Mă trezește mârâitul lui Max. Așa face el, nu latră, scoate doar un rârâit ușor din gât.
Fșș! Fșș!...Fșș! Fșș!
Pașii pe care îi aud pe frunzele moarte ale pădurii mă pun în alertă. E toamnă, târziu si solul e acoperit de un strat gros de frunze pe care se aude orice pas. Pipăi cu atenție pistolul mitralieră, ca să nu fac zgomot. Încărcătorul cu treizeci de "boabe" este la locul lui. Asta mă încurajează, mă face să cred că pot înfrunta orice provocare.
Fșș! Fșș!
Se apropie. Mă răsucesc cu grijă în direcția de unde se aud pașii. Nu reușesc să văd nimic în afara formelor fantomatice ale copacilor din jur, estompate și acestea de noaptea târzie.
Max hârâie în continuare în surdină, ca un câine grănicer ce este prin formare și aptitudini.
Fșș! Fșș!
Colegul meu, Jurubiță, un băiat de prin regat, doarme liniștit în patul gros de frunze pe care îl pregătisem de când am intrat în pază. Nu prea regulamentar, însă suntem doar doi militari în termen, nu avem noi mari veleități de soldați. Îi dau un cot, usor. Se trezește buimac și înainte să spună ceva îl atenționez să asculte.
Fșș! Fșș!
Stăm amândoi cu ochii măriți de efortul de a vedea infractorul care se apropie. Pentru asta am fost instruiți dar acum nu mai suntem siguri că putem face față. E foarte aproape, iar deodată liniște. Oare ne-a văzut?
-Stai! Cine-i?
Până și pe mine m-a înfiorat sunetul vocii mele răsfrânt de ecou în toată pădurea.
-Hauu! Hauuuu!
Urletele neomenești se depărtează intr-un mare vacarm, cu Max plecat intr-o urmărire furibundă.
-'rar a dracului de vulpe! se descărcă Jurubiță de tensiunea acumulată, in timp ce asigura arma.
-Lasă mă, mai bine așa decât să fie ceva real.
Ne cuibarim din nou în "culcuș" dar fără speranța de a mai adormi. E ora 3. In scurt timp ne vine schimbul. A mai trecut un serviciu de pază la frontiera de stat a R.S R.