frigul mă cară în poale
toamna mă privește din poartă
de parcă ar fi o sirenă cu cearcăne de sare
zărită cândva prin valuri muribunde

în amiezile de altădată
cântam doine solitare
acum vocea-mi amuțește iar ochii
lăsați întredeschiși în rouă
privesc orizontul grotesc

numai sufletu-mi strigă...

Sunt pământ și acum port răsăritul
în buzunarul norilor stropiți de lumină!