PLIMBARE PE ALEI sau NIMENI NU E PERFECT
-continuare la scrierea Un om și umbra lui-

GÂNDURI DESPRE PLOAIE

Sunetul ploii în pădure este fenomenal. Atâta mișcare și totuși atât calm! Fiecare frunză tremură încet sub căderea blajină a lacrimilor venite din cer. Copacii se clatină nesimțit foșnind sub presiunea vântului. Nici urmă de animal. Nici măcar o vrăbiuță care să îngâne încet imnuri naturii, nici măcar o veveriță care să scruteze speriată împrejurimile. Liniște și apă. Pământul, calm, acceptă fiecare trimis al cerului, îl așteaptă, și se clatină rece atunci când apa atinge frunzele galbene căzute. Și apa cade! Nici prea tare, nici prea calm. Are un singur țel – să hrănească natura, să hrănească frumusețea, să ne hrănească pe noi. Pic........pic......... pic. Bălți și zgomot tăcut. În oglindirea lor se vede amorf cerul. Mare, plumburiu, însetat. Norii dansează deasupra în rotocoale negre. Din clipă în clipă un fulger brăzdează întunericul aducând o pată aurie de lumină între foioase. Tunetul, puternic și asurzitor ne macină interiorul lăsând spaimă și confuzie totală. Sub bubuitură natura mișcă încet frunzele. Și ploaia curăță fără încetare, fară clipire. Scoate la iveală culorile ascunse sub uniforma ștearsă a prafului. Verde și galben și........viață în definiția ei cea mai pură.
Cred că aș putea asemăna pădurea cu orașul în care locuiesc, dar asta ar însemna să-i fac ei o mare defavoare. Deși diferit, orașul răspunde cam la fel sub atingerea apei. Aceeași liniște mormântală, aceeași atmosferă. În schimb oamenii nu au darul de a accepta ploaia ca pe un lucru firesc, o baie binemeritată. Se feresc, le este teamă de atingerea rece și de zgomotul surd al tunetului. Și apoi, în vechile așezări, pline de smog și ceață deasă, stropul limpede de apă, nu are ce spăla. Negrul este mult prea prezent. Furios, se încăpățânează să reziste atacului nemilos. Clădirile se udă, culoarea li se schimbă, dar atât. Mizeria nu coboară, este prea bine împământată în piatră, în oameni, în inimile lor. Prelingându-se agale apa se scurge în canale murdare unde își găsește sfârșitul trist. Doar aprinderea luminilor mai aduce puțină culoare. Oamenii parcă prind curaj și ies de sub acoperișuri care cu ziare, care cu umbrele. Le este frică de curățire. Au devenit atât de comozi încât uită ce le-a dat viață, uită de propria origine.
Trotuarul umed se bucură de atingerea galbenă a becurilor. Strălucește vesel răspândind raze curate în juru-i. Pic........pic.........pic. Un colț pierdut de natură, poate un copac înfipt brutal în asfalt, poate o plantă îngrădită de lutul rece al unui ghiveci. Doar ele simt cu adevărat ploaia, doar ele, în modul lor bizar se bucură mut și demn rezistând oricărei presiuni, rezistând oricărei apăsări...


GÂNDURI DESPRE NOI

Nu pot să trec pe stradă nepăsătoare. Îi privesc pe toți cei care travesează înfrigurați pe lângă mine. Mă sperie figurile lor..........ei bine.....desfigurate. Oameni normali, dezumanizați de această iluzie comună – viața. Fiecare cu existența lui, poate tristă, poate veselă, fiecare cu povestea lui unică. Și totul se citește din ochi, din gesturi, din atitudine. E minunat câte lucruri poți vedea în privirea unui om. Culoarea, mișcarea unică a ochilor, arcuirea sprâncenelor - toate astea îți deschid o cale sigură, sinceră, către gândirea fiecăruia. Am observat că am acest talent în împrejurări nefericite. Chiar și acum, după atâția ani mi se deschide clar imaginea întunecată a clădirii în care am crescut. Lumina slabă a unei lămpi cu gaz așezată într-un cui, lângă ușă. Paturile aliniate simetric la distanțe egale, perfect făcute de mâinile gingașe ale fetițelor. Mirosul de mâncare proastă și scârțâitul ascuns al parchetului vechi. Nu am avut șansa de a trăi într-o familie normală. Tata a murit pe front, iar mama.........săraca mama. Protectoare a șapte copii, dintre care eu cea mai mică. A sperat ca măcar eu, odorul ei cel mai de preț, lumina inestimabilă a cunoștinței ei, măcar eu să cresc așa cum se cuvine. Într-o dimineață de noiembrie m-a trezit cu glas blând și atingeri calde. Cu ochișorii încețoșați am privit-o mirată neînțelegând. Mi-a spus că mergem să ne plimbăm puțin, să vedem cum răsare soarele peste clădiri. Luându-mă de mânuță m-a condus încet pe străzile labiritntului ce-mi servea drept oraș. Priveam mirată în jur urcând cu ochii în înălțime, apoi o vedeam pe ea. Firavă, dar cu un curaj și o determinare nemaivăzute, ținându-mă strâns. Ne-am oprit în fața unei clădiri cu uși mari și grele, adevărați monștri ce înspăimântau orice ființă cu scârțâitul lor fioros. A bătut cu fața scăldată de lacrimi calde, apoi au urmat câteva clipe de liniște mormântală. Trezind cei doi monștrii ai orfelinatului o femeie înveștmântată în negru a apărut ca o umbră în fața noastră. Speriată m-am ascuns în spatele mamei, ținându-i strâns fusta în mânuțele reci. Simpla prezență a acelei doamne de fier mă înspăimânta dându-mi fiori de gheață pe spinare. Nu înțelegeam cine este, ce vrea sau de ce vorbește cu mama. Ce ar avea ea de împărțit cu acest ghețar uman pe a cărei figură nu se putea oglindi nici un sentiment?
Anii ce au urmat au fost esențiali pentru dezvoltarea mea de mai târziu. Am rupt orice legătură cu frații și surorile mele mai mari. Viața mea și a colegelor mele de suferință se desfășura încet între pereții scorojiți ai internatului. Cu rugăciuni și ore dure de școală. Fără a cunoaște dragostea sau umbra unei vorbe dulci. Fără suflarea unui suflet cald care să-ți ia durerea cu mâna Așa am trăit în uitare timp de cinsprezece ani... Bătăile crunte încasate de la cele ce trebuiau să fie „miresele lui Hristos”, jignirile groaznice ale maicii starețe, toate adresate sub scuza că viața nu-i decât un preludiu al morții, o pedeapsă divină, care trecută, ți-ar fi adus izbăvirea veșnică, Raiul! Nu-mi găseam adăpost decât în cărți. Lecturile lungii, asidue mă transpotau într-o lume în care eram liberă. Mă odihneam la lumina stinsă a soarelui ce stă să apună sau navigam alături de eroi de poveste pe cele mai îndepărtate mări. Singurii mei prieteni îmi erau cărțile și măicuța care avea în îngrijire biblioteca orfelinatului. Singura persoană....atât, pentru că restul erau monștrii, nu oameni! Cu zâmbetul pe buze mă primea veselă și-mi oferea un nou volum recomandându-l cu zâmbet cald. Am împlinit apoi optsprezece ani și am fost izgonită asemeni unui câine oferindu-mi-se drept casă o cocioabă cu 5 bucăți pe lună ce aparținea unei bătrâne urâcioase cu ochi mici și răi și piele zbârcită. Semăna cu stareța! Mi s-a mai oferit și o slujbă de florăreasă ca să-mi pot câștiga existența în iadul de „afară”.
Pusă brusc față în față cu orașul am realizat întunericul în care trăisem până atunci. Percepția mea se oprise între zidurile negre ale mânăstirii. Acum descopeream cu adevărat oamenii.

DRAGOSTE DE FATÃ

Îmi iubesc slujba! Mă simt cu adevărat în largul meu printre plante și ghivece. Fiecare gând negru dispare atunci când intru înfrigurată în prăvălia micuță. Odată cu paltonul coboară de pe mine și nonculoarea orașului lăsând loc feeriei din florărie. Mirosul de cafea amară și chipul cald al celor care intră râzând în prăvălie cu gândul de a căuta un strop colorat de fericire mă impulsionează. Îmi dau putere să continui, să lupt cu nefericirea ce mă sufocă și-mi vrea moartea.
Îmi place să mă plimb prin parc! Locul unde viața roiește în jurul tău, fie ea natură, fie oameni. Acolo l-am cunoscut pe el, omul care credeam că-mi va fii soț, omul alături de care credeam că-mi voi petrece restul vieții, cel care îmi va oferi dragostea și mângâierea pe care nu le-am găsit niciodată. Sufletul cald care va lumina într-atât clipele întunecate ale copilăriei mele încât vor dispărea lăsând loc doar iubirii noastre. Sincere, pure.......... Așa a și fost un timp. Inima îmi râdea doar la simplul gând că-l voi vedea, că-i voi simți brațele puternice strrângându-mă de talie și buzele moi apăsându-mi încet gura. Că îmi va șopti cu ochii închiși declarații de dragoste. Cuvinte venite din propriul suflet în care să-mi spună cât de mult mă iubește. Cât de credulă eram! Ha!
M-am speriat când i-am văzut figura în acea seară. Ochii însângerați, buzele mov, fața desfigurată. Am crezut că îi este rău, am fugit cătrre el să îl ajut. Picioarele îmi tremurau, iar buza de jos se mișca incontrolabil, căci mi era frică să nu-l pierd. De îndată ce m-am apropiat m-a prins de încheieturi și m-a proptit de perete cu forță. Au urmat apoi clipe groaznice. Doar asta vroia de la mine, doar la asta sperase. Toate clipele curate, toate săruturile dulci nu fuseseră decât o minciună, un preludiu morbid al......violului. Asta vroise de la început, numai la asta sperase. Iubire, dragoste, atașameent profund, cuvinte grele pentru o persoană care visase luni întregi, la o simplă vulgaritate.
Am rămas plângând pe podeaua rece încercând să mă acopăr. Mă simțeam ca un lucru, o bucată de piatră. Nevie, neînsuflețită, doar un obiect al plăcerii lui carnale.

REGULA DE AUR AVIEÞII

Nu știu dacă cineva, de sus, din Rai sau din alt loc sfânt ne guvernează viețile. Anii grei de orfelinat m-au îndepărtat de orice semn de credință. Tortura măicuțelor, modul în care ne-au educat a dus încet încet la dispariția oricărui sentiment religios și la instalarea unei repulsii groaznice față de astfel de lucruri legate de Dumnezeu. Nu știiu astfel dacă cineva gândește fiecare pas al infimei și nespectaculoasei noatre vieți, dar un lucru îl știu sigur.........are grijă ca orice clipă de fericire, orice semn de mulțumire cu sine să fie ucis brutal de cotiturile ciudate ale existenței. Eram veselă, mă bucuram de tinerețea mea, de florile mele. Apoi a urmat crunta pedeapsă. Ea, curva care ne guvernează mi l-a scos în cale pe cel care mi-a distrus sentimentele, iar apoi mi-a răpit prietenele desființând prăvălia. Am fost evacuată din casa unde îmi duceam zilele, silită să trăiesc în stradă, în frig și ploaie alături de alți năpăstuiți.
Era o zi foarte rece. Frigul acid al iernii îmi intrase în piele, și dârdâiam într-un colț lângă o scară.
Hei fetițo! Hei tu de colo, fetițo! Cu tine vorbesc! Am ridicat privirea și am zărit o doamnă foarte elegantă, puțin iritată de faptul că nu-i răspunsesem de prima oară.
Am o ofertă de lucru pentru tine.Vei scăpa de viața asta mizerabilă pe care o duci aici pe stradă, trebuie dor să vii cu mine. M-am ridicat ușor, slăbită de foame și durere. M-a condus până în fața unei clădiri mari, destul de arătoasă. A bătut apoi la ușa așteptând răspuns (asemeni mamei). O fată tânără, cred că avea vreo 17-18 ani, foarte elegantă, strident machiată a deschis ușa cerându-și scuze pentru întârziere, era cu un client. Am pășit înăuntru cu teamă asemeni unui copil speriat privind în jur. Din ușă am auzit un ordin să fiu dusă să mă spăl. Aceeași domnișoară, înaltă, drăguță m-a condus într-o altă cameră unde a început să pregătească baia. Mi-a spus că e foartă mulțumită aici. Clienții sunt decenți, plătesc bine... Doamna nu e pretențioasă deloc, niciodată nu cere mai mult de jumătate din cât a lăsat clientul. De înțeles....casa ei, clienții ei... Și ea fusese adusă aici cam în același fel ca și mine. Era doar o fetiță singură bântuind străzile orașului fără vreun țel anume. I-a propus o viață mai bună, respect din partea bărbaților, bani și bunăstare. Și așa a fost. Cu un preț foarte mic. Decența și moralitatea, m-am gândit eu. Mi-a adus apoi o oglindă în față. Nu eram deloc urâtă! Fața ovală, chipul îmbujorat și sănătos. Părul brunet și des, intrând în ochi. Buzele groase, roșii, puțin tremurânde. Mi s-a dat o rochie foarte frumoasă, neagră, lungă până în pământ și mi s-a spus să mă pregătesc pentru primul client.
Nu-mi era deloc ușor să mă obișnuiesc cu noua postură de vânzătoare de plăceri carnale. Oare decadența la care urma să fiu supusă merita prețul? Trebuia totuși să trăiesc cumva, îmi era prea frică să înfrunt iar frigul și foamea. Asta va fi viața mea de acum. Totdeauna alt bărbat, totdeauna același preț, niciodată dragoste, niciodată atingeri calde, doar vulgaritate și animalism. Acuplare câinească, fără pic de urmă de sentimente....doar bani și acuplare.
Primul client a fost groaznic. Un om vulgar cioplit parcă în grabă, de vreun creator plictist, cu forme nefinisate, colțuroase... Își plimba cu poftă mâinile peste corpul meu, râzând atunci când simțea mlădierea lină a sânilor mei sau suprafața lină a coapsei. M-a obligat să-l sărut, dar nu am putut să o fac. Asta ar fi însemnat distrugerea mea completă, transformarea brutală în ceva ce uram. Am rămas plângând în patul cu așternuturi fine simțindu-mă ca după scena violului, folosită...Suspinam cu greutate gândindu-mă cu groază la ritmicitatea mișcărilor, la zgomotul animalic, la senzația groaznică. Mi-am promis atunci că niciodată nu voi simți plăcere din asta. Că mă voi distanța, mă voi dedubla, voi fi curva și omul, femeia cu sentimente puternice, adevărate, dar și prostituata.

UN VISÃTOR

Cu banii câștigați am reușit să-mi închiriez o locuință foarte frumoasă, în centrul orașului, aproape de mișcarea sa necontenită, de murmurul său intens. Spre propria-mi surpriză încă mai citesc, câteodată chiar râzând în hohote de mine însămi. Ha ha ha .....o curvă cu carte... Stau lângă geam, încolăcită ca un câine pe un fotoliu micuț și evadez cu personajele de vis. Trăiesc în alte lumi, mă depart de asta, de cea pe care o urăsc.
M-a mirat. Am primit zilele astea o scrisoare. Un scris frumos, caligrafic, de pictor. Îmi zicea sărmanul băiat că nu-și poate lua gândul de la mine, că îl obsedez cu frumusețea mea. Mă văzuse într-o zi în parc. Soarele strălucea luminându-mi fața, iar inima îi pocnea de fericire. Mă ruga acum să-i fiu iubită, să-i fiu soție. Mă iubea... Am zâmbit trist gândindu-mă la ceea ce eram pe vremuri, doar o fată curată, un suflet trist și neexperimentat. Acum însă! După atâtea și atâtea întâmplări, dupa atâția și atâția care m-au avut în patul lor, cum pot fi eu cea care mă vrea el. Ah.. sărmane băiat...dacă ai fi apărut în viața mea câțiva ani mai devreme...poate că aș fi știut și eu ce înseamnă fericirea.


L-am întâlnit! Un chip atât de luminos, atât de expresiv. Mă privea cu speranță și cu tristețe. Ne aflam într-o bodegă nenorocită, plină de fum și miros acru. M-am speriat de propria-mi reacție, am izbucnit într-un râs isteric, un râs de nebună. Era de fapt un râs al plângerii sufletului meu. Un hohot imens de plâns în care-mi doream trecutul, tânjeam după puritate, după virginitate spirituală și sentimentală. Am decis să-l îndepărtez, să-l fac să fugă, să nu mă mai caute niciodată. L-am umilit dorind să-i fac un bine. Era exact acel gen de om la care tânjeam când eram mai tânără, exact cel care îmi putea da fericirea.....Acum însă....
Când am ieșit dimineața era întins pe jos cu sânge curgându-i din nas. Probabil că brutele astea îl bătuseră numai pentru că nu era ca ei, doar un alt monstru, doar un alt câine, incapabil de sentimente și trăiri profunde. M-am plecat și l-am sărutat dorindu-i noroc.
Dacă veneai mai devreme..........

MOARTE ȘI REGRETE

Chiar mă iubea! Plâng acum degeaba căci stă întins pe asfalt fără viață. Cum a putut fi atât de orb, atât de nefericit încât să se îndrăgostească de o curvă. S-a sinucis din cauza mea, din cauz nepăsării mele și din cauza monstrului ce am devenit. Nu mai sunt un om ci am devenit și eu ca toți cei care mă înconjoară, doar un alt animal, o altă scorpie...o curvă. Am vrut să-l îndepărtez ca să nu fie nefericit, iar el a ales moartea. Prostul! L-am omorât de două ori.O dată spiritual și a doua oară fizic.
Cred că asta pățești dacă te îndrăgostești de o curvă................mori!