Părea imposibil dar Elvis se afla chiar acolo, în fața ochilor mei, stând la coadă la supermarket-ul din cartier. Deși era deghizat cu o pereche enormă de ochelari și o și mai mare barbă gri, i-aș fi recunoscut chipul chiar și ascuns sub o mască. L-am urmărit până în parcare și, în timp ce-și golea căruțul cu de-ale gurii în portbagaj, l-am abordat. Evident că la început a negat că e Elvis dar m-am ambiționat și i-am smuls barba din prima încercare. Pentru că eram sigur că e falsă. Deci nu era doar o legendă, am exclamat, ești viu! A zâmbit și în noaptea aia am băut împreună până spre dimineață. Eram fericit, se simțea și el bine, ba chiar mi-a cântat Suspicious Minds, îi spusesem că e piesa mea favorită din repertoriul lui. Când a încheiat a scos un pumnal enorm din geaca de piele cu franjuri și și-a cerut scuze că va trebui să mă omoare dar, așa cum mi-a explicat cu multă educație, trebuie să se asigure că nu va mai ști nimeni că trăiește. I-am jurat că-l înțeleg și că, pentru mine, faptul că am petrecut câteva ore alături de el îmi justifică o întreagă existență. Cadavrul meu putrezește acum într-un șanț uitat de lume din Oregon, e adevărat, dar ehei, câtă lume n-ar vrea să fie în locul meu...