Incercam sa privesc cerul..inimii mele, sa deslusesc sensul stelelor pe care le simteam sclipind acolo.As fi vrut sa aflu care dintre ele a inceput sa lumineze cand te-am intalnit pe tine si care a inceput sa palpaie orbita de stralucirea ei.
Lumina ta ma inunda si ma coplesea. Stiam ca fara ea, celelalte stele s-ar cufunda tacute si reci in uitare. Vroiam sa inteleg cine esti. De ce simteam ca te stiu dintotdeauna, ca din lumina ta ma hranisem pana atunci fara sa ma intreb de unde se revarsa? Ma multumisem cu franturi de stele, cu sclipiri fugare pe care le confundam cu tine. Rataceam printre ele fara sa stiu ca, de fapt, te cautam. Zambeam fiecarei scanteieri, nestiind la care trebuia sa ma opresc fara teama de a o pierde intr-un nor de indoiala.
Si te-am intalnit! Nu stiam de ce astrii straluceau mai tare insa eu nu puteam sa-i mai simt. O altfel de caldura imi inunda sufletul, altfel de lumina imi orbea simturile: Stralucirea totala, primordiala a iubirii finale!
Atunci am inteles. Eram impreuna dintotdeauna, trebuia doar sa ne regasim, sa (ne) recunoastem. Tu erai soarele, absolutul pe care-l cautam fara sa stiu, pe care-l simteam fara sa-l pot defini...Si eu eram cerul...