Visul este lumea mea. Eu mănânc vise, respir vise, beau vise, fumez vise. Trăiesc într-un vis din care nu aș mai vrea să ies. Într-o lumină puternică, puternic umbrita mereu de aceleași gânduri necurate din fire. Nu mă lasă să alerg, așa cum vreau, pe pajiștea plină de flori, care mai de care mai parfumate și colorate. Să stau sub razele soarelui ce mă mângâie cu fiori de fericire constantă.
Iarba, să mă gâdile în talpă iar copacii să îmi zâmbească când trec pe sub ei. Și să fie și ea. Și un râuleț micuț cu apă cristalină și peștișori aurii. Și în depărtare, o căsuță. Nici foarte mare, nici foarte mică; doar potrivită. În ea să ne ascundem de ploaie. Să stăm dezbrăcați, în fața focului, cu o sticlă de vin bun, și să povestim despre poezie și artă. Despre cât de frumoasa e viața și că merită trăită din plin. Apoi, când ceasul arată 1, să îi ating ușor, cu buzele degetelor coapsa, să o mângâi în sus, pe spate, apoi să o sărut. Să mă las încet peste ea. Să facem dragoste până dimineață când răsare soarele. Iar când se crapă de ziua, să ne ridicam, și să ieșim afară, să vedem răsăritul îmbrățișați.
E atât de bine să visezi. Să te lași dus de zborul binefăcător al fericirii.
Lumea a uitat să viseze. Au uitat toți cum e să mergi în acel loc cald, unde te simți cel mai împlinit muritor. Sau te poți simți o divinitate. Poți să te simți exact așa cum vrei. E visul tău...