Þi-am spus, ți-am spus. Să nu care cumva să te prefaci că ai uitat sau că nu ți-aș fi spus vreodată! Și chiar de-ai face-o, țin să te anunț că și-au spus și alții. Că ai ghinion.
Am avut și eu ochi să văd și urechi să aud. Am simțit ghinionul strecurându-ți-se în casă, instalându-se comod în fotoliul tău preferat și sorbindu-ți zilele delicat, cu înghițituri mici, ca un adevărat gentleman. S-a manifestat mereu cu discreție, evitând să iasă la lumină, mereu cu un zâmbet ușor în colțul gurii însoțindu-te și păzindu-te părintește, să nu cazi cumva în plasa pe care norocul ți-o putea întinde. Și l-ai văzut și tu, l-ai cărat în spate, l-ai hrănit și l-ai îmbrăcat bine, dar nu ai vrut niciodată să îi accepți existența, nu l-ai recunoscut, l-ai ignorat ca pe un copil sărman, ți-ai bătut joc de credința sa în tine, cum de-ai putut, om fără inimă ce ești?
Þii minte ziua aceea în care te credeai stăpân peste propria-ți viață, conducător absolut asupra unui mărunt teritoriu interior, acea de-atunci blestemată zi în care ai căzut brutal și te-ai zbătut și-ai plâns și-ai întrebat iarăși și iarăși de ce, de ce? De parcă n-ai fi știut că totul începuse cu mult înainte, cu luni de zile înainte, acea pregătire-complot-combinație ascunsă pe care n-ai avut ochi să o vezi, n-ai vrut să ai ochi să o vezi, o, dar tu știai, simțeai, bănuiai și totuși n-ai făcut nimic. Doar el ți-a fost alături, te-a susținut și te-a mângâiat, ți-a dovedit din nou că oricât de rău te-ai purta cu el nu te va părăsi. Gândește-te la acea zi, la acea zi neagră ca lumina neprimită a ochilor scoși sub pleoape cicatrizat-lipite, gândește-te la acea lovitură pregătită minuțios de multă vreme, a cărei putere se-adunase-ncet-încet și se cristalizase toată pe-un moment fără egal, judecă și-amintește-ți de toate semnele anterioare, de bucurii insuficient mințite, de indiferență prost mascată și plecări terminate la ore foarte târzii în noapte, la încrederea absurdă, ilogică, grețoasă de care plin erai, de spate-ntors și musafiri eterni, de bisericuțe, zâmbete ascunse și tăceri grele ce te-ntâmpinau, cum de nu le-ai văzut, cum de nu le-ai disecat? El și-a făcut dovadă de prezență-n tine, și-a semnat conștiincios condica-n fiecare zi și-un pic supărat se retrăgea mereu în tine-adânc dar munca neuitându-și-o, măcinând timpul cu folos, răstignit uneori prin cotloanele pieptului, ușor apăsător, decimând crononi și țesând umbre de nenoroc subtil. Dar l-ai privit cu ochii închiși și te-ai prefăcut că nu există, și de la o vreme nu i-a mai păsat.
Și dacă nu ți-aș fi spus, și dacă nu te-aș fi avertizat, și dacă semnele n-ar fi fost acolo, zi de zi, acum poate că te-aș fi compătimit. Dar nu e cazul, căci numerele de la Loto niciodată nimerite, peticele de gheață ce puneau piedici, cărămida scăpată pe picior, copiuța căzută între rânduri, iubirea cu gâtul troznind deodată, lanțul de la bicicletă sărind la intrarea în intersecție, mașina roșie ce izbește-n toiul nopții, palmele vieții și coșmarele ce persistă din copilărie, toate astea vorbesc și strigă și tu nu le-nțelegi.
Dar poți încă sta liniștit, căci pe mine încă nu m-a corupt musafirul tău obscur dar, vai, atât de convingător. Nu-i așa că mă crezi? Da? Mă gândeam eu... că ți-am spus degeaba.
Naivule!