora, tinutul nord-vestic al Krimonului. Prin moartea tatalui meu, calul mi-a revenit mie, insa consider ca stapanul lui de drept esti tu. Urmeaza calea tatalui tau, insa pana la capat. Invinge-l pe Krailor, si salveaza-ne. In tine avem speranta. Esti singurul care ne poate conduce spre victorie. Ne inchinam maretiei regelui din Krimon!”. Dupa larieni, au urmat „ingerii inaripati”, azurii. Iar acestia i-au adus o armura croita cu maiestrie de catre mesterii lor cei mai priceputi, iar prin munca vrajitorilor azuri, armura a primit puterea de a nu putea fi patrunsa de nimic, inafara metalului negru din Muntele de Foc, metal caruia nimeni nu i se poate opune, si pe care doar Krailor il poate supune, folosindu-l pentru a-si crea armele, scutul si armura. Zalele erau din argint, iar pe intreaga suprafata a armurii erau brodate scene din luptele oamenilor cu Krailor. Pe piept se afla acelasi dragon care se afla pe scut si pe inel. Nu mai retin exact numele lui, insa daca nu ma insel, era Firead, stapanul dragonilor, cel mai puternic dintre toti. In legenda se spune ca din focul lui au fost nascuti larienii. Nu se stie adevarul insa.
In cele din urma, a venit si mama lui, avand lacrimi in ochi, deoarece stia ca din acest moment isi pierduse fiul si ca statea in fata regelui ei. Stia de asemenea, ca misiunea pe care o incepea in acest moment avea sa ii ceara viata, si ca nu isi va mai vedea fiul, pardon regele, niciodata.Se apropie de el, ii lua mana in mana sa, si ii sopti, pentru ca ceilalti sa nu auda: „Inaintea ta se afla un drum intunecat. Nu am ce sa iti dau pentru aceasta lupta, decat dragostea parintilor tai. Daca am avut ceva sa iti daruiesc, ti-am daruit pana acum. Un ultim sfat mai am sa iti dau. De fapt un raspuns. Nu iti voi spune ca de tine depinde soarta lumii pentru ca stii aceasta mai bine decat oricine, visul tau ti-a aratat-o. Un singur lucru nu ai inteles din vis, acel lucru de care m-ai intrebat: „Ce reprezinta copilul din padure pe care l-am vazut la sfarsitul luptei?” Este urmasul tau, cel care, peste secole, va continua ceea ce tu incepi acum.”

In acea iarna, a anului 1326, a inceput razboiul impotriva lui Krailor, dusmanul sufletelor pure. Parca mi-l amintesc si acum pe bunicul povestindu-mi toate acestea.
Acum insa vedeam o alta imagine. In fata palatului regal era adunata foarte multa lume, cu fete triste. In fata marilor porti albe ale palatului se afla o masa alba pe care era un sicriu. Nu am reusit sa vad cine se afla in el,putea fi chiar regele Paul Krimon I sau Paul Krimon al II-lea, sau orice rege care a domnit inainte sau dupa ei. Poate era o imagine din viitor, a unui rege care nu a ajuns inca sa domneasca. Nu am de unde sti.
Am auzit cuvintele pe care un larian, aflat la capul sicriului le rostea. Era imbracat in armura de capitan si tinea mana dreapta pe manerul sabiei, care se afla in teaca. In mana stanga avea o hartie de pe care citea. Mana ii tremura impreuna cu vocea.
„Clipa intunecata a sosit. Arranius-ul este pe cale sa devina istorie, iar istoria va deveni in curand legenda. Oamenii nostri si-au gasit moartea pe campul de lupta, aparandu-l cu pretul vietii pe cel care se afla langa mine: regele Krimonului. Loviti de puterea neagra a armatelor Intunecatului, totul va fi distrus, continentul cufundat in ocean, iar viata de pe Celgora pierduta, castigata de fortele raului.
Zeii ne-au parasit. Au intors privirile de la noi, iar acum ne lasa sa luptam singuri, sa murim in propriul pacat. Vrajitorul Alb a inteles visul, mintea i-a fost luminata de catre zei, si a devenit cel care a fost dintotdeauna: Alfia, zeul magiei, cel care si-a daruit odata puterea pentru salvarea Arraniusului, devenind om. A doua oara insa ii este imposibil sa o faca, deoarece insusi Are i-a interzis aceasta.
Vom muri impreuna cu Ossion. Soarele nu va mai rasari pentru copiii nostri.” Ramase mut un timp. Femeile din multime izbucnira in plans. Copiii mici se uitara in jur inmarmuriti, nestiind ce se intampla. In universul lor, totul era inocent, ei nu erau impovarati cu problemele lumii. Daca ar fi inteles Intunecatul aceasta...
Strangand cu putere foaia in mana, mototolind-o, urma cu o voce tare, convingatoare, vorbind din inima, strangand manerul sabiei cu putere:
„Vom muri! Dar vom muri impreuna, luptand unul pentru celalalt pana la ultimul! Cand Intunecatul va veni ne va gasi impreuna, legati de un sacru juramant. Juramantul fratiei, juramantul loialitatii fata de rege, juramantul care va aduce soarele copiilor nostri in dimineata cand Intunecatul va fi invins!”
Scoase sabia din teaca si o inalta spre cer impreuna cu privirea. Ramase inmarmurit cateva clipe, dupa care privi asupra oamenilor care erau in jurul sau. Introduse sabia in teaca.
Simteam cum omul se uita la mine sfarsind de rostit aceste ultime cuvinte, fara a arunca macar o privire asupra foii. Ma patrundea pana in suflet, si mi se parea ca ma vede.
Apoi am vazut o imagine oribila. Campia Tarnoss ardea. Oamenii fugeau speriati, rapusi de sagetile otravitoare ale mitroelilor. Peste tot era plin de sange, scremete, durere. Un corp fugi cativa metri dupa ce spada ii taie capul. Acesta privi de jos pentru cateva secunde, pana cand sangele se scurse din el. Sageti aprinse zburau strapungand corpuri, arzandu-le de vii. Spade aruncate pe jos, cai morti, oameni si dusmani rapusi. Copacii vii, arutanii, ardeau umpland aerul cu un zgomot asurzitor de durere. Din aer veneau alte zgomote care creau o imagine de teroare. Un om cazu din cea mai de dus ramura a unui copac strapuns de o sageata neagra. In cadere se lovi de cinci din crengile mari ale copacului, sfaramandu-si madularele inainte de a se izbi de pamant si de a muri.Oamenii tremurau, iar aceasta se simtea din vocile si cuvintele pe care le rosteau. „Zeii ne-au parasit”, „Intunericul a venit asupra noastra”, „nu va mai fi o noua zi”, „Moartea ne-a ajuns”, erau doar cateva din cuvintele ingrozitoare pe care le rosteau.
Pe un cal rosu se afla un om ostenit, dar care in ciuda oboselii continua sa lupte. Zeci de sageti se indreptau spre armura lui, lovind-o, insa nepatrunzand-o. Taia in stanga si in dreapta zeci de mitroeli si egroegi, unii mai urati decat altii, cu pielea albastra, fata deformata, corpul scund, dar rapid.
In acel moment am simtit de undeva din spatele sau o privire indreptata spre mine. Era acel om care rostise discursul la mormantul regelui, pe care l-am vazut doar cu cateva minute in urma, la capataiul sicriului. Nu purta nici o armura, insa se parea ca nici o sageata nu il putea strapunge. Era imbracat in haine croite de eldarieni. Pantalonii ii erau rupti in dreptul genunchiului stang, iar prin gaurile bluzei se vedea pielea vanata de la lovituri. Pe spate avea o pelerina, care ii aluneca pana la pamant. Era prinsa in fata, la gat cu un medalion sub forma de frunza. „Frunzele toamnei din Eldarien nu cad niciodata singure” spune un vechi proverb azur. Singura sa arma era o sabie lunga, care odata a fost ascutita, dar trecuta prin atat de multe lupte, uitata de timp, avea varful tocit. Ucidea dusmanii doar datorita puterii omului, pentru ca nu ar fi putut taia nici un fir de abaquea. Privirea lui ma urmarea, iar eu ma intrebam daca ma vede sau daca sunt si eu in acea lupta. Nu mai stiam care e realitatea. Am vazut insa ceva ciudat la gatul lui. Un medalion auriu,de o forma dreptunghiulara, lunguiet pe care erau scrise cateva caractere. Semana cu medalionul pe care il gasisem pe strazile Noerithului, inainte de a ma indrepta spre usa luminoasa si pe care scria:

„Padurea Thorn, 1 octombrie 2026, ora 00:00”

Asta avea sa fie maine, ziua in care se implineau 700 de ani de la incoronarea regelui Paul Krimon al II-lea. Tineam strans in mana medalionul, privindu-l cu atentie, cand mi-am amintit de cuvintele acelui om, rostite in discurs:
„Oamenii nostri si-au gasit moartea pe campul de lupta, aparandu-l cu pretul vietii pe cel care se afla langa mine: regele Krimonului. Loviti de puterea neagra a armatelor Intunecatului, totul va fi distrus, continentul cufundat in ocean, iar viata de pe Celgora pierduta, castigata de fortele raului. Si totul datorita lui...”