Nici nu te-ai aranjat bine în acele de insectar ale uitării,

că cineva dă înapoi limbile ceasului. Amintirile.

O mulțime de ființe care dau năvală în tine,

care intră și ies… Și tocmai când să treci de cireș,

să te prefaci că nu l-ai văzut și să mergi mai departe,

cineva te trage de mânecă.

Un copil abia întors din războiul cu fluturii.

Copilul cireșului. Un copil întors victorios

din țara făgăduinței, din îmbrățișare.

În timp ce chipul mamei se amestecă

printre culorile stinse ale amurgului.

În timp ce mâinile ei își fac de lucru în depărtarea

grădinii,

în albastru. Cu soarele pe gură, ea mă trezește

încă înainte de răsărit, de teamă ca dimineața

să nu mi-o ia înainte prin copaci sau prin cuiburile

păsărilor,

de teamă ca dimineața să nu ajungă înaintea mea la fântână.

Numai paharele rămase pe masă sunt stinse…

Paharele rămase aici oare din care pricină?

Să-mi vorbească? – ele, care au uitat să vorbească?

Și, ca și cum tăcerea lor nu m-ar arunca de-a dreptul în

pulbere,

o hârcă din vecini mă invită la funeraliile narciselor,

câțiva oameni de-a dreptul scorburoși –

niște morminte vorbitoare – vor să-mi spună ceva

într-o limbă pe care nu o cunosc,

o pasăre pusă la frac strigă la mine din clopotniță.

Din clopotnița gândului. Tocmai de acolo

de unde visam să salvez, într-o bună zi, lumea.

Aripa ei înmuiată în noapte îmi atinge chiar și acum

mâna scriitoare, cuneiformele. Orizontul…

Numai că eu deja am dat de urma himerei!

A fericirii, himera care a scris istoria lumii.

De fapt, de când am dat de urmele ei,

de urmele secrete ale fericirii, eu o țin în permanență în

viață,

dovadă acest copil care culege cireșe pentru ea,

dovadă sărutul prințesei care aruncă în aer toate capcanele

clipei. Dovadă floarea de cireș care străbate întunericul…

Care străbate întunericul până la mine

și pe care întunericul n-a biruit-o!