agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-11-16 | [This text should be read in romana] |
Pedalau încet, chiar foarte încet, atâta cât să nu-și piardă echilibrul. La primul colț, după obiceiul ortodox, popa se opri; se opriră și purtătorii de prapuri și copilul din față, cu crucea de tinichea zdrăngănind pe ghidon, și neamurile îndoliate și toți cei din urma sicriului. Apoi omul în sutană își dezlegă baierele gâtlejului și slobozi o cântare, ce-i stoarse bătrânului o lacrimă. Pentru câteva clipe, în sicriul purtat pe biciclete se văzuse el însuși și i se înduioșase inima. Imaginea se estompă, însă, și moș Misail reveni la realitatea acum atât de frumoasă, tocmai pentru că el trăia încă în ea. Clătină din cap autoironizându-se. „Doamne, cât de bolând pot să fiu, încât să mă gândesc la aia cu coasa !" — își zise făcându-și cu smerenie o cruce cât toate zilele. Apoi, vru să vadă dacă timpul anunța ploaie ori nu. Fiindcă drumul spre cimitir nu era pietruit și, pe ploaie, bicicletele nu puteau merge până acolo.
„Două costume poartă omul o singură dată: cel de mire È™i cel de mort" - mai spuse moÈ™ Misail, dar de data asta cu voce tare È™i acesta fu ultimul gând îndreptat spre clipele din urmă. Stătea în mijlocul curÈ›ii, pe un scăunel cu trei picioare È™i meÈ™terea la torpedoul bicicletei. Mai încolo, rezemate de gard, proaspăt lipite È™i bine umflate, se aflau cele două camere de cauciuc. Știa moÈ™ Misail cine îi găurise cauciucurile, însă nu mai era în puterea lui să-È™i facă singur dreptate, iar la primărie nu putea merge pentru astfel de fleacuri. De fapt, nimeni din cei din jurul lui nu erau de acord ca el, la cei nouăzeci È™i cinci de ani, câți avea, să mai pedaleze È™i, în acest caz, cine să te mai sprijine să-l cauÈ›i pe făptaÈ™ ? Totul începuse în ziua aceea când venise de la câmp È™i spusese „gata" È™i de atunci singura activitate rnai deosebită pentru el rămăsese plimbatul cu bicicleta. Mai erau unii convinÈ™i că o astfel de purtare ciudată È™i plimbările cu bicicleta, nefiresc de lungi, constituiau doar o mică nebunie trecătoare, lucru admisibil la un om de aproape o sută de ani. Dar timpul trecea È™i moÈ™ Misail continua să pedaleze în fiecare zi cel puÈ›in zece-cincisprezece kilometri, dacă nu pe drumul european E 54, ce traversa comuna, atunci pe drumurile agricole pline de colb. Bicicleta lui era dintre primele din sat, una din cele de dinainte de război, la care doar cadrul părea a mai fi cel original, vopsită fiind cu firnais negru până È™i pe spiÈ›e. MoÈ™ Misail considera bicicleta drept cea mai mare descoperire a omenirii. Mai exact spus, bătrânul zicea cam aÈ™a: „Prima invenÈ›ie a fost roata. A doua invenÈ›ie a fost a doua roată. A treia a fost cadrul de bicicletă..." De două ori plânsese după bicicleta sa. Prima dată atunci când preÈ™edintele ceapeului trecuse cu È™areta peste roata din spate. BineînÈ›eles că bicicleta fusese culcată în iarba de la marginea drumului, iar preÈ™edintele se întâmplase să fie È™i el cam afumat. A doua oară când cineva, la birt fiind, o luase din greÈ™eală È™i o folosise în drum către casă. Asta îl È™i duruse pe el cel mai tare : faptul că fusese confundată. Căci până atunci un singur lucru nu făcuse bicicleta sa: încă nu învățase să vină la fluier. ÃŽn rest, făcuse È™i cărase de toate. Tot ce se putea căra dintr-un loc în altul. Bătuse absolut toate drumurile satului. „Mai mult costă o pereche de sandale sau de pantofi decât un cauciuc nou" - afirma moÈ™ Misail pe un ton ce nu admitea replică È™i nu-l contrazicea nimeni, fiindcă avea dreptate. ÃŽntr-un sat de câmpie, unde o stradă e lungă de kilometri întregi, singurul mijloc de deplasare rapid È™i eficace este acum atât de banala bicicletă. Bătrânul se îndreptă de spate, se ridică de pe scăunel, scoase dintr-un buzunar al pantalonilor niÈ™te câlÈ›i din cânepă, dădu de vreo două ori ocol pieselor împrăștiate pe jos, admirându-le parcă luciul, își È™terse mâinile cu ghemotocul de câlÈ›i, apoi, continuând parcă să îndeplinească un anumit ritual, dezumflă camerele, se reaÈ™eză pe scăunel È™i înccpu să monteze la loc bicicleta. Soarele se topise deasupra comunei; căldura curgea în valuri pe străzi, prin case, prin poduri; nici măcar pivniÈ›ele adânci nu fuseseră cruÈ›ate. Era o căldură înăbuÈ™itoare È™i lipicioasă ca smoala. Ceva neobiÈ™nuit pentru un debut de vară. Se zvonea că asemenea vreme nu pomenise nici măcar moÈ™ Misail, cât era el de bătrân. AÈ™ezarea era pustie. Dobitoacele încremeniseră la umbră, iar fântânii din nordul aÈ™ezării îi secaseră izvoarele. La început miraÈ›i, apoi intrigaÈ›i, oamenii aÈ™teptaseră să vină ploaia. Pe câmpuri, solul neirigat crăpase aÈ™a de tare, încât în crăpături ar fi putut intra o mână de copil până la umăr, iar frunzele de porurnb se chirciseră È™i începuseră să se ofilească. Ploaia intarsia să cadă È™i zăpuÈ™eala rămânea atotstăpânitoare. Chiar È™i moÈ™ Misail își schimbase orele de plimbat cu velocipedul său. Se vorbise prin sat că singurul loc unde mai puteai găsi oarece răcoare în plină amiază era sub nucul plantat de bătrân în urmă cu cincizeci de ani. Sub nuc, însă, nu se afla decât o singură persoană. Fiul lui moÈ™ Misail, bărbat la vreo cincizeci de ani, ca È™i nucul. Stătea cufundat până la gât într-o cadă din tablă zincată È™i citea ziarul local. După ce reluă de câteva ori rubrica È™tirilor sportive, de plictiseală mototoli hârtia È™i-i făcu vânt undeva alături. Apoi își fixă privirea pe carcasa nichelată a radiocasetofonului fiului său Mihail, atârnat neglijent de una din crengile nucului. AÈ™tepta ora exactă, pentru a urmări buletinul meteorologic. SperanÈ›ele însă i se spulberau de fiecare dată. Căldura se menÈ›inea sufocantă. Nivelul apelor continua să descrească alarmant. ÃŽn schimb, È™i direct proporÈ›ional, creÈ™tea disperarea lui, a fiului lui moÈ™ Misail, loan, la aceasta contribuind È™i purtarea atât de ciudată din ultimul timp a tatălui său. ÃŽn coridorul casei, cu gândurile aiurea È™i oftând mereu, nevasta lui loan spăla rufe. Deseori ochii i se întorceau spre suflet, căutau înfriguraÈ›i câte o idee de care să se agaÈ›e, dar simÈ›ea învăluind-o acelaÈ™i noian de gânduri încâlcite, ce o obligau să revină la realitate. Atunci se oprea o clipă din spălat, se uita furioasă spre cada unde se bălăcea bărbatu-său loan, apoi spre bicicleta socrului Misail sprijinită de coteÈ›, își È™tergea faÈ›a cu È™orÈ›ul ud, ofta închizând ochii È™i-È™i relua activitatea. - Gata, nu mai are de gând să plouă. Cred că moÈ™ Ilie a ieÈ™it la pensie - se auzi la un moment dat. Altcândva femeia s-ar fi crucit, ar fi râs cu poftă, dar acum bombăni ceva de neînÈ›eles È™i-È™i continuă îndeletnicirea. O ușă trântită curmă încercarea de discuÈ›ie a lui loan. Femeia se îndreptă de spate. FaÈ›a, cândva frumoasă, își pierdu brusc imobilitatea È™i durerea din È™ale o brăzdă cu È™anÈ›uri adânci. loan se uită spre grădină È™i drăcui. MoÈ™ Misail tocmai ieÈ™ise din closet È™i-È™i încheia cureaua. Apoi bărbatul se întoarse din nou spre femeie. ÃŽl enerva tăcerea acesteia în privinÈ›a bătrânului. Era tatăl lui, chiar dacă uneori i se făcea È™i lui lehamite de el. Se părea că moÈ™ul scăpase de sub controlul timpului, dar se È›inea încă drept - vezi, sunt mai bătrân È™i totuÈ™i mai drept ca tine, spunea câte unuia mai tânăr, dar mai adus de spate -, încă se bărbierea singur cu vechiul lui brici - vezi, briciul ăsta a făcut un război mondial, se lăuda uneori - încă mai râgâia după câte o masă copioasă È™i avea vânturi. Altădată, ar fi bătut-o pentru tatăl său. Dar nevasta avusese întotdeauna grijă să tacă, numai ea È™tiuse ce însemna tăcerea pentru o femeie. Acum nu-i păsa ce idei îi treceau prin minte acesteia, fiecare gândeÈ™te ce vrea È™i despre cine are poftă, nu o poate opri; niciodată nu-i târziu ca omul să-È™i dea seama de propriile greÈ™eli, iar dacă vrea să-È™i spună părerea despre bătrân n-are decât să o facă. DeÈ™i cam bănuieÈ™te ce e prin capul ei. Exact aceleaÈ™i frământări legate de enigmaticul moÈ™ Misail. MoÈ™ Misail adormise fără griji în cămăruÈ›a de lângă curtea din dos. ÃŽmbălsămat cu vise colorate. Se vedea mergând pe o stradă fără sfârÈ™it, mărginită de case lungi, de câmpie, tot încercând să intre în câte una, însă, atunci când se apropia de găurile acelea negre ce închipuiau uÈ™ile È™i ferestrele, își dădea seama că nu poate È™i în clipa aceea gemea, deschidea ochii È™i striga cuprins de panică: „Mario, unde eÈ™ti, Mario ?" Era vorba de Maria, soÈ›ia lui, dar Maria era de mult în lumea celor drepÈ›i È™i poate îl aÈ™tepta. MoÈ™ Misail se întorcea, tot gemând, pe partea cealaltă È™i adormea din nou È™i din nou îl învăluiau visele È™i iarăși vedea uliÈ›a aceea nesfârÈ™ită, cu casele atât de neprimitoare. ÃŽn cămăruÈ›a de lângă curtea din dos nu se schimbase decât aÈ™ternutul din pat. Din grija nurorii, singura femeie din casă. Vopsită de obicei neglijent, cămăruÈ›a ascundea acelaÈ™i peisaj dezolant dintotdeauna, cu poze îngălbenite în rame de duzină. La loc de cinste, poza de nuntă a lui moÈ™ Misail, păr lins, cărare la mijloc, privire severă, gravă, ultraserioasă, mustăți vrabie à la K. u. K., È™i a străbunicii, tristă, cam slabă, cu salbă de galbeni la gât È™i batic pe cap. Deasupra patu!ui un husar È›anÈ›oÈ™, tot moÈ™ Misail, călare pe un cal È™i mai È›anÈ›oÈ™. Nu era un cal alb È™i moÈ™ Misail nu se prea lăudase cu această poză. Lângă husar, în aceeaÈ™i ramă, o poză cu o maÈ™ină americană, un Ford de pe vremea prohibiÈ›iei È™i un tip înalt, cu pălărie, mustață scurtă È™i pantaloni largi. Era fratele lui moÈ™ Misail, dat dispărut cu vreo patruzeci de ani în urmă. TotuÈ™i rămăsese fratele din America sau „ăla al lui Misail din America". Sub masă, într-un coÈ™ din nuiele plin cu paie, cârâia zăpăcită de căldură o cloÈ™că întârziată pusă pe ouă. ÃŽn pivniță, printre borcane goale, prăfuite, cel mai tânăr reprezentant al familiei, Mihai-fiul, stătea pe un scăunel È™i citea ceva dintr-o carte cu coperÈ›i groase. Citea este mult spus, fiindcă rândurile îi lunecau mereu de sub ochi È™i, cu toate eforturile sale aproape disperate, nu se putea concentra. ÃŽn minte îi apărea mereu aceeaÈ™i imagine, cea a bunicului Misail. . . De afară se auzi râsul satisfăcut al tatălui. Mihai se încruntă. Ar fi preferat ca la ora aceea să nu mai audă nimic. Ci pur È™i simplu să dormiteze. Găsea într-o astfel de stare ceva animalic. Era conÈ™tient doar de faptul că trăia. Numai că nu gândea. ÃŽn minte îi apăru iarăși imaginea lui moÈ™ Misail. ÃŽncercă să È™i-o alunge, dar nu reuÈ™i. Se ridică iritat È™i trânti cartea pe scăunel. Singurul scăunel din casă. Cel care aparÈ›inea bunicului. De afară se auzi acum cântecul unui cocoÈ™. Glasul lui strident, È™i parcă în discordanță cu temperatura mediului, sfâșie tăcerea din pivniță. De prin vecini îi veni ecoul È™i el cântă a doua oară. Apoi a treia oară È™i părea că nu mai voia să se oprească. - Cântă a ploaie ! - comentă mama din coridor. Mihai-fiul ieÈ™i din pivniță È™i vru să dea cu o piatră după cocoÈ™. - Lasă-l, mă, s-aducă ploaia ! - interveni femeia. Intrigat, cocoÈ™ul zbură în grădină. - Vezi, femeie, dacă în coridor avem muÈ™uroaie pline de furnici — se auzi din cada de tablă zincată vocea tatălui. - Ferească sfântul ! - izbucni nevasta, lezată în amorul ei propriu de gospodină. Din cămăruță răzbătură niÈ™te bocănituri. ÃŽn prag se ivi moÈ™ Misail. ÃŽn izmene È™i căscând. - Am visat un cocoÈ™ alb cum zboară. Să È™tiÈ›i că vine ploaia ! - spuse el pe un ton ce s-ar fi vrut al unui prooroc. MoÈ™ Misail era fericit că reuÈ™ise până la urmă să intre într-una din casele ce mărgineau uliÈ›a duÈ™mănoasă din visele sale. Dar, parcă dezmeticindu-se, privi cerul, dispăru în camera sa È™i după vreo zece minute reapăru într-un costum negru, se duse la bicicletă, îi pipăi cauciucurile, își roti ochii către nuc È™i, împingând bicicleta, ieÈ™i în stradă. loan își privi nevasta È™i-i făcu semn cu ochiul, ca È™i când i-ar fi spus : „Pleacă È™i el în excursia aia, de care a povestit la tot satul, numai nouă, nu. Vrea să facă ocolul lumii pe bicicletă, săracul!" Apoi, ca È™i cum nu s-ar fi întâmplat nimic, familia își reluă activitățile de până atunci. Până când loan ieÈ™i din cadă mormăind È™i vărsă la rădăcina nucului apa în care se bălăcise. Fiul opri radiocasetofonul înfierbântat, mormăind È™i el. Pe urmă încercă să se prindă de una din ramurile nucului. Nu reuÈ™i. Se descălță de adidaÈ™i È™i-i aruncă lângă rădăcina pomului. La a doua tentativă reuÈ™i să apuce ramura alunecoasă. ÃŽÈ™i propti un picior de trunchi, însă alunecă È™i-È™i zdreli glezna. Durerea de moment îi creă senzaÈ›ia de răcoare, dar pe urmă usturimea îl enervă. - Să nu cazi ! - spuse mama. - Ia scara ! - spuse È™i tatăl. Fiul luă scara È™i se urcă între cele două ramuri groase, care porneau din trunchi. Coaja lor netedă È™i caldă îi gâdila tălpile. Era o plăcere stranie. Se cățără până acolo unde crengile începeau să nu mai prezinte nici o siguranță. Acolo se simÈ›ea o părere de vânt. Se vedea cerul aproape albit de căldură. Se vedea curtea lui Spek. Și cea a lui Pele. Mihai scuipă în palmă È™i se frecă pe locul zgârâiat. Dinspre centrul comunei răzbătură zvonuri de clopot. După câteva minute, acestea încetară È™i de undeva de sus se auzi fâlfâit de aripi. Privi într-acolo. Un stol de ciori înainta tăcut prin spaÈ›iul aerian al comunei, îndreptându-se spre nord. Urmări nedumerit stolul, până când acesta dispăru la orizont, spre liziera unei păduri. Apoi se cutremură. Nu era ora la care, de regulă, se întorceau ciorile de la ospăț. Câteva gânduri se îmbulziră spre exprimare, dar Mihai le refuză. Nu era cazul să dea frâu liber speculaÈ›iilor. Poate că nici nu văzuse nimic. Nu auzise nimic. Poate doar i se păruse. Ochii i se umplură de lumină È™i usturimea îl obligă să-i închidă. Când îi redeschise, privi spre curtea lui Spek. Era pustie, aÈ™a cum o È™tia dintotdeauna. Cu gardurile văduvite de scânduri È™i căzute într-o rână. Casa, cu geamurile sparte, cu uÈ™ile bătute în cuie, cu pereÈ›ii scorojiÈ›i, proptiÈ›i cu bârne din trunchiuri deja putrede de salcâm iradia dezolare È™i Mihai simÈ›i nevoia să vadă ceva mai vesel. Și, într-adevăr, în curtea vecinului din față atmosfera era animată de Pele. ÃŽmbrăcat doar cu o pereche de chiloÈ›i negri, cu două panglici roÈ™ii cusute lateral, cu burta transpirată curgând peste elasticul chiloÈ›ilor, tocmai își turnase pe cap o găleată cu apă È™i începuse să danseze în băltoaca ce se formase. Spectacolul dură puÈ›in, fiindcă Pele dispăru din raza vizuală, îndreptându-se probabil spre È™opronul care adăpostea cazanul de făcut È›uică. Privi din nou, peste comună, la câmpurile înecate de căldură È™i atunci, pe drumul ce ducea spre cimitir, zări un convoi mortuar cel puÈ›in ciudat, în care, de la preot până la copilul cu crucea, de la mulÈ›imea în haine de doliu până la sicriul galben, totul se deplasa încet-încet pe biciclete împănate cu panglici negre. ÃŽn acel moment realiză adevărul È™i se grăbi să ajungă la pământ. MoÈ™ Misail pleca în călătoria cea mare. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy