Priveam brazii cu atât nesaț de parcă aș fi vrut să îi închid într-un colț al sufletului meu, ca pe o "provizie" pentru viața fadă din București. În acea splendoare verde, singurele gunoaie erau căsuțele proaspăt văruite ce răsăreau ici-colo de sub coroanele copacilor. Fiecare fir de apă îmi părea prieten de o viață, cu care aș fi vrut să stau să depănăm amintiri din vremuri uitate.
Iar deasupra tuturor, grijuliu la ordinea firească, veghea "Sfatul Bătrânilor": Coștila, Jepii, Caraimanul, Morarul ...
Simțeam din nou că trăiesc...