Animăluțele de acasă mă tolerează pe mine dar, de fapt, sunt trup și suflet, proprietatea emoțională a nevestei.
La urma urmei ea plimbă cățelul în 9 cazuri din 10, ea are grijă de orele de conservă ale fiecăreia dintre lighioane, ea îi dă cotarlei crănțănelele în gură ca la un copil răzgâiat, cârnatul cel de zi de zi și locul în poală.
Când pleacă pe undeva Rain se așează la ușă și o scrutează cam cum scruta Papillion la ocean și, la rândul lor, când aud ușa trântită mâțele coboară din locul lor de farniente de la etaj și se așează cu ochii pironiți la revenirea patroanei.
Și realizând acest comportament îmi dau seama de ceva aparte, respectiv la cât de speciale sunt această dragoste și acest devotament arătat animăluțelor.
Pentru că este atât de altruist și atât de liber asumat.
Nu este rezultatul vreunei învățături biblice de tipul "trebuie să îți iubești tatăl", nici urmare a vreunui angajament sau al reciprocității, nu este ceva verbal și bilateral, nu este nici o răsplată de fapt, altă decât aceea de a aduce fericire într-un suflețel și a-i citi căldura în priviri.
Este genul de iubire care se hrănește mai mult din dat necondiționat decât din primit și de asta, în opinia mea, este o iubire specială.
Care arată un suflet cu adevărat generos. Care oferă din prinos.
Nu zic că alte forme de iubire nu pot fi așa, zic numai că tipul acesta de atașament are mereu puritate, motiv pentru care eu socotesc că persoanele iubitoare de animale, care își asumă asta sunt speciale