E un anume tablou abstract, undeva, într-o galerie de artă. Îl cunosc prea bine. Îl privesc de undeva, dinăuntru. Din adâncimile celor mai neașteptate și mai haotice senzații.
Culorile proaspăt scurse peste volumul fragil al formelor. Trunchiul, roșu aprins, ca străpuns de veninul unui scorpion, transformându-se, chiar atunci, în abominabilă lighioană, așa cum numai mușcătura contaminantă a unui vampir o poate face. În forma ei de clepsidră frântă, întoarsă, precum spirala-construcție a “Coloanei Infinitului”, ce inutil loc comun, tocmai aici și acum !
Trec ființe fără chipuri pe lângă ea, admirându-i sclipirea ideii, forța, cutezanța, însăși viața care palpită îndărătul formelor ei, aclamând, așadar, ființa din fotografie, simpla motivație a unui tablou. O cuadradimensională sculptură, ce încă inspiră și expiră aerul tuturor, dar care, prin esență, a devenit ireală, și tocmai de asta invincibilă, în toată fascinația exercitată în jur. Ca o sirenă, apărută din mare pe fundalul cernit al cerului nopții, strălucind, spirit unic, obiect al venerației, mai strălucitor decât o mie de stele. Focul interior e întotdeauna cel mai incandescent dintre sori, doar că atât de rar se mai arată în lumea singurătății oamenilor, în întunericul muțeniei zidurilor, a trecerii paralele pe străzile memoriei colective.

Cotidianul –
– Structură de gheață,
mi-au degerat vârfurile degetelor
cu care am încercat să-l ating,
și mi-au căzut în pânza-i de Arahne,
căzut-au moarte în însăși monotonia
Cotidiană.

Și-apoi, iarăși, ea,
magia legată în trup,
lupta unei opere
cu însăși rațiunea crației.
Fără de capăt,
fără de contur…

Era.
Este.
Va fi
un tablou,
o secusă de liniște strigătoare.
Un cântec de femeie
ciocârlie gri,
fugită-n rama curcubeului.

Totul,
mantia de gânduri
acoperind chiar și cele mai intense pulsații,
buzele roșii, febra,
starea de exatic,
ca a “nașterii” primului înger –
Ea-i completează aura,
Ea-i continuă călătoria.
Ea-i piaptănă pletele,
și-i mângâie pielea,
petale de flori.

Oul geneză
Trupul fragil –
femeie de sticlă,
poartă în pântec, candid,
scump, esența.

Așa a și rămas. Nemișcată în starea parcă imponderabilă, până ce expoziția a luat sfârșit.

Sfârșitul formelor nemăsurate.
Sfârșitul respirației reținute.
Sfârșitul visului.

S-au îndrăgostit totuși de ea particulele de lumină
care-i împodobeau, charismatic, făptura.
S-au îndrăgostit, firește, spectatorii.
Coborând-o, fiecare-n felul lui, de pe piedestalul de lut,
ca mai apoi s-o urce pe catafalcul sufletelor lor.
Atâtea culori ar fi purtat acum în memorie,
atâția ochi ar fi adormit în dulcea imagine.

Iar ea,
Ea se-ntoarse spre voi, poate chiar neștiutoare,
Eternă copilă,
În apartamentul ei sărac, din centrul vechi al orașului,
între pereții ce nu-i pot nicicum încape frumusețea
de care nici măcar nu-i conștientă.
S-a întors visul de catifea.
S-a întors zeița,
blânda, atotrăbdătoarea
cenușăreasă a cotidianului.