Trebuie să spun cuiva
cum își face loc sărutul tău
între șoldurile mele
cum își crește înăuntru
rădăcină vicleană
mătăsoasă
încolăcindu-se ca o iederă
cum îmi desparte coapsele
împământenindu-se
cu toate câte le are
cu sulițe
și mângâieri
gemând
zvârcolindu-se
și sorbindu-mi roua
prelinsă pe glezne
perseverent
cu înghițituri mici
până când pântecul meu
se împurpurează rotund
se rotește în sine
și izbucnește în floare
lăsându-se sfâșiat
cu ardoare
ca hârtia
unui dar de Crăciun