De ce filmul românesc de tot rahatu’ e premiat la Cannes?

Pentru că e de tot rahatul. Adică, de la Moromeții și Reconstituirea nu s-a mai făcut nimic decent măcar, poate cu excepția Balanței. Până și rahaturile comuniste, propagandistice, cu muncitori, mașini unelte, elici de vapoare etc. arată mai bine decât gunoaiele care se fac acum, cu toată spoiala lor moralistă anticomunistă, UE-istă bla-bla-bla. Adică, mă treceau toți fiorii când Ovidiu Iuliu Moldovan număra timpii la mașina aia de strunjit, forjat și mai știu eu ce mama dracului, în premieră pe țară. “Unu”… Mașina se învârte, curge apă, se taie metalul. “Doi”- Curge apă și pe Ovidiu Iuliu Moldovan. “Trei”- Mă trec pe mine toate apele. “Patru”. Și replica lui Mihăilescu Brăila: “Ãsta-i trei”. Confuzie, dar nu se precupețește nici un efort pentru propășirea pe noi culmi de performanță a industriei socialiste multilateral dezvoltată. De la capăt. “Unu”. Mamăăă! Supersuspens!
Acum trebuie să ne mulțumim cu domnul Lăzărescu. Adică, ăsta, cum îi zice, Puiu Călinescu, e un mare regizor, dom’le. Pune camera în colțul încăperii și filmează totul de la stânga la dreapta și viceversa. Dacă vreunul dintre actori e cu spatele, dă-l în mă-sa, să zică replica. Mai intră și microfonul în cadru, ca să flaușeze atmosfera. Iar performanța actoricească a domnului Lăzărescu e absolut remarcabilă, de vreme ce 75% din film interpretează cu mare talent un semicadavru. Da, spitalele din România sunt varză, dar se putea scoate mult mai mult din acest subiect și într-o formă mult mai estetică.
Celălalt “certen regard”, “Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”, face din Lăzărescu o capodoperetă. Adică, nu-mi aduc aminte de un film mai inform, mai fără subiect, cu dialoguri tâmpite și artificiale și interpăretări jenante, complet irelevant față de ceea ce a însemnat perioada comunistă în România, cu o intrigă dezlânată, de nu mai ști ce dracu se întâmplă. Adică, la început sunt mama, fiica și fiul. Trece jumătate de oră din film și apare un bărbat care dă sfaturi prețioase și împarte câteva palme. Cine dracu’ e ăsta? Stai așa că-i tac’su, care de la începutul filmului a fost în tura de noapte și de aceea nu a apărut. Nu peste mult timp dispare, sugestie subtilă vizavi de absența bărbaților din menajul casnic. Pe urmă e nu știu ce colaborator al securității cu un plod care o trădează pe eroină, care în consecință are o relație platonică cu un arici costeliv, bolnav de botulism, cu urechi de elefant, care de acum încolo nu mai trebuie să apară niciodată pe ecran. Adică, aici s-a potrivit ca rezultat al alimentației raționale socialiste dar, deajuns. Mai sunt niște puradei cu tată înțelept întruchipat de Jean Constantin, poezii comuniste, niște simulacre de ore la școala de corecție și vine revoluția. Am scăpat, măi, și ne trezim cu eroina pe un pachebot transatlantic, citind scrisoarea puradelului de frate’su, care e evident autorul filmului, care a găsit de cuvință să ne tortureze cu amintirile copilăriei lui confuze. Dumnezeule, ce tâmpenie! Am stat în sală numai ca să scriu chestia asta.
Ceea ce te face să te întrebi cum de filmele astea dezastru primesc asemenea premii. Bag sama că “certen regard” e un fel de “mura de aur” de-o primesc românii în fiecare an la Cannes. Sau probabil franțujii ăștia țin să răsplătească eforturile românilor de a le confirma opinia adânc înrădăcinată că România e o țară de rahat, cu oameni de rahat, cu o viață de rahat și cu filme… de tot rahatu’.