"La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă."

Asemenea Luminii, simt intru mine uneori un ecou a unei vibrații venite din adâncul meu; undeva in țesătura intimă și străvezie a sufletului purcede dorirea mea întru Domnul, dar când ajunge la suprafață, mă întorc întru sufletul meu și-l văd nemișcat și împietrit.

"Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre."

Uneori mă gândesc înfricoșat că steaua doririi mele care mi-a trimis focul dragostei acum e o gaură neagră; gravitația păcatelor mele neputând să mai lase întru afară nici o rază, nici o undă \ să pătrundă \ în inima flămândă.
Mă rog Domnului prin puterea lui și încordarea mea limită să se producă în suflet o fisură prin care să intre la mine ca o adiere de vânt subțire cel ce stă la ușă și așteaptă.
Până atunci voi fi aidoma cerșetorului care alungat fiind continuă întru stăruință și răbdare.
Doamne chiar dacă nu te văd și nu te pot auzi, bucuria mea este să știu că Tu mă auzi și mă vezi și vei milui cu înțelepciune atunci când voi putea să duc Harul Tău fără să mă umplu de ingrozitoarea mândrie.
Mihaile Eminescu iartă-mă că mi-am impletit gândurile mele stângace cu diadema versurilor tale...

"Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă".