Materie și memorie...de Bergson. Cum ar fi dupa mine?
MM...daca mai adaug (intercalez între consoanele precedente prima vocala...iese mama). Dar nu e decât un artificiu...singura mamă a tot ce există e numai ceea ce numim Dumnezeu (incep să mă exprim ca și Aki)
Revenind la memorie...adică la memoria mea.
Mi-a fost dată de cineva, a aparținut altcuiva înainte
s-o "memorez" , asemeni unui softwere, pe care-l adaugi, asta dacă nu e inclus într-o componentă hard? (hardul fiind eu, în momentul de față)
Am creat-o eu și va dispare odată cu mine? O va prelua cineva, după ce nu voi mai fi? Cine să aiba nevoie de toate datele cuprinse într-însa?...în afară de Dumnezeu, bineînțeles...
MM erau niște biluțe colorate care conțineau ciocolată cremă...poate că încă mai sunt, deși cam de multișor n-am mai văzut respectivul produs difuzat la tv- memoria, draga de ea!!! A reținut-o și p-asta!
Îmi place că funcționează autonom, dar absolut toate rezultatele îmi revin numai și numai mie, numănui altcuiva!
Dacă Eu nu vreau să le împărtășesc, e ca și cum n-ar fi existat!! Deloc!!!
Da, dar eu exist oare doar cât timp am Această memorie? Sunt și eu memorie, sau doar o parte a ei???
Eu nu sunt memorie, eu Am una! Memoria mea, paradoxal, nu sunt eu. Sunt tot ce-am înregistrat strict din afară, fapte, cărți, oameni, gesturi, culori, aspecte ale naturii,
stări...în care, întâmpător sau nu, conștient sau nu, voluntar sau nu, am avut ȘI eu un rol???
Dar, în lipsa tuturor acestor "componente" înseamnă că n-am avut memorie??? Adică am avut una adiabatică, pe care n-am folosit-o, n-am deschis-o către lume?
Ce curioasă concluzie, acum "sun" în registrul buddhist!
Cine n-are memorie, ori e foarte fericit, ori e de compătimit! Ori nici una din două.
Memoria are nevoie să fie hrănită? Întreținută? Se hrănește singură?
De ce produce atît de multă suferință, chiar și atunci când îți amintești cele mai plăcute momente din viața ta, dar...
petrecute alături de cineva care nu mai este, însă trăiește în memoria ta?
Și doar știi că e îngropat.
Mai corect ar fi să spui că numai o parte din el trăiește și regreți că persoana aceea nu te mai surprinde, atât de spontan cum o făcea cât timp mai era încă vie și nu mai știi la ce să te aștepți de la ea (asta înseamnă viața, cele mai nebănuite manifestări din partea cuiva pe care crezi că-l cunoști, dar îl descoperi altul de fiecare dată).
Memoria, cu cît e mai "ascuțită" , te ajută sa "clasifici" mai exact un om. În cazul geniilor, presupunînd că ai fi unul, te ajută sa-l "omori" , figurat vorbind, să ajungi
să-l cunoști într-atât, încât să-i anticipi, în totalitate, toate acțiunile, mobilurile, gândurile, reacțiile...nimic din ce întreprinde nu-ți mai transmite ceva demn de a-i acorda interesul.
L-ai EPUIZAT ca om.
Pentru tine, el a încetat să mai existe liber: chiar dacă el nu știe asta, tu l-ai desființat de viu. Îi mai dai "bună ziua" deși l-ai îngropat de mult. Memoria e ceva extrem de sensibil (voiam să spun un animal :-)
Memoria te poate acapara, independent de voința ta (sau cu minimum de voință, atât cât s-o declanșezi și-apoi SÃ NU MAI POÞI UITA și, în cazul meu...NU VOI UITA!!!
Memoria n-are vârstă, nu e nici tânără, nici bătrână.
Fără memorie (Paler are ceva foarte sugestiv pe tema asta în capitolul "Lotofagii" din "Mitologiile subiective" ) aș fi privat de un refugiu.
Intru în ea și, deseori, mă simt ocrotit, nu e un spațiu în care să mă pierd.
N-am spus că mă simt și fericit non-stop. Pe moment, mă simt împlinit (e-adevărat, doar pe moment, fugitiv) dar asta îmi dă dreptul să cred ca am o justificare să exist. Dacă la altceva nu sunt bun, memoria, rețineți, PE MOMENT, "vorbește" în favoarea mea. Îmi ia apărarea, mai mult, nu așa, de florile mărului: ADUCE PROBE!
Memoria înglobează toată viața mea (a înveșmântat-o treptat,
treptat, pînă când a acoperit-o în întregime- mă refer, evident, NU la toată viața, așa ceva ar fi imposibil, ci doar la acea perioada a vieții mele, de când am conștientizat, prima dată, că am memorie, și de-atunci am început să tot înghesui în ea, ca într-o caravană nesfârșită: vizita la o prostitută-14 Septembrie, de Ziua Crucii- maioul zvârlit peste gardul bisericii "rătăcitului" , bățul putregăit cu care mă apăram de cocoșul agresiv, când veneam cu caprele, și eu trebuia să fug înaintea bunicului și verișoarei mele ca să păzesc găinile, cât timp poarta curții păsărilor rămânea deschisă, așteptându-i să le bage către staul pe Duța, Florina, Albuța, cu respectivii iezi, melcii de pe gârla...absolut tot ce intră în fascicolul proiectat de acest "Far din Alexandria" -toate trăirile mele, prezente și trecute, sunt păstrate (și culmea, nici măcar nu sunt conștient de asta, decât atunci când apar "la suprafață" ) ; nu ȘTIU, în fiecare moment, că în memoria mea sunt îngrămădite cutare și cutare amănunte, aparent uitate. Chiar mă surprinde surplusul.
Fără memorie n-aș mai fi eu, neînțeles, fără o relație stabilă, plin de dezamăgiri, dar inspirat și despicător al firului în patru, fiindcă, de, la altceva se pare că nu mă prea pricep?!?
Și, cu toate astea, NU știu sa definesc memoria.