Dimineata, noapte, nici eu nu stiu ce mai e, nu pot sa dorm, nu pot nici sa stau treaz. Am visat ceva ciudat, nici nu imi mai aduc aminte ce. Stiu doar ca erai si tu acolo, frumoasa ca intotdeauna. E intuneric si ma plimb pe langa fosta noastra casa, norii parca incearca sa zugraveasca chipul tau si nu stiu daca au reusit...poate ca da, poate ei au reusit sa te vada asa cum eu nu am reusit, sau poate am gresit, uitand deja chipul ce mi-a fost drag, sau poate e intunericul. Intunericul care ne era candva protector ma macina acum, nu imi mai ingana somnul. A observat si el ca ceva lipseste. Nu stiu cat de real suna, dar imi este dor de noptile de atunci; spun atunci de parca totul s-a intamplat acum multi ani si totusi, totusi au trecut doar sase zile, sase nopti, sase lacrimi. Sufletul si inima incep sa se goleasca, nu prea imi pasa, doar particica aceea a ta nu vreu sa dispara. Imi este teama sa nu uit chipul tau, vocea ta, privind doar poze si ascultandu-te cum imi vorbesti din departare. Imi este teama de singuratatea pe care o iubeam inainte. Ma plimb, ma plimb si nu stiu unde merg, de fapt ce conteaza, important e doar sa iti pastrez imaginea vie, chiar daca ar insemna sa ma trezesc in fiecare noapte si sa strabat acelasi drum pe care il strabateam impreuna, de atatea ori. Drumul nu mai este la fel, e atat de pustiu fara vocea ta, doar timpul mai trece la fel de repede ca atunci, doar ca atunci regretam, iar acum trecerea timpului imi alina dorul. Nu stiu cum, simt ca incep sa te dezamagesc, barbatul puternic pe care l-ai lasat in urma incepe sa moara, se intoarce in lumea care l-a creat, o lume a umbrelor, a soaptelor, un taram al minciunii. Lumina fiecarei lumanari imi aduce aminte de tine, cafeau din dimineata desi nu e la fel de buna ca a ta, imi aduce si ea aminte de tine. Totul e plin de tine, de parfumul tau, de soaptele tele, doar eu...doar eu nu mai sunt acelasi, doar eu nu mai am particica din tine pe care o aveam, doar eu...dar tu...eu sunt singur, eu nu mai sunt eu.