nu mă lăsa niarne să tresar
la orice adiere fără să știu
unde mă duce viitura călcând
pe viața mea fragilă așează-mi-te alături
să-mi fii reazem când vocile unor oameni
se vor înfige în timpanul meu
degeaba aș vrea mâna să mi-o-ncolăcesc
peste divinitatea lor impresia mea sumară
circulă aiurea prin această lume
de multe ori mă simt o himeră aievea
unei ninsori albe peste orașul împestrițat
cu nervii fiecăruia
da niarne nu mă lăsa singură
adoptă-mă în adevărul tău să-mi pot încălzi
culcușul cuvintelor o curajoasă gândire
să-mi răsară înaintea oricărei tresăriri
numai cu ea voi putea șlefui pietre
ridicându-le apoi postamente din sudoarea-mi
cristalizata cine știe poate pe ele se vor odihni
duhuri blânde care-mi vor recunoaște hohotul
de plâns și-mi vor smulge spaima din jur
să pot exista


6 aprilie 2011