Imprudent am pus culorile în morișcă
Și le-am învârtit,
Le-am învârtit până la alb.
S-au dus de-a valma anii,
Amintirile, visele
Într-un tărâm de o culoare fără culoare.
Am vrut să mă opresc puțin, să strig la ele,
Dar și strigătul s-a oprit în cascadă.
Torentul mi-a luat cuvintele neauzite
Și le-a târât în marele infinit al mișcării.
O pălărie de paie, uitată la cișmea,
Și plânsul meu de-acasă, s-au învârtit până la alb.
Un ghiozdan cu manuale,
În timp ce căscam gura la vitrină,
Șterpelit de cineva, s-a învârtit până la alb.
Vecinul bătut cu varga, la gardul cu sârmă ghimpată,
De soția lui geloasă,
S-a învârtit până la alb.
Întâia senzație de înot și întâia probă de înec
La ștrandul Bivol, s-au învârtit până la alb.
Rândunica mirosind a ploaie, și albina a fagure,
Ticăind în palmă,
S-a învârtit până la alb.
Hei, carusel, cu căișori de lemn în horă,
Prinde mai repede,
Mai repede ceea ce se perindă.
Literele ce le-am citit la Democrit, în tinerețe,
Și scenele văzute în dramele lui Shakespeare,
Amestecă-le într-o panoramă de umbre.
Palide umbre au rămas toți anii mei,
Și acelea abia înțelese de mine însumi.
Am alergat să desprind adevărul de minciună,
Fără să știu că ele dorm împreună,
Și numai când se scoală din pat,
Observă că sunt personaje diferite.
Urnește-te, carusel, încă o dată,
Memoria mea cu greu mai reține ceva,
Cum nu mai reține nimic floarea-soarelui
De lângă drum,
Bătută de arșițe și ploi,
Sprijinindu-se în cârja ei subțirică
Și cu dinții semințelor căzuți în pământ.