PERSONAJELE: LIVIDU’
SPERIOSU’
ZUZI
FOXY
VERSESCU


scena 1

(Interiorul unei vile în care e petrecere. Scena înfățișează un coridor care duce la baie. Lumina surprinde în scenă un bărbat. Acesta vede geamul de l a toaletă luminat și se mai învârte prin jur.La un moment dat aude o voce care-l sperie.)

LIVIDU’: Bună seara...
(Un alt bărbat iese din umbră. E cel care a vorbit.)
SPERIOSU’ (tresare): Vai, domnule, ce m-ai speriat! Ce stai ascuns în întuneric? Unul mai slab de inimă...
LIVIDU’: Aștept pe cineva.
SPERIOSU’: Persoana care e la toaletă?
LIVIDU’: Cineva pe care să...cineva cu care să... conversez. Mă plictisesc.
SPERIOSU’: Știi ceva domnule? Și eu caut companie… Ce liniște s-a lăsat dintr-o dată. Nu prevestește nimic bun. O fi liniștea dinainte de furtună?
LIVIDU’: Nu mă pricep la meteorologie, dar nu cred.
SPERIOSU’: De ce?
LIVIDU’: Urlă câinii. E lună plină. E senin.
SPERIOSU’: Nu domnule, n-ai înțeles, metaforic vorbind, ni se pregătește ceva?
LIVIDU’: Da.
SPERIOSU’: Ce sigur sunteți! Probabil dumneavoastră sunteți cel care pregătiți surpriza despre care se vorbește. De aceea stați aici. Sau așteptați la baie?(pauză) N-au mai rămas mulți. Dar ce aveți? Sunteți foarte palid...
LIVIDU’: Din cauza întunericului.
(SPERIOSU’ îl scrutează cu privirea.)
LIVIDU’: V-am zărit o tresărire. Vă e teamă de mine?
SPERIOSU’: Vai, mie domnule? Dacă ați știi! Mie nu-mi mai e teamă niciodată, am trecut de asta, am trecut...eh, dacă ați știi...
LIVIDU’: Ce să știu?
SPERIOSU’: Că și mie mi se întâmplă tot mai des să fiu palid, de la ficat probabil, ia uitați-vă la mine ce culoare am, ce ziceți? Pământie. Nu mănânc ce trebuie, nu mai pot mânca ce trebuie, eh… asta e. La început m-am speriat dar cu timpul cu toate se deprinde omul.
(Brusc se deschide ușa care dă înspre interiorul vilei și se aude o muzică puternică. SPERIOSU’ tresare speriat. Se aud voci, zarvă. Cineva închide ușa la loc spunând: E curent.)
SPERIOSU’: Vai domnule, scuzați-mă, m-a luat prin surprindere, din cauza liniștii care se lăsase parcă uitasem că ne aflăm la o petrecere.
LIVIDU’: Nereușită petrecere.
SPERIOSU’: Da, cum spuneți, de mult n-am mai luat parte la o petrecere atât de nereușită.
LIVIDU’: Ați venit de mult?
SPERIOSU’: De multișor. Nu pot spune mult. În ultima vreme nici nu mai pot evalua timpul ca atare. El trece și nu-mi mai pasă. Ca să vă dați seama despre ce-i vorba va trebui să vă fac o marturisire.
LIVIDU’: Vă ascult.
SPERIOSU’: Dar sunteți așa de palid și slab...( Îl privește îngrijorat pe LIVIDU’ dar apoi devine din ce în ce mai agitat.) Nu mai pot, trebuie să vă fac această mărturisire dar mi-e teamă.
LIVIDU’ (sigur pe sine): Nu vă fie teamă de mine, sunt așa costeliv, scheletic, nu? Înspăimântător? Pentru că și eu am probleme cu digestia.
SPERIOSU’: Nu, nu mi-e teamă pentru mine, mi-e teamă pentru dumneavoastră, să nu vi se întample ceva când veți afla, un infarct miocardic sau cerebral. Sunteți așa de slab…!
LIVIDU’ (râde): A, imposibil, nu vă faceți griji !
SPERIOSU’: Nu spune imposibil domnule pentru că la noi oamenii, orice e posibil, mai ales dacă avem șocuri.
LIVIDU’: Ce ai putea să-mi marturisești încât să mă înfricoșeze într-atât? Nu-mi spune, lasă-mă să ghicesc, începe să devină distractiv. Ești criminal? ( Râde singur la gluma lui.)
SPERIOSU’ (indignat): Cum poți să crezi așa ceva domnule? (schimbând tonul în servile) Îmi permiți să te tutuiesc? (revenind) Mă jignești, nu te supăra dar dacă ai asemenea păreri nici nu mai stau de vorbă cu dumneata.
LIVIDU’: Ești homosexual? Sado? Maso? Hai, nu te supăra, tocmai acum când începusem să mă amuz și eu.
SPERIOSU’: Bine, dacă n-ai reușit să ghicești am să încerc să-ți arăt.
(Îl privește pătrunzător și îndelung pe LIVIDU’.)
LIVIDU’: Ce te uiți așa la mine de parcă ai văzut o stafie?
SPERIOSU’: Asta e domnule, bravo!
LIVIDU’ (zâmbind): Ce, crezi că-s stafie?
SPERIOSU’: Nu...invers.
LIVIDU’: Nu crezi că-s stafie?
SPERIOSU’: Domnule să te iau altfel, îți par om, nu?
LIVIDU’: Evident.
SPERIOSU’: Ei bine, nu sunt om.
LIVIDU’ (plictisit deja): Da' ce ești?
SPERIOSU’: Fantomă. Eh, asta e ! Am spus-o!
LIVIDU’ (jucând mirarea): Chiaaaaaar? Dumneataaa? Fantooomă?
SPERIOSU’ (mândru): Da, eu. Nu te sperii?
LIVIDU’: De ce să mă speriu?
SPERIOSU’: Pentru că sunt fantomă.
( Așteaptă reacția lui LIVIDU’ care tace.)
SPERIOSU’ (insistă): Stafie.
LIVIDU’ (într-un târziu): Și?
SPERIOSU’ (neîntelegând și pierzându-și răbdarea): Cum… și?! Sunt mort omule, nu pricepi? Am murit și acum bântui această casă!
(LIVIDU’ îl privește nedumerit.)
SPERIOSU’: Înțelegi? Ba ha hau!
LIVIDU’: Am înțeles asta, nu înțeleg de ce trebuie să-mi fie frică.
SPERIOSU’: De ce? De ce? Pentru că oamenilor le e frică de fantome.
LIVIDU’: Da, oamenilor probabil.
SPERIOSU’: Ce, dumneata nu ești om?
LIVIDU’: Nu.
SPERIOSU’ (ironic): A ! Am înțeles, ești dintre aceia care consideră specia umană ca făcând parte din regnul animal. Te crezi o fiară.
LIVIDU’ (zâmbind): Nu domnule, acum tu nu înțelegi.
SPERIOSU’: Ce să înțeleg?
LIVIDU’: Și eu sunt fantomă.
SPERIOSU’ (rămâne stupefiat): Poftim?! Ești fantomă?
LIVIDU’: Da.
SPERIOSU’: Adică ai murit și acum bântui această casă?
LIVIDU’: Exact.
SPERIOSU’: Aaaaaa! (Þipă disperat.)
LIVIDU’: Ce-ai pățit omule?
SPERIOSU’ (respiră greu): Era să fac un infarct.
LIVIDU’: Te sperii de cei ca tine? Asta e lipsă de respect pentru tagmă. Și apoi cum să faci infarct? Alo! Trezește-te, ești mort!
SPERIOSU’: N-am mai întâlnit până acum nici o stafie, e prima dată.
LIVIDU’: De când ești mort?
SPERIOSU’: De ceva vreme. N-am socotit. Ce e azi? Luni?
LIVIDU’: Cauza?
SPERIOSU’: Infarct.
LIVIDU’: Cauza?
SPERIOSU’: Infarct!
LIVIDU’: Cauza infarctului…(se stăpânește să-i spună: boule!) ?
SPERIOSU’: Mi s-a părut că văd stafia nevesti-mi.
LIVIDU’: Parcă spuneai că n-ai mai întâlnit stafii.
SPERIOSU’: Nici nu. Nevastă-mea e vie. Mi s-a părut numai, înțelegi? Vezi domnule cum era viața asta, aparența era sarea și piperul. Dar cred că am rămas cu o stafiofobie. Cum te cheamă?
LIVIDU’: Are rost?
SPERIOSU’: Da' cum te chema înainte să...?
LIVIDU’: Are rost?
SPERIOSU’: Nu vrei să vorbești despre asta. Îți face rău?
LIVIDU’: Sunt stafie, nu mi-e rău.
SPERIOSU’: Nu ai reminiscențe de sentimente și senzații?
LIVIDU’: Ba da.
SPERIOSU’: Ce bine, am crezut că eu sunt bolnav. Deci e normal?
LIVIDU’: Absolut normal.
SPERIOSU’: Domnule, eu credeam că mori și gata!
LIVIDU’: Te-ai înșelat. În momentul morții creierul descarcă informația stocată și vibrațiile datorate cutiei craniene se propagă un timp. În curând n-o să mai simțim nimic.
SPERIOSU’: Auzi, da' un semn ai?
LIVIDU’: Ce semn?
SPERIOSU’: Nu lași nici un semn pe unde treci?
LIVIDU’: Ba da, o pisică moartă.
SPERIOSU’: Și câinii morți?
LIVIDU’: Nu sunt eu.
SPERIOSU’: Înseamnă că mai este o stafie prin zonă, șoseaua e plină de câini morți.
LIVIDU’: Sunt loviți de camioane. Ai văzut că această casă se află într-o curbă. E o curbă foarte periculoasă. Camioanele care coboară panta, de obicei își pierd frânele și se opresc direct în ea. E ca și cum le-ar sta în drum. Prost plasată. În schimb construcția e solidă, au intrat în ultimul an nouă camioane, nouă, și vezi, și-a păstrat toate trei etajele. Fațada e cam sifonată.
SPERIOSU’: În schimb interiorul...țâță de mâță! De unde are atâția bani un amărât de făcător de rime? (vorbește cu patimă) Nu se teme că într-o zi un camion providențial va dărâma casa cu tot cu ei și vor sfârși sub dărâmături?
LIVIDU’: Vezi, nu știi nimic. ( Pauză în care savurează efectul celor spuse și îl ține pe SPERIOSU’ în suspans.) Asta întreține distracția, omule! De aceea sunt vestite petrecerile de aici. Au instalat pe șosea senzori de vibrație și când calculatorul le spune că se apropie o mașină mai grea de două tone se dă alarma și toată lumea se retrage în pivniță, pe întuneric, cu un pahar de șampanie, cu o femeie în brațe...

scena 2

(Intră ZUZI, travesează coridorul înspre baie.)
ZUZI: Ce faceți băieți? De ce nu dansați?
LIVIDU’ (brusc animat): Stăm puțin să ne tragem sufletul, până acum am tot dansat.
ZUZI: Pardon, domnilor, n-am vrut să vă tutuiesc dar în semiîntuneric păreați mai tineri. Nu-mi amintesc să vă fi văzut înăuntru. Sunteți prieteni cu gazda?
LIVIDU’: Prieteni vechi. Dar dacă ne tutuiești nu poate să ne facă decât plăcere. Și eu mă mir că nu ne-am întâlnit până acum, așa o domnișoară drăguță, cu siguranță aș fi remarcat-o.
SPERIOSU’ (în șoapta către LIVIDU’): Am uitat să te întreb, de ce-l bântui pe gazdă?
LIVIDU’ (tot în șoaptă): Taci dracului că ne dăm de gol.(către ZUZI) Și nu mi-ai răspuns unde se duce o domnișoară atât de drăguță și senzuală ca tine.
ZUZI: N-am răspuns pentru că nu am fost întrebată dar dacă vă interesează să știți, mă duc să fac un pipi.
(ZUZI intră la toaletă.)
LIVIDU’: Ce sexi...!!!
SPERIOSU’ ( surprins): Era liber la toaletă. Ai văzut? Era liber. Cineva lăsase lumina aprinsă.
LIVIDU’: Eu nu voiam la toaletă.
SPERIOSU’: De fapt nici eu. De ce te-ai legat de ea? O s-o sperii.
LIVIDU’: E doar un flirt nevinovat. Doar nu crezi că aș putea să...Aș vrea eu!
SPERIOSU’: Da, nu se mai poate...Nu mi-ai spus de ce-l bântui pe gazdă?
LIVIDU’: Era prietenul meu cel mai bun și o dată, tot la o petrecere, am făcut un legământ pecetluit cu sânge. Suna așa: cel care moare primul să vină și să-i spună celuilalt cum e dincolo. Și mi-am ținut promisiunea, asta e.
SPERIOSU’: I-ai povestit?
LIVIDU’: Nuuu. N-am avut când. E tot timpul beat și de teamă să nu mă ia drept o halucinație și să nu mă creadă, aștept să se trezescă. De câțiva ani.
(Se trage apa la toaletă, iese ZUZI.)
ZUZI: Da' ce aveți, vă e rău?
SPERIOSU’: Ah, cred că da...
ZUZI: Sunteți așa de palid!
LIVIDU’: A băut prea mult.
SPERIOSU’: Nu mai pot să beau dom'le, ce tot vorbești?
ZUZI: Deloc, deloc? Păcat, e cool să bei la o petrecere. Te ține în formă.
LIVIDU’: Îl doare ficatul. Prietenul meu Versescu nu mi-a mărturisit că ar cunoaște o persoană atât de...drăguță. Cred că în egoismul lui nemărginit dorea să te țină doar pentru el, să nu te împartă cu nimeni. Adevărul e că în locul lui aș face la fel. Ești artistă?
ZUZI (plăcut surprinsă): De unde știți?
LIVIDU’: Se vede. De când ai intrat pe acest coridor mi-am spus că ai ceva de vedetă în tine. Toate personalitățile pe care le-am ajutat să se ridice și să devină cine sunt acum, aveau acest ceva, specific oamenilor care reușesc. Cum te cheamă?
ZUZI: Zuzi.
LIVIDU’: Nume de artistă, ce-ți spuneam?
ZUZI: Da' cu ce vă ocupați?
LIVIDU’: Sunt impresar.
ZUZI: Fantastic! Eu sunt interpretă. Cânt.
LIVIDU’: Și compozitor.
ZUZI ( mai să leșine): Ce coincidență! Mi-a spus ...am uitat cum îl cheamă, Versescu, că voi întâlni aici tot felul de oameni importanți dar până acum toți mi-au vorbit despre un camion care trebuie să vină. N-am înțeles metafora. L-am întrebat pe...am uitat cum îl cheamă...a! Versescu și n-a vrut să-mi spună. Toți o numesc "Surpriza".
LIVIDU’: Cum, un mare poet ca el n-a născocit pe loc câteva versuri de dragoste prin care să-ți explice că un capșor drăguț ca al tău nu trebuie să gândească...
ZUZI: Nu e poet, e textier. De ce râdeți, nu e textier? Așa mi-a spus, că el a scris toate cântecele care au devenit hituri, și așa s-a umplut de bani și dacă vreau să reușesc atunci trebuie să stau în preajma lor și să fac...nu-i așa?! Cred că mă cheamă! M-a strigat, nu? Ne vedem înăuntru. Pupici. (Le face bezele și iese.)
LIVIDU’: Ah! Zuzi, Zuzi...
SPERIOSU’ (indignat): I-am spus nevesti-mi că ăsta e un nenorocit, că mă părăsește pentru un nenorocit! (Strigă să-l audă Versescu de dincolo.) Nenorocitule!
LIVIDU’: Hooo-pa!
SPERIOSU’: Da, e actualul fostei mele soții. I-am promis că am să-l urmaresc și după moarte! Nu m-am gândit că voi fi obligat să mă țin de cuvânt. Și cât mai sporovăiam despre libertate și mă gândeam că aici va fi altfel, o descătușare, libertate totală, e-hei, vezi de treabă! Ce miroase în halul ăsta? Inchide ușa aia.
LIVIDU’: Nu vine de acolo, e de la pisica mea.
SPERIOSU’: Credeam că domnișoara Zuzi a făcut... unde ai lăsat-o?
LIVIDU’: La capătul celălalt al coridorului, după ușă.
SPERIOSU’: Trebuie să-mi gasesc și eu un semn.
LIVIDU’: Ce n-aș da să mai fiu în viață să mai pot pune mâna pe funduri de gagici ca și cel despre care ai crezut că a facut...ceva… urât...știi ce, ești puțin pervers. Ah, Zuzi!
SPERIOSU’: Eu? Nuu, mă mulțumesc cu privitul, în privința asta nu s-a schimbat nimic.
LIVIDU’: Cum ai murit?
SPERIOSU’: S-au întrebat și polițiștii. A fost o anchetă adevărată. Cum, un om așa ca mine, care a făcut și a dres, să moară de infarct? Stăteam întins în pat, era seară, una dintre puținele seri pe care o doream liniștită când deodată apare nevastă-mea. Nu știu de ce când am văzut-o palidă și slabă am crezut că murise și că acum, stafie fiind, vine să-și ceară iertare, în moarte și-a dat seama cât a greșit față de mine. Dar ea era vie. Mi-a adus un pahar cu apă și când am băut și am văzut că e reală, inima poc! poc! două rupturi de mușchi miocardic, am văzut la autopsie. Au anchetat-o îndelung. În declarație a scris că a venit doar să-și ia niște haine și m-a găsit alb ca varul și că am murit în fața ei. Nu-i adevărat, murisem cu câteva secunde înainte să-mi ia pulsul. De fapt nu știu exact cât timp trecuse, eram puțin amețit din cauza șocului, dar oricum nu mă puteam înțepeni atât de repede. Polițiștilor nu le venea să creadă că am murit atât de tânăr, de infarct, că la varsta asta a mea dacă faci infarct ori mori ori scapi cu viață.
LIVIDU’: Nevastă-ta asta îi pe aici?
SPERIOSU’: Cred că da, n-am curajul s-o urmăresc decât din când în când. Astăzi de exemplu, n-am putut, nu mă întreba de ce, n-am putut. Am stat pe coridoare și am așteptat, doar-doar apare.
LIVIDU’ (cu un zâmbet ironic): Hai s-o bântuim amândoi!
SPERIOSU’: Nu te supăra, nu-ți permit. Oricum ar fi, e nevasta mea!
LIVIDU’: Te-a părăsit, fraiere!
SPERIOSU’: Nu contează, n-am divorțat încă, în acte e tot nevasta mea.
LIVIDU’: E văduvă.
SPERIOSU’ (pauză): Așa e, nu pot să-mi revin. Uneori uit pur și simplu că am murit și mă comport ca orice ...Dar de fapt el e ticălosul.
LIVIDU’: Acum e rândul meu să nu-ți permit. Vorbești de prietenul meu, vorbești de mine!
SPERIOSU’: Sunteți aproape la fel, și el trăiește într-o moarte care seamănă cu viața, și la el pare a fi eternă. Săraca nevastă-mea! Săraca Foxy…

Scena 3

(Se deschide ușa și de dincolo se aude din nou muzică. FOXY intră și traversează înspre baie. SPERIOSU’ începe să tremure.)
LIVIDU’: Ce ai ?
SPERIOSU’(tremurând): Ea e .
LIVIDU’: Nevasta?
SPERIOSU’: Îhî.
LIVIDU’: N-arată rău.
SPERIOSU’: Te rog să nu...
(Se aude apa la toaletă, iese FOXY se uită la SPERIOSU’ și strigă.)
FOXY: Iubitule, mai deschide o sticlă de șampanie că iar mi s-a părut că-l văd pe bărbatu-meu.(Iese, de afară se aude un țipăt.)
SPERIOSU’: Ce a fost asta?
LIVIDU’ (zâmbind): Pisica.
SPERIOSU’: Sărăcuța. O va distruge bețivanul ăsta. O văd tristă, nu știu ce să fac, i-aș vorbi dar mi-e teamă să nu facă un infarct.
LIVIDU’ ( pierzându-și răbdarea): Ai mai spus asta cu infarctul!
SPERIOSU’: Și ce? E adevărat. De la o sperietură poți să faci infarct. Știu din propria mea experiență, nu e o realitate, e realitatea cea mai reală, viață adevărată.
LIVIDU’: Ah, mă plictisesc. Am nevoie de divertisment până se trezește imbecilul. Hai să mai bântuim niște musafiri.
SPERIOSU’ (blazat): Nu se sperie nici dracu', toți sunt beți.
LIVIDU’: Hai să încercăm.
SPERIOSU’: Nu, aruncă petarde și stau prost cu nervii.
LIVIDU’: Cred că am să mă sinucid din nou, de data asta de plictiseală. Ești un tip plictisitor, știai? Cred că de aceea te-a părăsit. Mă duc să mai plasez niște pisici.
SPERIOSU’ (siderat): Te-ai sinucis, omule?
LIVIDU’: Da. Ce te miri în halul ăsta, e un act de curaj la urma-urmei, la început e lașitate, când vrei să scapi de greutăți, dar când ești față în față cu moartea și o faci, îți trebuie curaj nu glumă. Crezi tu că oricine poate să-și pună lațul? Sau să-și taie venele?
SPERIOSU’: Nu, nu cred. Eu n-aș fi în stare, de exemplu, întotdeauna am fost laș. Dar asta înseamnă că tu ești un curajos.
LIVIDU’: Așa e. Mi-a fost greu dar nu mai puteam da înapoi, spusesem tuturor și cuvântul la mine e cuvânt. Eram obligat s-o fac, era o chestiune de onoare. N-o mai doream, mă gândeam că săvârșesc un păcat, că nu ai voie să-ți iei singur viața, dar era pur și simplu prea târziu. Așa că am luat lama și...
SPERIOSU’: Tu ești un erou omule, ești un erou care și-a salvat demnitatea!
LIVIDU’:...am închis ochii și am tras-o peste încheieturi. Îmi amintesc cum n-am simțit nimic. M-au găsit după câteva zile, m-au înfășurat într-un steag și m-au urcat pe catafalc. La înmormântare s-a făcut o excepție, pentru că sinucigașii nu au dreptul la slujbă, mie nu mi se pare corect chiar dacă am beneficiat de tratament special, mă gândesc la ceilalți, de aceea am și înființat un sindicat - când îți aduc un formular de înscriere vorbim și despre asta, deci s-a făcut o excepție printr-o dezlegare dată de arhiepiscop, și un sobor de preoți m-a condus pe ultimul drum cu un alai de prieteni, rude, cunoștințe, colegi. A fost o înmormântare mondenă, cu ecouri în presă. Am fost supranumit "Salvatorul onoarei humanoide".
( Se aude un țipăt de femeie.)
SPERIOSU’: Ce a fost asta ?
LIVIDU’: Altă pisică.
SPERIOSU’: Când ai pus-o?
LIVIDU’: Nu știi?
SPERIOSU’: Ce să știu?
LIVIDU’: Că putem fi în mai multe locuri în același timp? Nu știai?!
SPERIOSU’: Nu...!
LIVIDU’: Dacă avem chef stăm și discutăm cu cineva, cum fac eu cu tine acum, dar în același timp dublul nostru se poate plimba nestingherit pe unde vrea el. Și triplul și cvartuplul... Vrei să încerci?
SPERIOSU’: Nu, mi-e frică...
LIVIDU’: N-are de ce. E simplu. Te concentrezi și îți dorești. De exemplu dublul meu plasează pisici dar triplul meu e în India, iar cvartuplul ascultă un concert la Metropolitan...taci puțin...La la la la la...
SPERIOSU’: Poate altă dată, acum nu am nici o dorință.
LIVIDU’: Cum vrei...Dar domnule nu mai fi atât de rigid, fă și tu o dată ceva interesant, eu, sincer, mă plictisesc cu tine.
SPERIOSU’: Îmi cer scuze dar nu pot fi altfel, ăsta sunt eu, îmi cer scuze...Ai fost la toate etajele?
LIVIDU’: Bineînteles.
SPERIOSU’: Și cum e aranjată casa, cu gust?
LIVIDU’: Da, drăguț.
SPERIOSU’: Știam eu, ea întotdeauna a avut gusturi...
LIVIDU’: Vreau să-ți fac și eu o mărturisire.
SPERIOSU’: Sigur, e rândul tău.
LIVIDU’: Nu sunt stafie.
SPERIOSU’ (începe să tremure): Cum adică ?
LIVIDU’: Adică sunt om. Dacă mă pot numi om. M-a angajat nevastă-ta să stau de vorba cu tine. Te-a văzut bântuind pe la parter și se temea că o să te plictisești neavând curajul să intri în vorbă cu ea și m-a rugat să-ți fac conversație, contra cost bineînțeles. N-ar vrea să te vadă actualul ei soț și să le strici petrecerea și viața, cu toate că nu văd nici un fel de amenințare din partea ta. Ești moale domnule chiar și pentru un om, dar pentru o stafie nu mai vorbesc. Ar trebui să iei niște lecții. Te-am observat, nici nu știi să bântui. Hai, fă ba-ha-hau să te aud.
SPERIOSU’ (tremurând): Ba ha hau.
LIVIDU’: Vezi, asta spuneam, n-ai vână. Hai, mai spune o dată, mai cu forță, cu putere domnule, ca un bărbat.
SPERIOSU’ (continuând să tremure): Ba ha hau.
LIVIDU’: N-ai stofă.
SPERIOSU’ (îi pică fisa): C-c-cum...?
LIVIDU’: N-ai talent.
SPERIOSU’: Nevastă-mea a făcut asta pentru mine???
LIVIDU’: Și pentru bântuire ca și pentru orice altceva ai nevoie de talent.
SPERIOSU’: Așa e ea, se amestecă peste tot...până și în viața mea de după moarte.
LIVIDU’: Eu, ca vânător de fantome, am văzut multe, unele mai senzaționale decât altele, dar o stafie bleagă ca tine, iartă-mă că te numesc așa, n-am mai văzut. Nici măcar nu pot să te extermin. Mi-e milă de tine. Din cauza condiției tale umile eu nu pot să-mi fac datoria și n-am să-mi primesc banii. Deci îmi ești dator că te las în viață. Mă rog, în viața ta de veci.
SPERIOSU’: Cum, nu ești...? M-ai mințit? Ai mințit și în legatură cu faptul că te-ai sinucis și că ai fost îngropat ca un ...totul e minciună...(Încetează să mai tremure.)
LIVIDU’: Te rog frumos să nu mă faci mincinos. Mă jignești. A fost o scorneală, o fantasmagorie… o fabulație (caută)… un mit! Mă plictiseam.
SPERIOSU’: Și eu care am crezut că am în față un erou pe care să-l respect și să-l admir, să-l iau ca model. Știam că așa e, o clipă doar și totul se prăbușește, toate speranțele, idolii se sparg în bucăți! Asta mi s-a întâmplat întotdeauna, am fost o victimă a propriei mele încrederi în oameni. Ce mult mi-aș dori să pot plânge...!
LIVIDU’: Ha! Ha! Ha! Sunt un mare Joly Joker! Cel mai mare ! Domnule, tu ești slab de înger. Parcă ai fi femeie. Ai crezut tot ce ți-am spus? Chiar ai crezut că sunt om? Fugi de aici, sunt stafie ca și tine. Ia uite! Ba-ha-hau! Vezi cum stiu să bântui? Crezi că un om ar putea face asta?
SPERIOSU’: Asta așa e, bântui bine, mi s-a făcut pielea de găină...știu și eu?
LIVIDU’: Nu mai crede domnule tot ce-ți spun! Mă plictiseam și am vrut să animez atmosfera.
SPERIOSU’: Nu, n-aș fi crezut, dar m-a convins faza cu nevastă-mea, e în stare. De altfel era să mă convingă, ah nu, n-am crezut nici un moment că nu ești, n-ai față de om. Deci e adevărat totul, cu sinuciderea, cu soborul de preoți etc...?
LIVIDU’: Da domnule.
SPERIOSU’: Sigur?
LIVIDU’: Sigur domnule, a fost o glumă fantomatică.
SPERIOSU’: Mi-e mult mai bine acum, iți multumesc,( îl săruta euphoric) îți multumesc că exiști! De astăzi ești prietenul meu cel mai bun. Să fim sinceri unul cu celălalt, eu întotdeauna am urât minciuna.

Scena 4

( Se deschide ușa, intră FOXY.)
SPERIOSU’: Nevastă-mea! Ce tot vine aici ?
LIVIDU’: Îi funcționează bine vezica.
SPERIOSU’: Să ne ascundem!
LIVIDU’: Eu nu am nimic de ascuns.
SPERIOSU’: Te rog, nu te da la ea! (Se ascunde.)
FOXY: Nu-i prea reușită petrecerea, nu-i așa? De aceea stai aici? Sau aștepți la baie?
LIVIDU’: Nu aștept la baie, e liber. Da, petrecerea ar putea fi nereușită, mai mult dinamism n-ar strica, dar dacă-mi dai voie, o salvează strălucirea unei femei frumoase ca tine, care e sufletul unei petreceri.
FOXY: Sunt din ce în ce mai dezamăgită, după cateva pahare toți ajung ca niște fantome. Uită-te și la tine ce paloare ai în obraji, ești pământiu.
LIVIDU’: De la ficat.
FOXY: Ești prieten cu bărbatu-meu? Parcă te știu de undeva.
LIVIDU’: A, nu, am venit...
FOXY: De fapt nu e bărbatul meu. Bărbatul meu adevărat a murit, D-zeu să-l odihnească, un nenorocit de accident, regretabil accident...medical. Am plătit o grămadă de bani. Era foarte bolnăvicios, ftizic. Stii, când a murit nu i s-a schimbat de loc culoarea feței, a rămas tot galben, livid chiar, cam așa ca d-ta, da ce ai, ți-e rău?
LIVIDU’: Nu, nu, e culoarea mea naturală.
FOXY: Era un bărbat de treabă, rar găsești asemenea bărbați, restul toți sunt niște...Știi, de fapt am fost înșelată, actualul meu companion m-a adus în casa lui prin înșelăciune. Când l-am cunoscut părea plin de viață, hotărât, stăpân pe sine. S-a dovedit a fi altfel. ALTFEL. Și câte am făcut pentru el! Nu știi tu cât m-am sacrificat pentru el, să ne fie bine, să fim împreună, să pot să mă mut în casa asta mare, prea mare, e greu de curățat, stii câte etaje are vila asta? Trei. Înțelegi? Îți ia o zi întreagă să le faci pe toate. De fapt ultima menajeră reușește în 10 ore, în fiecare zi, e un record pe care n-a reușit să-l atingă nici una dintre cele pe care le-am concediat nu numai din acest motiv, m-a durut sufletul când am făcut-o dar e spre binele lor, în casa asta orice femeie care stă prea mult, riscă să se isterizeze. Știu de la mine. Mi-am otrăvit soțul. Da, sunteți mirat, v-ați speriat, vă e rău, sunteți palid. L-am otrăvit. Cu mâna mea. Nu m-au prins pentru că eram bună prietenă cu medicul legist care mi-a furnizat otrava și a falsificat rezultatele autopsiei. Era prietenul cel mai bun al actualului meu soț, de fapt nu suntem căsătoriți, nu mai vreau eu, nu pot să-mi leg viața de un poet ratat...Ancheta l-a dus la disperare și s-a sinucis, și-a tăiat venele. Legistul. A fost îngropat ca un erou. Eroul meu. Nu s-a mai găsit nici o probă. Am vorbit cu un alt prieten de-al meu care e arhiepiscop, să facă o dezlegare și să-l îngroape normal, atât merita și el, pentru că salvase onoarea iubitei prietenului său. Bietul meu soț. Doar el îmi merita dragostea.
(Se aude o voce de dincolo.)
VERSESCU: Foxyyyyy! Femeeeieee! Miroase ceva urât în casa asta!
FOXY: Mă bucur că am stat de vorbă, uneori mă simt atât de singură printre oameni parcă aș fi o stafie. Îți multumesc că mi-ai ascultat confesiunea, se vede că ai o inima caldă și un suflet viu, că-ți curge sânge prin vene nu...(tare) șampanie mai e iubitule? (Îi face cu ochiul lui LIVIDU’.) Mă întorc. (Iese.)
(SPERIOSU’ iese din ascunzătoare, mut de uimire. Tăcere îndelungată.)
SPERIOSU’ (izbucnește): Mă mai iubește...!
(LIVIDU’este împietrit.)
SPERIOSU’ (dansează fericit): Mă iubește încă! Mă iubește! Trebuie să fac ceva, s-o salvez de viața asta pe care o duce! Ce părere ai? Ce-i cu tine, ești uimit și tu?
LIVIDU’: Sunt medic legist.
SPERIOSU’: Și?
LIVIDU’: Și m-am sinucis.
SPERIOSU’: Și?
LIVIDU’: Și sunt prieten cu bărbatu-său.
SPERIOSU’: Nu e bărbatul ei, n-ai auzit ? A spus-o chiar ea.
LIVIDU’: Nu înțelegi…( se abține să-i spună : boule!)?
SPERIOSU’( își dă una peste frunte): ... ești complice la crimă...
LIVIDU’: Exact domnule.
SPERIOSU’: Oricum nu mai contează, nu te mai pot executa, ești deja mort.
LIVIDU’: Nu despre asta e vorba.
SPERIOSU’: Stai puțin, înseamnă că tu ești complice la asasinarea mea?
LIVIDU’: Nu-mi amintesc.
SPERIOSU’: N-are rost domnule să negi, lucrurile sunt clare acum. Foxy a mărturisit. (Își dă seama treptat despre ce e vorba și devine trist.)
LIVIDU’: Nu-mi amintesc, adică am o amnezie. Parțială.
SPERIOSU’: Asta-i grav, omule! Cred că cel mai nasol lucru care ți se poate întâmpla după moarte este să nu mai ai amintiri.
LIVIDU’: Nimic despre ea. Nu-mi amintesc nici măcar s-o fi cunoscut.

Scena 5

(Intră VERSESCU, beat.)
VERSESCU( Îl vede pe SPERIOSU’. LIVIDU’ se retrage în întuneric.): Să bem tovarăși.... he he hei, Blaga. Nevastă-mea e o curvă...cur-vă...tocmai am surprins-o făcând sex pe scara interioară cu prietenul meu cel mai bun. Are aventuri pe fiecare etaj, de aceea avea nevoie de o casă atât de mare, să nu amestece lucrurile, să nu le încurce, să-i rămână clare. E bolnavă, mitomană erotică, dar tot curvă. Toate sunt...Își racolează amanții cu invenții grozave. Beau să uit, să uit...iubirea vieții mele pe scara interioară cu medicul legist care e mort. Sau poate nu, am impresia uneori că-l văd prin casă. Eu sunt bolnav...de dragoste...de poezie...de moarte...dați-mi o vodcă și vă scriu o poezie...he he hei, Nichita...A fost amantul ei înainte, credeau că eu nu știu...legist, ce mai meserie...dar a murit într-un accident groaznic. A căzut în baie, a alunecat pe gresia udă, a spart chiuveta cu capul, în cădere mâna s-a lovit de ciobul rămas, i-a secționat artera, a leșinat și i s-a scurs tot sângele...ha, ha, ha… ca unui porc sacrificat...S-a spus că a fost sinucidere dar nu cred. Nu era ăsta în stare să se sinucidă...he he hei… se bărbierea să meargă la curve, un curvar asta era, de aceea au găsit lama pe jos și au presupus că s-a sinucis...mă rog...nu se știe exact, era beat oricum, un bețiv, asta era, un accident hilar, o încununare a vieții lui de labagiu, un labagiu asta era. Am scris un discurs pentru înmormântarea lui: (discurs) ...cu nimic mai mult nu pot să-ți cinstesc prezența decât cu izvorul udului meu îmbălsămându-te, camera mea de toaletă...să ne pișăăm…(Intră în baie.)
(LIVIDU’ și SPERIOSU’ rămân împietriți. VERSESCU iese și trece pe lângă ei. )
VERSESCU: Liber la baie! (Îl bate pe SPERIOSU’ pe obraz.) Ești ca varul prietene, du-te și te pișă, he he hei!
(Iese. Tăcere. )
SPERIOSU’: Deci tu ești cel din spatele acestei odioase povești. Să mă asasinezi pe mine, cel mai bun prieten al tău?! N-am să-ți mai vorbesc.
LIVIDU’: Nu-mi amintesc nimic.
(SPERIOSU’ tace.)
LIVIDU’(îl vede trist și încearcă să-l împace): Nu poți crede un poet alcoolic și o mitomană .
SPERIOSU’: Ce căutai pe scara interioară cu ea? Știu acum că putem fi în mai multe locuri în același timp așa că nu-mi spune că n-ai fost tu.
LIVIDU’: Mimam doar, îmi biciuiam memoria, doar știi că nu putem face chestia aia, și să știi că nici înainte nu era pe gustul meu, prea multe secreții. Iar ăsta era cvintuplul pe care nu-l prea pot stăpâni. Ceea ce mă interesează pe mine, primul, e vânătoarea, nu actul în sine.
SPERIOSU’: Dacă n-ai fi mort te-aș strânge de gât cu mâinile mele.
LIVIDU’: Ai fi tu în stare să mă omori?
SPERIOSU’: În cazul ăsta? Da!
LIVIDU’: Ai avea tu inima să-mi iei răsuflarea dată de Dumnezeu, cu mâna ta mică?
SPERIOSU’: Măcar ai avut decența să te sinucizi, și pentru asta te apreciez. Dacă e adevărat...
LIVIDU’: Sută la sută. Nu mai știu exact cum, dar de sinucis m-am sinucis.
SPERIOSU’: Măcar atât!
LIVIDU’: Ce tragedie! Să nu-mi aduc aminte! N-are cine să-mi spună ce-i cu mine și-n cei care pot să-mi povestească despre viața mea, n-am încredere. Ce mă fac? O să stau o veșnicie în incertitudinea asta. E ceea ce am urât cel mai mult, întotdeauna am încercat să desfac situațiile ca să le scutur de incert. O dată cu moartea și cu uitarea am crezut că am scăpat, că n-am să mai știu nimic de toate aceste chestii pământești, umane, dar asta e răzbunarea prietenului meu, de aceea m-a chemat înapoi, să-mi amintească, să-mi ia liniștea...acum nu mai știu cine sunt, un sinucigaș erou, un complice la o crimă asasinat de complicea lui sau victima unui stupid accident de toaletă?
SPERIOSU’: Și eu simt totul ca și cum aș fi viu. Spui că sunt reminiscențe dar reminiscențele ar trebui să fie doar niște momente pe când sentimentele mele sunt mari, îmi umplu și-mi tulbură întreg cadavrul. Și nu mai înteleg nimic, sunt victima unui odios complot sfârșit cu un și mai odios asasinat sau doar a unei inimi slabe? Tot ce știu e că am murit și m-am obișnuit în sfârșit cu acest lucru, mă consider mort de-a binelea, așa că eu zic să ne culcam, noaptea e un sfetnic bun, și dacă dimineața când ne trezim ne mai amintim ceva înseamnă că s-a întâmplat cu adevărat și ceea ce doar părea să fie a și fost căci ceea ce credem că este acum, pare.
LIVIDU’: N-am prea înțeles dar, în fine, cum vom dormi?
SPERIOSU’: Ca stafiile. În picioare.

(Liniște.)

SPERIOSU’: Auzi? Știi ce mă gândeam? Poate totuși suntem vii…
LIVIDU’: Nu-mi amintesc…

(Liniște. Încearcă să adoarmă.)

SPERIOSU’: Auzi? Știi la ce mă gândeam? N-am făcut cunoștință. Pe mine mă cheamă Speriosu’. Dan Speriosu.
LIVIDU’: Nu-mi amintesc…Lividu’ parcă. Andrei Lividu. Iosif Andrei Lividu. Parțială…

(După un răstimp de liniște se aude un țipăt colectiv.)

SPERIOSU’: Altă pisică?

(Urmează o bubuitură puternică și lumina scade brusc.)

LIVIDU’: Un camion... Ciudat, luna se îndepărtează...

(Lumina scade până e aproape întuneric. Mai arde becul la toaletă.)