Zi de toamnă


Îmbătrânise. Trecură anii cu izbânde și înfrângeri, gârbovindu-l. Când se întâmpla să se privească în oglindă, și atunci accidental, nu-i venea să creadă că tânărul nemuritor de odinioară cu vise mărețe, devenise un bătrân. Trecură anii atât de repede, dar nu regreta, nici nu trăia din amintiri.
Era o zi de toamnă. Soarele își trimitea razele prin ferestre în mica încăpere, în care bătrânul locuia singur de câțiva ani, de când soția l-a părăsit, plecând înainte, ca emisar în lumea nemuririi. Locuia singur, dar nu s-a simțit astfel nici o clipă. Continua să-și ducă lupta ca un adevărat soldat, chiar dacă acum se sprijinea într-un baston. Era, însă, foarte fericit că propria fiică avea un rost, o familie, un prunc. Considera aceasta ca o mare victorie a vieții lui, misiunea a fost îndeplinită.
Era o zi de toamnă. Așezat lângă fereastră, se chinuia să citească din cărțile sfinte pe care fiică-sa i le-a cumpărat la propriile rugăminți. Dincolo de geamuri, frunzele mureau una câte una. Așa e rostul vieții. Te naști, trăiești pe ramura ta, mori și cazi în uitare. Așa e rostul vieții și cine nu poate accepta aceasta se chinuie zadarnic.
Era o zi de toamnă. Iar fiica sa și ginerele său, l-au găsit dormind pe scaun cu cartea-n poală.
- Tată, ce faci?
- Dorm, fiica mea. Moțăi ca o pisică bătrână la gura sobei.
- Ai mâncat ceva? Medicamentele le-ai luat?
- Mi-am plătit toate taxele. Doar mă cunoști, îmi fac datoria până la capăt.
Cândva a fost tânăr. Trupul lui radia de sănătate. Zburda ca un copil, râdea fericit, iubea frumusețea primei sale prietene. Era tânăr și vântul se juca prin părul său. Dar acum a îmbătrânit, iar boala roade din trupul său înaintea morții. Așa e rostul vieții, iar cel ce nu poate accepta aceasta se chinuie zadarnic.
Era o zi de toamnă și la picioarele lui, fiica primea zâmbind, mângâierea palmei bătrâne, aceași palmă ce o mustra când anii copilăriei ei deveneau prea obraznici. Iubea acea palmă ce a ocrotit-o, ce a iubit-o, ce a învățat-o să meargă în viață.
- Frumusețea ta îmi amintește de o altă fată, dar au trecut mulți ani de atunci. Foarte mulți.
Fata sărută palma ce se odihnea în părul ei negru.
Era o zi de toamnă când el a sărutat pentru întâia oară buzele catifelate ale fetei de demult.
- Tată, Vio și cu mine ne-am gândit că ar fi mai potrivit să vi să locuiești la noi. N-ai mai fi singur și am putea să avem grijă de tine mult mai bine.
Își privi fiica zâmbind, aducându-și aminte de o veche promisiune, apoi cu un semn al mâinii își chemă ginerele mai aproape. Le uni mâinile în împreunarea palmelor sale.
- Tot ce vreau e să vă urmați drumul vostru. Eu am învins. Locul meu e aici.
- Dar tată, aici ești prea singur.
- Cine ți-a spus că sunt singur? N-am fost niciodată.
Apoi, arătând spre icoane:
- Nu sunt singur, fiindcă El mă poartă pe brațe.
Era o zi de toamnă. Ploaia bătea melancolic în ferestre, lacrimi se prelingeau pe obrajii fetei. Din mica încăpere bătrânul plecase spre lumea nemuririi.
Și era o zi de toamnă când toate frunzele mureau una câte una.

29 iulie 2004