ea la marginea nopții
când gândurile nu mai șoptesc
încearcă să-și coloreze iubirea
cu câteva cioburi de speranță…
își aprinde o tigară
și-și reține gândul
aplecandu-se să culeagă stele
rănite de perfida lună.
aerul timid de beat
se prăbușește în jurul ei peste pereții durerii
proaspăt spoiți cu vreo iubire.
ea la capătul nopții
când stelele plâng raze acre de țărână
peste visele absurde ale vieții
morții încep să danseze ridicol
prin sufletu-i luminescent…
ea la marginea speranței unde
se termină noaptea…
plânge speriată
lacrimi de fier și de argint
așternându-și gândurile reținute
într-o beznă fără fire în care se scaldă
splendidul ei trup…
splendidul ei suflet…
în care se scaldă…ea.