Într-un martie mai îndepărtat...

Am fost, și trebuie să admit că, încă mai am momente când sunt, când totul mi se pare și nu mi se pare și când glasul mă înalță mai mult decât ar fi permis notei să-l pătrundă. Uneori, pur și simplu nici nu mă obosesc: totul apare și dispare într-un oximoron. Mă întreb dacă e bine, mă întreb dacă e rău, dar în special, de fapt în general, nu-mi pun întrebări. Nu că n-ar fi bine să ai aceste frământări negre și albe ale mentalului și ale spiritului, însă atunci când sunt, am învățat să tac și să-mi ascult tăcerea fără să mă-ntreb: "De ce?", "Și dacă?". Pentru că există!
Se rezumă la parcurs. Se rezumă la însăși situația de-a fi ceva undeva, în sufletul cuiva. În sufletul cui să fie? În sufletul lui, spre exemplu. Să-l luăm pe el ca fiind un el și să ne dăm seama, pe parcurs - lucru esențial - că n-a fost niciodată și că, de-abia de-acum începe să se întrevadă un posibil culoar de lumină.
La interval relativ apropiat, va sta o ea. Vor sta separat și uniți totuși prin faptul și starea de-a putea fi. Consider că e foarte, un mare foarte, înainte de-a fi orice altceva. Înainte de-a exprima, înainte chiar încă de-a discrimina - stare de fapt rar întâlnită - erau sinceri și fără.

Era, într-o oarecare dimineață, singurul motiv de-a zâmbi și marea certitudine, când știam că pot aborda situația în funcție de jocul întâmplării.