E întuneric aici, e chiar sumbru
și-mi pare totuși amuzant,
Da, îmi râd de întuneric,
e plictisit... începe să devină
enervant.

Cineva a deschis ușa,
Scârțâie îngrozitor...
și asta mă enervează,
de parcă îmi scărțâie cineva
pe creier. Pătrunde o rază,
întunericul devine diform...
văd valuri de fum,
parcă se îmbrațișează
pe muzică de saxofon.
Mă trec fiori. Probabil sunt pe-o fază,
probabil ușa încă-mi mai scârțâie
pe creier. Mă enervează.

Iar fumul se unduiește
în lungi sărutări,
se apropie, se risipește,
parcă face amor
într-un extaz neîntrerupt,
c-o sete nebună, ca un abator
care iși cere sângele...
Dar fără patimă, fără fior.

Observ un copac, e în nori
și eu sunt acolo,
am lăsat în urmă fumul
și examinez copacul, mă obsedează,
e așa de negru, ca de carbune...
dar simt în nări scrumul
și cred că o să cad înapoi.
Ah... același scârțâit din nou,
îmi ies din minți. Cad în noroi,
Începuse să plouă. Noroiu-mi este cavou.

Și copacul a rămas solitar.
Aș fi vrut să iau măcar un ciot,
ca să le zic tuturor ce-am văzut, dar
cine-o să mă creadă
că crește un copac în cer...
Aș fi nebună ca să sper.

Ploaia se strivește de asfalt.
Cade des și mărunt.
Același scârțâit sonor,
întorc capul cu groază...
Exasperantă ușă. Mi-e părul cărunt,
probabil sunt pe-o fază.