-Îmi permiți să te conduc ? întrebă el .
-Bineînțeles , dar nu vreau să-ți încurc programul.
-Nu mă încurci deloc. Mașina mea este parcată în fața muzeului.
-Dacă se poate, aș prefera să merg pe jos. Cu mașina ar fi oricum mult prea complicat din cauza restricțiilor de acces.
-Ai dreptate. Și este o noapte mult prea frumoasă. Ar fi păcat s-o ratăm.
Porniră de-a lungul Salzachului privind strălucirea lunii care se ascundea în valuri. De
pe vârful dealului fortăreața urmărea pașii celor doi. Nici unul nu îndrăznea să spună nimic. Păreau doi necunoscuți ale căror drumuri fuseseră alăturate de soartă. O adiere mai puternică de vânt aproape că fură eșarfa de la gâtul tinerei. Dar el reuși să o salveze și cu mișcări stângace încerca să o prindă la loc. Iar ea se lăsa legată fără nici cea mai mică urmă de protest. Își ridică ochii și îi întâlnii privirea; acea privire pe care se străduise în zadar să o uite. Întunericul nopții îi ascunse roșeața care îi ardea obrajii. Reuși să-i spună, cu o voce abia perceptibilă :
-Mulțumesc.
-Pentru nimic.
Dar tocmai nimicul acesta îi tulburase liniștea pentru care luptase atât de mult. Își
continuară drumul în tăcere. Când ajunseră în dreptul podului el îi oferi brațul.
-E mai sigur. S-ar putea să fie gheață.
Iar ea acceptă fără să spună nimic.La gândul că îl are atât de aproape, atât de aproape cum îl dorise întotdeauna o străbătu un fior rece. El o cuprinse atunci de de umeri încercând să o încălzească. Liniștea le ghida pașii căci nici unul nu avea curajul să spulbere magia acelui moment prin vorbe. Ea de teamă că totul ar putea fi doar un vis care s-ar sfârși sub greutatea primului cuvânt. El nu ar fi știut ce să spună. Pentru prima dată în viață, sentimentele ce-l încercau erau atât de contradictorii încât nu le putea da glas. O dată traversat podul ajunseră în agitația traficului și fură treziți de zgomotul Salzburgului de noapte.
-La ora asta Clujul ar fi dormit de mult, spuse el încercând să spulbere tăcerea care devenise mult prea apăsătoare.
-Câteodată îmi lipsesc trotuarele lui tricololore.
-Și mai ales băncile tricolore, spuse el râzând.
-Sau curcubeul coșurilor de gunoi.
-Mie, sincer să fiu, cel mai mult cred că îmi lipsesc meciurile de baschet.
-Cele în care te enervai cumplit când arbitrul lua o decizie împotriva fetelor?
-?!?
Cuvintele odata rostite nu mai puteau fi luate înapoi. Era prea târziu.
-Ai ceva de mărturisit sau trebuie să mărturisesc eu ceva?
-Da, că am ajuns. Mulțumesc mult pentru plimbare, spuse ea repede încercând să scape. Însă el nu se lăsă atât de ușor și o prinse de braț.
-Să nu crezi că scapi. Acum și aici îmi vei spune totul. Absolut tot. Și o trase mai aproape de el.
Simții apoi cum brațul lui își croieșe drum spre umerii ei. Ar fi vrut ca timpul să stea în loc, să o lase să se bucure de această clipă pe care întreaga-i ființă o așteptase. Dintotdeauna. În brațele lui părea un copil speriat. Bătăile inimii lui pe care le simțea acum inundându-i sufletul, reușiră să-i domolească zbuciumul.
-Dac-ai știi cât de mult mi-am dorit să te am atât de aproape...să-ți simt brațele în jurul meu. Și parfumul tău...și.... . Dar se opri brusc.
-Și ce ți-ai mai dorit ?
Întrebarea fu pentru ea ca un duș rece. Se desprinse din brațele lui dar el o trase înapoi
prinzându-i capul între palme, obligând-o să-l privească în ochi. Și zâmbind cum numai el știa să o facă, întrebă din nou.
-Ce ți-ai mai dorit ?!?
-Nu înțeleg ce vrei să spui, încercă ea. Dar în zadar pentru că el nu slăbi prinsoarea.
-Ce ai vrut să-mi mărturisești mai devreme? Și nu încerca să mă minți că nu ține.
-Eu?!? Dar nu am vrut să spun nimic.
-Nu pot să cred. Ai ajuns până aici și totuși, și îi dădu drumul. Credeam că ai înțeles că eu am trecut de mult de perioada fâstâcelilor adolescentine. Și sicer, nu mă amuză jocurile acestea. Ori spui ceea ce simți, ori ...
-Iartă-mă, dar...
-Și nu-ți mai cere iertare. Maria, tu nu ai nici un pic de mândrie ?
Cu greu reuși să-și rețină lacrimile. Nu-i va da satisfacția să o vadă plângând. Și fugi
în sus pe scări încercând să se ascundă în casă. Dar el fu mai rapid și o ajunse înainte de a închide ușa. Nu-i mai păsa de nici o normă de bună purtare care l-ar fi putut opri să intre la acea oră neinvitat în casa unei tinere. Trebuia să rezolve această problemă o dată pentru totdeauna. Așa că intră și o prinse de braț obligând-o să-l privească.
-Maruca, nu poți fugi la nesfârșit. Nu ai înțeles lucrul acesta ?
-Cu vocea sfârșită de atâta durere și încercând să se elibereze îi răspunse printre sughițuri.
-Mândrie?Eu să mai am mândrie? Cum aș putea când ai șters pe jos cu ea de fiecare dată când ai avut ocazia. Cum poți să mă întrebi asta când ultimii trei ani au fost o continuă umilire pentru mine.
Lacrimile îi inundau ochii. El o cuprinse în brațe încercând să o liniștească.
-Nici nu ști cât te urăsc. Te urăsc Petre, te urăsc!Te urăsc pentru că te iubesc atât de mult. Te urăsc!
Dar brațele lui puternice nu o lăsară să scape.
-Maruca, iartă-mă. Iartă-mă, te rog.
În zadar încerca să-i șteargă lacrimile care îi înroșiseră ochii. Și atunci o sărută. Sărută buzele-i sărate de atâta plâns. Sărută ochii-i a căror inocență o tulburase.
-Iartă-mă, am fost un prost. Te rog, nu mai plânge.