IUBIREA


Originea cuvantului vine din latinescul “amor” care poate insemna “iubire”, “afectiune” sau “dorinta vie”.
Modelul exemplar al acestei realitati il constituie iubirea evanghelica sau scripturala propovaduita de Pavel in Noul Testament, Corinteni 13:
“1. Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti si nu as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor.
2.si chiar dac as avea darul prorocirii si as cunoaste toate tainele si toata stiinta, chiar daca as avea toata credinta asa incat sa mut si muntii,si nu as avea dragoste, nu sunt nimic.
4.Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate, nu se umfla de mandrie.
7.Dragostea acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.”
Astfel, iubirea pentru Dumnezeu este o paradigma a daruirii de sine intru celalalt si intru Divinitate.
Andrei Plesu afirma in “Despre ingeri”, capitolul “Ingerii si iubirea” ca desi termenul de iubire este suprasolicitat, el ramane unul dintre cele mai nebuloase concepte ale discursului cotidian.Sfera de cuprindere a termenului este atat de ampla incat iubire poate insemna “afectiune reciproca intre doua persoane, incluzand atat tandretea, cat si atractia fizica” , “atasament la o valoare, la un ideal, la o idée;intentie sau vointa de a se dedica (exemplu:”iubirea umanitatii”) sau “tendinta de a se uni cu altul, de a il poseda in permanenta, ori de a forma cu el un intreg (exemplu:”iubirea lui Dumnezeu”).
Legitimitatea, realitatea tuturor acestor tipuri de iubire nu poate fi contestata insa, iubirea despre care se vorbeste in Scriptura este de alta natura.Ea nu este neaparat spontana pentru ca nu este naturala, este suprafireasca.
Iubirea evanghelica se construieste, nu are motivatii evidente in timp ce celelalte tipuri de iubire au ratiuni explicative.
Ilustratia clasica a iubirii evanghelice este iubirea aproapelui.Indemnul “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”cere anularea oricarui raport de alteritate, imbratisarea a ceea ce este altceva decat mine insami, o alianta afectiva cu celalalt.
“…ca pe tine insuti”…se porneste de la presupozitia ca ne iubim foarte mult pe noi insine;insa, in momentele de solitudine si sinceritate ne constientizam defectele dar ni le iertam cu generozitate pentru ca sunt ale noastre.Adagiul crestin cere aceeasi indulgenta si atunci cand facem o judecata de valoare asupra celuilalt.
Aceeasi maxima permite insa si o interpretare din unghiul opus:”Nu te iubi altfel decat iti iubesti aproapele”,distanteaza-te de eul tau si refecteaza asupra ta ca asupra unui strain.
Evangheliile cer insa mai multdecat iubirea aproapelui, se cere iubirea dusmanului.
Pentru asta este insa nevoie de o redimensionare a relatiei cu cel considerat vrajmas;
Andrei Plesu propune ca solutie interventia ingerului ca instanta transcendenta si neutra;
doar prin intermediul lui, al ingerului, este posibila perceperea celuilalt in umanitatea sa.
Simone Weil propune in capitolul despre “Detasare” din “Greutatea si harul” efortul spiritual de a iubi fara obiect:” A avea experienta iubirii de Dumnezeu chiar daca el nu exista” sau “Daca il iubesi pe Dumnezeu gandind ca el nu exista, atunci el va fi cel care isi va manifesta existenta”.Aceasta exersare a iubirii in vid presupune insa o vocatie de mistic, vocatie pe care Simone Weil,”o Antigona pasionata de nenorocire si de binele supranatural” (1) o avea.
In dilogul “Phaidros”,Platon, prin intermediul personajului Socrate ne conduce catre un alt tip de definitie a iubirii:”[…] sa hotaram, intelegandu-ne impreuna care este definitia iubirii si pane unde se intinde puterea ei.
Ca iubirea este o dorinta, este limpede pentru oricine.Ca cei care nu iubesc sunt doritori, la randul lor, de frumusete o stim de asemeni.[…] Trebiue sa luam aminte ca in fiecare dintre noi exista doua principii care ne mana si ne stapanesc si pe care le urmam oriincotro ne-ar duce;unul din ele e sadit in noi din nastere si anume dorinta de placeri;celalalt e incredintare dobandita, si anume gandul ca trebuie sa tindem spre tot ce e mai bun.”Exista deci judecati bine chibzuite, “cumpatate” dar si judecati bazate pe principiul placerii, judecati “desfranate”.Iubirea,”dorinta oarba”, este desfranare caci nu –I decat un impuls irrational catre frumusete. Insa, in timpul acestei demonstratii de retorica dedicata tanarului Phaidros, Socrate si-a acoperit chipul din pricina rusinii;discursul sau despre Eros fusese unul voit laicizat si hulitor.
De abia in a doua parte a dialogului Socrate va vorbi cu capul descoperit facnd elogiul iubirii:
Iubirea este o forma a nebuniei data de zei, alaturi de nebunia poetica, profetica si telestica;dar aceasta nu e in mod necesar un rau caci altfel nebunia (mania) nu ar fi legata de una “ dintre cele mai mandre arte”, arta de a vedea in viitor(manike).
Conform alegoriei lui Platon, cel care iubeste, iubeste de fapt Frumusetea pe care sufletul lui a contemplat-o in alta realitate in compania zeilor; iar acum si-o reaminteste vazand-o in fiinta persoanei iubite.
“Muritorii il numesc Eros, Iubirea inaripata / Nemuritorii insa, “Pteros” caci te sileste sa prinzi aripi.”
In “Banchetul”, Platon afirma ca iubirea este adevaratul resort al filosofiei, scotand astfel in evidenta locul central al acestei notiuni.Trebuie facuta insa distinctia intre iubirea egoista si posesiva care il urmareste pe celalalt ca pe un obiect de prada
“Iubitorul il iubeste pe iubit precum lupul il iubeste pe miel” si iubirea autentica care elibereaza de suferinta dorintei si conduce sufletul catre banchetul divin.
Kant, in Critica ratiunii practice distinge de asemenea intre iubirea patologica care tine de sensibilitate si interesul uman si iubirea practica adica grija dezinteresata pentru binele celuilalt.
Fericirea celuilalt este o datorie; a il iubi pe celalalt inseamna a iti indeplini bucuros toate datorile fata de el.


________________________________________ 1.O Antigona, o fiinta imposibila…, Anca Manolescu


A il iubi pe Dumnezeu inseamna a iti indeplini bucuros datoria fata de el.
Aceasta datorie este distincta de orice mobil sensibil caci a imi face datoria nu imi aduce nici un profit;datoria nu este decat intentia si vointa de a face bine, este o exigenta pur dezinteresata, motivata numai de respectul fata de lege si de caracterul universal al acesteia.
Sigmund Freud ne invita, doua secole mai tarziu, sa intelegem iubirea intr-o noua lumina.
In lucrarea “Pulsiuni si destine ale pulsiunilor”, Freud isi expune teoria referitoare la mecanica sufletului : aparatul psihic uman contine doua grupe de pulsiuni(impulsuri care isi au originea intr-o excitatie corporala; sunt relativ nedeterminate atat din punct de vedere al scopului cat si al obiectului).
Acestea sunt pulsiuni de conservare a eului si pulsiuni sexuale, impreuna purtand numele de Eros (1). Aceste emanatii sunt initial investite in Eu, pentru ca , mai tarziu, sa devina investitii obiectale.Libidoul Eului devine libido obiectal atunci cand investitia libidinala a Eului a depasit o anumita masura.
Confrm tipului de alegere de obiect, oamenii iubesc in doua moduri: prin anaclisis,
adica alegerea de obiect s-a produs dupa modelul mamei care hraneste sau al barbatului care protejeaza sau dupa tipul narcisic( acesta e caracteristic celor a caror dezvoltare libidinala a suferit o tulburare).In acest din urma caz modelul dupa care alegerea obiectala se face il reprezinta chiar ei sau ceea ce ei insisi au fost sau ceea ce ar dori sa devina.Narcisismul primar al copilului nu va fi insa niciodata absorbit complet de investitia obiectala ci, aflandu-se in conflict vadit cu normele culturale si reprezentarile etice ale individului, va fi refulat. Refularea isi are originea in Eu, ba chiar in respectul de sine al Eului.Adica, pentru ca Eul sa fie unul ideal trebuie sa anueze pulsiunile libidinale .
Narcisismul este astfel inlocuit de venerarea unui ideal al Eului iar formarea lui este vegheata de constiinta morala.Insa acest respect de sine al Eului nu este oare tot o iubire de sine..?Devine astfel evident ca pentru a vorbi dspre iubire nu este nevoie in mod necesar de un subiect si de un obiect, prezenta acestuia din urma fiind dispensabila.
La Rochefoucauld vedea in iubirea de sine originea naturala si interesata a tuturor actiunilor noastre.
Jean Jacques Rousseau considera ca iubirea de sine corespunde unei inclinatii naturale a sufletului omenesc si ca se afla la baza moralitatii: nu suntem sensibili la nevoile altora decat pentru ca suntem fiinte empatice, ne putem pune in locul lor pentru ca ne iubim pe noi insine iar nu pe ceilalti.
La Kant, iubirea de sine este tendinta de a face din tine insuti principiul obiectiv de determinare al vointei;dar omul este moral atunci cand vointa sa este determinate de forma legii,adica atunci cand el pune actulvointei sale sub semnul universalitatii.Prin urmare iubirea de sine nu este justificata moral caci criteriile sale sunt subiective.
Exista deci iubire de Dumnezeu, de adevar, pentru celalalt, pentru ceilalti, pentru sine dar, subscriind la teza inferioritatii cuvantului scris, ar trebui sa ne multumim la a le numi fara a avea vreun moment credinta ca le vom putea surprinde in esenta lor.

________________________________________
(1) In mitologia greaca Eros este fiul Peniei (saracia) si al lui Poros (abundenta);alegerea acestui termen confera o dimensiune mitica teoriei freudiene si ilustreaza in acelasi timp originea contradictorie a sentimentului;contrarietatea poate insoti si evolutia ulterioara caci iubirea este singura pulsiune care se poate transforma in contrariul ei.
ââ