(fabulă în șapte tablouri și epilog)


Personaje:
SUGHIÞÃ
NEA POPICÃ
BÃLOSU
PRINÞESA
MOȘ CAPRÃ

Locuri:
Drum forestier
Casa tăietorului de lemne
Pădure
Drum de țară

Tabloul 1.

Drum forestier. Măgărușul Sughiță și nea Popică.

NEA POPICÃ: Hai, hai, repejor, Sughiță, că de ne apucă noaptea pe-aici, apoi dăm de dracu! Ori ne-or rupe lupii, ori înghețăm bocnă.
SUGHIÞÃ (gâfâie trăgând la cotiga cu lemne): Mi-e tare greu, nea Popică. Nu mai pot.
NEA POPICÃ: Ba să poți!
SUGHIÞÃ: Zău așa, amarnic mă roade hamul. Până și picioarele... Uite-le cum tremură...
NEA PIOPICÃ: Așa? Păi nu-i bai, te-nvățăm noi ce să faci, n-avea grijă... (și croiește măgărușul cu nuiaua)
SUGHIÞÃ: Arș! Auuu! (se oprește din tras): I-ha, i-ha, i-ha! I-ha, i-ha, i-ha!
NEA POPICÃ: Mă, Sughiță, tu chiar dinadins vrei s-o iei pe cocoașă!? Mare păcat că nu-i semeni maică ti. Cu ea mă-mpăcam de minune. Ei hai, dă-i odată drumul, că-s încă blând...
SUGHIÞÃ: Aș vrea eu, dar nu pot, nea Popică, zău așa. Nu pot! Când pleznești un măgar cu joarda, de-ndată-i înțepenesc picioarele dindărăt, cum de-ai uitat? (coboară căpățâna printre picioarele din față) Uite la ele, sunt de lemn, nu mă mai ascultă. I-ha, i-ha, i-ha!
NEA POPICÃ (croind măgărușul): Degeaba, nu-ți merge cu mine, împiedicatule. Nu mi înmoi tu inima! Mergi, n-auzi?! Mișcă, mă!

Cotiga se pune în mișcare.

SUGHIÞÃ (plângând): Da, mamă, ai avut dreptate, tu voiai să-mi deschizi ochii… Acum văd și eu: nea Popică-i la fel ca toți stăpânii. M-a amăgit cu vorba lui, cu mângâiatul... Iartă-mă, mămico… Tu de fapt mă ajutai, ai fi vrut să nu mă doară... Acum da, pricep ce-i viața de măgar.
NEA POPICÃ (mulțumit): Așa mai merge, urecheatule! Ei, vezi? Tot cu joarda, bat-o vina, ne mpăcăm noi...

Tabloul 2.

Casa tăietorului de lemne. Un șopron cu lemne, un grajd, un coteț cu păsări - toate astea într-o curte mică, dincolo de care începe pădurea. Nea Popică deschide larg poțile, băgând atelajul înăuntru.

NEA POPICÃ: Brrr! (dezleagă hamul): Ne ajunge pe azi. Puțină zăbavă merităm și noi, botosule. (îl ia de frâu și-l priponește de un țăruș) Măi, Sughiță, mă, căposule, ce m-oi face cu tine? E drept, de-o mârțoagă de tras aveam eu nevoie... Dar ce vrei, ăsta mi-i norocul. Femeia mi-a răpit-o boala, copiii-s la oraș de-acum... Calul și măgărița mi le-a răpus buba neagră. Numai pe tine te mai am, urecheatule, alea două capre și ia, acolo, niște găini. (intră în grajd, întorcându se cu un braț de fân): Ia, mă, Sughiță, că asta ți-i rația pe azi. Și apoi te descurci cu ce mai găsești și pe-aici, prin ogradă.
SUGHIÞÃ: Ãăă… Nu mi-ar strica un pic de verdeață. Chiar așa, aș paște pe lângă pădure! Știu un luminiș cu iarbă grasă și dulce ca mierea. Nu mă lași? Hai, te rooog!...
NEA POPICÃ: Ce? Acum, seara?! Ca să mi te jupoaie lupul? Ãla care-mi înhață cloșca mai dihai ca vulpea? Smintit aș fi!
SUGHIÞÃ: Mâna ta de fân abia îmi ajunge pe-o măsea, nea Popică. Iar cu Bălosu, lupul, fii pe pace, îl cunosc de pe când eram mânz. Nu s-ar da el la mine nici mort, că nu degeaba l-a alungat haita lui. Păi și mama l-a simțit că-i corcitură, că de asta ne-am împrietenit cu el. Nici n-ai zice că nu-i câine, pe cuvânt.
NEA POPICÃ: Corcit ori ba, dar mie ticălosul îmi fură cloșca de pe ouă! Iar tu vei rămâne acolo unde te-am pus, auzi?! Îs prea sărac să te mai pierd și pe tine. Și să nu mi faci vreo boroboață, că... știi ce te așteaptă!... (șuieră demonstrativ nuiaua): O las aici, poate te mai cumințești când o vezi. (o atârnă de-o ulucă)
SUGHIÞÃ (morocănos): Bine, cum zici mata, nea Popică...
NEA POPICÃ: Ei, gata, hai de-acum să-mbuc iute ceva, că uite, amarnic somn îmi dă târcoale... (cască)

Nea Popică intră în casă.

SUGHIÞÃ: Ce să zic, a obosit doar el... (brusc realizează ceva): Aoleu, precis mă uită afară și o să dârdâi până dimineața!... Asta nu, nu, nici mort! Ce-o fi o fi, îi rag sub fereastră, cum mă pricep eu mai bine, până-i sparg geamul. (rumegă ideea) Dar dacă nu…? Și ce folos? Că de legat tot în grajd o să mă lege, iar la fân oricum n-o s-ajung... Mai bine o las moartă, că tot cu burta goală o să dorm. (pauză) Iar mâine?… Păi cum altfel, de la capăt, dobitoacule. Adică iarăși flămând, tăbăcit cu joarda, fără vlagă-n picioare. Nu, până aici! Nu se mai poate cu așa viață. Ajunge! Nu mai rabd! (se smucește, dar legătura rezistă) Nu, nu, nu! (se zbate) Mai bine o termin cu toate! (la ultima smucire țărușul iese din pământ)

Sughiță dărâmă câteva bârnei și fuge în pădure.

Tabloul 3.

Un luminiș. Intră măgărușul Sughiță. Privind în toate direcțiile, apleacă botul să rupă câteva fire de iarbă.

SUGHIÞÃ (cu gura plină): Mmm… Cum să nu, ăsta era ce-mi lipsea!… (rupe încă două smocuri) Mmm, Dumnezeule mare, chiar că-i păcat să lași nemâncat un așa trifoi. Miere, nu altceva! (paște cu nesaț) Mmmm, un deliciu! Ce mai încoace și-ncolo, o gură de rai. Ãsta era luminișul meu.

Lupul Bălosu iese dintre copaci. Urmărește în tăcere fericirea măgărușului.

BÃLOSU (aparte): Într-adevăr, nu mă-nșelau nările… Și băte-m-ar dacă ăsta nu-i chiar Sughiță, puștiul Crenguței! (apoi, pe ton baritonal): Care naiba o fi nelegiuitul care ne paște nouă mândrețea de lucernă?!
SUGHIÞÃ (mai mult fâstâcit decât speriat): Aa, tu erai, nea Bălosule. Pe unde ai fost până acum? Nu mai speram să te ntâlnesc.
BÃLOSU: Oho, stai blând, măi, Sughiță, că de la o poștă te-am adulmecat! (un moment tace) Măi să fiu! Stai așa… (dă ocol măgarului) Măi, să-mi pice mie colții, dar ești măgar în toată legea! Ca să vezi cum zboară anii…
SUGHIÞÃ: Ai cam albit și tu, nene Bălosule. Îți mai merge cu vânatul, cu iepurii? Mai ești îngăduitor? Că te văd, îți număr coastele, zău așa.
BÃLOSU: În așa sălbăticie tu ce crezi? Cine să-ți poarte de grijă? Singur am fost, singur am rămas. Ce să zic, poate te-o mai croi el, nea Popică, cu nuiaua, dar măcar la el ai culcușul tău, acolo sforăi liniștit, fânul ți-e pus deoparte, apa ți-e apă…
SUGHIÞÃ (ironic): Chiar așa! Găinile-găini…
BÃLOSU: Ei, nu, nu fii rău, mă descurc și eu cum pot, n-am încotro. Păi, lucruri nedemne găsești în viața oricui… Ce vrei, tu n-ai treabă cu lighioanele, cu jivinele, n-ai de unde ști cum e. Legea pădurii e una singură și e bătută-n cuie: „Mănânci ori ești mâncat!” Și n-a iertat încă pe nimeni legea asta. E musai s-o urmezi.
SUGHIÞÃ: Vezi, de-asta nu mă lasă nea Popică să pasc în pădure. Zice că m-ai mânca tu.
BÃLOSU: Eu?! Auzi, cine pe cine. Hă, maică-ta s-ar răsuci în mormânt. Ce știe el, bietul moșulică… (nostalgic) Când am întâlnit-o prima oară pe Crenguța, ea m-a privit drept în ochi, fără fandoseli și... al ei am fost! Pe loc, află asta. Și ți aduci aminte cum mă țineam scai de voi, cum fugăream jivinele din preajma voastră?
SUGHIÞÃ: Da, mi-amintesc, așa e. Tu te plângeai că ți chiorăie mațele, iar mama îți arunca pe furiș oasele lui Zuzu, câinele nostru de pază. Parcă te și văd cum te gudurai și dădeai mereu din coadă. Da, exact ca Zuzu, n ai fi zis că ești lup!
BÃLOSU (transportat): Așa e, așa e, cum spui, eram altul pe atunci. Ehe, dar ce suflet, ce inimă mare era și maică ta! Ar fi meritat, zău, orice. Oh, Doamne, mare păcat că n a fost ea lupoaică…
SUGHIÞÃ: Ori tu măgar. Păi nu?
BÃLOSU: Ei, nici chiar așa… Doi lupi s ar fi descurcat oriunde, n-ar avea probleme cu vizuina, cu prada, cu haita.
SUGHIÞÃ: Ce-ar fi fost, ce n-ar fi fost… Ce-i cu asta? Adineauri spuneai altceva, parcă. Că măgarii au un acoperiș sub care pot dormi liniștiți, că pe ei nu-i încolțesc sălbăticiunile… (privește cu înțeles): Spune-mi, totuși… Dacă ar fi fost mama lupoaică, cum rămânea atunci… cu mine? Cu măgărușul!
BÃLOSU (depășit): Ce… Care măgăruș?
SUGHIÞÃ: Cum care? Ãla care-mi seamănă leit. Al cui mai eram eu?
BÃLOSU: Păi, cum altfel, tu erai al părinților tăi. Adică puiul nostru! Tot lup, se nțelege.
SUGHIÞÃ: Aha… Vasăzică lup! (râde) Auzi, taică lupule, „dacă și cu parcă se plimbau în barcă…”
BÃLOSU: Mda, așa e… Ce vrei, ia visam și eu măgărițe verzi pe pereți… (ridică deodată capul, ciulind urechile) Ia taci un pic… Aoleu, haita, o adulmec! Am uitat de ăștia! Noi stăm la palavre, iar ei, șmecherii, ne luau frumușel urma… Și tronc, pe ste noi, gata! Nu te-aș mai putea apăra, că-s mulți și tineri. Eu zic să nu întindem coarda… înțelegi? Mare noroc că suntem încă teferi. Ascultă, Sughiță dragule, locul tău nu-i în pădure, asta-i clar. Þie ți trebuie neapărat un stăpân, unul țeapăn, dintr-o bucată. Dacă zici că nea Popică nu-i bun de așa ceva, nu-i nimic, caută ți cât de repede altul. Totu-i să nu-mi umbli multă vreme teleleu, că, uite, mie nu mi miroase a bine!
SUGHIÞÃ: Altul decât nea Popică?… Și unde să-l caut?
BÃLOSU: Ei, unde! La drumul mare, pe unde trec oameni înstăriți, în căruțe, în calești ori călare. Stăpâni s-or găsi ei destui, nici o grijă. Hai să-ți arăt cum s ajungi în drum. Merg până acolo cu tine.
SUGHIÞÃ: S-a făcut. Încotro o iau?
BÃLOSU: Uite, într-acolo. Dar mai bine ia-te după mine!

Lupul, grăbit, trece printre copaci, spre fundal.

SUGHIÞÃ: Stai, nene, nici așa repede, că mă agăț, mă nțep, mă zgârii! Nu-s obișnuit cu…
BÃLOSU (întorcând brusc capul): Șșșt! Mai încet, copile! Ce, n-ai minte?! Vrei cu tot dinadinsul s-ajungi ciolane pentru corbi?


Cei doi ies.

Tabloul 4.

Drum traversând pădurea. Bălosu și Sughiță intră prin stânga.

SUGHIÞÃ: Oho! Acesta ți-era drumul? Dar aici e atâta praf…
BÃLOSU: Ai răbdare. Cum ai vrea să nu fie, dacă toată ziulica e bătucit de copite, de roți, de cizme! (își rotește neliniștit capul) Trebuie să dispar până nu mă întreabă vreun vânător de sănătate. Tu să ai grijă pe cine alegi, nu te grăbi. Și ține bine minte asta: ești un nimeni până nu știi al cui ești!

Lupul iese.

SUGHIÞÃ (urmărindu-l cu privirea): Așadar m-ai abandonat, nea Bălosule. Păi ce, fiecare pe blana lui… (revine la ale lui, încercând să pască pe marginea drumului): Uscăturile astea cică-s iarbă… Puah! Dar e prăfuită, îmbâcsită, fără gust! Nici măcar nu-mi alunecă pe gât.

Un zgomot apropiat îi atrage lui Sughiță atenția.

SUGHIÞÃ (atent): Asta înseamnă… Da, da, o căruță, vine! Și nu singură... Vreun om de treabă, sper. O să mă fac că pasc liniștit, că-mi leagăn alene coada, e mai serios așa. Nu-mi fac griji, dacă o să-l interesez, mă bagă el în seamă…

O căruță cu fân trece în mare viteză. Þăranul de pe capră nu pare a-l observa pe măgăruș.

SUGHIÞÃ: Bine că s-a dus. Păi ce stăpân ar fi fost unul ca ăsta? Pe el nu l interesa decât fânul lui, n-avea ochi pentru altceva! Mă lipsesc de așa stăpân! (aude alt zgomot) Oho, vine deja încă unul! Avea dreptate Bălosu, o să am de unde alege…

Căruța a doua, cu cartofii, trece și ea pe sub nasul lui Sughiță, fără a-l băga în seamă.

SUGHIÞÃ (revoltat, strigă): Măi, căruțașule, mai sunt și alții pe aici! (dar căruța s-a îndepărtat) Surdule! Om de doi bani ce ești! Ufff, la naiba… (e tare dezamăgit): Nu mai înțeleg… Un măgar chiar să nu însemne nimic? Și ce mă fac dacă n-o să oprească niciunul?… Cine mă voi adăposti deseară?…

Măgărușul, deznădăjduit, se postează în mijlocul drumului.

SUGHIÞÃ: Mamă, te rog, ajută mă! Am ajuns pe drumuri, sunt al nimănui!… Nu pot suporta asta! Sunt singur, slab, fricos…

Un clinchet ritmat se aude tot mai aproape. Posomorât, Sughiță nu se clintește din loc.

SUGHIÞÃ: Nu! Nu mă interesează! Mai bine mor aici decât să treacă de mine. (clinchetul puternic îl face atent): Măi să fiu… Ei, nu-mi vine să cred! (iar uimirea lui crește): Ce drăcie mai e și asta?… O căruță strălucind de mă dor ochii?!…

O caleașcă aurită, cu pietre prețioase și trasă de doi bidivii, oprește înaintea măgarului. Caii fornăie, zăngănindu-și zurgălăii de aur. Prin deschizătura portierei apare figura plictisită a Prințesei. Vizitiul regal sare imediat jos.

PRINÞESA: Ce mai este, Moș Capră? Altă spiță?
MOȘ CAPRÃ: O, nimic serios, Alteță! Un amărât de măgar ne-a barat drumul.
PRINÞESA (interesată): Cum adică? Un MÃGAR? Unul adevărat? La curte nu avem decât ponei. (Prințesa iese din caleașcă.) Vreau să-l văd și eu.
MOȘ CAPRÃ: Lăsați-mă pe mine, Alteță, îi arăt eu lui! Un măgar nu i demn de atenția Înălțimii Voastre.

Sughiță, la vederea biciului din mâna vizitiului, începe să ragă. Caii caleștii, speriați, se dau înapoi. Sughiță se oprește o clipă, apoi, văzându-l pe Moș Capră, o ia de la capăt. Caii, la fel.

PRINÞESA (amuzată): Încă nu… Mai așteaptă!…

Prințesa, secondată de Moș Capră, se apropie de Sughiță pentru a-l studia în amănunt.

SUGHIÞÃ: Ce vă holbați la mine?! Sunt un măgar ca toți măgarii, ia scutiți-mă!
PRINÞESA (uimită, lui Moș Capră): El a vorbit? Sau mi s-a părut mie, moș Capră?...
MOȘ CAPRÃ: Cine? Măgarul? Cred că glumiți, Alteța Voastră.
SUGHIÞÃ: Ba vă holbați. Amândoi vă holbați.
PRINÞESA: Dar îl aud, Moș Capră, eu chiar aud cuvinte!
MOȘ CAPRÃ: Imposibil, Alteța Voastră, vi se pare.
SUGHIÞÃ: Ce naiba au ăștia, n-au mai auzit măgari vorbind? De unde or fi, de pe Lună?
PRINÞESA: Nemaipomenită creatură, pe cuvânt… Știi ce, Moș Capră? Am o idee. Fii bun și leagă, te rog, de coada măgărușului un zurgălău de-al cailor. Vreau să văd neapărat ceva.
MOȘ CAPRÃ: Vai, nu, Alteță, chiar vreți să fac așa ceva? Adică să stric un zurgălău de aur pe-un măgar răpciugos?…
PRINÞESA: Chiar așa. Unul de nota la, pentru început. Și ce te interesează pe tine? E caleașca mea, fac cu ea ce vreau. Hai, leagă-i unul repede!
MOȘ CAPRÃ: Prea bine, Înălțimea Voastră. O fac și pe asta, dacă porunciți…

Moș Capră execută ordinul. Sughiță, nedumerit la început, nu se opune operației. Apoi, văzând că zurgălăul zbârnâie la cea mai mică mișcare, vrea să scape de el prin mișcări caraghioase.

PRINÞESA (râzând): Ha, ha, ha! O fugă în la major!…Teribil, îmi dau lacrimile! Zău, grozav de simpatic urecheatul ăsta! Haide, mai pune-i doi. Acolo, la gât! Și să fie de nota re.
MOȘ CAPRÃ: Să mai stric doi? (dar se execută): Mă rog, dacă porunciți…
PRINÞESA (prietenoasă): Acum nu-ți poruncesc, ci te rog frumos, moș Capră… Haide, râde și tu împreună cu mine! Vrei?…
MOȘ CAPRÃ (măgulit): Vai de mine, Înălțimea Voastră, cum să nu vreau! Într adevăr, îmi venea și mie să zâmbesc, dar, știți, respectul, eticheta…
PRINÞESA: Dar îți vine să râzi, nu-i așa?! Atunci, hai, acoperă-l pe măgăruș cu zurgălăi! Pe lângă cei de nota re, mai pune-i și pe cei de nota mi, de nota la, atâția câți avem. Merită, nimic nu-i mai plăcut decât să râdem. Dă-i bătaie, moș Capră, fă-l odată să țopăie, să facă piruete!
MOȘ CAPRÃ (se scarpină în cap): Pe toți? Ãăă, unde-am pus ăia de mi… (apoi, grav) Dar, Alteța Voastră, să fim înțeleși, ideea nu a fost a mea!
PRINÞESA: Bine, e-n regulă. Răspund eu în fața tatii. Hai, i-ai legat deja?
MOȘ CAPRÃ: Gata, să trăiți, s-a făcut!

Moș Capră se pune numaidecât pe treabă.

SUGHIÞÃ: Ce-ai, omule cu mine?… Ce îmi faci? Mă gâdili! Ia mai lasă-mă-n pace, știi?! (însă nu se zbate) Ciudați stăpâni am nimerit eu! Noroc că nea Popică m-a învățat că cel mai sănătos e să nu te pui cu nebunii…

Legatul zurgălăilor s-a încheiat. Moș Capră își admiră opera.

MOȘ CAPRÃ: Ce spuneți, Alteță? Nici eu nu-l mai recunosc.
PRINÞESA (în șoaptă, cu ochii la Sughiță): Șșșt, mai încet!… Sunt curioasă ce părere are și el…

Se face auzit zborul unui tăun. Apoi liniște. Sughiță sare deodată ca ars, se scutură cu putere, declanșând un adevărat exercițiu dodecafonic. Înspăimântat, el rage din răsputeri, încercând în fel și chip să scape de ,,podoaba” buclucașă. Prințesa, moș Capră, chiar și caii, se tăvălesc de râs.

PRINÞESA (cântând veselă): La-la, re-mi-re, la-la, re-mi-re, la la! Ei, vezi, ți-am spus c-o să ne distrăm! La-la, re-mi-re, la-la…
MOȘ CAPRÃ (cu un ochi la măgar și altul la prințesă): Nemaiauzit, Alteță, ați nimerit-o la fix. Chiar că-i de râs, a dat strechea-n bietul dobitoc!

Sughiță își întrerupe „show”-ul, pentru a-și trage răsuflarea.

SUGHIÞÃ (gâfâie): Na, m-am văzut și măscăriciul unor smintiți! Halal stăpâni. Ãștia îmi scot sufletul! Hotărât lucru, nu-i de mine pe meleaguri străine…
PRINÞESA: Evident, moș Capră. Hai, recunoaște: am fost inspirată! (surâde duios): Și, ai cuvântul meu princiar, mi a devenit tare simpatică creatura asta. Ce zici, luăm măgărușul la curte?
MOȘ CAPRÃ: Doamne ferește! Măgarii sunt niște botoși, niște neciopliți, dizgrațioși... arată ca naiba! Majestatea Sa Regele precis s-ar mânia. Nu, nu. Eu, după umila-mi părere, nu cred că ar fi de rangul unei curți regale.
SUGHIÞÃ (exasperat): Uf, sper să scap cumva din capcana asta poleită. Să-l fi avut aici măcar pe Bălosu… Oare să-l strig? Măcar pe el aș putea conta, căci cu nebunii ăștia, vai de mine… Să încerc, totuși…

Și încetișor, foarte atent la a nu și „trezi” podoabele, Sughiță se
Trage înspre pădure.

PRINÞESA: Și eu nu contez? Înțelege, moș Capră, nu-i puțin lucru pentru mine că m-a făcut să râd! N am mai râs cu așa poftă de când eram de-o șchioapă. Știi bine că mama îl imploră tot timpul pe tata să-și trimită bufonul să mă înveselească. Și e în zadar, eu de fiecare dată mă bosumflu, numai zărindu-i obrazul pomădat cu boia și cearcănele cu praf de cretă. Ce nu mi-au cumpărat… Am toate jucăriile din lume, am munți de dulciuri, am văzut absolut toate spectacolele de circ, comediile, am teatru de păpuși acasă, dar pentru mine n au pic de haz!

Între timp, Sughiță se îndepărtează.

MOȘ CAPRÃ: Vă înțeleg, Alteță… Numai că, priviți-l: protejatul Înălțimii Voastre este pe cale s-o șteargă. Și cu tot cu zurgălăii noștri, ! Porunciți, rogu vă, să îl prind și să-l pedepsesc.
PRINÞESA: Deci asta vrei? Ei bine, atunci… îți poruncesc să stai pe loc. Tot nu pricepi? El m-a făcut să râd! Deci nu vei face nimic, punct! Și dacă a plecat, ia-l de bun plecat, iar eu nu-i voi cere nimic înapoi. Zurgălăii? Îi merită din plin, sunt ai lui. Să nu-ți pară rău, Moș Capră. Ei vor fi modesta mea răsplată pentru ce mi-a dat el azi. Și încă-i prea mică răsplata mea. Da, cu siguranță, o să-mi fie dor de el… Hai, dă-i drumul, moș Capră, să mergem. (fredonează): La la, re-mi-re, la-la!…

Caleașca pornește și iese.

Tabloul 5.

Din nou în pădure. Măgărușul Sughiță, temător, merge cu capul plecat.

SUGHIÞÃ (în șoaptă): Măi, ce întuneric… Nu știu, parcă pe aici era cărarea... Numai să mă adulmece Bălosu odată mai repede, că la haita aia flămândă nici nu mă pot gândi. (pauză) Da, bineînțeles, m am pripit cu nea Popică, sărmanul… Ce voiam eu? Să răsfețe un măgar încăpățânat și prost ca mine? Acum e clar, în ograda lui nu aveam parte de necazuri de speriat. A, desigur, bunul Bălosu mi-a vrut numai binele când m-a sfătuit… Dar de unde puteam ști eu cum sunt străinii, cum e să trăiești cu frica-n suflet…

Din tufe apare Bălosu. La vederea noului „look” al lui Sughiță, pufnește amuzat.

BÃLOSU: O, dar ce-o fi cu arătarea asta pe la noi? Să fi venit oare cu gânduri bune? N-aș prea zice… Într-o armură așa făloasă, de prețioasă, se-nțelege, numai un cavaler de rang înalt s-ar putea afla, nu un oarecare… Mmm, ce nu înțeleg eu e că de ce oare mie-mi miroase totuși a carne de măgăruș. (insinuant): Una tare fragedă!…
SUGHIÞÃ (fără chef): Bine faci, ia-mă peste picior, nea Bălosule, c-o merit. Cu vârf și ndesat o merit! Eram disperat că nu mă voia nimeni… Și uite cu ce m-am ales! Asta pentru că mi au luat ochii cu căruța lor sclipitoare, cu niște haine împopoțânate… Nu m au biciuit, așa că i-am socotit niște stăpâni de treabă. Dar tot mi-au făcut-o până la urmă, răii!… (pauză) Ce mai, de acum gata, cum o fi fost, cum n-o fi fost el, eu m-am hotărât: înapoi la nea Popică.
BÃLOSU: Nu-i rău, băiete, nu-i deloc rău. Ce nu înțeleg e că... tu vorbeai chiar serios? Să înțeleg că l-ai întâlnit chiar pe Rege? Greu de crezut... Mai ales că el nu suferă dobitoacele…
SUGHIÞÃ: Ași, nu pe el. Era una mică, un pui de om. Mie-mi mirosea încă a lapte, cu toate aerele ei de mare stăpână.
BÃLOSU: Aha, o fi fost atunci... PRINÞESA? Asta e, numai ea putea fi. Nu cumva era o fetiță palidă la față, una înfumurată și care nu râdea deloc?
SUGHIÞÃ: Ce mă interesează pe mine? Eu vreau să mă duc direct la nea Popică… (oscilează, însă): Ba nu-i așa... Fetița totuși a râs. A râs de mine. Și râdea de-o durea burta, zău. Înseamnă că n-a fost Prințesa.
BÃLOSU: A râs, zici?… Mira-m-aș, dar cu așa caleașcă cine altcineva…?
SUGHIÞÃ: Râdea și căruțașul cu ea.
BÃLOSU: Ãla nu e căruțaș, mă, nepriceputule, era vizitiul Prințesei!
SUGHIÞÃ: Pe naiba, eu l-am văzut mânând caii cu biciul.
BÃLOSU: Ei, nu zău! Dar caleștile nu-s pentru cărat lemne, cartofi ori bălegar! Vizitiu-i pus acolo, pe capră, doar ca să-l plimbe pe Înălțimea Sa Regele!
SUGHIÞÃ: Și din ce trăiește?
BÃLOSU (compătimitor): Auzi la el! Păi știi ce simbrie-i dă Regele pe ce face? Una frumușică de tot, în arginți curați! Și pe deasupra îl îmbracă domnește, îi dă de mâncare, de băut. Dar ce credeai? Doar în vistieria palatului Regele ține un maldăr de galbeni și de nestemate!
SUGHIÞÃ: Ce-s alea? Sunt bune de mâncat?
BÃLOSU: Desigur, cum să nu… Tot atât de bune pe cât îs și drăcoveniile de pe spinarea ta!
SUGHIÞÃ: Aaa, tu râzi de mine…
BÃLOSU: Ba nu râd. Chiar deloc. Dar orb am fost! N-am văzut tocmai ce era de văzut!… (apreciază din ochi „podoaba” lui Sughiță) Habar n-ai ce lucru grozav am putea face amândoi! Chiar vrei să știi? Te ții bine? Ei află… Cine crezi că-i va pune la picioare lui nea Popică o avere de vis, una cât să-i ajungă pentru tot restul zilelor?… Cine? (impresionat, măgărușul tace) Îndărătnicul său măgar! Adică Sughiță, nimeni altul! Mă crezi ori ba?… Măi, Sughiță, mă, cap sec și drag ce mi ești, prostiile astea rotunde, zurgălăii de pe spinarea ta, toți s făcuți din AUR!… Înțelegi ce spun? Sunt din aur curat! Aur bun!
SUGHIÞÃ: Dar și o pacoste mare! Tu nu poți înțelege. Zornăitul lor nu-mi mai iese din urechi, n-am deloc liniște, nu pot face un pas fără huruitul lor drăcesc. Mi-a ajuns, gata, ia-i tu pe toți. Hai, ți-i dau, ce mai aștepți? Scapă-Păi ce ar valora o avere în labele unui lup cu un picior în groapă? Cu sau fără aurul ăsta, mie tot îmi vor ghiorăi mațele pe lună plină. Pentru nea Popică, însă, ehe, va fi minunea minunilor! Așa că zurgălăii ăștia-s o pasăre prea rară ca s-o scăpăm, ca nătăfleții, din palme. Fii atent ce-o să facem: așteptăm un picuț, până ce-i duci tu zurgălăii pe tavă lui nea Popică, iar după aia, nici o grijă, îți promit, ne vine și nouă rândul. Nici regii nu vor huzuri pe cât o vom face noi!
SUGHIÞÃ: Aha. Noi trei, deci? Tu cu mine și cu… Adică speri că nea Popică va fi de acord să... hm. Dar știi părerea lui despre tine.
BÃLOSU: Ba bine că nu. Numai că oamenii-s cele mai sucite animale, uiți asta. El, nea Popică, în clipele alea, beat de fericire, va fi în stare să îmbrățișeze orice îi pică-n față. Þie nu ți-ar rămâne decât să-i amintești că fără „bătrânul și credinciosul” Bălosu n-ai fi răzbătut prin pericolele pădurii, n-ai fi ieșit la drumul mare, bla, bla. Îl cunoști doar, știi tu bine ce să-i spui. N-ar strica chiar să-i strecori ceva despre câinele strașnic de pază care-ar ieși din mine. Investiție mică: o cușcă de scândură, simplă, fără lanț, niște oase acolo… Și, mai ales, pus punct furat găini! Păi cui pe cui se scoate, nu? O să-i dea de gândit.
SUGHIÞÃ: Chiar, ai dreptate! S-a făcut. Ar fi grozav… (se agită) Plec numaidecât. Tu asigură-mi spatele până acasă.
BÃLOSU: La ora asta? Hm, cam târziu pentru nea Popică. E în pat de acum. Lasă, mai bine plecăm dis-de-dimineață și-l prindem sigur. Până atunci te duc într un ascunziș de-al meu, să tragi un pui de somn. Lasă paza n seama mea. Hai!

Ies amândoi.

Tabloul 6.

Gardul casei. Nea Popică mută o stivă, cărând lemnele cu spinarea. Tocmai pune legătura jos, ca să-și tragă sufletul.

NEA POPICÃ (sleit): Măi, fir-ar să fie, prea grele-s pentru mine. Toate-s de plumb. Spatele mi-e o bătătură, nu-l mai simt… (duce mâinile la șale) A înțepenit… (se chinuie să se-ndrepte) Au! Aoleu! Păi doar car lemne de-o viață… Îs ca lemnul și eu acum… Uite: mâini de lemn, picioare de lemn… spinarea… Ah, au! Cap de lemn… Ce mai, o sperietoare de-aia, ca la bâlci!…

Dintre copaci apar măgărușul și lupul.

SUGHIÞÃ (în șoaptă): Uite-l, se căznește. E singur. Vai, sărmanul!…
BÃLOSU: Păi da, s-a purtat cu noi toți urât. Trage acum ponoasele.

Nea Popică se opintește, ridică legătura în spinare.

NEA POPICÃ: Ehe, unde ajung dându-mă bătut așa de dimineață?!
SUGHIÞÃ: Ar trebui să-l ajut. M-aș duce. Ce zici?
BÃLOSU: Ca să strici totul? Tu gândește-te cum să-i dai mai repede zurgălăii de aur, numai așa l ajuți. Fii atent cum faci: mă fluieri imediat ce rezolvi totul, ne-am înțeles? Acum plec, ca nu cumva el să mă zărească … (dă să plece)
SUGHIÞÃ: Ãăă… Stai puțin! Mi-e nu știu cum…
BÃLOSU (întors pe jumătate): Sughiță! Fii lup și tu o dată-n viață! Eu aștept semnalul. Nu mă dezamăgi…

Lupul iese.

NEA POPICÃ (așezând lemnele pe stivă): Of, of, ce fel de trai o fi și ăsta…
SUGHIÞÃ (apropiindu-se): Bună dimineața, nea Popică!
NEA POPICÃ (cu mâna streașină la ochi): O… dar cine mă onorează pe mine, un bătrân tăietor de lemne? (distinge ceva): Aaa, dimineață-bună și domniei voastre, domnule! Cu ce ocazie pe la noi, dacă-mi știți și numele?
SUGHIÞÃ: Eu, domn?… Ei, mă copleșești, nea Popică. Când o să afli cine sunt…
NEA POPICÃ: Ce frumos, tare frumos, domnule! Tânăr și modest pe deasupra, ce daruri alese! E-o cinste să am oaspete un așa suflet nobil. Spuneți-mi, vă rog, cu ce esență de lemn să vă servim? Avem stejar, paltin, fag, mesteacăn, brad…
SUGHIÞÃ (aparte): Uf, mă simt groaznic. De unde a mai scos-o și pe asta? Ca să vezi, Bălosu mă vrea lup, adică un dur, pe când pentru nea Popică eu sunt „domnul”, deci un manierat! Bag mâna-n foc, tot de la afurisiții de zurgălăi mi se trage… (își drege glasul): La drept vorbind, nea Popică, eu n-am venit decât ca să-ți aduc ceva… un lucru deosebit…
NEA POPICÃ: Desigur, înțeleg, mult stimate domn. O comandă specială. Vreți probabil o casă mare, un palat, nu-i așa? Ei atunci, eu aș zice să ncepem cu stejar și paltin, cel mai de calitate lemn…
SUGHIÞÃ (aparte): Uf, n-am cu cine! Mă obligă să-i fac jocul. Dar poate-i mai bine așa, treptat…. Altminteri, eu dau totul peste cap dacă mă grăbesc. Ce am de pierdut, la urma urmei? Aflu măcar pe cine-am făcut om bogat. (apoi, tare): Da, mă interesează, nea Popică. Cam cât m-ar costa o căruță de stejar și una de paltin?
NEA POPICÃ: Știu eu… păi, să ne gândim, să cântărim corect lucrurile. Amândouă esențele sunt un lemn mai greu de găsit, chiar de tăiat și de cărat…
SUGHIÞÃ: Dar fii atent, eu vreau un preț în aur, nu mă-ncurc cu arginții!
NEA POPICÃ: Fie și-n aur. Să punem totul pe hârtie, deci…
SUGHIÞÃ: Un pic mai repede, te rog, că sunt așteptat.
NEA POPICÃ: Iertare, boierule, trebuie să chibzuiesc și eu… Dar domnia voastră cât mi-ar da?
SUGHIÞÃ: Eu? Ãă… Să zicem… (îi arată lui nea Popică un zurgălău de aur): Șapte bumbi ca ăsta pe-o căruță. Batem palma, omule?
NEA POPICÃ: Batem, batem… Dac-aș putea cântări unul măcar…
SUGHIÞÃ: De acord. Nu te sfii, alege-l pe care-l vrei.

Fără a sta pe gânduri, nea Popică desprinde un zurgălău și-l cântărește în palmă.

NEA POPICÃ: Oho, atârnă greu, nu glumă…! (aparte): Nu-mi cred ochilor, Doamne Dumnezeule!… Oare să-mi fi venit sorocul căpătuirii?… Nu e târziu la anii mei? Cine știe, poate așa mi-e scris... (apoi, tare): O batem, boierule, cum să nu! Când dorește domnia ta să încep adusul?
SUGHIÞÃ: Cum când? Cât mai repede.
NEA POPICÃ (frecându-și palmele): Foarte bine! Mai întâi, ia să vedem cât stejar avem prin ogradă…

Nea Popică pleacă să inspecteze stivele din șopron.

NEA POPICÃ (sosind în fugă): Ce noroc! Două căruțe de stejar și una de paltin! Așteptau gata tăiate, uitasem de ele. Așa că, boierule, fără supărare, nu mi le-ați putea onora chiar azi? Aș avea mare nevoie…
SUGHIÞÃ: Cu dragă inimă. Stai să socotesc…
NEA POPICÃ: Vă spun eu: douăzeci și unu de bumbi. Adică de trei ori câte șapte!
SUGHIÞÃ: Exact atât, ai dreptate. În cazul ăsta, hai și ia-ți-i singur.

Ceea ce nea Popică face cât ai clipi. Apoi pune zurgălăii într-o pungă de piele.

NEA POPICÃ: Măiculiță, ce de bănet am!…
SUGHIÞÃ: Ești mulțumit, văd. Mă bucur. Cât privește celelalte căruțe, adică încă cinci șase, cam pe când zici că mi le dai, nea Popică?
NEA POPICÃ (mângâindu-și punga): Mă dau peste cap și vi le aduc în… să zicem, trei zile.
SUGHIÞÃ: Prea mult, nea Popică. Lucrătorii mei stau și așteaptă lemnul, le trebuie în fiecare zi mâncare, de băut …
NEA POPICÃ: Ã… Atunci fie: două. E bine două zile, domnule?
SUGHIÞÃ (apăsat): Mie lemnul ăsta îmi trebuie acum, neîntârziat.
NEA POPICÃ (năucit): Toate cinci căruțele… AZI?!!
SUGHIÞÃ: Cinci, șase, cât poți. Ascultă, nea Popică, nu mai lungim vorba. Ori le am astăzi, ori nu mai vrei aurul.
NEA POPICÃ (spășit): Vai, îl vreau, mărite domn, cum să nu-l vreau! Dar ce mă fac, că netrebnicul, păduchiosul meu Sughiță m a lăsat de izbeliște?…
SUGHIÞÃ (acces de tuse): Ãsta… cine… mai e?
NEA POPICÃ: Un parșiv de măgar nerecunoscător. Îl crescusem ca de propriul meu copil! Oh, ajută mă, Doamne, și de data asta, că mă leg că-ți ridic biserică cu mâinile astea două!
SUGHIÞÃ (aparte): „Parșiv”, deci?… Și „păduchios”, aha… „Nerecunoscător”, auzi cine vorbește!… (apoi, tare): Iar dacă-ți trebuie o mână de ajutor, nu te sfii, cere-mi-o. E doar în interesul meu și nu mi-e rușine s-o fac.
NEA POPICÃ: A, nu, nu!… Că nu se cade, domnule. Și-apoi, e umilitor… un domn subțire, om învățat, pus la tras...
SUGHIÞÃ: Nu prea te-nșeleg. Cum vine asta, „la tras”?
NEA POPICÃ: Ei, boierule… Trasul la cotiga cu bârne!
SUGHIÞÃ: Aha, pricep. Doar nu gândeai… (îl pufnește râsul) Păi, nea Popică, dacă e să-ți fiu de ajutor, atunci eu aș ține frâiele, poate aș frâna la vale, sau chiar să te împing uneori. Păi cum altfel?
NEA POPICÃ (rușinat): Într-adevăr, așa e. Nu mi-era prea limpede…
SUGHIÞÃ: Și apoi, oricât de puțin te-aș ajuta, măcar așa, în doi, am putea duce lucrul la bun sfârșit. Ia gândește te: plata ți-ai încasa-o chiar azi. Nu zic bine?
NEA POPICÃ: Mda, să trag eu adică… (se decide): E bine, batem palma! Dar deseară îmi iau bumbii, așa rămțne? (i se răspunde pozitiv) Or fi sorți, mai știi…
SUGHIÞÃ: Atunci, la treabă, timpu-i scurt!

Tabloul 7.

Drumul forestier inițial. Nea Popică, înhămat la cotigă, e lac de sudoare. Sughiță merge alături de el, cu frâiele și nuiaua de alun în mâini.

SUGHIÞÃ: Nici chiar așa, nea Popică. Dacă te smucești tot timpul, n o să-ți mai ai putere pentru trei drumuri.
NEA POPICÃ (gâfâind): Dar ce pot face altceva? Uite cum aleargă soarele pe cer! S o ntuneca negreșit.
SUGHIÞÃ: Ei, nu, tăicuță, mai sunt ceasuri bune până la asfințit. Ascultă-mi sfatul: totul e să calci mărunt și fără să te-nfierbânți. Altfel ți s-or tăia în curând picioarele!
NEA POPICÃ (oprindu-se să răsufle): O fi domnia ta luminat la minte, dar, fie-mi cu iertare, în munca cărăușului de lemne nu-s mulți ce-i știu hățișurile. Ucenicia-i musai de făcut, fără ea aici mori cu zile! Și naiba știe cum de mi-a apărut taman acum în minte sărmana Crenguța… Da, ea s-a ținut, nu glumă, de capul lui Sughiță. Nu s-a dat ea până n-a învățat și căpățânosul ei mânz meserie. Strașnică măgăriță era!
SUGHIÞÃ: Nu mai pricep… Văd că, de fapt, tu nu-i porți pică celui fugit. Cum de se face?
NEA POPICÃ: Așa e, nu-i port… De ce i-aș purta? Că zile grele a avut cu mine, bătrân năzuros și singur. Drept să zic, în locul lui aș fi fugit demult.
SUGHIÞÃ (surprins): Chiar?…
NEA POPICÃ: Oho, câte n-a răbdat… (apoi se opintește în ham): Mai întâi să termin ce-am început, că asfințitu-i aproape. (nu poate urni cotiga): Of, dar nevolnic îs! Vreme și soroc, vlagă și putere, toate mi-s pe ducă. Până și copiii nu-i mai am…
SUGHIÞÃ (aparte): Măi să fiu, ce inimă slabă sunt, … (apoi, tare): Lasă văicăreala, tu ține-o așa, nea Popică, că o scoatem noi la capăt!

Opintindu-se din răsputeri, nea Popică pornește cotiga.

NEA POPICÃ: Dacă o fi nevoie, boierule, rogu te, nu mă cruța, arde mă și cu joarda.
SUGHIÞÃ (uluit): Dar, nea Popică, nu-i nevoie.
NEA POPICÃ: Acum, da, nu-i. Dar o să fie!

Cei doi și cotiga părăsesc scena. După un timp reapar din partea opusă. Mișcarea se repetă. Nea Popică dă semne de epuizare.

SUGHIÞÃ: Haide, nea Popică, mai odihnește-te și tu!
NEA POPICÃ: Ba! Nici vorbă, eu n-am vreme de-așa ceva.
SUGHIÞÃ: Nu te amăgi. Þi-e tot mai greu!
NEA POPICÃ: Poate așa-i… (se oprește din tras) Cred că-i timpul să-mi pui sângele-n mișcare. Hai, arde-mă cu nuiaua! (așteaptă lovitura) Dă-i, că n-avem timp. Lasă mila!
SUGHIÞÃ: Dar nu pot.
NEA POPICÃ: Ba să poți! Parcă ziceai că ai interes aici, boierule. Dovedește o.

Măgărușul lovește cu nuiaua.

NEA POPICÃ: Arș! (se str-nge de durere) Așa, mai dă o dată!

Sughiță lovește iarăși.

NEA POPICÃ: Așa! Simt că-mi clocotește sângele. (trage cotiga cu puteri sporite) Oh, vai, cât îl mai înțeleg acum pe Sughiță!…
SUGHIÞÃ: Chiar așa, nea Popică?
NEA POPICÃ: Da. Acum, da.
SUGHIÞÃ (aparte): Cam târziu, stăpâne!
NEA POPICÃ (se oprește brusc): Dragă domnule… boierule… Ce ți-am făcut eu ție? Te aud șușotind întruna. Și nu-mi place ce aud, să știi. Mă tot fierbi! De ce nu mi-o spui de la obraz?
SUGHIÞÃ: Eu? Poate că vorbeam singur, doar mie... Dar ai dreptate, o să am grijă ce voi spune.
NEA POPICÃ: Da, n-ar strica deloc. Vorbele domniei tale mă fac să…
SUGHIÞÃ: Bine, bine, îți promit, nu mai scot un cuvânt. Haide acum!
NEA POPICÃ (privind lung cotiga): N-o fi asta ultima încărcătură? Că am pierdut socoteala.
SUGHIÞÃ: Încă una și gata, am terminat.
NEA POPICÃ (începând să tragă): Așadar încă una … Una doar și gata…
SUGHIÞÃ: Ne vom odihni în curând, crede-mă.
NEA POPICÃ (gâfâie): Deci… o încărcătură? Bine, una să fie.

Cotiga iese din scenă.

Epilog

Prin poartă ogrăzii intră cocârjat nea Popică trăgând cotiga cu lemne. Îl urmează Sughiță cu nuiaua în mână.

NEA POPICÃ (hârșâit): Apă… Niște apă, rogu-te, boierule!
SUGHIÞÃ: Vai, cum să nu, o meriți, nea Popică. Lasă-mă să te ajut…

După ce îi scoate hamul, Sughiță aduce ulciorul cu apă. Nea Popică bea cu nesaț.

NEA POPICÃ: Oh, mulțumescu ți, Doamne!
SUGHIÞÃ: Gata, s-a terminat, nea Popică. Și ai fi crezut? E încă zi!
NEA POPICÃ (candid): Zău, nu pot crede… Chiar am fost în stare, boierule?
SUGHIÞÃ: Cum să nu. Uite ce frumoasă stivă! (i-o arată)
NEA POPICÃ (înviorat): Și… aurul?
SUGHIÞÃ: Zurgălăii?… Ai tăi sunt!
NEA POPICÃ: Ãă, să socotim… Câți îmi revin?
SUGHIÞÃ: Dacă ții, bine… De cinci ori câte șapte, adică… treizeci și cinci.
NEA POPICÃ: N-au fost… șase căruțe?…
SUGHIÞÃ: Să-mi fi scăpat una? Fie, șase, șapte, câte vrei tu. Oricum, ți-i dăruiesc pe toți.
NEA POPICÃ (suspicios): Cum… pe toți? Eu n-aș glumi cu așa ceva, boierule…
SUGHIÞÃ: Ce, nu crezi? Vino și ia-ți i până nu plec!
NEA POPICÃ: Pe toți?!!
SUGHIÞÃ: Până la ultimul.

Nea Popică întinde șovăielnic mâna spre zurgălăi.

SUGHIÞÃ: Așteaptă puțin. Aș avea și eu o rugăminte, totuși…
NEA POPICÃ: Oricare, prea mărite boier!
SUGHIÞÃ: Știi, nu-mi prea place cum arată curtea asta, a ta. O găseșc cam pustie. Dar ce, e a nimănui? Þi-ar trebui neapărat un câine. Unul de ispravă!
NEA POPICÃ: Atâta? Asta ți-e rugămintea, boierule? Un fleac!
SUGHIÞÃ: Da. Și lasă-mi plăcerea să ți găsesc eu câinele. Ne am înțeles?
NEA POPICÃ: Îl voi primi bucuros din mâinile domniei tale! (stă cu ochii la zurgălăi) Îi pot lua… acum?
SUGHIÞÃ: Poți, da.

Nea Popică se pune înfrigurat pe treabă.

NEA POPICÃ: Unu, doi… șapte… op’șpe… douăș’doi…
SUGHIÞÃ: Mai încet, mai încet, că mă gâdili!
NEA POPICÃ: Iertare. (continuă scosul) … Treiș’unu, treiș’doi…
SUGHIÞÃ: De ce-i mai numeri? Toți sunt ai tăi.
NEA POPICÃ: Nu știu… Îmi place să-i număr.
SUGHIÞÃ: Și mie-mi place. Că mă scapi de ei. (tace câteva momente) Auzi, mai ți e dor de Zuzu, nea Popică?
NEA POPICÃ (absorbit în treabă): Oho, și ncă cum…
SUGHIÞÃ: Și mie. Tocmai de-asta-ți zic, și cu Bălosu va merge treaba. În plus, scapi de grija găinilor…
NEA POPICÃ (scoțând ultimul zurgălău): Ultimul! Cred, cred, boierule… (ridică punga frumos rotunjită): U-iu-iu, de azi am scăpat de griji și de necazuri!
SUGHIÞÃ: Poate și eu.
NEA POPICÃ (căzând în genunchi): O, săru’mâna, boierule, să-ți dea Cel de Sus sănătate…
SUGHIÞÃ: Ajunge, nea Popică! Nici așa nu mă mai recunoști?

Tăietorul de lemne îl recunoaște în sfârșit.

NEA POPICÃ (descumpănit): Tu, mă?… De unde naiba ai răsărit… Sau nu văd eu bine? (privește împrejurul său): Și boierul?… (revine la măgar): Dumnezeule mare, tu ai…?!
SUGHIÞÃ: Lasă, nu-i mare scofală. Ești om înstărit acum, nea Popică, asta contează.
NEA POPICÃ: Da, văd, stau și mă minunez… Ești chiar tu, măi, Sughiță?… (pauză) Stai puțin, stai așa… Nu cumva ai dat în mine cu joarda?!!
SUGHIÞÃ: Tu m-ai rugat.
NEA POPICÃ: Ba m-ai pus și-n ham!
SUGHIÞÃ: Nu eu, ci aurul la care tânjeai. Măcar acum vei înțelege și tu ce viață amară are măgarul.
NEA POPICÃ: Stai, nenicule, nu mă duce cu preșul! Nu cumva adineauri vorbeai de Bălosu, amicul tău, lupul?… De hoțul ăla bun de jupuit și de uscat pe gard? Ce, sperai că mi-l bagi în curte?
SUGHIÞÃ: Nu-l cunoști ca mine. Nici vorbă, el nu-i lupul din „Scufița roșie”. Cu găinile… într-adevăr, era flămând, la mare ananghie. Crezi că Zuzu n-ar fi făcut-o și el dacă n-ar fi avut ce mânca? În schimb, cu mine Bălosu s-a purtat… omenește. Și nu câinește! Oricum, îl simțeam, s-ar fi bătut și cu haita lui pentru mine!
NEA POPICÃ: Da, știu, voi v-ați potrivit întotdeauna.
SUGHIÞÃ: A fost prietenul nostru, al meu și al mamii. Ea l-a îmblânzit, de fapt.
NEA POPICÃ: Aha, vasăzică de-asta mi-a fost Crenguța? (mormăie ceva nedeslușit) Spune-mi, băiete… Bălosu ăsta al tău oare s-ar da legat în lanț? Dar ținut în cușcă?
SUGHIÞÃ: Și-ncă cum! Îl pizmuia mult pe Zuzu al nostru. Visează demult să-ți păzească orătăniile, nu să le fure. Și dacă vrei să știi adevărul, chiar el m-a sfătuit să-ți dau aurul.
NEA POPICÃ: Nu te cred… Chiar el? Lupul ăsta al tău?
SUGHIÞÃ: Păi da, el, ce te miri? Doar nu crezi să-i fi dat așa ceva prin cap unuia căpățânos, parșiv, păduchios și nerecunoscător, cam ca mine, bunăoară…
NEA POPICÃ: Vasăzică el?… Zău, mi-ai deschis ochii, măi, Sughiță, altfel muream fără să știu cu cine am de-a face. Lasă, ne-om cunoaște noi trei până la urmă…

Nea Popică ia în mână nuiaua de alun și se apropie de Sughiță.

NEA POPICÃ: Ia hai la tăticu să mă cunoști tu primul…!
SUGHIÞÃ (se retrage speriat): Uiți cam repede, nea Popică!… (începe să fluiere) Bălosule! Sari, Bălosule! Mă omoară nea Popică!
NEA POPICÃ (urmărindu-l): S-o crezi tu! Un câine-și cunoaște totdeauna interesul… (dar obosește): Ho, mă, Sughiță, oprește-te!

Se opresc amândoi.

SUGHIÞÃ (mirat): Ce-i? Ce nu-ți iese la socoteală?
NEA POPICÃ: Doar că-mi trag sufletul. Știi ce? Poate oi fi eu bătrân, și cu-n picior în groapă, dar încă-s curios...
SUGHIÞÃ: Curios?! Și ce ai vrea să afli?
NEA POPICÃ (îi întinde nuiaua lui Sughiță): Uite, ia-o. Prinde-mă tu acum. Vreau să simt cum e. Să mă conving dacă voi fugi mai repede.
SUGHIÞÃ: Chiar ții atâta la asta? Mă rog, și de ce nu!

Situația se inversează, lucrurile se repetă. De după gard se ivește capul lui Bălosu.

BÃLOSU: Maică Precistă, nu-i mai înțeleg. Aurul văd c-a ajuns acolo unde trebuie, dar pe ei ce naiba i-a apucat? Ãștia-s nebuni, or să strice totul! Auziți aiureală, oameni buni: el întâi mă strigă ca din gură de șarpe, mie-mi crapă splina venind într-un suflet, și poftim, peste ce dau… Măgarul își fugărește stăpânul! Haida-de… ori am luat-o eu razna. Pe cine să mai mănânc acum, fraților? Planul a căzut, adio vise, îmi plâng de milă. Sunt disperat, da, disperat, așa că vă rog mult, vă implor ca pe Dumnezeu, spuneți-mi cinstit unde naiba aș mai putea da eu acum de-un alt candid, de unul care să dea crezare poveștilor cu lupul cel bun și devotat. Evident, povești cu mine cel de față sau oricare alt canis lupus.


CORTINA