Iarnă în sufletele noastre verticale,
Prea multă ură și prea multe zboruri.
Ne pierdem prea mult timp în clipe orbitale
Și nu vedem că plouă pe decoruri.

Prea multă iarnă s-a depus pe cai,
Atâta groază și atâta disperare.
Vezi un buton pe care scrie:”Stai!”
Și apăsarea trece-n întrebare.

Ciudate gânduri îți mai trec privirea,
Sunt poate de iubire, spuse prea demult.
Pe ele stă trufașă amintirea
Pasiunii mele ca obiect de cult.

O iarnă mai străină nu există!
Vrea ca un vid de doruri să mă-ngroape.
Zăpada ei mă vede și e tristă,
De tine prea departe, când aproape.

Stăm ca doi mimi pierduți în gesturi moarte,
Ne studiem cu fulgii din ogradă.
Tu mă întrebi de ce stau într-o parte,
Eu îți răspund că nu am ochi sa vadă.

Ce iarnă albă mi-a orbit tăcerea!
Au înghețat cuvintele și-s goale.
Teatrul e gol, doar el cu amintirea,
Actori, doar sufletele noastre verticale.