agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-11-16 | [This text should be read in romana] |
texte
Prea multe texte nereușite, scrise, unele cu negru, altele, cele mai multe, cu albastru, și nu cu pixul, cu cerneală. Stiloul sau pixul. Alb sau negru. Cerneală. Câteva au fost scrise cu verde și dădeau o stare de calm sau de imposibilitate de a mai distinge literele. „Când scrii, parcă ar face cineva infarct.”, i se comentase în fugă peste umăr și comentariul, chestia asta zvârlită neglijent în aer îl oprise din scris. Rămăsese cu privirea pironită în tavan pentru o clipă, cu privirea aceea care ar trebui să pară genială, când, de fapt, nu există nici o îndoială...nu că expresia feței ar fi tâmpă, dar e evident că nu va putea exprima decât acel moment sau unul anterior. Sănătos sau bolnav, n-are importanță, continuase să scrie. Ca un făcut, nu mai era același lucru. Se uita deseori pe pereți, pereții vopsiți în galben, acasă, a doua parte a copilăriei, în prima parte nu-l interesaseră pereții, ci mângâierea picioarelor unor femei care i-ar fi putut fi mame. Ce-are a face? Picioare lungi și el între picioare, ca între pereți. În studenție un tapet copilăresc, femeile îl consideraseră abstract, interesant, de fapt nu-l luaseră în considerare. „Și să-l vedeți când scrie…Mi-a povestit o dată o schiță…a fost…prea socratic ca să o scrie. O vroia doar oral, n-a avut răbdare. Și singurul text s-a rătăcit între pereții solemni ai bibliotecii, dar era genial.”. De fapt nu fluturase decât câteva impresii cam nesigure despre viața de familist pe care n-o încercase vreo dată, nu că nu i-ar fi plăcut să scrie despre asta, dar viața are la-ndemână unele subiecte mai interesante. Picioarele. Pereții. Sânii. Femeile (neapărat astea două unele lângă altele ca două femei care fără a fi siameze fac totul împreună sau aproape totul). Și are suficientă luciditate ca să-și dea seama că enumerarea e supusă eșecului. Știa pur și simplu, nu mai trebuia să vină nimeni cu niște replici desprinse din context. Textul ori era prea mult, ori era complet răvășit. Uneori numai din cauza memoriei selective. Textul însă după ce era scris suferea poate și din cauza durerii din cot. Ce-i păsa acelui rând că mâna dreapta îi zvâcnise neglijent și până la urmă murdărise foaia cu alb sau cu negru, cel mai frecvent cu albastru. Degeaba încerca să se ia de text. Înșiruirea diformă a gândului era prea puternică. Pretindea intimitate, cel puțin câteva zile în sertar cu celelalte texte, întâi să-și afirme personalitatea, să dea peste vreo textuță grasă cu țâțe și să se mânjească împreună pe foaie, ce mozoleală de textuleț ar ieși din asta! Dacă ar putea și oamenii să facă la fel, oamenii, niște chestii care n-aveau ce căuta în text, așa că scrise întâi cuvântul „oamenii”, pe urmă scrise cuvântul „oamenii”, e tăiat, e înlocuit și…din păcate niciodată rupt. Cum să rupă textul, în el zace viața lui și a altora ca el, chiar dacă pe deasupra acestor lucruri e greu să te imaginezi plutind în echilibru. La ce bun atâta echilibru?! E de acord cu asta. Scrisul lui în sine o dovedește: litere lungi… „ Ai obsesii sexuale, de fapt ești potent, de fapt ai organe sexuale, înțelegi ce vreau să spun…”. Sigur. Litere lungi depe birou până în parcare. Nu s-a gândit că literele ar depășii cadrul ceștii de cafea, al scrumierei și al unei țigări aprinse pe care, ca să fie peisajul artistic, pretinde că o uită pe un breloc cu cap de mort, fără implicații, fără conexiuni. „Ești un mare prozator, o mare brută care a supraviețuit secolului 20 cu cele 2 războaie (ai făcut ambele războaie)”. Să-și fabrice pentru asta un zâmbet în colțul gurii, mai bine s-ar simți mereu în bocanci și în noroi până la gât, eventual dezertând din orice armată, o armată de pixuri cu fapte eroice, absolut sigur eroice folosite la scris și sculptat într-o hârtie mai groasă organele sexuale ale Minervei, asta ca să încerce pixul. Apoi a atârnat coala în fereastră, inexplicabil pentru exterior, 150 de oameni (am tăiat deja cuvântul asta, așa consider) în exterior care așteaptă să vadă o impresiune pe foaie, în mințile lor acel fulger să se producă, dar să nu lase urme prea largi ca de bocanci. La ce bun atâta disciplină? Vreodată rândurile scrise ordonat într-un text au riscat să producă rapid impresia în vreun creier că textul ar fi mai important, că acolo pe birou s-ar strânge și altceva în afară de maculatură și schilioadele pixuri cadaverice? Proces simplu: se mută Auschwitz din locul său de baștină, pe birou, însă nimic nu se transformă. A victimizat foaia și ea se simte o victimă. „Te simți o victimă? Plângi? Șterge culorile-astea pastelate ! Unde ieși cu ținuta asta în lume?! Na o țigare!” Se simte o victorie. Apoi se conturează ca într-un grafic o perioadă benefică, șterge totul din memorie, ca să-i facă loc, să vedem: „Te simti o victorie, pe michelangello nu-l șterg, pe caravaggio nu-l șterg, pe cezanne nu-l șterg, pe velasquez nu-l șterg”, îi dă senzația că a păstrat ceva, cuvântul l-a tăiat mai devreme. Îi rămâne pretenția de a scrie fără adaosuri, fără ștersături, poate dedicația să i se modifice, Beethoven a pățit-o, poate și alții, dar Beethoven e căutat în arii vaste de șoferii de microbuze pe ruta bucurești-sătucul ăla fără importanță. A pus un punct pe foaie, duce o linie, până la alt punct pe foaie, fără să mai scrie în vreun colț sau pe dos, știe deja că este un desen de picasso, în pix, dar este un desen, închide ochii, ține vârful în primul punct, apasă, dă drumul mâinii și imită un motor V 12, 480 de CP, o mașină merge cu 180 de km/h acum între bucurești și sătucul ăla fără importanță și cu toate astea nu sunt 2 linii pe desen. E numai foaia cam șifonată. Toate începuturile făcute foii o șifonează. Dacă ar scrie un text care să umple foaia, fiecare început ar șifona-o, până să semneze foaia s-a dematerializat, acum în galaxia vecină stă altul la birou, gândește profund un text, se sucește, transpiră, se scarpină, bea apă și aruncă șosetele în tavan. Nu semnează, textul e gata, încă un rând, un murmur în parcare. Deschide geamul nervos: „V-arăt eu vouă !”, dar deja tăiase ultimul cuvânt, primul început al acelei foi. „Ai curaj? Șifoneaz-o, scrie-o și pe urmă rupe textul, scrisă, foaia nu mai e foaie, e text.”. Și se simte foarte bine cu sine după ce scrie, vine acea ușurare care însoțește inspirația și e foarte inspirat în acest moment. Își ia o foaie. Se ridică din bancă în mijlocul amfiteatrului, agită foaia ca după o bătălie cu mulți morți și răniți, ceilalți 150 de…(cuvânt tăiat mai devreme) își așează capetele pe bănci, profesorul privește uimit și îi înflorește un zâmbet în colțul gurii, studentul acesta n-a mai greșit, s-a mântuit. Studentul fără nici o ceremonie, spune: „Mă duc la veceu!”, nici un risc, nici un zgomot, nimic, doar el dând la o parte capetele. „Pardon, scuzați, faceți loc! V-am călcat pe picioare, când mă-ntorc vă aduc și dumneavoastră o foaie.”. Lumea tace. Râde. Se strâmbă. Nu-i dă inima brânci să mai asculte cursurile plictisitoare despre text. Acum știu toți că în școli nu se va învăța vreodată. El a ieșit însă și, la urma urmei, era numai și numai foaia lui cu o noțiune de proprietate la care deja nu se mai gândește. Parcurge coada unui „p” și se crede pe bulevard. Face cu ochiul. Transmite salutări. Ridică un joben și dă bună-ziua unui președinte fără importanță. Se vede lenevind în hamac în biroul lui „b”, având părul pus pe bigudiuri și dintr-un acordeon imens ploaia de sunete transformându-se pe pământ în idei. Scrisoare: „Vă transmit salutări, în Deltă încă nu ne-au fugărit pelicanii. Azi-noapte am dormit pe burta unui pinguin, se visa în Alaska și m-a pus să-l iau în brațe ca să-l răcesc, zicea că nu-și mai simte mâinile de căldură și nu poate să mai scrie. Vremea e frumoasă. Nisipul vă sărută pe toți până-n dinți.”. Simplu și patetic și nu ocupă mult spațiu, s-a sărit peste formula de introducere și s-a omis în mod aprioric pasajul de încheiere, ca un mesaj pe care-l scriu iubitei mele. Acum textul e refăcut, e corectat și se aude o mulțumire care dă cu pumnii în pereți, încă nu e bine, n-are cum, textele sunt în ordine pe masă, apare o moacă: „Ce faci? Scriu. Ce scrii? Scriu. Lasă-mă să scriu. Mai bine citește! Nu. Scriu. Fiecare face ce vrea!” și deja am mai tăiat un paragraf, năvălise pe foaie ca să facă conexiuni, nu s-o șifoneze. Textele sunt teanc, format A4, ar putea face un hexagon, așa ca o formă de memorie. Prea multe texte nereușite. N-are rost să le taie, nici să le adauge. Pune mâna pe ele și le rupe. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy