Pedalau încet, chiar foarte încet, atâta cât să nu-și piardă echilibrul. La primul colț, după obiceiul ortodox, popa se opri; se opriră și purtătorii de prapuri și copilul din față, cu crucea de tinichea zdrăngănind pe ghidon, și neamurile îndoliate și toți cei din urma sicriului. Apoi omul în sutană își dezlegă baierele gâtlejului și slobozi o cântare, ce-i stoarse bătrânului o lacrimă. Pentru câteva clipe, în sicriul purtat pe biciclete se văzuse el însuși și i se înduioșase inima. Imaginea se estompă, însă, și moș Misail reveni la realitatea acum atât de frumoasă, tocmai pentru că el trăia încă în ea. Clătină din cap autoironizându-se. „Doamne, cât de bolând pot să fiu, încât să mă gândesc la aia cu coasa !" — își zise făcându-și cu smerenie o cruce cât toate zilele. Apoi, vru să vadă dacă timpul anunța ploaie ori nu. Fiindcă drumul spre cimitir nu era pietruit și, pe ploaie, bicicletele nu puteau merge până acolo.
„Două costume poartă omul o singură dată: cel de mire și cel de mort" - mai spuse moș Misail, dar de data asta cu voce tare și acesta fu ultimul gând îndreptat spre clipele din urmă. Stătea în mijlocul curții, pe un scăunel cu trei picioare și meșterea la torpedoul bicicletei. Mai încolo, rezemate de gard, proaspăt lipite și bine umflate, se aflau cele două camere de cauciuc. Știa moș Misail cine îi găurise cauciucurile, însă nu mai era în puterea lui să-și facă singur dreptate, iar la primărie nu putea merge pentru astfel de fleacuri. De fapt, nimeni din cei din jurul lui nu erau de acord ca el, la cei nouăzeci și cinci de ani, câți avea, să mai pedaleze și, în acest caz, cine să te mai sprijine să-l cauți pe făptaș ?

Totul începuse în ziua aceea când venise de la câmp și spusese „gata" și de atunci singura activitate rnai deosebită pentru el rămăsese plimbatul cu bicicleta. Mai erau unii convinși că o astfel de purtare ciudată și plimbările cu bicicleta, nefiresc de lungi, constituiau doar o mică nebunie trecătoare, lucru admisibil la un om de aproape o sută de ani. Dar timpul trecea și moș Misail continua să pedaleze în fiecare zi cel puțin zece-cincisprezece kilometri, dacă nu pe drumul european E 54, ce traversa comuna, atunci pe drumurile agricole pline de colb.

Bicicleta lui era dintre primele din sat, una din cele de dinainte de război, la care doar cadrul părea a mai fi cel original, vopsită fiind cu firnais negru până și pe spițe. Moș Misail considera bicicleta drept cea mai mare descoperire a omenirii. Mai exact spus, bătrânul zicea cam așa: „Prima invenție a fost roata. A doua invenție a fost a doua roată. A treia a fost cadrul de bicicletă..."
De două ori plânsese după bicicleta sa. Prima dată atunci când președintele ceapeului trecuse cu șareta peste roata din spate. Bineînțeles că bicicleta fusese culcată în iarba de la marginea drumului, iar președintele se întâmplase să fie și el cam afumat. A doua oară când cineva, la birt fiind, o luase din greșeală și o folosise în drum către casă. Asta îl și duruse pe el cel mai tare : faptul că fusese confundată. Căci până atunci un singur lucru nu făcuse bicicleta sa: încă nu învățase să vină la fluier. În rest, făcuse și cărase de toate. Tot ce se putea căra dintr-un loc în altul. Bătuse absolut toate drumurile satului. „Mai mult costă o pereche de sandale sau de pantofi decât un cauciuc nou" - afirma moș Misail pe un ton ce nu admitea replică și nu-l contrazicea nimeni, fiindcă avea dreptate. Într-un sat de câmpie, unde o stradă e lungă de kilometri întregi, singurul mijloc de deplasare rapid și eficace este acum atât de banala bicicletă. Bătrânul se îndreptă de spate, se ridică de pe scăunel, scoase dintr-un buzunar al pantalonilor niște câlți din cânepă, dădu de vreo două ori ocol pieselor împrăștiate pe jos, admirându-le parcă luciul, își șterse mâinile cu ghemotocul de câlți, apoi, continuând parcă să îndeplinească un anumit ritual, dezumflă camerele, se reașeză pe scăunel și înccpu să monteze la loc bicicleta.

Soarele se topise deasupra comunei; căldura curgea în valuri pe străzi, prin case, prin poduri; nici măcar pivnițele adânci nu fuseseră cruțate. Era o căldură înăbușitoare și lipicioasă ca smoala. Ceva neobișnuit pentru un debut de vară. Se zvonea că asemenea vreme nu pomenise nici măcar moș Misail, cât era el de bătrân. Așezarea era pustie. Dobitoacele încremeniseră la umbră, iar fântânii din nordul așezării îi secaseră izvoarele.

La început mirați, apoi intrigați, oamenii așteptaseră să vină ploaia. Pe câmpuri, solul neirigat crăpase așa de tare, încât în crăpături ar fi putut intra o mână de copil până la umăr, iar frunzele de porurnb se chirciseră și începuseră să se ofilească. Ploaia intarsia să cadă și zăpușeala rămânea atotstăpânitoare. Chiar și moș Misail își schimbase orele de plimbat cu velocipedul său. Se vorbise prin sat că singurul loc unde mai puteai găsi oarece răcoare în plină amiază era sub nucul plantat de bătrân în urmă cu cincizeci de ani.

Sub nuc, însă, nu se afla decât o singură persoană. Fiul lui moș Misail, bărbat la vreo cincizeci de ani, ca și nucul. Stătea cufundat până la gât într-o cadă din tablă zincată și citea ziarul local. După ce reluă de câteva ori rubrica știrilor sportive, de plictiseală mototoli hârtia și-i făcu vânt undeva alături. Apoi își fixă privirea pe carcasa nichelată a radiocasetofonului fiului său Mihail, atârnat neglijent de una din crengile nucului. Aștepta ora exactă, pentru a urmări buletinul meteorologic. Speranțele însă i se spulberau de
fiecare dată. Căldura se menținea sufocantă. Nivelul apelor continua să descrească alarmant. În schimb, și direct proporțional, creștea disperarea lui, a fiului lui moș Misail, loan, la aceasta contribuind și purtarea atât de ciudată din ultimul timp a tatălui său.

În coridorul casei, cu gândurile aiurea și oftând mereu, nevasta lui loan spăla rufe. Deseori ochii i se întorceau spre suflet, căutau înfrigurați câte o idee de care să se agațe, dar simțea învăluind-o același noian de gânduri încâlcite, ce o obligau să revină la realitate. Atunci se oprea o clipă din spălat, se uita furioasă spre cada unde se bălăcea bărbatu-său loan, apoi spre bicicleta socrului Misail sprijinită de coteț, își ștergea fața cu șorțul ud, ofta închizând ochii și-și relua activitatea.
- Gata, nu mai are de gând să plouă. Cred că moș Ilie a ieșit la pensie - se auzi la un moment dat.

Altcândva femeia s-ar fi crucit, ar fi râs cu poftă, dar acum bombăni ceva de neînțeles și-și continuă îndeletnicirea. O ușă trântită curmă încercarea de discuție a lui loan. Femeia se îndreptă de spate. Fața, cândva frumoasă, își pierdu brusc imobilitatea și durerea din șale o brăzdă cu șanțuri adânci. loan se uită spre grădină și drăcui. Moș Misail tocmai ieșise din closet și-și încheia cureaua. Apoi bărbatul se întoarse din nou spre femeie. Îl enerva tăcerea acesteia în privința bătrânului. Era tatăl lui, chiar dacă uneori i se făcea și lui lehamite de el. Se părea că moșul scăpase de sub controlul timpului, dar se ținea încă drept - vezi, sunt mai bătrân și totuși mai drept ca tine, spunea câte unuia mai tânăr, dar mai adus de spate -, încă se bărbierea singur cu vechiul lui brici - vezi, briciul ăsta a făcut un război mondial, se lăuda uneori - încă mai râgâia după câte o masă copioasă și avea vânturi.

Altădată, ar fi bătut-o pentru tatăl său. Dar nevasta avusese întotdeauna grijă să tacă, numai ea știuse ce însemna tăcerea pentru o femeie. Acum nu-i păsa ce idei îi treceau prin minte acesteia, fiecare gândește ce vrea și despre cine are poftă, nu o poate opri; niciodată nu-i târziu ca omul să-și dea seama de propriile greșeli, iar dacă vrea să-și spună părerea despre bătrân n-are decât să o facă. Deși cam bănuiește ce e prin capul ei. Exact aceleași frământări legate de enigmaticul moș Misail.

Moș Misail adormise fără griji în cămăruța de lângă curtea din dos. Îmbălsămat cu vise colorate. Se vedea mergând pe o stradă fără sfârșit, mărginită de case lungi, de câmpie, tot încercând să intre în câte una, însă, atunci când se apropia de găurile acelea negre ce închipuiau ușile și ferestrele, își dădea seama că nu poate și în clipa aceea gemea, deschidea ochii și striga cuprins de panică: „Mario, unde ești, Mario ?" Era vorba de Maria, soția lui, dar Maria era de mult în lumea celor drepți și poate îl aștepta. Moș Misail se întorcea, tot gemând, pe partea cealaltă și adormea din nou și din nou îl învăluiau visele și iarăși vedea ulița aceea nesfârșită, cu casele atât de neprimitoare.

ÃŽn cămăruÈ›a de lângă curtea din dos nu se schimbase decât aÈ™ternutul din pat. Din grija nurorii, singura femeie din casă. Vopsită de obicei neglijent, cămăruÈ›a ascundea acelaÈ™i peisaj dezolant dintotdeauna, cu poze îngălbenite în rame de duzină. La loc de cinste, poza de nuntă a lui moÈ™ Misail, păr lins, cărare la mijloc, privire severă, gravă, ultraserioasă, mustăți vrabie à la K. u. K., È™i a străbunicii, tristă, cam slabă, cu salbă de galbeni la gât È™i batic pe cap. Deasupra patu!ui un husar È›anÈ›oÈ™, tot moÈ™ Misail, călare pe un cal È™i mai È›anÈ›oÈ™. Nu era un cal alb È™i moÈ™ Misail nu se prea lăudase cu această poză. Lângă husar, în aceeaÈ™i ramă, o poză cu o maÈ™ină americană, un Ford de pe vremea prohibiÈ›iei È™i un tip înalt, cu pălărie, mustață scurtă È™i pantaloni largi. Era fratele lui moÈ™ Misail, dat dispărut cu vreo patruzeci de ani în urmă. TotuÈ™i rămăsese fratele din America sau „ăla al lui Misail din America".

Sub masă, într-un coș din nuiele plin cu paie, cârâia zăpăcită de căldură o cloșcă întârziată pusă pe ouă. În pivniță, printre borcane goale, prăfuite, cel mai tânăr reprezentant al familiei, Mihai-fiul, stătea pe un scăunel și citea ceva dintr-o carte cu coperți groase. Citea este mult spus, fiindcă rândurile îi lunecau mereu de sub ochi și, cu toate eforturile sale aproape disperate, nu se putea concentra. În minte îi apărea mereu aceeași imagine, cea a bunicului Misail. . . De afară se auzi râsul satisfăcut al tatălui. Mihai se încruntă. Ar fi preferat ca la ora aceea să nu mai audă nimic. Ci pur și simplu să dormiteze. Găsea într-o astfel de stare ceva animalic. Era conștient doar de faptul că trăia. Numai că nu gândea. În minte îi apăru iarăși imaginea lui moș Misail. Încercă să și-o alunge, dar nu reuși. Se ridică iritat și trânti cartea pe scăunel. Singurul scăunel din casă. Cel care aparținea bunicului.

De afară se auzi acum cântecul unui cocoș. Glasul lui strident, și parcă în discordanță cu temperatura mediului, sfâșie tăcerea din pivniță. De prin vecini îi veni ecoul și el cântă a doua oară. Apoi a treia oară și părea că nu mai voia să se oprească.
- Cântă a ploaie ! - comentă mama din coridor.
Mihai-fiul ieși din pivniță și vru să dea cu o piatră după cocoș.
- Lasă-l, mă, s-aducă ploaia ! - interveni femeia.
Intrigat, cocoșul zbură în grădină.
- Vezi, femeie, dacă în coridor avem mușuroaie pline de furnici — se auzi din cada de tablă zincată vocea tatălui.
- Ferească sfântul ! - izbucni nevasta, lezată în amorul ei propriu de gospodină.
Din cămăruță răzbătură niște bocănituri. În prag se ivi moș Misail. În izmene și căscând.
- Am visat un cocoș alb cum zboară. Să știți că vine ploaia ! - spuse el pe un ton ce s-ar fi vrut al unui prooroc.
Moș Misail era fericit că reușise până la urmă să intre într-una din casele ce mărgineau ulița dușmănoasă din visele sale. Dar, parcă dezmeticindu-se, privi cerul, dispăru în camera sa și după vreo zece minute reapăru într-un costum negru, se duse la bicicletă, îi pipăi cauciucurile, își roti ochii către nuc și, împingând bicicleta, ieși în stradă. loan își privi nevasta și-i făcu semn cu ochiul, ca și când i-ar fi spus : „Pleacă și el în excursia aia, de care a povestit la tot satul, numai nouă, nu. Vrea să facă ocolul lumii pe bicicletă, săracul!"
Apoi, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, familia își reluă activitățile de până atunci. Până când loan ieși din cadă mormăind și vărsă la rădăcina nucului apa în care se bălăcise. Fiul opri radiocasetofonul înfierbântat, mormăind și el. Pe urmă încercă să se prindă de una din ramurile nucului. Nu reuși. Se descălță de adidași și-i aruncă lângă rădăcina pomului. La a doua tentativă reuși să apuce ramura alunecoasă. Își propti un picior de trunchi, însă alunecă și-și zdreli glezna. Durerea de moment îi creă senzația de răcoare, dar pe urmă usturimea îl enervă.
- Să nu cazi ! - spuse mama.
- Ia scara ! - spuse și tatăl.
Fiul luă scara și se urcă între cele două ramuri groase, care porneau din trunchi. Coaja lor netedă și caldă îi gâdila tălpile. Era o plăcere stranie. Se cățără până acolo unde crengile începeau să nu mai prezinte nici o siguranță. Acolo se simțea o părere de vânt. Se vedea cerul aproape albit de căldură. Se vedea curtea lui Spek. Și cea a lui Pele. Mihai scuipă în palmă și se frecă pe locul zgârâiat. Dinspre centrul comunei răzbătură zvonuri de clopot. După câteva minute, acestea încetară și de undeva de sus se auzi fâlfâit de aripi. Privi într-acolo. Un stol de ciori înainta tăcut prin spațiul aerian al comunei, îndreptându-se spre nord. Urmări nedumerit stolul, până când acesta dispăru la orizont, spre liziera unei păduri. Apoi se cutremură. Nu era ora la care, de regulă, se întorceau ciorile de la ospăț. Câteva gânduri se îmbulziră spre exprimare, dar Mihai le refuză. Nu era cazul să dea frâu liber speculațiilor. Poate că nici nu văzuse nimic. Nu auzise nimic. Poate doar i se păruse.

Ochii i se umplură de lumină și usturimea îl obligă să-i închidă. Când îi redeschise, privi spre curtea lui Spek. Era pustie, așa cum o știa dintotdeauna. Cu gardurile văduvite de scânduri și căzute într-o rână. Casa, cu geamurile sparte, cu ușile bătute în cuie, cu pereții scorojiți, proptiți cu bârne din trunchiuri deja putrede de salcâm iradia dezolare și Mihai simți nevoia să vadă ceva mai vesel. Și, într-adevăr, în curtea vecinului din față atmosfera era animată de Pele. Îmbrăcat doar cu o pereche de chiloți negri, cu două panglici roșii cusute lateral, cu burta transpirată curgând peste elasticul chiloților, tocmai își turnase pe cap o găleată cu apă și începuse să danseze în băltoaca ce se formase. Spectacolul dură puțin, fiindcă Pele dispăru din raza vizuală, îndreptându-se probabil spre șopronul care adăpostea cazanul de făcut țuică.

Privi din nou, peste comună, la câmpurile înecate de căldură și atunci, pe drumul ce ducea spre cimitir, zări un convoi mortuar cel puțin ciudat, în care, de la preot până la copilul cu crucea, de la mulțimea în haine de doliu până la sicriul galben, totul se deplasa încet-încet pe biciclete împănate cu panglici negre. În acel moment realiză adevărul și se grăbi să ajungă la pământ. Moș Misail pleca în călătoria cea mare.