Am călărit negura densă până în mijlocul crângului. Miroase a noapte. DesiÈ™ul sfinÈ›it de ploaie aruncă stropi întârziaÈ›i pe umerii mei. Bruma de stele îmi asmute drumul către copacul cel bătrân din adâncurile nicăieriului. Aici timpul se măsoară-n metri È™i spaÈ›iul în minute. Iar eu mă măsor în săruturi pe frunte. Ajung È™i-mi încetinesc paÈ™ii ca o cheiță de la o cutie muzicală. Sprijinit de scoarÈ›a uscată, el aÈ™teaptă. Când mă opresc își îndreaptă ochii spre mine. Chipul său alb îmi freamătă sub piele un lied funebru. Se ridică, sprijinindu-se în mâna stângă, slabă, pierdută sub mâneca unui costum vetust. Vocea lui spartă îmi È™opteÈ™te de departe o vrajă bizară. Tălpile sale trosnesc frunzele veÈ™tede tot mai aproape de umbra mea. Se apropie într-atât, că ne atingem vârfurile nasurilor. Ȋn ochii săi zăresc ultimele suflări ale tuturor celor care au traversat vreodată această lume. Pupilele translucide topesc bătăi de inimi din toate colÈ›urile lumii. Una câte una. Ȋmi dau seama că e blestemat să trăiască fiecare moarte ca È™i când ar fi a sa. Ridic uÈ™or mâna È™i o trec peste chipul lăptos. Un suflet mai singur ca al lui nu am întâlnit nicicând. Mă hotărăsc să mă ofer lui. Să trăim sfârÈ™ituri împreună. Unul câte unul. Ȋmi oferă buzele sale într-un sărut mistic, cu gust de tămâie. ȊÈ™i întinde apoi aripile cenuÈ™ii în înaltul de deasupra noastră È™i mă adăposteÈ™te sub ele ca-ntr-un cocon. Rămas bun.