Motto: “Luna știe dar nu spune” (cântec popular)

Acțiunea dramei se petrece într-un ascensor.
La ridicarea cortinei, se ridică și ascensorul, deoarece micul Iosef, care are tocmai această însărcinare și e îmbrăcat în uniformă de amiral, a apăsat pe buton.
Înainte de primul etaj, în ascensor răsare soarele.

LEON (un domn gras, cu ochelari, cască): Iosef, cât e ceasul?
IOSEF (se uită la ceas): Douăsprezece noaptea.
LEON (după câteva clipe de gândire): Cum poate să fie acuma douăsprezece noaptea?
IOSEF (ridică din umeri): Drept să vă spun, domnule Leon, nici eu nu sunt prea lămurit.
LEON: Þi s-a mai întâmplat vreodată să răsară soarele la miezul nopții?
IOSEF: Niciodată, nici măcar la amiază.
LEON (confidențial): Dragă Iosef, mi-e frică!
IOSEF (arătând, liniștitor, către alte trei persoane, o fată tânără și doi bărbați, care, de la începutul conversației, au adormit pe canapelele ascensorului): Nu vă temeți, căci nu sunteți singur aici.
LEON (calm): La ce etaj suntem?
IOSEF: Aproape de al patrulea. Până unde mergeți?
LEON: Nu știu. Nu locuiesc aici.
IOSEF (uimit): Cum? Nu locuiți aici? Și n-ați mai fost pe aci niciodată?
LEON: Nu, niciodată: eu sunt englez.
IOSEF (palid): Atunci, spuneți-mi, rogu-vă, de unde vă cunosc atât de bine?
LEON: De unde vrei să știu asta?
MASCAVERU (june, înalt și slab; se trezește din somn): Pff! Pff! Pff!...
IOSEF (serviabil): ce-a spus domnul?
MASCAVERU: Pff, de trei ori: mă jucam de-a locomotiva.
IOSEF: Aici sunteți în ascensor.
MASCAVEU (cu interes): Da? Și în care ascensor mă aflu?
IOSEF: În ascensorul acesta.
MASCAVERU (lămurit): Aha! (arătând spre Leon) Și domnul cine este?
LEON (se ridică și se înclină): Îmi dați voie: Leon! Cum vă mai distrați?
MASCAVERU: Care-i treaba dumitale?
LEON: Mă iertați. Credeam că…Dacă-mi dați voie…Ce profesiune aveți?
MASCAVERU: N-am nici o profesiune.
LEON: Nici una? Și din ce trăiți?
MASCAVERU: Cum, ca să trăiești îți trebuie o profesiune?
LEON: Desigur. Eu, de pildă, sunt chirurg. Mă plimb pe la țară, prind găini și le tai. După aceea le mănânc. Sunt foarte gustoase crude, mai ales dacă vreo două-trei zile le lași în făină, să putrezească.
MASCAVERU: Și cum faceți ca să prindeți găinile?
LEON: O, e foarte simplu! Mă duc într-un loc singuratic, înfig în pământ un cui, având grijă să-l așez cu vârful în sus, și-l ung cu miere. După aceea mă ascund într-un tufiș și aștept: nu trec nici cinci minute și vine o găină. Atunci îmi țin respirația, ca să nu mă simtă. Găina se duce să mănânce mierea și rămâne cu înghițitoarea în cui. Mă desprind, s-o bag în buzunar și aștept să mai vină una. În medie, prind vreo nouă sute de găini pe zi.
MASCAVERU: Foarte interesant. Și unde ați studiat chirurgia?
LEON (modest): O cunosc de copil: primele instrucțiuni mi le-a dat tata.
MASCAVERU: Chiar tatăl dumneavoastră?
LEON: Dar al cui?
MASCAVEU: Va să zică ați avut un tată.
LEON: Îl mai am încă.
MASCAVERU: Așa? Nu puteți să mi-l arătați și mie puțin?
LEON: Cu plăcere, dar nu-l am la mine.
MASCAVERU: Foarte rău. Ar trebui să-l purtați întotdeauna la dumneavoastră.
LEON: Aș fi voit și eu, dar e mort și miroase urât.
MASCAVERU: Așa da…(se uită pe fereastră; către Iosef) Să oprești la etajul al doilea.
IOSEF: Imposibil: tocmai am urcat la etajul al optulea.
MASCAVERU: Măgarule!
IOSEF: Vă rog să nu mă insultați.
MASCAVERU: Acum trebuie să aștept până ce coborâm…
IOSEF: Așteptați degeaba: nu mai coborâm.
MASCAVERU: Și ce vrei să fac?
IOSEF: Așteptați până mâine.
MASCAVERU: Și mâine coborâm?
IOSEF: Numai dacă plătiți taxa dublă: o mie de dolari.
MASCAVERU: Numai o mie de dolari? Atât de puțin? Poftim banii! (plătește)
LEON: De unde aveți atâția bani?
MASCAVERU: Foarte simplu. Vezi pisica asta? (scoate din geamantan o pisică) Se numește Tăniță.
LEON: Îmi pare bine: Leon!
TÃNIÞÃ: Numai puțin.
MASCAVERU: Trag o dată de coadă și iese un dolar (îl trage pe Tăniță de coada, și Tăniță scuipă un dolar) Dacă trag de două ori, ies doi dolari (trage de două ori de coadă: Tăniță scuipă doi dolari) Și așa mai departe.
LEON (stupefiat): Extraordinar!
TÃNIÞÃ: Nu trebuie să te miri domnule: sunt fabricat în Germania.
MASCAVERU: Produce până la cincisprezece milioane de dolari pe zi.
LEON: Și cum ai reușit să ți-l procuri?
MASCAVERU: Ca să fiu sincer, nu știu nici eu. Acum patru ani am adormit într-o noapte pe șosea: eram foarte enervat. Și, spre dimineață, aproape de răsăritul soarelui, visez o pisică fabricantă de monede. Când mă trezesc, Tăniță se afla lângă mine și-mi spunea, râzând: “Bună dimineața.”
CEZAR (al doilea domn în vârstă se trezește din somn; către duduia care doarme lângă el): Leopold, m-ai strigat?
TÃNIÞÃ: Domnișoara se numește Leopold?
CEZAR: Da, de mult.
LEON: Și e fiica dumneavoastră?
CEZAR: Uneori…(către Leopold) Scoală-te, draga mea: am ajuns.
LEOPOLD (cască): Unde mă aflu?
MASCAVERU: Ești între prieteni.
LEOPOLD (ofensată): Pe dumneata, domnule, nici nu te cunosc.
MASCAVERU: Ce-are a face? Parcă eu te cunosc pe dumneata?
CEZAR: Las-o domnule! E nebună.
LEOPOLD (cu ton de mustrare, către Cezar): Dragă papa, asemena lucruri nu se spun față de străini.
CEZAR: Hai să coborâm.
IOSEF: Vă opriți la etajul al optsprezecelea?
CEZAR: De ce tocmai la al optsprezecelea?
IOSEF: Pentru că tocmai acolo sosim.
CEZAR: Bine, oprește. N-are nici o importanță.
IOSEF (oprește ascensorul și deschide porțile): Poftiți!
CEZAR (către Leopold): Hai, draga mea, să mergem.
LEOPOLD: Nici nu-mi trece prin gând!
CEZAR: Dacă nu vii, mă duc singur.
LEOPOLD: Ești un dobitoc!
MASCAVERU: Duduie dragă, nu e frumos să-l lași singur pe tatăl dumitale: poate să-și spargă capul.
LEOPOLD: Așa e…Aveți dreptate. La revedere, domnilor! (pleacă dupa Cezar)
ARHANGHELUL GABRIEL: (un domn între două vârste, cu barbă și cu aripi de mucava cam roase, costumat într-un domino roșu, intră în ascensor cu bicicleta, descălecând): Ascensorul acesta merge în sus?
IOSEF: Merge și în sus, și în jos.
ARHANGHELUL GABRIEL: Da? Bună ziua! (se așează pe canapea)
TOÞI: Bună seara.
GABRIEL: Bună seara? Dar cât e ceasul?
IOSEF: Douăsprezece noaptea.
GABRIEL: Nici nu te-ai uitat la ceas.
IOSEF: Ceasul meu nu funcționează. Eu sunt un fenomen. Știu cât e ceasul pe dinafară.
GABRIEL: Se poate, dar văd soarele sus: nu poate fi în nici un caz douăsprezece noaptea.
MASCAVERU: Domnul meu, soarele înșeală foarte adeseori.
GABRIEL: Se poate, dar nu pe mine! Pe mine, domnule, nu m-a înșelat încă nimeni! Eu sunt arhanghelul Gabriel.
TÃNIÞÃ: Ha! Ha! Ha!
GABRIEL: Cine râde?
MASCAVERU: Râde pisoiul meu, domnule! Cine mai crede astăzi în arhangheli?
GABRIEL: E indiferent dacă credeți sau nu. Asta nu mă împiedică să exist.
MASCAVERU (schimbând vorba): Nu iei o țigară? (îi oferă)
GABRIEL: Merci, nu, Fumez pipă (își scoate și aprinde o pipă). E mai sănătos.
LEON (către arhanghel): Domnule Gabriel, dacă ești, într-adevăr, un arhanghel, știi să faci și minuni?
GABRIEL: Desigur.
LEON: Ai putea să ne arăți și nouă?
GABRIEL: Cu plăcere. Dar trebuie să-mi dați, în schimb, un pepene.
LEON: N-am nici un pepene. Iosef, nu cumva ai un pepene?
IOSEF: Aveam unul și a intrat în guvern.
LEON: Fără pepene nu se poate?
GABRIEL: Nu se poate.
LEON: Îți dau o nucă.
MASCAVERU: Ei bine, domnule, dacă vrei neapărat un pepene, poftim! (își spintecă, cu briceagul, pântecul și scoate un pepene mare, verde)
GABRIEL: Ãsta-i un pepene verde.
MASCAVERU: Ei și?
GABRIEL: Hahaha! Ai mai văzut dumneata minuni cu pepeni verzi? Minunile se fac numai cu pepeni galbeni.
MASCAVERU: Ești un escroc! (scoate un revolver din căptușeala pălăriei și îl împușcă)

Se dezlănțuie o furtună. Tunete și trăsnete. În câteva clipe, ascensorul e incendiat și toți pasagerii mori. Soarele apune. În depărtare se aud câini urlând.

LUNA (răsărind): Ce noapte frumoasă vom avea mâine!

CORTINA