cândva,
singurătatea mi s-a frânt în mii de fărâme
pe care în disperare voiam să le adun
fiind singura mea rațiune
îmi era frică de fluturi și nori
de bătaia de aripi din zori
când visul s-ar fi destrămat
fără drept de aducere aminte

îmi spuneam că trebuie să merg înainte
în singurare prin
certitudinea lumii
să fiu idealul perfect
conștiință să fiu ca efect
de terțiare iluzii

printre confuzii
nu aveam drept de idee cu mine înțeleasă
îmi era destinat rolul
de a fi o figură aeriană și pură
miniatură de visuri
niciodată împlinite

mi-ai tăiat calea cu un zâmbet de fiară
operai răni pe suflet deschis
idei cu idei
călcând peste singura certitudine reală
obligându-mă să mă privesc în oglindă
te uram în cuvinte
neputîndu-mă de tine desprinde
seară de seară și clipă de clipă

cicatricele s-au închis
am început nesigur să zbor
întâi până la primul nor
apoi până la a doua apă
am mers mai departe
ce-o fi o fi
un vis o părere o urmă o trapă
incertitudine cu capăt de fiere
ori miere

am învățat să joc rolul de a fi
printre păcate și culori vii
printre mine și tine și alții ca noi
împărțiți aiurea la doi
hotărând să facă egalitatea cu unu


cândva
singurătatea mi-a ars în mii de fărâme
pe care zâmbind le las vântului
să împrăștie scrumul.