Cand vezi ca din ceea ce gandesti, prin forte propri, nu razbate decat o biata virgula la numarul ce-l compui, iar apoi, fiind sortit, fara de vina, sa fii un numar periodic, dupa multe alte cifre situate dupa virgula, in adevarul revelat, ca tusea, de marii ganditori; atunci iti dai seama cat de utila este o lopata pentru a-ti ingropa micimea plina de mandrie.
Daca toti ce-ar voi sa faca filozofie, ar citi macar beletristica consacrata, atunci, cred, ca ar fi descumpaniti; pana la urma ce-i filozofia? Obicei, deci recidiva? Ce poate fi concret in cele deja spuse, mai presus de ele, decat o traire cu adevarat subiectiva? Cu ce mai pot nemultumi publicu, deja multumit, decat cu ganduri scandaloase ascunse de inaintasii ce-au muncit pe acelasi ogor al neputintei si al hazardului? ...In care domesticirea se facea doar prin unicitatea recunoscuta candva de altii.
Te priveste doar, cat de mutilat si anarhic ti se arata venele muririi, cand tu de fapt esti mai tanar ca oricine din anturaj, in cartile deja moarte, in ideile in care nici macar nu crezi; ci doar le folosesti axiomatic, pentru a ajunge sa-ti ingradesti indoiala; de parca indoiala, ca entitate, ar expulza vreun adevar.
Pana la urma exista vreun adevar, in afara gloatei fata de care trebuie sa te supui? Altfel, nu ai putea insirui asemenea aberatii! Daca lumea e ceea ce-mi strange, restrange, ori dimpotriva, imi da posibilitatea de-a visa in van, atunci unde se afla probabilitatea unei vieti vesnice, lipsite de orice gand al mirarii ca exista? Excesele la noi sunt precum aerul respirat; azi suntem cum vrem; maine, trazniti pentru indrazneala de-a fi...
In fiecare zi adeveresti ziua de ieri; si-ajungi scarbit de-atata confirmare. Caci viata ta nu se masoara decat intr-o continua, inutila si nedorita demonstratie, care nici macar nu-ti apartine.
Scoala barbate, sau femeie, ce esti, si te uita doar, cat de imputinita ti-e fata de-atat plans si cum ochii lucind in viitorul cadavru iti licare-n oglinda ce nu tine minte nimica.
Ia aminte la lacrimile tale, pe care atat de teatralic le intinzi pe fata din ce in ce mai botita, de parca ai vrea sa te imbalsamezi si sa te imortalizezi in viermele ce-ti va manca trupul. Cat de abjecta e trecerea prin viata; cat de mica si parazitara pe dorinta de-a fi eternizati intr-un paradis plin de noi si iarasi noi, asa cum doar… noi ne putem imagina.
Doar frica ne eternizeaza in aceasta lume. Din ea rasar resturi a ceea ce credeam ca am fost. Din frica parasim amniosul, din frica respiram noul aer si tot din frica incercam atatea cat ne pot fi date pe pamant; doar ca sa fim prelungirea gresita a ceea ce deja eram.
Sa te nasti si sa te vezi candva nascut, fara de alte posibilitati, in afara mortii; este genial.
Creatorul s-a intrecut pe el insusi; deci trebuie si el sa se roage cuiva. Din nimicul nimic sa creezi atata nefericire, este peste putinta si vointa Lui creatoare. Cata infinita substanta a avut acest Nimic pana s-a hotarat sa-si impartaseasca dumnezirea prin expansiune.
Fiecare secunda din viata noastra e ingrozita de cea care ii urmeaza, desi nu stie in ce masura ii va mutila stiinta-i predestinata.
E atata frumusete perena curgand prin cei ce supravietuiesc, de te intrebi ce se face cu ea si unde duce marirea si fotografierea ei de zi cu zi; in acelasi timp, intr-un paralelism refuzat, se moare infinit, de parca inexistenta are de-a face cu eternitatea.
Ecuatia viata-moarte, are ratiuni specificate, doar ca sa nu ne omoram inca de la nastere.