agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4177 .



clinica de cardiologie
personals [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Tyly ]

2011-03-29  | [This text should be read in romana]    | 



Sunt din ce în ce mai sigură că timpul, în trecerea lui, lasă cele mai victorioase urme în inimă, fortăreața asediată de inamicii existențiali.
Primele simptome au apărut la sfârșitul iernii, când toți se pregăteau să surprindă fuga anului 2010, ca pe un infractor internațional care apare și dispare o dată la trei sute și ceva de zile. Pare că de mult îmi dădea târcoale, deasupra inimii, un vultur în ghearele căruia viața devenea o captură prețioasă, un trofeu.
I-am mărturisit unui amic despre micile mele clipe de întuneric, mici eclipse de viață din care nu se știe câtă vreme aveam să mai scap, dacă nu făceam niște investigații.
L-am rugat să-mi recomande un medic sau, dacă are vreme, să mă asculte chiar el, la cabinetul particular. Nu a stat nicio clipă pe gânduri. A doua zi m-a dus acolo, la „Tratamente pentru inimă”.
Am intrat, cu strângere de inimă. Nu voiam să mi se spună că sunt prea suferindă, o știam, deja, de mult. Cred că asta mi-ar fi accentuat boala. Mă temeam de multe lucruri, cum ar fi să mi se impună să renunț să mai fac una-alta. Să mi se spună că e grav, că nu mai am șanse. Să mi se interzică diverse...
Înăuntru erau o stagiară și trei medici specialiști. Se întruniseră pentru o ședință matinală, se pare că făcea parte din programul zilnic. Era momentul propice pentru examinarea organului vital care, iată, îmi dădea de lucru.
M-am așezat pe fotoliul din fața lor, m-au ascultat, m-au întrebat, au discutat între ei, au dat semnificativ din cap, privindu-se cu înțelesuri, apoi mi-au prescris: o doză de cuvinte pentru aritmii, dimineața, un elixir pentru revigorarea iubirii, în limita parametrilor admiși pentru presiunea arterială, iar seara o tabletă împotriva colesterolului – factor principal al dereglărilor metabolice.
Amicul meu mi-a explicat că, pentru evitarea stresului cotidian – dușmanul numărul 1 al sănătății, în general, trebuie „Să fim rezonabili”, să respirăm viața profund, să învățăm să trăim din ceea ce ne-a fost dăruit: „Covorul pe care trăiesc e la 30 de centimetri de sol./ Cu picioarele spălate, în chiuveta înălțimii,/ pășesc cu sfială./ Am adus întreaga mea avuție aici,/ avuția mea spune povești despre un covor fermecat/ pe care poți păși încălțat./ Urmele pașilor trec dincolo,/ dedesubt,/ se lipesc solului./ Atunci vom păși pe iarbă și pietre,/ vom atinge urechile de ghețari,/ nu se întrevede.” („Mai sus cu 30 de centimetri”).
M-a sfătuit să nu fac exces de iubire, ea vine oricum singură, când vrea, de acolo de unde numai ea știe și nu așteaptă invitație specială. E o pemanentă sursă de întrebări: „mă iubește/ nu mă iubește.../ îmi smulg unghie după unghie/ nu mă iubește/ am zece degete fără unghii/ le înfig în pământ să prindă rădăcini/ poate lăstarul meu/ va avea mai multe mîini/ va smulge mai multe unghii/ și va găsi liniștirea.” („De dragoste și de suferință”).
Tot el mi-a confirmat că „Femeile și bărbații au statut special”, povestindu-mi, un pic, din propria viață: „femeia mea are gândirea rotundă/ eu o am ascuțită/ eu am simțul posesiunii./ credeam că e defect masculin/ până ce m-a cuprins/ în căldură/ și mi-a zis/ bărbatul meu./ femeile și bărbații au statut special/ se respectă prin dragoste./ femeile și bărbații se pătrund/ ca o sabie/ într-o sferă/ a sentimentelor.”.
Nu știu de ce, m-a cuprins o seninătate, o liniște interioară și cordul meu era cuminte, cel mai cuminte „mecanism” de viață. Se pare că medicul acesta tânăr, Liviu-Ioan Mureșan, stăpânea terapia cuvintelor.
La un moment dat mi-a spus: „Să fim rezonabili în dragoste”: „mă simt o bucată de china sădită cu orez/ milioane de oameni mici cu ochii mici/ un soare mic cu raze mici/ pe care vântul o bate puternic până o usucă/ așa mă simt în momentele în care îți deschizi brațele/ să mă primești lângă sînii tăi uriași/ din ei curg două râuri de lapte în două vase mari/ atît de mari încît orezul din china ar fierbe molcom cu spumă/ oamenii cu ochii cât boabele de orez s-ar sătura cu laptele tău/ cu orezul lor și bucata aceea de china ar crește printre picioarele noastre/ precum bunăstarea./ nu clipi ochii mari și mirarea ochilor tăi cât toți ochii mici ai chinezilor/ îmbătați de sake și lapte/ nu clipi ai isca un cutremur cu milioane de victime/ nu merită pentru o simplă îmbrățișare”. Atât de puternică poate fi o privire, încât să semene unui întreg teritoriu de iubire?!
Va să zică, dragostea e tămăduitoare dacă o strecurăm sub formă de pilule, la mesele principale. Un calm desăvârșit m-a înstăpânit. Îmi simțeam pulsul regulat.
Am ieșit în curte și am făcut câțiva pași pe aleea cu borduri văruite și gard viu pe care tăifăsuiau câteva păsări vorbărețe. Voiam să meditez un pic, înainte de următoarea examinare.
Când am revenit, în cabinet era doar medicul cel mai în vârstă, un om cu prestanță, se vedea de la prima privire. M-am așezat. În fața mea, pe perete era o inimă cât un pepene roșu anatomic, părând să reacționeze la cuvintele: „a iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt”. Cum ar fi să ai o inimă mare... Am zâmbit de gândul acesta năstrușnic.
Apoi, ca și când ne-am fi cunoscut de o viață, în timp ce pregătea cele necesare pentru a mă supune unui test de efort, a început să-mi povestească din propria adolescență: „deși știu că viața începe de aici și/ se agită să iasă ca lumina din/ felinarele uitate-n ferestre/ toamna/ sunt trist și incompatibil cu/ secunda în care am iubit pe/ jumătate de bancă/ în seara aceea târzie/ cafeaua mi s-a părut/ cel mai firesc gest/ pe care l-am făcut/ când am cunoscut-o pe Ana/ în cafe-barul din gară/ întâmplător sau nu ne-am privit/ era dragoste la prima vedere/...” („puținul din adolescentul din mine a rămas acolo”). Teodor Dume, căci despre el amintesc, avea un aer patetic atunci când povestea despre sine, cred că așa, în general, este o persoană foarte sufletistă.
Continua să povestească: „aveam o încredere oarbă în oameni și/ iubeam florile pisicile și câinii/ iubeam zborul și ferestrele/ deschise larg/ o iubeam pe mama/ îl iubeam și pe Dumnezeu/ dimineață la amiază și seara/...” („o singură dorință”).
Se pare că pentru a prescrie un tratament cu iubire, doctorii aveau propria experiență în domeniu. Dar, inimii de ce îi dai iubire, din aia vrea mai multă. O fi bine să devină dependentă de acest sentiment?!
„fac parte din gașca băieților de cartier/ care au iubit/ nici nu știu cât de mult și dacă/ am făcut-o într-un anumit fel/ doar acum încep să înțeleg/ iubirea e ca o ceașcă de cafea/ savurată dimineața devreme/... / mi-ar plăcea ca într-o zi/ să am curajul să privesc tabloul în care doi oameni își jurau/ să se iubească acum și încă o viață/...” („să nu spui niciodată nu”).
Da, da, să nu spui niciodată nu, fiindcă „Cel mai frumos lucru inventat/ de Dumnezeu este iubirea,/ singura existență supremă/ fără de care omul s-ar ufoca/ în propria superficialitate.../ e ca un labirint și nu întâmplător/ timpul dintre iubire și om se măsoară/ în fericirea celuilalt.../ de aceea iubește chiar și atunci/ când suferi pentru că în tine/ trăiește o lume...” („a iubi înseamnă a trăi înăuntrul celuilalt”).
Un cardiolog are mii de inimi, cîte una pentru fiecare pacient. De aceea, „am putea merge umbră lângă umbră/ fără să ne urmărim pașii/ fără nicio întoarcere/ în spatele drumului/ până dincolo de biserică/ spre răsărit/ dacă ți-ai așeza inima/ între mâinile mele/ aplecate peste trup/ ca o dorință/ sub clopotul uitării/ conștient să vindecăm/ întâmplarea cu ritmuri/ lente de sărut/ ce știu/ să abată/ liniștea mută/ să căutăm în noi/ imaginea zilei/ în funcție de dorinți/ să organizăm un flagrant/ nu contează cine se sacrifică primul/ apoi strigă-mă încet/...” („am putea...”).
O vreme, am rămas în reverie. Apoi, am făcut testul - conectată la niște fire ca niște picioare lungi de păianjen cu lipici la capete - decojind, în muțenia mea, albul din pereți, din tavan, halate, notesuri, etichete și crinul regal. Privind în adâncul pâlniei albe, mi-am amintit că atunci „când treci pe la mine/ flori de cireș/ deschid/ inimi/ reverberează/ gândurile/ gânduri/ susură prin pereți/ de aici corăbii de vise/ pornesc în viață/ cu vele împăunate/ mălăiață/ luna atârnă de gâtul liliacului/ din cer o muzică sfârâie/ a vrajă/ scântei/ doar în suflet” („există o vreme...”).
Uf, am devenit, deodată, foarte melancolică, probabil bâzâitul pe frecvențe nebănuite fiind autorul acelei stări: „toamna aceea s-a întins rece/ pe linoleum/ făceam dragoste/ ploaia bătea speriată la ușă/ râcâia cu unghii vineții/ nu aveam nicio pătură să-i dăm/ eram fierbinți/ ne frigeau buzele tăciuni ne ațâțam/ unul pe celălalt/ în vaze tufănelele se zburliseră/ lumina se chircise într-un colț/ noi alergam unul prin celălalt/ nu ne păsa că toamna avea frisoane/ șuiera vântul pe sub ușă/ felinare sfioase ochii/ se aprindeau candele/ cu suflet/ ne țineau de cald” (cândva toamna se încălzea prin noi).
Am revăzut frânturi din acea zi mohorâtă când “ne-am certat/ ploua vrăjmaș/ am ieșit în fugă/ pământul mă urmărea/ îmi lua amprente/ rămăsesem fără vorbe încă sângerau/ hainele ude trădau neliniști/ mă prinsese noaptea/ ca o fundătură/ conștiința mi-a pus cătușe/ ucisesem/ înainte de a înțelege/ce e dragostea” (în acea zi mohorâtă).
De multe ori, în plin proces de conștiință, îmi spuneam că trebuie să-mi deschid inima, să las oamenii să intre să mă cunoască, să-mi vorbească în ritmul pulsului meu, regulat sau nu, după cum le sunt intențiile, reacțiile. Și, într-adevăr, “azi/ inima mi s-a deschis/ către oameni/ pentru prima oară s-au interesat de mine/ m-au atins ușor înmuindu-și degetele/ în sângele meu/ și m-au scris cu un fel de lumină/ au pirogravat un sentiment/ mai multe/ până au dat forma care/ să-i sensibilizeze/ apoi m-au închis/ ca pe o carte/ cu semn/ ” (“poemele din dreptul inimii”)
Pacienta eram eu, Ottilia Ardeleanu, și toate durerile din nopțile albe, din trecut și trecutul apropiat, se adunaseră în inimă, o inimă deschisă, după cum vă spun.
La un moment dat, s-a apropiat de mine un medic tânăr, care m-a surprins nu neapărat prin statură, cât prin alură și felul în care își ținea mâna dreaptă pe inimă, ca și când el însuși avea o suferință. M-a întrebat despre manifestările inimii și dacă simt și alte efecte. Când, unde, cum… despre crizele de angină pectorală, dacă sunt fumătoare și dacă am suferit vreodată de singurătate.
Îmi spune, fixându-mă: “știi singurătatea nu e așa de umilitoare/ e chiar sățioasă. ieri o salată de fructe azi un ceai indian/ piper cuișoare mâine cine știe” (“să-ți povestesc despre mine ile…”).
“chiar așa/ singurătatea și o găleată cu apă curată/ dintr-o fântână adâncă adâncă/
o pui pe pământ te apleci peste ea să-i/ simți răcoarea șerpuindu-ți pe buze pe gât
dar/ brusc te oprești îți privești chipul/ apa tremură grav și năuc ochii tăi îi/
imită mirarea și nu/ nu e nimeni prin preajmă/ doar singurătatea se rotește aici/ înăuntru/afară” (“mda, îmi închipui singurătatea o găleată/cu apă limpede dintr-o fântână care s-a coborât/adânc în tine/cumva”).
“nu știu ce dracu e cu mine/ nici nu pot să-ți mai spun pe ocolite/nu mai pot/ /
singurătatea n-o mai pot prinde într-o formulă/ cerebrală/ așa, pe gustul tău/ durerea asta n-o mai pot agăța în cuier și o/ rostogolesc după mine către acel punct fix/ acea fericire grasă care să ne înghită cu totul” (“jurnal de august”).
Nu știu ce i-a venit să povestească despre el: “sunt unii care se plimbă cu tații pe pajiști/ ascultă pământul într-un mod ciudat își înfig/ unghiile în lut și cheamă adâncul/ alții își caută chipul în găleți cu ape neliniștite/ sapă fântâni până dincolo de moarte/ și se întorc cu prăpastia în sine/ și-o poartă ca pe o casă uimitor de sfântă/ eu nu/ nu mă plimb cu trecutul/ nici nu vorbesc cu cerul/ cu profunzimea asta grasă din ființe/ între cer și pământ sunt doar eu/ nu caut nimic pentru că m-am obișnuit să/ nu te găsesc/ mi-e teamă să-ți mai rostesc numele/ am învățat să mă iubesc sincer/ ca pe ultimul om care trăiește/ pe dunga asta aglomerată dintre/ viață și moarte ” (“nu”)
Dar doctorul acesta se hrănește cu prea multă singurătate, mi-am zis. Da, da, eram din ce în ce mai convinsă că acest tânăr, Alexandru Gheție, are propriile aritmii. Dar, nu-i așa, și medicii sunt oameni! I-aș fi spus să se trateze cu poezii de dragoste, doză dublă, dacă am fi inversat rolurile!
Între timp a apărut doctorița stagiară, Vali Slavu. Pentru o electrocardiogramă. “am pierdut/ o groază de timp/ făcându-mi analize/ abia după ultima electrocardiogramă/ diagnosticul e clar/ inima mea are/ o groază de iubire/ nu înțeleg/ de ce să-i fie groază/ doar i-am spus că/ iubirea/ e cea mai poetică modalitate/ de a face infarct” (“Ekg”)
S-a uitat îndelung la diagrame, apoi, cu un zâmbet, mi-a mărturisit: “știi/ mi-e dor să desenez/ îmi voi înmuia degetul arătător în iubire/ ca într-un borcan cu miere/ și voi desena un zâmbet/ în dreptul inimii tale”. (“desen”).
Apoi, ciudat, mi-a vorbit despre unități de măsură ale iubirii, ca și când s-ar fi stabilit noi reguli de a iubi fără să fie afectat mușchiul cardiac - “deciiubire centiiubire miliiubire”: “ca să adoarmă/ unii numără oi/ eu chem la raport visele plecate în exil/ unu' două trei.../ când se aud strigate/ vin la mine / ca un regiment de soldați răniți pe câmpul de luptă/ întorși acasă după o bătălie pierdută/ ultima oară/ cu un gest ocrotitor/ le-am strâns în pumni atât de tare/ încât mi s-au scurs printre degete/ rămăsese doar mirosul lor de mucegai/ ce rost mai avea să poposesc într-un vis fără vise/ m-am trezit într-o coajă de nucă/ nuuu/ acesta nu e tot un vis/ e viața/ tot mai neîncăpătoare și mai seacă/ cine poate ști/ câtă iubire încape într-o coajă de nucă/ iubirea/ unitatea de măsură a vieții/ nu are submultipli/ și oricum/ eu nu aș avea un regat/ să-l dau pentru o centiiubire de viață...”
Orice suferință se poate trata în vreun fel. Pentru inimă, însă, caut remedii naturiste: “caut/ prieteni de suflet/ suflet de prieteni/ întru alinare/ ” (“mica publicitate”)
Mă întreb ce se întâmplă “când nu mai este timp pentru iubire”?!
“când iubești/ înflorește aerul/ în grădina adormită/ ochii deschiși sub lacăte/ adună polenul/ cu mii de priviri/ miroase a levănțică/ cerul își potrivește/ cămașă nouă de trandafiri/ coboară/ ca o fecioară/ în inima ta/ îi deschide ferestrele.” (“Când iubești”)
O rețetă de liniștire și visare, cu levănțică sub pernă, mi-a fost prescrisă chiar de medicul specialist Ioan Barb.
El a afirmat că viața trebuie să fie “o poveste de dragoste”: “Încă mai caut/ în tine un drum/ o potecă/ o linie pe care/ să-mi țin echilibrul / caut un reper/ o lacrimă/ din iedera de pe cuvinte/ o bucată de cremene/ să o ating dimineața de inima ta/ până ce va scânteia/ caut o cochilie/ în care timpul nostru/ netrăit/ încă ne mai așteaptă/ ca un melc/ să ne primească/ în sanctuarul tăcerilor/ până ce îmbrățișările/ vor umple orele clipele/ cu zăpezi din zilele vechi/ mesaje necitite/ imprimate pe retină/ caut/ un răsărit în preajma ta/ măcar umbra/ să mă acopere/ în clipa ta de strălucire/ când vor cădea/ meteoriți fierbinți/ în cascada dintre anotimpuri/ și somn.”.
În terapeutica inimii nu poate lipsi tocmai dragostea. Uneori, ea poate fi un obiect de lux: “dragostea este ca o mașină de epocă/ parcată în curtea din spatele casei/ sub umbrar îți zâmbește/ prin geamurile șterse/ patinate de vreme/ la fel ca cerul când își spală albastrul/ în curcubeu după ploaie” (“Dragostea, ca o mașină de epocă, te aștepta”) sau: “îmi mai reproșază goliath/ că în dragoste am devenit doar retoric/ observ tot mai rar/ când mă privește o femeie în ochi/ îmi spune că lumea aceasta se aseamănă/ cu motorul său diesel de 1,8/ te posedă cu viteza și zgomotul/ nu te lasă să te eliberezi/ să cobori o oră din viață/ pe un câmp de trifoi înflorit/ să asculți de sub penele unei ciocârlii/ cum își schimbă cerul culoarea în zori/ noaptea să inviți o mierlă în inimă/ să-i eliberezi cântecul/ din colivia pentru păsări/ și să-l asculți ca și când/ ar răsuna pentru ultima oară/ să ai curajul să recunoști/ un adevăr/ nici măcar nu există timp/ nici gânduri/ nici umbra lor de fecioare înțelepte/ care te leagă cu un șnur/ de mișcare”. (“când nu mai este timp pentru iubire”)
Rezultatul: sufăr de mărinimie, iubire, sinceritate. Nu cred că aș putea înlocui inima, inima mea cu vreun alt lucru…
Așa că o voi trata cu poeme de dragoste, dimineața, la prânz și seara.

Ce credeți, am încăput pe mâini bune? Am nimerit la cei mai pricepuți cardiologi?
Eu zic să mergeți la clinica “Tratamente pentru inimă” când simțiți cea mai mică durere în piept.

(selecție de versuri din antologia “Tratamente pentru inimă”- 2011)

(29 mart. 2011)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!