Mi-am scris memoriile sub presiunea determinată de amintirea Casei dintâi, acel spațiu mioritic al familiei mele, situat de mai multe generații într-un cătun ardelenesc (Călanul Mic), așezat între deal, vale și pădure.
Acolo am trăit și am visat, acolo am fost mereu încolțit de realitate, după care alunecam cu ușurință în cele mai ademenitoare forme ale reveriei adolescentine.
Acum, în Casa dintâi sunt alții. Când am văzut-o ultima oară era goală. La fereastră înflorea același liliac, iar grădina era pustie.
Memoriile mele nu sunt literatură, ci acte de confesiune și justificare a unei vieți, trăite în singurătate sau ca un spectacol public, adeseori scandalos, absurd și dramatic.
Scriitura este austeră, poate excesiv de concentrată. Spaima față de trecerea precipitată a timpului nu mi-a îngăduit o altă alternativă.
Alunecările memoriei involuntare nu au suferit niciun fel de corectură.
Mă încredințez cititorilor, așa cum cred că am fost în lunga mea peregrinare prin spațiul real și imaginar.