Bolnavă de gânduri ce-mi trec prin minte
În pat, răscolită și fără cuvinte
Pe scaun, în baie sau pe malul mării
Ridic o sprânceană în ceasul mirării.

Doar pentru zbor, privesc în oglindă
De șolduri și umeri el să mă prindă
Suava lumină îmi scaldă dorința,
Minutele lungi aștern suferința.

Mă uit îndelung cu ochii închiși
El scoate un sunet, privește pieziș
E jad sau cărbune, totuna îmi zic,
În palmele fine ușor mă ridic.

Haiku-mi citește mereu când adorm,
O rimă-nțeleasă de mine în somn;
Haiku-i citesc și eu, când și când,
Cu flori de cireș, petale, pământ.

Paralel ne succedem, paralel conversăm
Față-n față privim cum ne conturăm,
Spate-n spate simțim furia de-afară
Când discul de lună, profilat, ne doboară.

E noapte târziu și totuși se pare
Că stelele-mbracă luna cu soare;
Din aura lui îmi absorb infinitul,
Din trupul meu gol desenează sfârșitul.

Copiii din noi își spun iar povești,
Dansează de mână în taine grecești,
Obrajii lipindu-și savoarea candidă,
În leagănul minții, în mintea perfidă.

Pe geamul neșters se scurge lumină,
Lovește-n pervaz, adânc, luna plină;
Trăim amândoi fantezia perfectă,
Trăim amândoi într-o siluetă.

Și sus, cât mai sus, mă-nalț obosită,
Dorind să-i ating fruntea mâhnită,
Iar jos, cât mai jos, plonjează direct
Întrebarea greșită, răspunsul corect.

Mă-ndoi într-un ghem, m-acoperă-n el,
Mă-nvăluie brusc, ca-ntr-un șrapnel,
Și dacă tresar, nu mai aud
Evantaiele blânde pe părul meu ud.

Așa că rămân poticnită-n iubire,
În dulcea poveste trăită-n neștire.
M-aude,-i răspund, îl aud, îmi răspunde,
M-ascund, mă găsește, îl găsesc, se ascunde.

Nu este magie, nu este poveste,
Este doar ce a fost și încă mai este.
Între noi, sub noi, peste noi, contemplați,
Un vitreg suspans, doi corali conservați.