pianul clăpăcește în ecou
și soarele într-un cavou îl varsă.
l-îmbracă și-l slăvește pe erou,
el, al luminii veșnică paiață.

și merge peste norul somnoros
pianul, cu ecoul cel măiastru-
deschide ușa spre sezon ploios
și prinde norul într-un nou căpăstru.

și zboară-n ceasul nopții cel dintâi,
sperând ca ploaia-n zori să biruiască,
dar stelele sunt prinse-n mătrăguni
și dulcea lor otravă o revarsă.

pianul clăpăcește în ecou
și clopotul spre zori de zi se-mbată.
împinge lumea spre un nou sezon
dar iarna nici astăzi nu ne iartă.

cum să te las, când nu mai poți, iubire,
să pleci prin noapte singură-napoi ?
mai e puțin din ce-i să se deșire :
dă-mi brațul - ne întoarcem amândoi.