TIC-TAC

buza ta de sus arcuind și suprapusă
în cadrane paralele
cu buza cănii mele cu vin roșu de Oltre Po
este ceea ce aș picta dacă mi-ai cere
să-ți arăt cât mi-e dor

versul al doilea dintr-o poezie neterminată
și teiubesc-ul inerent
închise împreună într-o cutie transparentă
sunt bagajul meu după care tânjesc – uitat
într-o cazarmă în Via Appia și aș vrea
doar să știi: îmi lipsești și
erai vitală – ceea ce înseamnă că un pic am murit

parfumul sărutului seara și dimineața
mi-ar fi after-shave-ul potrivit după cât de
bine mă bărbierește pe obrazul nevăzut de oglinzi
briciul secundarului ostil: tic – eu aici
tac – tu acolo… și iar…!
_________________


ALTFEL

mai degrabă scornim blesteme, injurii, jurăminte noi
decât rugăciuni

milenii de artă glorificând instincte –
porniri belice, sex, lăcomie, acumulare și distrugere
– n-au fost de ajuns pentru a ne face mai buni
obsesii perene au rămas
violența, răzvrătirea, orgasmul multiplicat
va trebui să căutăm o formă de artă nouă
nu știu, super-abstractizând emoții înalte?!

nici din cuvinte nu va izvorî lumină
nu le creștem ca pe ființe egale cel puțin
le ținem în sclavie
le exploatăm… până și sunetele, culorile
le ținem în lanțuri, docile să ne laude
să ne excite, să ne slăvească intențiile

altfel nu știu…
_______________

POEZIA

vine ca o vindecare
de blesteme, de balans amețitor spre buza ceasului
în pasta ei mă scufund să plâng
să lepăd fricile – când îmi rămân mici și
mă strâng; să iubesc
să-mi zidesc Ană docilă și musai frumoasă
să mor și să mă nasc
cu o frecvență uluitoare
să-mi îmblânzesc durerile de oase
să-i dau de înțeles iertării cât
mi-e dragă
și Domnului să-i trimit mustirea nouă
a ierbilor din inima mea
să-i fac Morții curte
să-i las indecisului Mâine un surâs
salutul meu în treacăt, în poziție de zbor
și în același timp de reverență