Trupa de teatru si film „Lumina din intuneric”prezinta:

Orfeu in infern
Si -Opera rock
Ovidiu in exil

Regia:Pop Tudor-Dan si Vegh Alex
Scenariu:Pop Tudor-Dan
Scenografie si sunet:Vegh Alex



Actul 1.scena 1
O incapere obisnuita in care se afla o masa cu trei scaune. Pe unul din scaune Ovidiu priveste sala si apoi isi aminteste…in timp ce tremura de frig.
Ovidiu:Eu, iata, n-am nici tara si nici pe voi, nici casa. Sunt despuiat de toate pe care le-am avut.Si totus, a mea faima prin veacuri va trai.Insa…acum nu mai am nimic.Absolut nimic.Sunt prizonier!...Nimic!
Olarul:Prin nimic te faci remarcat.Nimeni nu te intreaba de ce esti prizonier, sau de ce ai ajuns sa fi prizonier. Te-ntreaba doar de ce nu esti mort inca!
Ovidiu:Cine esti? Ce doresti?
Olarul:Prin nimic te faci remarcat.Inseamna ca mintea tocmai e pe cale sa ti se deschida. Uite…si eu incep de la nimic, de la o simpla bucata de lut. Tu dragul meu Ovidiu esti doar intunecat de negura gandurilor tale.
Ovidiu:Nu-mi pui decat intrebari fara raspuns transformate in afirmatii.Mi-e dor de Roma, de unde am fost alungat si silit sa vin aici la Tomis. Mi-e dor de „Metamorfozele”, propriul meu manuscris pe care l-am aruncat in foc, inainte de plecarea mea de la Roma. Imi lipseste enorm iubirea iubirii mele Fabia. Degetele mele plang dupa atingerea obrajilor sai neschimbati in amintirea mea.
Olarul:Acum esti pus in fata unui nou inceput. Orice sfarsit continua printr-un nou inceput! Si nimic nu dureaza mai putin decat ceea ce continua! Tristetea iti va da inspiratia mult dorita.
Ovidiu:S-ar putea sa ai dreptate. Voi incepe cu un nou manuscris. Il voi numi…(scurt moment de tacere) „Tristele”
Ovidiu isi umple o cana cu vin pe care il bea incantat.
Ovidiu:Voi saruta iarna din tara getilor cu buzele tristetelor mele pentru ca azi sunt pe alte tarmuri, sub miazanoaptea lumii, sub stele care-n mare nici cand nu s-au scaldat.Si-n acest loc, inima mea va bate cu sunet de toba dacica, o inima care bate cu toata energia sa fara a fi impotriva cuiva anume, singurii sai dusmani fiind minciuna si aroganta!
Olarul:Cu tine stau de vorba sub cerul inghetat, dar tu sti ca vei ajunge sa iubesti aceste meleaguri, si tu sti ca vei renunta la sandaua romana.
Ovidiu:Sunt disperat. Din sanul Romei am fost smuls, iar daca mai stau mult aici voi ajunge sa cred ca blestemul trebuintei de a muri se cuvine a fi transformat intr-o binecuvantare: in a putea muri, atunci cand devine insuportabil sa mai traiesti.
Olarul:Ramane de vazut. Cu nostalgie iti vei aduce aminte de mine…(scurt moment de tacere), inainte ca viata sa te paraseasca. Tot ce vreau in clipa de fata e sa contemplez viata. Poti veni s-o privesti impreuna cu mine daca vrei.
/Imediat ce rasare soarele Ovidiu il chiama repede pe olar langa el/
Ovidiu:Vezi?(arata cu degetul spre soare)
Olarul:Nu…Ce sa vad? Ce ar trebui sa vad?
Ovidiu:Soarele…(scurt moment de tacere) rasare in zadar. In sufletul meu e inca acel intuneric care parca imi da putere.
Olarul:Vantul sufla razele soarelui din calea ta spre infinit, spre iubirea dintre tine si Fabia.
Ovidiu:Stau si ma gandesc…(scurt moment de tacere).Oare cate personaje am ars de vii in acel manuscris „Metamorfozele” de care ti-am spus. L-am ars pana si pe Orfeu cazut in infern, personajul meu mult iubit.
Olarul:Trebuie sa plec. Te las in intunericul din aceasta incapere. Eu o sa dispar inconjurat de lumina.
Ovidiu:Te salut PRIETENE.
Olarul:Te salut si eu…PRIETENE!

Scena 2
Ovidiu se pune la masa si scrie o scrisoare catre Fabia.
Recita cu voce tare:
Ovidiu: Iubita mea Fabia,
Cu mana infiorata scrisoarea o deschizi? Sunt sanatos…n-ai teama…si trupul meu…e zdravan. Suferinta i-a intarit puterea…Stii, si oamenii mediocrii sustin adevarul, dar adevarul nu apartine oamenilor mediocrii…Sufletul mi-e bolnav! Sufletul mi-e bolnav! El nu mai are putere! Cunosc legea castigatorului care trebuie sa lase neaparat ceva in urma! O mangaiere exista si aici, daca ma gandesc ce-si spun in clipa…in clipa infrangerii toti infrantii,…ca ultimii vor fi candva cei dintai! Durerea mea ramane aceeasi care a fost. Am crezut ca ranile mi se vor inchide, dar vor ramane mereu proaspete! Si ieri, si acum, tot asa ma dor! Durerile marunte cu vremea se vindeca,dar cele mari cu timpul se adauga mai mult! Timpul…Of Fabia, timpul! Covorul timpului sta asezat pe un perete!Of, resimt toate momentele de oboseala, de uzura nervoasa! Timpul…Timpul…functioneaza regulat de la nastere la moarte, fara pauze…Of Fabia! Tu care imi esti mai draga decat imi sunt eu mie, tu esti singura care ma faci sa merg mai departe! Te iubesc mai mult ca ieri si mai putin ca maine. Al tau si numai al tau Ovidiu.
/Vine mesagera si ii aduce lui Ovidiu apa cu care sa se spele pe maini. Aceasta vrea sa mearga dar Ovidiu o prinde de umar/
Mesagera: Da domnul meu!
Ovidiu:Ajuta-ma te rog si de aceasta data si du aceasta scrisoare sotiei mele Fabia.
Mesagera:Dar de ce ii scrie atat de des? De ce nu poti sa mergi personal la ea in Roma?
Ovidiu:Nu pot. Am fost exilat si nevoit sa vin aici la Tomis
Mesagera:Da…(scurt moment de tacere), inteleg. Si acum nu ai alceva de facut, decat sa-i scrii cuvinte stinse in lava intristarii…dar care nu exista, pe langa dorinta inascuta de libertate, si o dorinta instinctiva de supunere?
/Ovidiu ii intinde scrisoarea si-i spune:/
Ovidiu:Dragoste, tandrete, ratiune integritate si identitate…Toate sunt lastare ale libertatii…Da…Multumesc!
/Ovidiu se retrage imediat, iar pe scena ramane mesagera care-i desface scrisoarea si o citeste. O impacheteaza inapoi si se retrage si ea spunand:/
Mesagera:Sper sa nu te fi suparat!
/Ovidiu apare din nou pe scena , se pune la masa si in cele din urma adoarme. Dupa un timp apare Orfeu intr-o barca langa Caron care vasleste/
Orfeu:Ovidiu! Ovidiu!!
/Ovidiu speriat se trezeste si se ridica de la masa/
Ovidiu:Cine esti? Ce vrei de la mine?
Orfeu:Sti prea bine cine sunt(moment de tacere).Sunt Orfeu. Am venit tocmai din infern la tine ca sa te nenorocesc, asa cum m-ai nenorocit si tu pe mine.
Ovidiu:Nu ti-am facut nimic! Nimic!!!Ce ti-am facut?
Orfeu:Ai uitat? Aproape m-ai ars de viu in manuscrisul tau „Metamorfozele”. Dupa ce m-ai creat cu inspiratie divina si cu dragoste ti-ai batut joc de mine si aproape m-ai ars in intregime. A ramas doar o mica parte a manuscrisului care n-a apucat sa arda. In acea parte eram eu. Nu stii cum e sa vezi atatea personaje care ard de vii.
/In timpul discutiei Orfeu incepe sa bea din vinul lui Ovidiu/
Orfeu: Ce vin dulce…Cum poti tu sa bei asa ceva? Parca ar fi sangele dulce al unei tinere fecioare.Sange de vin.Vin de sange…Sange vinificat…Vin inchegat…Sange dacic…Sange dacic!
Ovidiu:Coboara-mi moralul la cea mai joasa octava si du-ma in pragul nebuniei.
Orfeu:Nu pot! Corzile muzicale din viata ta sunt rupte si dezacordate. Iti plangi de mila pentru o copila pe nume Fabia? Trezeste-te la realitate!
Ovidiu:Taci! Cu siguranta plecarea si despartirea de langa cineva drag inseamna a muri putin. Timpul nu mai trece,…secundele sunt enorme, iar privirea ochilor tai ma ucide.
Orfeu:Nu-i nimic…, iti voi da otrava pe care ma pregatesc sa ti-o picur in vorbe.
Ovidiu:Ce vrei de la mine?Pentru ce ai venit defapt?
Orfeu:Rescrie manuscrisul „Metamorfozele” si refa-ma pentru ca acum sunt ars aproape in intregime.
Ovidiu:Blestemate si otravite sunt sagetile cuvintelor tale pentru ca imi ceri imposibilul. Nu mai pot. Sunt prea slabit.
Orfeu:Puterile tale vor veni din propriile tale slabiciuni. Tristetea iti va aduce inspiratia mult dorita.
Caron:E timpul sa plecam.Zeul Hades nu va mai vi atat de ingaduitor data viitoare cand vom dori sa calcam din nou pe aceste meleaguri.
/Orfeu catre Ovidiu:/
Orfeu:Diseara iti voi dedica o furtuna violenta care, in vijelia sa sa te snopeasca cu moartea frunzelor uscate.Data viitoare cand voi mai veni te voi saluta cu un adio ca bun venit…deoarece vei fi mort.Doar atunci voi mai veni, ca sa te duc in taramul mortilor.La revedere tara a getilor!
/Ovidiu singur pe scena:/
Ovidiu: Simt cum ma bat rafalele de ganduri negre si cum pasii frunzelor uscate batute de vant se indreapta catre mine.Tara a getilor!!! Simt cum zborul tau umed si rece ma inconjoara si-mi limiteaza nelimitatul dorintei de a te iubi.Adio Roma!!! Poti sa spui condoleante iubirii noastre deoarece aceasta a murit demult.
/Din spate apare mesagera:/
Mesagera:Te-ai indragostit de taramul getilor?
Ovidiu:Da. M-am mintit pe mine! Prin minciuna am ajuns la cel mai crud adevar al acestor meleaguri…Cere viermelui sa destainuie taina gropii si spuna de ce se-ncolaceste in jurul oaselor moarte si abia atunci, adica apoi, vei putea sa dezvalui ale omului tainice ganduri.
Mesagera:Nu mai are cine sa iti coase ranile gandurilor.Fabia e departe. Roma e departe, iar tu te indragostesti din ce in ce mai mult de acest loc in care ai fost exilat.
Ovidiu:Ma simt slabit.Orfeu va veni curand dupa mine. Ajuta-ma sa scriu, …sa termin manuscrisul „Tristele”inainte sa mor.
Mesagera:Te ajut! Spune-mi doar ce sa scriu!
/Ovidiu dicteaza cu voce tare:/
Ovidiu:Cu siguranta nu voi apartine prafului unei lumi in intregime trecatoare. M-am intalnit pe mine insumi in drumul spre cautarea mortii.Am traverat un ocean de vin ca sa te gasesc pe tine draga mea autodistrugere.Dupa ce mi-am imbatat inima cu iubire in Roma, am venit aici la Tomis, unde mi-am spanzurat stelele din propriul meu univers. Aici mi-am gasit acea tristete nascuta din bucurie. Abia acum am inteles lumea pe care mi-a daruit-o aceasta tara a getilor.Nimic… Nimicul este cel care a esuat in a creea o comunicare cu semenii mei de-aici,eu,un intemnitat, desi nu ma aflu in spatele gratiilor…Necesitatea de a stabili raporturi cu ceilalti este indispensabila pentru sanatatea mintala a fiecaruia!
/Ovidiu catre mesagera:/
Ovidiu:Scrii?
Mesagera:Da! Continua! Poti sa spui…
Ovidiu: Olarul…Unde e getul?Sa vina aici!!!
/Ovidiu isi da duhul.Mesagera se impacentiaza si merge dupa ajutoare.Intre timp Ovidiu ramane singur si apare Orfeu:/
Orfeu:Ti-a sunat ceasul, Ovidiu. A venit timpul sa cobori cu mine in infern, unde poezia este aspra, apta sa emotioneze profund, sa umple ochii de lacrimi, inima de tremurul spaimei. Se traieste intens, intr-o stare de continua neliniste, de suferinta si durere. Aerul este opac, apasator, miasmele isi gasesc corespondenta in sunete grave.Fabia! Fabia!! In curand viata ta va fi insemnata de doi ochi instelati si de surasul unei copile, care nu ti se va sterge din amintire si care va ramane pentru eternitate in viziunea ta poetica. Ai nevoie doar de o dara de foc trasa in suflet, de o intensa palpitare, un freamat total, nemaiintalnit de nici un alt poet.
Caron! Pune-l in barca!
Caron: Imi platesti aici sau cand ajungem?
Orfeu: Iti platesc acum jumatate, iar daca ajungem cu bine iti platesc si cealalta jumatate.Adio! Tara a getilor!
/Toti trei se retrag cu barca/
/Vine mesagera cu getul. Amandoi raman uimiti/
Mesagera:Unde e?Era mort!Era chiar aici! Stiu ca a murit cu un zambet de creta alba sters cu buretele uitarii parca!
Olarul:Am fost asezat in mijlocul lumii, pentru a observa , mai usor ce se petrece in ea. N-am fost nici fiinta cereasca, nici pamanteasca, nici muritoare, nici nemuritoare, am fost propriul meu modelator si mester liber si glorios. Am infatisat chipul pe care l-am voit…Poti sa degenerezi pana la animal, sau sa te ridici pana la Zamolxis, dupa propria ta alegere!
Mesagera:Poate m-a pacalit si a mers la Roma!
Olarul:Nu…nu a plecat la Roma…Cu siguranta nu a plecat la Roma…


SFARSIT