Date

Le Prieuré de Sion ― societate secretă fondată în 1099 ― este o organizaÈ›ie reală. ÃŽn 1975, în cadrul Bibliotecii NaÈ›ionale din Paris au fost descoperite o serie de suluri de pergament, denumite apoi Les Dossiers Secrets, în care erau menÈ›ionate numele unor membri ai acestei organizaÈ›ii, printre care Sir Isaac Newton, Sandro Botticelli, Victor Hugo È™i Leonardo da Vinci.

Opus Dei este o congregație catolică de o pietate ferventă, recunoscută de Vatican, care a stîrnit de curînd controverse ca urmare a relatărilor despre utilizarea unor tehnici de coerciție și spălare a creierelor și cu privire la o practică periculoasă cunoscută sub numele de "mortificare corporala". În 2002, Opus Dei a finalizat construirea unui Sediu Central Național în valoare de 47 milioane de dolari, pe Lexington Avenue, la numărul 243, în New York.
Toate operele de artă, obiectivele arhitecturale, documentele și ritualurile secrete menționate în această carte sînt reale.



Prolog

Muzeul Luvru, Paris
22.46

Renumitul custode Jacques Saunière se împletici pe pardoseala Marii Galerii a muzeului. Se repezi la cel mai apropiat tablou pe care-l zări, un Caravaggio. Se prinse de rama aurită È™i apoi bătrînul de È™aptezeci È™i È™ase de ani trase de ea pînă ce o desprinse de pe perete È™i se prăbuÈ™i cu pînza la piept.
După cum anticipase, un grilaj de fier bubui în apropiere și blocă intrarea în galerie. Parchetul se zgudui. Undeva, departe, o alarma începu să țiuie.
Custodele rămase întins pe jos o clipă, încercînd să-și recapete suflul și să decidă ce are de făcut în continuare. "Sînt încă în viață." Se trase într-o parte de sub pînză și privi în jur, în căutarea unui loc în care să se ascundă.
O voce răsună, cutremurător de aproape:
― Nu miÈ™ca!
În patru labe, custodele încremeni. Ușor, cu mișcări lente, își întoarse capul.
La nici cinci metri distanță, dincolo de poarta închisă, atacatorul ― care avea o constituÈ›ie robustă, îl privea printre gratiile de fier. Era înalt È™i lat, cu pielea albicioasă, de parcă ar fi fost a unei fantome, È™i părul rar, alb È™i el. Ochii lui aveau irisul roz È™i pupila roÈ™ie-vineÈ›ie. Albinosul scoase un pistol din buzunar È™i, printre barele de fier, îl îndreptă spre custode.
― N-ar fi trebuit să fugi, spuse acesta cu un accent greu de identificat. Acum, spune-mi unde e!
― Þi-am spus deja, bîigui bătrînul È™i îngenunche umil pe podea. Habar n-am despre ce vorbeÈ™ti!
― MinÈ›i!
Omul îl privea fără să i se clintească un mușchi măcar; singura licărire de viață părea a fi sclipirea din ochii lui roșii.
― Tu È™i confraÈ›ii tăi aveÈ›i ceva ce nu vă aparÈ›ine, adăugă.
Custodele simți cum un val de adrenalină i se revarsă în vene.
"Cum e posibil să știe asta?"
― Iar în noaptea asta va reveni în mîinile posesorilor lui de drept. Spune-mi unde e ascuns, È™i te las în viață.
Albinosul își îndreptă arma spre țeasta bătrînului:
― E un secret pentru care merită să mori?
Saunière abia mai putea respira.
Matahala își lăsă puțin capul pe umăr, privind în lungul țevii, gata să tragă.
Custodele își ridică mîinile în semn de apărare:
― AÈ™teaptă... È™opti el. ÃŽÈ›i voi spune tot ce vrei să È™tii.
Apoi rosti lent, cu grijă, cuvintele pe care le repetase de atîtea ori înainte, minciuna pe care o pregătise de mult... și pe care se rugase să nu fie vreodată nevoit s-o spună.
Cînd isprăvi de vorbit, atacatorul său zîmbi încîntat.
― Da. Este exact ceea ce mi-au spus È™i ceilalÈ›i.
Saunière încremeni. CeilalÈ›i?
― I-am găsit È™i pe ei, rînji Albinosul. Pe toÈ›i trei. Tu mi-ai confirmat ce mi-au spus ei.
"Nu se poate!" Adevărata identitate a custodelui, ca È™i identitățile celor trei seneÈ™ali, era aproape la fel de sfîntă ca È™i secretul pe care îl păstrau. Acum Saunière își dădu seama că, respectînd procedura strictă, seneÈ™alii îi serviseră individului aceeaÈ™i minciuna înainte de a-È™i găsi sfîrÈ™itul. AÈ™a cerea protocolul.
Albinosul își aținti din nou arma:
― După ce vei muri, eu voi fi singurul care È™tie adevărul.
Adevărul". ÃŽn aceeaÈ™i fracÈ›iune de secundă, Saunière își dădu seama cu oroare de realitate. "Dacă mor, adevărul va fi pierdut pentru totdeauna." Instinctiv, sări într-o parte, încercînd să se adăpostească.
Arma bubui și custodele simți o arsura atunci cînd glonțul îi pătrunse în stomac. Căzu cu fața în jos... chircindu-se de durere. Cu mișcări încete, se rostogoli și își privi atacatorul printre gratii.
Pistolul era îndreptat spre capul său.
Își închise ochii. În mintea lui, frica se împletea cu regretul.
Clicul sec al încărcătorului gol răsună de-a lungul galeriei.
Saunière deschise ochii.
Albinosul își cercetă arma, aproape amuzat. Își duse mîna la buzunar, după un alt încărcător, dar păru că se răzgîndește și privi calm spre abdomenul custodelui:
― Eu mi-am terminat treaba aici.
Bătrînul se uită în jos și văzu gaura pe care o lăsase glonțul în pînza albă a cămășii. Era înconjurată de un inel sîngeriu, la cîțiva centimetri sub stern. Stomacul. Cu cruzime parcă, glonțul îi ratase inima. Ca veteran al războiului din Algeria, custodele știa ce moarte lentă și cumplită îl aștepta. Timp de cincisprezece minute, acizii din stomac i se vor scurge în cavitatea toracică, otrăvindu-l încetul cu încetul, din interior.
― Durerea e un lucru bun, monsieur, spuse Albinosul, după care dispăru.
Rămas singur acum, Jacques Saunière își îndreptă din nou privirea spre poarta de fier. Rămăsese captiv aici, înăuntru, iar uÈ™ile nu aveau să se deschidă decît după cel puÈ›in douăzeci de minute. Pînă atunci însă, el va fi mort. Cu toate acestea, spaima care îi strîngea inima era cu mult mai rea È™i mai puternică decît frica de moarte.
"Trebuie să transmit secretul."
Ridicîndu-se cu greu în capul oaselor, gîndul îi zbură spre cei trei confrați ai săi, asasinați... la generațiile dinaintea lor... la misiunea care le fusese încredințată.
"Un neîntrerupt lanț al cunoașterii."
Iar acum brusc, în ciuda tuturor precauÈ›iilor... în ciuda tuturor masurilor de prevedere... Jacques Saunière rămăsese unica verigă în viață, singurul păstrător al unuia dintre cele mai mari secrete care au existat vreodată.
Deși tremura, izbuti să se ridice în picioare.
"Trebuie să găsesc o cale..."
Era închis în Marea Galerie È™i în lumea întreagă exista doar o singură persoană căreia îi putea preda È™tafeta. Saunière privi în jur, la zidurile luxoasei sale închisori. Unele dintre cele mai cunoscute tablouri din lume păreau să-i surîdă, asemenea unor vechi È™i dragi prieteni.
Crispîndu-se de durere, își adună forÈ›ele È™i se strădui să-È™i limpezească mintea. Sarcina disperată de care trebuia să se achite urma să-i solicite ― È™tia bine acest lucru ― fiecare secundă care-i mai rămăsese din viață.


1

Robert Langdon se trezi cu greu.
ÃŽn întunericul din cameră suna un telefon ― un sunet subÈ›ire, nefamiliar. Bîjbîi pe noptieră È™i aprinse veioza. ÃŽÈ™i miji ochii È™i privi în jur: un luxos dormitor în stil renascentist cu mobilier Ludovic al XVI-lea, fresce È™i un pat uriaÈ™ din mahon, cu baldachin.
"Unde mama naibii sînt?!"
Pe halatul de baie, agățat de unul dintre stîlpii patului, erau brodate trei cuvinte: "HOTEL RITZ, PARIS".
Încet, ceața începea să se risipească.
Ridica receptorul:
― Alo?
― Monsieur Langdon? spuse o voce de bărbat. Sper că nu v-am trezit!
Buimac, căută ceasul de pe noptieră. Era 12.32. Noaptea. Nu dormise decît o oră, dar se simțea de parcă trecuse deja în lumea drepților.
― Vă sun de la RecepÈ›ie, monsieur. ÃŽmi cer scuze că vă deranjez, dar aveÈ›i un oaspete. Insistă că este vorba despre o problemă urgentă.
Încă nu reușise să-și revină de-a binelea. "Un oaspete?" Privirea îi căzu pe un fluturaș mototolit care se afla la capătul patului:

"UNIVERSITATEA AMERICANÃ DIN PARIS
are plăcerea de a vă oferi
O SEARÃ CU ROBERT LANGDON,
PROFESOR DE SIMBOLISTICÃ RELIGIOASÃ,
HARVARD UNIVERSITY".

Langdon mormăi ceva ininteligibil. ConferinÈ›a din seara asta ― o prezentare însoÈ›ită de diapozitive despre simbolismul care se ascunde în structura Catedralei din Chartres ― atinsese, probabil, cîteva puncte sensibile în rîndul publicului. Probabil că vreun specialist cucernic îl urmărise È™i voia să înceapă acum o dispută.
― Regret, spuse în receptor, dar sînt foarte obosit È™i...
― Mais, monsieur, insistă recepÈ›ionerul, coborîndu-È™i vocea pînă la nivelul unei È™oapte presante: Oaspetele dumneavoastră este o persoană foarte importantă!
Langdon nu se îndoia cîtuși de puțin. Cărțile lui despre pictura și simbolistica religioasă îi aduseseră o nedorită celebritate în lumea artei, iar cu un an în urmă, implicarea sa într-un incident petrecut la Vatican și puternic mediatizat îl propulsase în lumina reflectoarelor. De atunci, șirul pretinșilor istorici și al specialiștilor autodeclarați care-i băteau la ușă părea a nu se mai sfîrși.
― Dacă sînteÈ›i amabil, spuse Langdon străduindu-se să păstreze un ton politicos, notaÈ›i dumneavoastră numele È™i numărul de telefon al respectivului domn È™i comunicaÈ›i-i că voi încerca să-l contactez înainte de a părăsi Parisul, marÈ›i! Vă mulÈ›umesc!
Și închise, înainte ca recepționerul să mai apuce să spună ceva.
Ridicîndu-se în capul oaselor, se încruntă la broÈ™ura informativă destinată clienÈ›ilor, pe a cărei copertă scria mare: "DORMIÞI CA UN PRUNC ÃŽN ORAȘUL LUMINILOR. RELAXAÞI-Và LA RlTZ, ÃŽN PARIS". ÃŽÈ™i întoarse capul È™i privi oglinda care acoperea aproape în întregime peretele de vizavi. Chipul care îl privea de acolo părea a fi al unui necunoscut ― ridat È™i obosit.
"Chiar ai nevoie de o vacanță, Robert!"
Anul care trecuse își lăsase puternic amprenta asupra lui și imaginea din oglindă o arăta perfect. Ochii lui, de un albastru viu de obicei, erau acum tulburi și melancolici. Bărbia cu gropiță la mijloc era acoperit de un început de barbă. În jurul tîmplelor, firele cărunte se înmulțiseră, începînd să-i acopere părul des, aspru și negru. Deși colegele lui susțineau că firele argintii nu făceau decît să-i sporească aerul intelectual, el, unul, se cam îndoia...
"Dacă m-ar vedea acum cei de la Boston Magazine...!"
Luna trecută, spre iritarea lui, publicaÈ›ia îl situase în rîndul celor mai interesante zece personalități ale oraÈ™ului ― o onoare mai degrabă dubioasă, care-l transformase în È›inta ironiilor È™i înÈ›epăturilor din partea colegilor de la Harvard. ÃŽn seara aceasta, la aproape cinci mii de kilometri de casă, articolul respectiv fusese dezgropat È™i readus în actualitate pentru a-i bîntui seminarul.
― Doamnelor È™i domnilor, rostise moderatoarea în faÈ›a publicului care umpluse pînă la refuz Le Pavilion Dauphine, din cadrul Universității Americane din Paris. Oaspetele nostru din această seară nu mai are nevoie de nici o prezentare. Autor a numeroase cărÈ›i, printre care Simbolistica sectelor secrete, Arta Illuminati È™i Limbajul pierdut al ideogramelor, a scris totodată una dintre cele mai importante lucrări în domeniul iconologiei religioase ― È™i nu exagerez deloc spunînd acest lucru; mulÈ›i dintre dumneavoastră studiaÈ›i la orele de curs după manualele sale.
Studenții din public încuviințaseră entuziaști.
― Mă gîndisem ca în această seară să-l prezint inspirîndu-mâ din impresionanta sa autobiografie. ÃŽnsă, continuase moderatoarea aruncîndu-i o privire jucăușă, o persoană din public mi-a oferit o sursă de inspiraÈ›ie mult mai... interesantă, dacă-i pot spune aÈ™a.
Și scosese la vedere un exemplar din Boston Magazine.
Langdon se crispase. "De unde mama naibii a făcut rost de chestia asta?"
Moderatoarea începuse să citească fragmente din articol, iar el nu știuse cum să se afunde mai adînc în fotoliul pe care stătea. După treizeci de secunde, publicul rîdea, iar femeia nu dădea semne că ar vrea să se oprească.
― Iar refuzul domnului Langdon de a vorbi despre neobiÈ™nuitul rol pe care l-a jucat anul trecut, în Conclavul de la Vatican, i-a adus noi puncte în clasamentul celor mai interesante personalități. Ce ziceÈ›i, doriÈ›i să aflaÈ›i È™i alte amănunte?
Publicul aplaudase.
"S-o oprească cineva!" se rugase el atunci cînd femeia începuse să citească din nou.
"― DeÈ™i profesorul Langdon ar putea fi considerat o frumuseÈ›e mai puÈ›in izbitoare decît unii dintre laureaÈ›ii noÈ™tri mai tineri, acest universitar de patruzeci È™i... de ani are în mod cert o alură de intelectual rasat. PrestanÈ›a îi este subliniată de o voce baritonală, neobiÈ™nuit de joasă, pe care studentele sale o descriu ca fiind «ciocolată pentru urechi»."
Sala izbucnise în rîsete.
Langdon se silise să afiÈ™eze un zîmbet stînjenit. Știa ce urmează ― o frază ridicolă despre "Harrison Ford în sacou Harris" ― È™i, fiindcă în această seară crezuse că poate îmbrăca iarăși în siguranță sacoul respectiv È™i puloverul pe gît marca Burberry, se hotărîse că trebuie să treacă la acÈ›iune:
― MulÈ›umesc, Monique, îi spusese el È™i, ridicîndu-se brusc, o invitase elegant să coboare de pe podium. Boston Magazine are un gust prea pronunÈ›at pentru ficÈ›iune.
Apoi se întorsese spre public cu un oftat din adîncul pieptului:
― Iar dacă aflu care dintre dumneavoastră i-a oferit articolul acela, deportarea vă aÈ™teaptă!
Oamenii izbucniseră din nou în rîs.
― Ei bine, prieteni, după cum È™tiÈ›i, în această seară vom vorbi despre puterea simbolurilor...
Þîrîitul subțire al telefonului se auzi iarăși în întuneric. Scrîșnind un "de necrezut" printre dinți, Langdon ridică receptorul:
― Da?
Așa cum bănuise, era tot recepționerul:
― Domnule Langdon, vă rog să mă scuzaÈ›i. V-am sunat pentru a vă informa că oaspetele acela se îndreaptă chiar acum spre camera dumneavoastră. Am crezut de cuviință că e bine vă anunÈ›.
Profesorul se trezise de-a binelea:
― AÈ›i trimis pe cineva spre camera mea?!
― ÃŽmi cer scuze, monsieur, dar o persoană de acest rang... nu-mi pot asuma autoritatea de a-i interzice să vină.
― Dar cine este omul acesta?
Recepționerul închisese însă.
Aproape în aceeași clipă, în ușă se auzi o bătaie nerăbdătoare.
Nu foarte în largul lui, Langdon coborî din pat; tălpile i se înfundară în mocheta groasă de pe podea. Își trase halatul de baie pe umeri și se apropie de ușă.
― Cine e?
― Domnule Langdon! Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră!
Engleza individului avea un accent puternic, ca un lătrat dur și autoritar.
― Sînt locotenentul Jérôme Collet. Direction Centrale Police Judiciaire.
"Poliția Judiciară?!" Langdon rămase o clipă tăcut; știa că DCPJ era corespondentul francez al FBI-ului din Statele Unite.
Fără a ridica lanțul de siguranță, întredeschise ușa doi centimetri. Chipul care îl privea de dincolo de prag era îngust și palid. Bărbatul părea extrem de slab și purta oficiala uniformă albastră:
― Pot să intru?
Langdon ezită, simțindu-se nesigur sub privirile șterse ale celuilalt:
― Despre ce este vorba?
― Mon capitaine are nevoie de experienÈ›a dumneavoastră profesională într-o problemă personală.
― Acum? bîigui profesorul. E trecut de miezul nopÈ›ii!
― GreÈ™esc dacă spun că în această seară aveaÈ›i programată o întrevedere cu directorul Muzeului Luvru?
Dintr-o dată, Langdon simÈ›i o uÈ™oară neliniÈ™te. Avusese, într-adevăr, stabilită o întîlnire cu apreciatul custode după seminarul din această seară, dar Saunière nu își făcuse apariÈ›ia.
― Nu, nu greÈ™iÈ›i. De unde È™tiÈ›i dumneavoastră acest lucru?
― Am găsit numele dumneavoastră în agenda domniei sale!
― Sper că nu s-a întîmplat nimic grav.
Agentul oftă greu și-i întinse prin ușă o fotografie.
Cînd văzu imaginea, Langdon încremeni.
― Fotografia aceasta a fost făcută acum mai puÈ›in de o oră. ÃŽn interiorul Muzeului Luvru.
Fără a-și dezlipi ochi de la imagine, profesorul simți cum repulsia inițială i se transformă într-o bruscă revărsare de mînie:
― Cine a făcut asta?!
― Sperăm că dumneavoastră ne veÈ›i ajuta să răspundem la această întrebare, È›inînd seama de cunoÈ™tinÈ›ele pe care le aveÈ›i în domeniul simbolisticii È™i de programata dumneavoastră întrevedere cu domnia sa.
Langdon se holbă la fotografie, cu oroare, dar și cu teamă. Imaginea era cumplită și extrem de bizară, deși îi dădea impresia unui déjà-vu. Acum mai bine de un an, primise o altă fotografie, a unui alt cadavru, și o solicitare similară. Douăzeci și patru de ore mai tîrziu, era cît pe ce să-și piardă viața la Vatican. Fotografia asta nu semăna deloc cu cea de atunci și totuși, ceva anume, în acest scenariu, părea ciudat de familiar.
Agentul se uită la ceas:
― Mon capitaine ne aÈ™teaptă, monsieur!
Profesorul abia dacă îl auzi; nu putea să-și desprindă privirea de pe fotografie.
― Simbolul de aici... È™i modul în care trupul lui este atît de straniu...
― PoziÈ›ionat? îi sugeră agentul.
Langdon încuviință, înfiorat:
― Nu-mi imaginez cine ar fi putut să facă aÈ™a ceva!
Agentul îl fixă încruntat:
― Nu aÈ›i înÈ›eles, domnule Langdon. Ceea ce vedeÈ›i în această fotografie... monsieur Saunière însuÈ™i È™i-a făcut asta.


2

Undeva, la un kilometru È™i ceva depărtare, individul albinos pe nume Silas trecu de poarta luxoasei clădiri de pe Rue La Bruyère È™chiopătînd. Brîul cilice cu È›epi pe care o purta în jurul coapsei îi intra în carne, È™i totuÈ™i sufletul lui era luminat de bucuria de a-L sluji pe Dumnezeu.
"Durerea e un lucru bun."
Ochii lui roșii cercetară holul de la intrare. Pustiu. Urcă scările în tăcere, cu grijă, să nu-i trezească pe frați. Ușa dormitorului lui era deschisă; încuietorile erau interzise aici. Intră și închise ușa după el.
Camera avea un aer spartan ― podea de scînduri, un dulap din lemn de brad È™i, în colÈ›, o saltea învelită în pînză de cort, care-i servea drept pat. Săptămîna aceasta era oaspete aici, dar în trecut, timp de mulÈ›i ani, fusese binecuvîntat cu un sanctuar similar în New York.
"Domnul mi-a oferit un adăpost și un scop în viață."
În aceasta seară, în sfîrșit, Silas era convins că a început să-și mai plătească din datorii. Grăbindu-se spre dulap, scotoci după telefonul mobil ascuns în sertarul de jos și formă un număr.
― Da? răspunse vocea unui bărbat.
― ÃŽnvățătorule, m-am întors!
― VorbeÈ™te! îi ceru vocea, care părea mulÈ›umită că-l aude.
― ToÈ›i patru sînt morÈ›i. Cei trei seneÈ™ali È™i... însuÈ™i Marele Maestru.
Urmă o scurtă pauză, ca pentru o mică rugăciune:
― Și presupun că ai obÈ›inut informaÈ›ia aceea.
― ToÈ›i patru au spus acelaÈ™i lucru. Independent unii de alÈ›ii.
― Și i-ai crezut?
― Asemănarea e prea mare pentru a fi doar o simplă coincidență.
Un ușor gîfîit entuziast se auzi în receptor:
― Excelent! Mi-a fost teamă că reputata lor discreÈ›ie s-ar putea adeveri.
― Perspectiva morÈ›ii este o motivaÈ›ie puternică.
― AÈ™a deci, acum spune-mi ceea ce trebuie să aflu.
Silas știa că informația pe care o smulsese de la victimele sale avea să constituie un șoc:
― ÃŽnvățătorule, toÈ›i patru au confirmat existenÈ›a unei clef de voûte... legendara "Cheie de boltă".
Auzi în receptor ușorul icnet provocat de surpriză și aproape că și simți exaltarea Învățătorului:
― Cheia de bolta... Exact aÈ™a cum am bănuit È™i noi.
Străvechile tradiÈ›ii spuneau că frăția crease o hartă în piatră ― la clef de voûte, "cheia de boltă" ― o tăbliță gravată ce dezvăluia locul în care se păstra, în mare taină, cel mai de seamă secret al... o informaÈ›ie atît de importantă, cu o asemenea forță, încît constituia însuÈ™i temeiul existenÈ›ei confreriei.
― Cînd vom avea cheia de boltă, spuse ÃŽnvățătorul, vom mai avea doar un singur pas de făcut.
― Sîntem chiar mai aproape decît vă închipuiÈ›i. Cheia de boltă se află aici, în Paris.
― ÃŽn Paris? Incredibil! E mult prea frumos ca să fie adevărat!
Silas îi povesti evenimentele din acea seară: cum toate cele patru victime, în clipa dinaintea morÈ›ii, încercaseră cu disperare să-È™i găsească salvarea vieÈ›ii lor păcătoase, dezvăluindu-i secretul. Fiecare îi spusese exact aceaÈ™i lucru: cheia de boltă era ascunsă în mod ingenios, într-un loc exact din interiorul uneia dintre cele mai vechi biserici din Paris ― L'Eglise de Saint-Sulpice.
― ÃŽntr-o Casă a Domnului! exclamă ÃŽnvățătorul. Cum își mai bat joc de noi!
― AÈ™a cum au făcut-o vreme de secole!
Învățătorul tăcu pentru o clipă, de parcă se aștepta să fie pătruns de acest triumf. Într-un sfîrșit, vocea lui se auzi din nou în receptor:
― Silas, ai făcut o faptă bună în ochii Domnului. Secole de-a rîndul am aÈ™teptat acest moment. Acum trebuie să-mi aduci tăbliÈ›a. Imediat. ÃŽn seara asta. ÃŽnÈ›elegi care este miza!
Silas știa că miza pusă în joc e inestimabilă și totuși ceea ce-i ceruse Învățătorul îi părea imposibil.
― Dar biserica aceea e o fortăreață! Mai cu seamă pe vreme de noapte. Cum voi putea intra?
Cu tonul încrezător al unui om extrem de influent, Învățătorul îi explică tot ce trebuia să facă.


Cînd închise telefonul, Silas deborda de entuziasm și de nerăbdare.
"O oră", își spuse, mulțumit că Învățătorul îi lăsase timp suficient pentru penitența necesară înainte de a pătrunde într-un lăcaș al Domnului. "Trebuie să-mi curăț sufletul de păcatele zilei de azi." Păcatele acelea avuseseră însă un scop sfînt. Acte de nimicire a dușmanilor lui Dumnezeu fuseseră comise timp de secole de-a rîndul; cu siguranță îi vor fi iertate!
Și totuși, Silas știa că mîntuirea cere sacrificii.
După ce-È™i scoase toate hainele, îngenunche în mijlocul camerei È™i examină brîul cilice care-i încingea coapsa. ToÈ›i adevăraÈ›ii urmaÈ™i ai Căii purtau acest adevărat instrument de tortură ― un brîu dintr-o È›esătură bătuta cu spini metalici ascuÈ›iÈ›i, care pătrundeau în carne, ca un memento continuu al suferinÈ›elor îndurate de Iisus. ÃŽn plus, durerea provocată de cilice potolea poftele cărnii.
Deși purtase deja brîul mai mult decît cele două ore impuse zilnic, Silas știa că astăzi nu era o zi obișnuită, așa că mai strînse catarama cu încă o gaură, schimonosindu-se atunci cînd ghearele metalice îi mușcară mai adînc din carne. Răsuflă adînc și savură ritualul purificator.
"Durerea este un lucru bun", È™opti, repetînd mantra sacră a părintelui Josemaría Escrivá ― ÃŽnvățătorul tuturor ÃŽnvățătorilor. DeÈ™i se stinsese în 1975, înÈ›elepciunea lui era încă vie în cuvintele pe care le repetau de mii de adepÈ›i credincioÈ™i din lumea întreagă, pe cînd înge-nuncheau È™i practicau ritualul sacru numit "mortificare corporală".
Silas își îndreptă apoi atenția asupra unei frînghii groase, cu noduri, care aștepta încolăcită lîngă el. "Disciplina". Nodurile ei erau mînjite cu sînge închegat. Nerăbdător să simtă iar efectele purificatoare ale suferinței fizice, Albinosul rosti o rugăciune scurtă. Apoi înșfăcă un capăt al frînghiei, închise ochii și se izbi cu ea peste umăr, simțind cum nodurile îi zdrelesc carnea de pe spinare. Încă o dată. Apoi iar și iar.
Castigo corpus meum.
Într-un tîrziu, simți cum sîngele începe să curgă.

3

Aerul răcoros de aprilie șuiera pe fereastra deschisă, în vreme ce automobilul Citroën ZX trecu în viteză pe lîngă Operă și traversa Place Vendôme. Pe scaunul din dreapta, Robert Langdon încerca să-și pună ordine în gînduri. Dușul rapid și faptul că avusese timp să se radă îi conferiseră o înfățișare prezentabilă, dar nu-l liniștiseră deloc. Imaginea înspăimîntătoare a cadavrului îi rămăsese întipărită în minte.
Jacques Saunière e mort!"
Moartea custodelui nu putea decît să-i stîrnească un regret intens. ÃŽn ciuda reputaÈ›iei sale de om retras, Saunière fusese unanim apreciat pentru cunoÈ™tinÈ›ele lui È™i pentru devotamentul cu care se dedicase artei. CărÈ›ile sale despre codurile secrete ascunse în picturile lui Poussin È™i Teniers erau unele dintre cele pe care Langdon le cita cel mai des la orele de curs. AÈ™teptase cu nerăbdare întrevederea care ar fi trebuit să aibă loc în acea seară, iar absenÈ›a custodelui era pentru el o deazamăgire profundă.
Fotografia cadavrului îi reveni în minte. "Chiar a putut Jacques Saunière să-È™i facă asta?!" Langdon întoarse capul È™i privi pe fereastră, încercînd să alunge imaginea aceea de coÈ™mar.
Afară, oraÈ™ul se pregătea de culcare ― vînzătorii stradali își puneau la adăpost cărucioarele cu amandes glasate, îngrijitorii aÈ™ezau sacii cu gunoi la marginea trotuarului, un cuplu de îndrăgostiÈ›i îmbrățiÈ™aÈ›i savura aerul rece al nopÈ›ii înmiresmate de iasomie. Citroënul străbătea în viteză agitaÈ›ia nocturnă, cu sirena în funcÈ›iune.
― Le capitaine s-a bucurat cînd a aflat că n-aÈ›i părăsit încă Parisul, spuse agentul, vorbind pentru prima dată după ce plecaseră de la hotel. O coincidență fericită!
Langdon nu se simțea cîtuși de puțin fericit, iar coincidența era o noțiune în care nu credea. După o viață dedicată studiului și analizei conexiunilor ascunse dintre diferitele simboluri și ideologii, Langdon considera că lumea nu e altceva decît o nesfîrșită rețea de stări și evenimente profund conectate. "Conexiunile sînt adesea invizibile", obișnuia el să le explice studenților, "dar ele există întodeauna, ascunse chiar sub suprafață."
― Presupun, rosti el cu voce tare, că de la Universitatea Americană din Paris aÈ›i aflat unde stau.
Locotenentul clătină din cap, negînd:
― De la Interpol.
"Interpol! Firește!" Uitase că obiceiul, aparent nevinovat, al tuturor hotelurilor europene de a solicita pașaportul la cazare era mult mai mult decît o simplă formalitate, fiind un fapt impus de lege. La orice oră din zi și din noapte, pe întregul teritoriu al Europei, Interpolul știa exact cine și unde doarme. Localizarea lui la Hotelul Ritz fusese o chestiune de cîteva secunde.
Automobilul se îndrepta spre sudul orașului și, curînd, în dreapta apăru silueta luminată a Turnului Eiffel. Cînd îl zări, Langdon își aminti de Vittoria și de promisiunea pe care i-o făcuse, mai în glumă, mai în serios, acum un an, că la fiecare șase luni se vor întîlni într-un alt loc romantic de pe glob. "Turnul Eiffel, presupuse el, n-ar fi putut lipsi de pe listă." Din păcate însă, ultimul sărut fusese pe unul dintre aglomeratele și zgomotoasele aeroporturi din Roma, cu mai bine de un an în urmă.
― AÈ›i urcat pe Ea? întrebă brusc agentul.
Langdon îl străfulgeră cu privirea, convins că înțelesese greșit:
― Poftim?
― E minunată, nu-i aÈ™a? continuă locotenentul, arătînd cu mîna prin parbriz spre Turnul Eiffel. AÈ›i urcat pe Ea?
Profesorul își arcui sprîncenele:
― Nu, n-am urcat în turn.
― Este simbolul FranÈ›ei. Mie mi se pare perfectă!
Langdon clătină din cap, absent. Cei care studiau simbolistica remarcaseră adesea că francezii ― un popor renumit pentru liderii complexaÈ›i, mărunÈ›i È™i efeminaÈ›i ca Napoleon È™i Pepin cel Scurt ― nici n-ar fi putut să aleagă un simbol naÈ›ional mai potrivit decît un falus de trei sute de metri înălÈ›ime, pe care îl alintau "Ea".
Cînd ajunseră la intersecÈ›ia cu Rue de Rivoli, semaforul arăta culoarea roÈ™ie, dar maÈ™ina nu opri. Fără să reducă deloc viteza, pătrunse pe Rue Castiglione ― o străduță flancată de copaci care constituia intrarea dinspre nord a celebrelor Jardins des Tuileries ― un fel de Central Park al Parisului. Majoritatea turiÈ™tilor credeau, în mod greÈ™it, că numele provine de la miile de lalele care înfloresc pe aleile parcului, dar Langdon È™tia că Tuileries aminteÈ™te, de fapt, de ceva mult mai prozaic. Pe locul actualelor grădini se afla iniÈ›ial o enormă È™i murdară carieră din care parizienii extrăgeau argila folosită la fabricarea celebrelor olane roÈ™ii ale oraÈ™ului ― les tuiles.
Cînd intrară în parcul pustiu, șoferul opri sirena. Langdon răsuflă adînc și savură liniștea bine venită. Fasciculul alburiu al farurilor cu halogen lumina drumul pietruit, iar sfîrîitul monoton al pneurilor intona parcă un imn hipnotic. Pentru Langdon, Jardins des Tuileries reprezentaseră întotdeauna un pămînt sacru. Acesta a fost locul în care experimentase Claude Monet noi forme și culori, dînd naștere curentului impresionist. În noaptea aceasta însă, parcul părea să aibă o aură stranie și rău prevestitoare.
Citroënul viră la stînga, pe aleea centrală a grădinii. Coti în jurul unui heleșteu circular și apucă pe o alee întunecoasă. La capătul ei se zărea ieșirea din Tuileries, marcată de un uriaș arc de piatră.
Arc du Carrousel.
În ciuda ritualurilor orgiastice petrecute odinioară aici, împătimiții de artă prețuiau arcul dintr-un cu totul alt motiv. De pe esplanada de la capătul Grădinilor, privirile puteau cuprinde patru dintre cele mai faimoase muzee de artă din lume... cîte unul către fiecare punct cardinal.
În dreapta, dincolo de cursul Senei și de Quai Voltaire, se zărea fațada iluminată a unei foste gări, azi, celebrul Musée d'Orsay. Spre stînga se vedeau ultimele niveluri ale ultramodernului Centru Georges-Pompidou, care găzduia Le Musée national d'Art Moderne. În spate, fără a privi, Langdon știa că se înalță anticul obelisc al lui Ramses, marcînd Galerie nationale du Jeu de Paume.
Iar drept în față, prin arcul de piatră, se zărea monumentalul palat renascentist care adăpostea azi cel mai celebru muzeu de artă din lume.
Muzeul Luvru!
Langdon simți un fior de admirație care îi era deja familiar fiindcă îl avea ori de cîte ori încerca, în zadar, să cuprindă cu privirea uriașul edificiu. Dincolo de o piață vastă, fațada impunătoare a Luvrului se profila pe cerul Parisului aidoma unei fortărețe. Avînd forma unei potcoave imense, Luvrul era cea mai lungă clădire din Europa, acoperind o suprafață cît trei Turnuri Eiffel puse cap la cap. Nici măcar uriașa întindere a esplanadei dintre cele două aripi ale muzeului nu putea știrbi ceva din măreția fațadei. Langdon făcuse o dată turul întregii clădiri, străbătînd incredibila distanță de aproape cinci kilometri.
ÃŽn ciuda celor cinci săptămîni ― cît se estima că ar fi necesar pentru a putea admira cele 65 300 de opere de artă găzduite de muzeu ― majoritatea turiÈ™tilor preferau un tur "prescurtat" ― o alergătură prin sălile muzeului, cu trei opriri la piesele de rezistență: Mona Lisa, Venus din Milo È™i Victoria din Samotrace. Art Buchwald se lăudase chiar că izbutise să le vadă pe toate trei în cinci minute È™i cincizeci È™i È™ase de secunde.
Locotenentul duse la gură o mică stație de emisie-recepție și rosti într-o franceză repezită:
― Monsieur Langdon est arrivé! Deux minutes!
O confirmare de nedeslușit se auzi din mașinărie.
Agentul închise stația și se întoarse spre Langdon:
― Le captaine vă aÈ™teaptă la intrarea principală.
Apoi, ignorînd semnele care interziceau accesul auto în piață, acceleră. Intrarea principală în muzeu se putea vedea deja înălțîndu-se semeață în depărtare, încadrată de șapte bazine triunghiulare din care țîșneau jeturile iluminate ale artezienelor.
La Pyramide!
Noua intrare în Muzeul Luvru devenise aproape tot atît de celebră ca muzeul însuÈ™i. Controversata È™i ultramoderna piramidă de sticlă proiectată de arhitectul american de origine chineză, I.M. Pei stîrnea încă È™i astăzi furia tradiÈ›ionaliÈ™tilor, care considerau că adaosul distrugea demnitatea renascentistă a palatului. Pentru Goethe, arhitectura era muzica încremenită, iar criticii lui Pei descriau piramida ca pe un scîrțîit de cretă pe tabla de scris. ProgresiÈ™tii însă considerau structura transparentă, înaltă de douăzeci È™i doi de metri, o îmbinare sinergicâ a vechilor structuri cu metodele modeme ― o legătură simbolică între vechi È™i nou, care armoniza Luvrul cu realitățile noului mileniu.
― Vă place piramida noastră? întrebă locotenentul.
Langdon se încruntă. "Francezii au o plăcere nebună să-i întrebe chestia asta pe americani", își spuse. Întrebarea era cu două tăișuri, desigur. Dacă recunoșteai că îți place piramida, erai taxat drept un american lipsit de gust, iar dacă îți exprimai antipatia era o insultă adusă la adresa francezilor.
― Mitterand a fost un om îndrăzneÈ›, îi răspunse în cele din urmă, cu abilitate.
Se spunea că fostul președinte al Franței, sub patronajul căruia fusese ridicată piramida, suferea de un "complex al faraonilor". Unicul responsabil al amplasării unei serii întregi de obeliscuri și alte artefacte egiptene în Paris, Mitterand avusese pentru cultura egipteană o pasiune atît de devoratoare, încît francezii îl numeau încă și astăzi "Sfinxul".
― Cum se numeÈ™te căpitanul dumneavoastră? întrebă Langdon, ca să schimbe subiectul.
― Bezu Fache, îi răspunse È™oferul, în timp ce se apropiau de intrare. Noi îi spunem Le Taureau.
Langdon îi aruncă o privire mirată, întrebîndu-se dacă toți francezii or fi avînd asemenea misterioase porecle animaliere.
― ÃŽi spuneÈ›i căpitanului dumneavoastră "Taurul"?
Locotenentul își arcui sprîncenele:
― Franceza dumneavoastră este mai bună decît vreÈ›i să recunoaÈ™teÈ›i, monsieur Langdon.
"Franceza mea e de doi bani, dar la iconografia zodiacală mă pricep bine." Taurus însemna clar "taur"; la urma urmei, astrologia este un limbaj universal.
Locotenentul opri motorul și-i arătă, printre două fîntîni, o ușă pe una dintre fețele piramidei:
― Acolo este intrarea. Succes, monsieur!
― Nu mă însoÈ›iÈ›i?
― Mi s-a ordonat să vă conduc doar pînă aici; mă aÈ™teaptă alte îndatoriri.
Langdon oftă și coborî. "Vă privește; e treaba voastră, nu a mea."
Agentul porni motorul și demară.
Rămas singur, profesorul își dădu seama că îi era foarte ușor să se răzgîndească: putea să iasă în stradă, să ia un taxi și să se întoarcă la hotel să-și continue somnul. Dar ceva îi spunea că, probabil, n-ar fi fost o idee tocmai bună.
În timp ce se apropia de fîntînile înconjurate parcă de o bură fină, avu dintr-o dată ciudata impresie că trece un prag imaginar, spre o altă lume. Atmosfera ireală, ca de vis, a nopții îl învăluia din nou. Cu numai douăzeci de minute în urmă, dormea dus în camera lui de la hotel; acum ședea în fața unei piramide transparente construite de "Sfinx'' și aștepta un polițist căruia i se spunea "Taurul".
"Sînt prizonier într-un tablou de Salvador Dalí", își spuse.
Ajunse în faÈ›a intrării principale ― o uriașă ușă rotativă. Holul ce se zărea dincolo de ea era pustiu È™i slab iluminat.
"Să bat la ușă oare?"
Se întrebă dacă vreunul dintre străluciții egiptologi de la Harvard ciocănise vreodată la intrarea într-o piramidă, așteptînd să i se răspundă. Ridică mîna pentru a bate în sticlă, dar, din semiîntunericul de dincolo, se ivi o siluetă care urca scara elicoidală. Era un bărbat brunet, foarte voinic, ce amintea de un neanderthalian, îmbrăcat într-un costum negru la două rînduri care se chinuia parcă să îi cuprindă umerii lați. Avea picioare scurte și robuste, ce-i confereau atunci cînd mergea un aer plin de forță și de autoritate. Vorbea la un telefon mobil, dar încheie discuția cînd ajunse la ușă și-i făcu lui Langdon semn să intre:
― Sînt Bezu Fache, îl înÈ™tiință imediat ce trecu pragul. Căpitan în DCPJ.
Glasul i se potrivea perfect cu înfățiÈ™area ― un huruit gutural ca trosnetul amenințător al unei furtuni care se apropie.
Profesorul îi întinse mîna:
― Robert Langdon.
Palma uriașă a căpitanului se înfășură în jurul degetelor sale, cu o forță care i le strivi aproape:
― Am văzut fotografia. Agentul dumneavoastră mi-a spus că Jacques Saunière însuÈ™i È™i-a făcut...
― Domnule Langdon, îl întrerupse Bezu Fache fixîndu-l cu ochii săi ca de abanos, ce aÈ›i văzut dumneavoastră în fotografie nu este decît începutul.


4

Căpitanul Bezu Fache mergea ca un taur furios, cu umerii săi lați trași spre spate și bărbia bine înfiptă în piept. Pârul negru, pe care își dăduse din belșug cu gel, îi lucea lins spre creștet, evidențiindu-i nasul ca un cioc de vultur ce părea să-i țîșnească dintre arcadele proeminente și-l preceda parcă în mers aidoma provei unui vas de război. Ochii negri ca tăciunele păreau să ardă pămîntul din fața lui, radiind o limpezime tăioasă ce nu-i dezmințea reputația de inflexibilă severitate în toate privințele.
Langdon îl urmă pe celebra scară de marmură ce cobora spre atriumul de sub piramida de sticlă. În drum, trecură pe lîngă doi reprezentanți ai Poliției Judiciare înarmați cu mitraliere. Mesajul era clar: nimeni nu intră și nu iese de aici fără binecuvîntarea căpitanului Fache.
Cînd coborau, Langdon simți un tremur familiar. Prezența lui Fache putea fi catalogată oricum, numai primitoare, nu, și la acea oră, Luvrul însuși avea un aer aproape mortuar. Scara, aidoma unei săli de teatru în timpul reprezentațiilor, era luminată de mici spoturi încastrate în fiecare treaptă. Profesorul își auzea ecoul pașilor reverberînd în sticla de deasupra. Privi în sus și, dincolo de acoperișul transparent, zări jeturile de apă ale fîntînilor.
― Vă place? îl întrebă Fache, făcînd un semn în sus cu bărbia sa pătrată.
Langdon oftă, prea obosit pentru astfel de jocuri:
― Da, piramida dumneavoastră este magnifică.
― O cicatrice pe faÈ›a Parisului!
"Una la mîna!" își spuse profesorul; cu siguranță, gazda lui era un tip greu de mulÈ›umit. Oare Bezu Fache avea habar ca piramida aceasta fusese construită, la cererea expresă a preÈ™edintelui Mitterand, din exact 666 de panouri de sticlă ― o solicitare bizară, care a fost mereu obiectul unei controverse pentru fanii conspiraÈ›iilor, care pretindeau că 666 este numărul Satanei.
Profesorul hotărî că ar fi mai bine să nu mai deschidă însă acest subiect.
Pe măsură ce coborau tot mai mult, vasta deschidere de jos apăru treptat din întuneric. Aflat la șaptesprezece metri în subteran, holul de curînd construit al Luvrului se întindea în fața lor aidoma unei grote imense. Decorat cu marmură bej, pentru a se armoniza cu fațada de culoarea mierii, holul era, de obicei, un furnicar de turiști, învăluit în lumina soarelui. Acum însă, era pustiu și întunecat, atmosfera era înghețată, de criptă.
― Dar personalul care asigură în mod obiÈ™nuit paza muzeului? întrebă Langdon.
― En quarantaine, replică Fache, de parcă profesorul ar fi pus la îndoială capacitatea subordonaÈ›ilor săi. Evident, în seara asta aici a pătruns cineva care nu trebuia s-o facă. ToÈ›i paznicii de noapte se află acum în Aripa Sully, pentru interogatoriu. Pentru moment agenÈ›ii mei se ocupă de securitatea muzeului.
Langdon încuviință, mergînd repede pentru a ține pasul cu căpitanul.
― Cît de bine îl cunoÈ™teaÈ›i pe Jacques Saunière? îl întrebă căpitanul.
― De fapt, nu-l cunoÈ™team deloc. Nu l-am întîlnit niciodată.
Fache păru surprins:
― ÃŽn seara aceasta urma să vă vedeÈ›i pentru prima dată?
― Da. Trebuia să ne întîlnim la recepÈ›ia care a avut loc la Universitatea Americană, după conferinÈ›a pe care am È›inut-o, însă domnia sa nu a apărut.
Fache mîzgăli ceva într-un carneÈ›el. ÃŽn timp ce mergea, Langdon zări È™i cea de-a doua piramidă a Luvrului, mai puÈ›in cunoscută decît prima: La Pyramide Inversée ― un uriaÈ™ pinten de sticlă cu vîrful în jos, ce cobora din plafon ca o stalactită. Fache îl îndrumă pe un È™ir scurt de trepte care duceau spre intrarea arcuita într-un tunel deasupra căruia era scris: "DENON". Aripa Denon era cea mai cunoscută dintre cele trei secÈ›iuni principale ale muzeului.
― Cine a solicitat întrevederea din această seară? îl întrebă Fache brusc. El sau dumneavoastră?
Întrebarea îi păru oarecum ciudată:
― Domnul Saunière, răspunse Langdon, în timp ce intrau în tunel. Secretara sa m-a contactat cu cîteva săptămîni în urmă prin e-mail; È™eful ei auzise că urma să susÈ›in o conferință luna aceasta în Paris È™i voia să profite de ocazie pentru a discuta o anumită problemă cu mine.
― Ce să discute?
― Nu È™tiu. Despre artă, bănuiesc. Aveam aceleaÈ™i preocupări.
Căpitanul părea sceptic:
― Și nu aveÈ›i nici o idee despre ce urma să vorbiÈ›i?
Chiar nu avea. La început fusese curios, dar nu dorise să-l deranjeze solicitînd prea multe detalii. ÃŽn cercurile de specialitate, se È™tia că apreciatul Jacques Saunière era un om discret È™i retras, care accepta foarte rar să iasă în public, È™i Langdon nu putea decît să fie recunoscător pentru ocazia ce i se oferise.
― Domnule Langdon, aveÈ›i măcar o vagă idee despre ce anume ar fi vrut să discute cu dumneavoastră în seara în care a fost ucis? Ne-ar fi de mare ajutor!
Caracterul direct al întrebării îl deranjase:
― Chiar nu-mi pot imagina! Nu am întrebat. M-am simÈ›it onorat de solicitarea domniei sale. Am admirat dintotdeauna ceea ce a făcut domnul Saunière; folosesc adesea textele sale ca material pentru cursurile pe care le predau.
Fache notă și acest lucru în carnețelul său.
Ajunseseră pe la jumătatea tunelului spre Aripa Denon și, la capătul său, se zăreau deja cele două scări rulante, ambele imobile acum.
― AÈ™adar, aveaÈ›i preocupări comune...
― Da. Mai mult decît atît, mi-am petrecut o mare parte din anul trecut lucrînd la planul unei cărÈ›i care se ocupă de domeniul principal de specialitate al domnului Saunière. Eram nerăbdător să-i "fur" cît mai multe cunoÈ™tinÈ›e.
Fâche se holbă la el:
― Cum?
Ceea ce exprima chipul lui era probabil greu de redat prin cuvinte.
― Voiam sa aflu ideile domniei sale cu privire la acest subiect.
― ÃŽnÈ›eleg. Și care era subiectul?
Langdon ezită, neștiind exact cum să se exprime:
― ÃŽn esență, manuscrisul tratează iconografia venerării divinităților feminine ― conceptul sanctității feminine È™i arta, respectiv simbolurile, asociate acesteia.
Căpitanul își trecu o mînă prin părul des:
― Și Saunière se pricepea la asta?
― Mai bine decît oricine altcineva.
― ÃŽnÈ›eleg...
Langdon își dădu seama, de fapt, că Fache nu înÈ›elegea deloc. Jacques Saunière era considerat cel mai prestigios iconograf în materie de divinități feminine. Pe lîngă faptul că era pasionat de relicvele ce aminteau de fertilitate, de cultele ZeiÈ›ei, de Wicca È™i de sacrul feminin, în timpul celor douăzeci de ani în care fusese custodele muzeului, Saunière dăruise Luvrului cea mai bogata colecÈ›ie de artă referitoare la divinitățile feminine: securi din piatră provenite de la cel mai vechi templu de la Delphi, baghete de aur cu caduceu, sute de cruci egiptene care semănau cu niÈ™te îngeraÈ™i, zornăitoare folosite în Egiptul antic pentru alungarea duhurilor rele È™i o uimitoare diversitate de statuete înfățișîndu-l pe Horus alăptat de zeiÈ›a Isis.
― Poate că Saunière È™tia despre manuscrisul dumneavoastră, sugeră Fache. Și a propus această întrevedere pentru a-È™i oferi ajutorul.
Langdon clătină din cap:
― Nu È™tie încă nimeni despre cartea mea. Este încă în stadiul de schiță È™i n-am arătat-o deocamdată nimănui, cu excepÈ›ia editorului meu.
Căpitanul rămase tăcut, iar profesorul nu pomeni nimic despre motivul pentru care nu arătase manuscrisul nimănui. "SchiÈ›a" de trei sute de pagini ― numita provizoriu Simbolurile sacrului feminin pierdut ― propunea o interpretare cît se poate de neconvenÈ›ională a iconografiei religioase, fiind capabilă să stîrnească aprige controverse.
Ajuns aproape de scările rulante acum imobile, Langdon se opri brusc, dîndu-și seama că Fache nu se mai afla lîngă el. Se întoarse și-l văzu stînd în dreptul unui ascensor de serviciu.
― Vom lua liftul, spuse acesta. Galeria se află ― nu mă îndoiesc că È™tiÈ›i ― prea departe pentru a putea merge acolo pe jos.
Deși știa că ascensorul avea să scurteze considerabil drumul de două etaje pînă în Aripa Denon, Langdon nu se mișcă.
― S-a întîmplat ceva?
Fache ținea ușa deschisă, părînd nerăbdător.
Profesorul oftă adînc, aruncînd o ultima privire spre scara rulantă. "Nu, nu s-a întîmplat nimic", se minÈ›i singur, îndreptîndu-se spre lift. ÃŽn copilărie, căzuse într-un puÈ› abandonat È™i aproape că se înecase după ce bătuse apa cu braÈ›ele ore întregi, înainte de a fi, în sfîrÈ™it, salvat. De atunci, suporta cu greu spaÈ›iile închise ― ascensoare, staÈ›ii de metrou, săli de squash. "Ascensorul este o maÈ™inărie cît se poate de sigură", încercă să se convingă, fără a reuÈ™i cîtuÈ™i de puÈ›in. "Ba e o cutie mică de fier atîrnată deasupra unui puÈ› închis!" Þinîndu-È™i răsuflarea, păși în cabină. UÈ™ile se închiseră È™i adrenalina începu să-i pompeze în vene.
"Două etaje. Zece secunde."
― Dumneavoastră È™i domnul Saunière, spuse Fache îndată ce liftul porni, n-aÈ›i vorbit niciodată unul cu celălalt? N-aÈ›i corespondat? Nu v-aÈ›i trimis niciodată mesaje electronice?
Altă întrebare ciudată:
― Nu. Niciodată.
Căpitanul își înclină capul pe umăr, de parcă așa și-ar fi notat faptul în minte. Fără a mai spune ceva, se holbă la ușile de crom ale cabinei.
ÃŽntre timp, Langdon încerca să-È™i concentreze atenÈ›ia asupra a orice altceva decît asupra celor patru pereÈ›i din jurul lui. Reflectat în luciul metalic al uÈ™ilor, zări acul de cravată al lui Fache ― un crucifix de argint bătut cu treisprezece pietre de onix negru. Surprinzător! Simbolul era numit crux gemmata ― o cruce cu treisprezece geme ― o ideogramă creÈ™tină reprezentîndu-i pe Iisus È™i pe cei doisprezece apostoli. Profesorul nu s-ar fi aÈ™teptat ca un căpitan al PoliÈ›iei Franceze să-È™i afiÈ™eze atît de deschis preferinÈ›ele religioase. Dar, la urma urmei, se aflau în FranÈ›a; creÈ™tinismul nu era aici atît o religie, cît, mai degrabă, un drept dobîndit prin naÈ™tere.
― Este o crux gemmata! izbucni Fache pe neaÈ™teptate.
Tresărind, Langdon își ridică privirea și văzu ochii căpitanului fixați asupra lui în oglinda ușilor.
Ascensorul se opri în sfîrșit și profesorul coborî repede, nerăbdător să simtă iarăși spațiul larg-deschis pe care i-l ofereau spațioasele galerii ale Luvrului. Lumea în care păși nu semăna deloc cu ceea ce știa el și, surprins, se opri locului.
Fache se întoarse spre el:
― ÃŽmi închipui că n-aÈ›i văzut niciodată Luvrul în afara orelor de program.
"Ba bine că nu!" își spuse profesorul, încercînd să se orienteze.
De obicei impecabil iluminate, galeriile muzeului erau acum cufundate într-un întuneric straniu. În locul luminii de un alb strălucitor ce se revărsa în mod obișnuit de sus, o palidă lucire roșiatică părea să emane din podea, petice intermitente de lumină stacojie pătînd parcă ici și colo pardoseala.
Privind în lungul coridorului întunecat, Langdon își dădu seama că trebuia să se aÈ™tepte la aceste lucruri. Toate marile galerii de artă ale lumii utilizau lumina roÈ™ie pe timp de noapte ― surse de iluminat slabe, amplasate strategic, cît mai jos, care să permită personalului să se deplaseze, protejînd concomitent obiectele de artă împotriva riscului de supraexpunere la lumină. ÃŽn noaptea aceasta însă, atmosfera din muzeu era apăsătoare. Umbre lungi se întindeau pretutindeni, iar înaltele plafoane boltite păreau un hău apropiat È™i negru.
― Pe aici, îl conduse căpitanul, cotind la dreapta È™i pătrunzînd într-un labirint de galerii.
Langdon îl urmă. Treptat, ochii i se obiÈ™nuiau cu întunericul. Pretutindeni, în jur, începeau să se zărească tablouri de format mare, aidoma unor fotografii ce se developau în faÈ›a lui, de parcă ar fi fost într-o imensă cameră obscură. Din picturi, zeci de ochi păreau că le urmăresc paÈ™ii. ÃŽn aer plutea cunoscutul miros de muzeu ― o uscăciune deionizată în care se simÈ›ea vag prezenÈ›a carbonului, rezultat al dezumidifîcatoarelor cu filtru de cărbune ce funcÈ›ionau continuu, pentru a contracara prezenÈ›a dioxidul de carbon coroziv degajat de respiraÈ›ia vizitatorilor.
Montate aproape de plafon, la vedere, camerele de supraveghere transmiteau un mesaj clar: "Vă vedem pe toți. Nu atingeți nimic!"
― Este vreuna reală? întrebă Langdon, arătînd spre camere.
― Sigur că nu.
Profesorul nu era deloc surprins. Supravegherea video în muzee atît de mari era ineficientă și extrem de costisitoare. Zecile de kilometri de galerii ale Luvrului ar fi necesitat sute de tehnicieni doar pentru a monitoriza înregistrările. Majoritatea instituțiilor de acest gen foloseau în prezent așa-numita "securitate de reținere". "În loc să ții hoții afară, îi închizi înăuntru." Sistemul era activat după sfîrșitul programului de vizită și, dacă un hoț desprindea de pe perete o operă de artă, ieșirile compartimentalizate se blocau în jurul galeriei respective, infractorul trezindu-se închis chiar înainte de sosirea poliției.
Ecoul unor voci răsună undeva, în față, pe coridor. Zgomotul părea că vine dintr-o nișă încăpătoare, situată în dreapta; din interior, o lumină puternică se revărsa pe culoar.
― Biroul custodelui, îi explică Fache.
Langdon aruncă o privire în luxosul birou al lui Saunière ― lambriuri în tonuri calde, picturi ale vechilor maeÈ™tri È™i o masă de lucru enormă, pe care trona o machetă de o jumătate de metru înălÈ›ime a unui cavaler în armură completă. Cîțiva agenÈ›i de poliÈ›ie se agitau prin încăpere, vorbind la telefon sau notînd diverse lucruri. Unul dintre ei se aÈ™ezase la biroul lui Saunière È™i scria ceva la un laptop. Sanctuarul profesional al custodelui devenise între timp un veritabil cartier general al DCPJ, în această noapte.
― Messieurs, strigă Fache È™i toate capetele se întoarseră. Ne nous dérangez pas sous aucun prétexte. Entendu?
Cei din încăpere clătinară din cap în sens afirmativ.
Langdon agățase destule plăcuțe cu "NE PAS DERANGER" pe ușile camerelor de hotel pentru a ști ce le ordonase căpitanul: nimeni, sub nici un motiv, nu avea voie să-i deranjeze.
Părăsind încăperea ticsită de agenÈ›i, Fache îl conduse mai departe, pe coridor. La vreo treizeci de metri în față, se vedea poarta de trecere către cea mai populară secÈ›iune a muzeului ― La Grande Galerie ― un culoar ce părea fără sfîrÈ™it È™i care găzduia cele mai valoroase capodopere ale maeÈ™trilor italieni. Langdon își dăduse deja seama că aici zăcea cadavrul custodelui; celebrul parchet al Marii Galerii se distingea clar în fotografia pe care i-o arătase Fache.
Cînd se apropiară, profesorul văzu că intrarea era blocată de un enorm grilaj de oțel, ce aducea cu porțile castelelor medievale, menite să facă fața hoardelor barbare.
― Securitate de reÈ›inere, spuse căpitanul.
Chiar și în întuneric, grilajul era impunător; părea că ar face față pînă și unui tanc. Profesorul își lipi fața de gratii și privi dincolo, spre Marea Galerie.
― După dumneavoastră, domnule Langdon.
"După mine, dar unde?"
Fache îi arătă spre pardoseala de la baza grilajului. Din cauza luminii foarte slabe, nu observase; acum însă, privind în jos, văzu că bariera de fier era ridicată de la podea cu puțin peste jumătate de metru.
― Zona este încă inaccesibilă personalului de pază al muzeului, îi spuse căpitanul. Echipa mea de la Police Technique et Scientifique tocmai È™i-a încheiat lucrul aici. Vă rog să vă strecuraÈ›i pe dedesubt.
Langdon se holbă la spațiul îngust de la picioarele lui și apoi la masivul grilaj de oțel. "Probabil că glumește!" Poarta semăna cu o ghilotină gata să-l facă bucăți pe cel care ar fi încercat să treacă dincolo.
Fache bombăni ceva în franceză și se uită la ceas. Se lăsă în genunchi și, tîrîndu-se pe podea, trecu dincolo. Apoi se ridică în picioare și-l privi pe Langdon printre gratiile de fier.
Profesorul suspină. Sprijinindu-se cu palmele pe parchetul lustruit, se întinse pe burtă și își împinse trupul pe dedesubt. Gulerul sacoului său de tweed se agăță însă într-o gratie și, încercînd să-l desprindă, se lovi cu ceafa de bara de oțel.
"Isteața mișcare, Robert!" se laudă singur și apoi izbuti să treacă dincolo. În timp ce se ridica în picioare, își spuse ca, probabil, îl aștepta o noapte foarte lungă.



5

Murray Hill Place ― noul sediu naÈ›ional al Opus Dei È™i totodată centru de conferinÈ›e ― este amplasat la numărul 243 pe Lexington Avenue, în New York. Clădirea, cu o suprafață de 12 000 de metri pătraÈ›i, care costase peste 47 de milioane de dolari, este placată cu cărămidă roÈ™ie È™i calcar de Indiana. Proiectat de May & Pinska, sediul cuprinde mai bine de o sută de dormitoare, È™ase săli de mese, biblioteci, săli de conferinÈ›e, de studiu È™i birouri. La etajele doi, opt È™i È™aisprezece se află cîte o capelă decorată cu marmură È™i marchetărie. Etajul al È™aptesprezecelea este în întregime rezidenÈ›ial. BărbaÈ›ilor le este rezervată intrarea principală, de pe Lexington Avenue; femeile folosesc o ușă de pe o strada laterală È™i, cît timp se află în clădire, sînt "separate acustic È™i vizual" de bărbaÈ›i.
Cu puțin timp în urmă, în seara aceea, în intimitatea apartamentului său de la ultimul etaj, episcopul Manuel Aringarosa își strînsese cîteva lucruri într-o mică valijoară și se îmbrăcase în tradiționala sutană neagră. În mod normal, și-ar fi pus brîul în jurul taliei, dar astăzi avea să călătorească în public și prefera să nu atragă prea mult atenția. Numai cei mai ageri ar fi remarcat inelul episcopal din aur de 14 carate, cu ametist și diamante de pe degetul său. Aruncîndu-și sacul pe umăr, rosti în gînd o rugăciune și coborî în hol, unde șoferul său personal îl aștepta pentru a-l conduce la aeroport.
Acum, la bordul unui avion cu destinația Roma, Aringarosa privea în jos, spre Atlantic. Soarele apusese deja, dar episcopul știa că steaua sa urmează să răsară. "În seara aceasta, bătălia va fi cîștigată",
Își spuse, amintindu-și cu uimire că, numai cu cîteva luni în urmă, se simțea neputincios în fața celor care amenințau să-i distrugă imperiul.
În calitatea sa de președinte general al congregației Opus Dei, episcopul Aringarosa își petrecuse ultimii zece ani popularizînd mesajul "Lucrării Domnului" adică, literal, al lui Opus Dei. Fondat în 1928 de preotul spaniol Josemaría Escrivá, ordinul promova revenirea la valorile catolice tradiționale și le recomanda membrilor săi să accepte sacrificii uriașe în spiritul Lucrării Domnului.
Filozofia tradiÈ›ionalistă a congregaÈ›iei a luat naÈ™tere în Spania, înaintea regimului franchist, dar, o dată cu publicarea în 1934 a cărÈ›ii lui Escrivá, Calea ― 999 de subiecte de meditaÈ›ie pentru a împlini Lucrarea Domnului în viaÈ›a personală, mesajul organizaÈ›iei se propagase, practic, în lumea întreagă. Acum, cu peste patru milioane de exemplare ale cărÈ›ii traduse în patruzeci È™i două de limbi, Opus Dei constituia o forță internaÈ›ională. Sedii, centre de învățămînt È™i chiar universități luaseră ființă în aproape toate metropolele. Opus Dei era cea mai dinamică È™i mai stabilă din punct de vedere financiar organizaÈ›ie catolică. Din păcate însă, Aringarosa constatase că în aceasta eră a cinismului religios, a cultelor È™i a evanghelizărilor prin intermediul televiziunii, forÈ›a È™i averea congregaÈ›iei sale stîrneau nenumărate suspiciuni.
― MulÈ›i susÈ›in că Opus Dei este un cult care spală creiere, spuneau adesea reporterii. AlÈ›ii sînt de părere că sînteÈ›i o societate secretă creÈ™tină ultraconservatoare. Dumneavoastră cum vă consideraÈ›i?
― Opus Dei nu este nici una, nici alta, obiÈ™nuia episcopul să le răspundă răbdător. Sîntem o Biserică Catolică. Sîntem o congregaÈ›ie de catolici care È™i-au ales ca prioritate respectarea riguroasă, în viaÈ›a de zi cu zi, a doctrinei catolice.
― Lucrarea Domnului include, oare, în mod necesar legămintele de castitate, donaÈ›iile financiare È™i ispășirea păcatelor prin autoflagelare È™i folosirea brîului cilice?
― Aceste lucruri sînt valabile doar pentru o mică parte din adepÈ›ii Opus Dei. Există numeroase niveluri de implicare. Mii de membri ai congregaÈ›iei noastre sînt persoane căsătorite, cu familie, care împlinesc Lucrarea Domnului în comunitățile în care trăiesc. AlÈ›ii preferă viaÈ›a ascetică în cadrul reÈ™edinÈ›elor noastre. Aceste opÈ›iuni sînt personale, dar toÈ›i membrii Opus Dei împărtășesc acelaÈ™i È›el: să facă lumea mai bună împlinind Lucrarea Domnului. Desigur că acesta este un È›el admirabil.
Rațiunea nu funcționa însă decît destul de rar. Presa era totdeauna atrasă de scandal, iar, la fel ca majoritatea organizațiilor mari, Opus Dei avea în rîndurile sale și cîteva suflete rătăcite, care aruncau o umbră îndoielnică asupra întregii congregații.
Cu două luni în urmă, un grup Opus Dei de la o universitate din Midwest fusese prins că îi droga cu mescalină pe noii recruți, în efortul lor de a le induce o stare euforică ușor de confundat cu o experiență religioasă. Un student de la o altă universitate folosise brîul cilice mai des decît cele două ore pe zi recomandate, și contractase o infecție aproape letală. În Boston, cu puțin timp în urma, un tînăr bancher disperat își donase congregației toate economiile de o viață, și apoi încercase să se sinucidă.
"Oi nepăstorite și rătăcite", își spuse Aringarosa, cu sufletul îndurerat.
Cel mai rău dintre toate fusese, desigur, procesul intens mediatizat al spionului FBI, Robert Hanssen. Pe lîngă faptul că era un membru marcant al Opus Dei, acesta manifesta un comportament sexual deviant, procesul relevînd că omul ascunsese camere video în propriul său dormitor, astfel încît prietenii să-l poată urmări în timp ce făcea sex cu soția lui. "Aceasta nu este în nici un caz distracția favorită a unui catolic pios", remarcase judecătorul.
Din nefericire, toate aceste incidente culminaseră cu fondarea ReÈ›elei de Supraveghere a Opus Dei (RSOD). Pe popularul website al grupului ― www.odan.org ― erau prezentate relatări înfricoșătoare ale foÈ™tilor membri ai congregaÈ›iei, care avertizau în privinÈ›a riscurilor la care se expun nou-veniÈ›ii. Presa numea acum Opus Dei "Mafia lui Dumnezeu" sau "Secta lui Hristos".
"Ne temem de ceea ce nu înțelegem", își spunea Aringarosa, întrebîndu-se dacă toți acești critici știau cîte vieți luminase congregația; grupul se bucura de întreaga susținere și de binecuvîntare Vaticanului. "Opus Dei este un ordin personal al Papei însuși."
Recent însă, congregația se văzuse amenințată de o forță infinit mai puternică decît presa... un dușman neașteptat, de care Aringarosa nu avea cum să se ascundă. Cu cinci luni în urmă, întreaga structură de putere a congregație se zdruncinase și episcopul încă nu-și revenise din acest șoc.
"Habar n-au ce război au pornit", șopti Aringarosa ca pentru sine, privind întinderea întunecată a oceanului.
Pentru o clipă, își zări imaginea oglindită în geam ― o față brună È™i alungită, dominată de nasul borcănat È™i strîmb, strivit de un pumn în Spania, pe cînd era doar un tînăr misionar. Acum, abia dacă mai observa defectul fizic; Aringarosa trăia într-o lume a spiritului, nu într-una a cărnii.
Pe cînd survolau Portugalia, telefonul celular din buzunar începu să vibreze. ÃŽn ciuda reglementărilor care interziceau utilizarea telefoanelor mobile în timpul zborului, episcopul È™tia că nu putea risca să piardă acest apel. Un singur om avea numărul lui ― omul care îi expediase telefonul prin poÈ™tă. EmoÈ›ionat, Aringarosa răspunse.
― Da?
― Silas a localizat cheia de boltă. Se află în Paris. ÃŽn Biserica Saint-Sulpice.
Episcopul surîse:
― ÃŽnseamnă că sîntem aproape.
― O putem obÈ›ine imediat. Dar avem nevoie de influenÈ›a dumitale.
― Desigur! Spune-mi ce trebuie să fac!
Cînd Aringarosa închise telefonul, inima îi bătea cu putere. Privind iarăși pierdut în noapte, se simțea mic în fața evenimentelor pe care tocmai le pusese în mișcare.


La 800 de kilometri depărtare, Albinosul pe nume Silas stătea aplecat în fața unei chiuvete și își spăla sîngele de pe spate, urmărind cum firișoarele roșii se pierd în apă. "Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curați", se rugă, folosind cuvintele Psalmilor. "Spăla-mă-vei și mai vîrtos decît zăpada mă voi albi."
Anticipînd cele ce vor urma, fu copleșit de entuziasm, lucru pe care nu-l mai simțise niciodată de cînd sfîrșise cu viața de dinainte. Acum era, deopotrivă, surprins și încîntat. De zece ani urma Calea, ispășindu-și păcatele... ștergînd violența din trecutul său. În seara asta însă, totul revenise în forță. Ura pe care se străduise atît de mult s-o îngroape reizbucnise; nu-i venea să creadă cît de repede reînviase tot trecutul său. Și, o dată cu el, ieșiseră la suprafață, firește, și vechile lui talente. Puțin ruginite, dar încă mai puteau fi folosite.
"Mesajul lui Iisus este un mesaj al păcii... al nonviolenței... al iubirii." Acesta era mesajul pe care Silas îl învățase chiar de la început și pe care-l purta în inima sa. Și totuși, acesta era mesajul pe care dușmanii lui Hristos amenințau să-l distrugă. "Cei care-L amenință pe Dumnezeu cu forța, de forță vor pieri. Iute și de nestăvilit."
De două mii de ani, soldații creștini își apărau credința împotriva celor care încercau s-o sugrume. Iar în această seară, Silas fusese chemat la luptă.
Pansîndu-și rănile, îmbrăcă roba cu glugă, lungă pînă la glezne. Era simplă, din lînă neagră, accentuîndu-i albul pielii și al pârului. După ce-și înfășură brîul în jurul mijlocului, își trase gluga pe cap și se studie în oglindă. "Roata s-a pus în mișcare."



6

După ce reușise să treacă pe sub grilajul de siguranță, Robert Langdon avea în față culoarul lung și adînc al Marii Galerii. Pe ambele sale laturi, zidurile se înălțau pînă la zece metri, dispărînd parcă în întunericul de sus. Licărirea roșiatică a luminilor de serviciu proiecta o aură nefirească asupra zecilor de Tiziano, da Vinci sau Caravaggio. Naturi moarte, scene religioase și peisaje completau seria de portrete ale nobililor și politicienilor de demult.
DeÈ™i în Marea Galerie erau expuse cele mai celebre opere ale maeÈ™trilor italieni, mulÈ›i vizitatori considerau că principala atracÈ›ie era, de fapt, podeaua de parchet. Construită din dale de stejar dispuse în diagonală astfel încît creau un ameÈ›itor tipar geometric, podeaua crea o efemeră iluzie optică ― o reÈ›ea multidimensională care le oferea vizitatorilor impresia că plutesc prin galerie pe o suprafață în continuă schimbare.
Privind la rîndul lui pardoseala, Langdon zări un obiect la numai cîțiva metri spre stînga, înconjurat de o bandă cu însemnele poliției. Uluit, profesorul se răsuci spre Fache:
― Acela de acolo, de pe podea... e un Caravaggio?
Căpitanul încuviință fără să-l privească.
Tabloul valora probabil peste două milioane de dolari, și totuși zăcea pe jos, ca un afiș rupt.
― Ce mama dracului caută acolo, pe podea?
Fache se încruntă, deloc impresionat de iritarea lui
― Ne aflăm la locul unei crime, domnule Langdon. Nu am atins nimic. Tabloul a fost smuls de pe perete de custode; aÈ™a a activat sistemul de securitate.
Langdon privi în urmă, spre grilajul de oțel, încercînd să-și dea seama ce se întîmplase de fapt.
― Custodele a fost atacat în biroul său, s-a refugiat în Marea Galerie È™i a activat grilajul de securitate smulgînd pictura aceea de pe perete. Grilajul a căzut instantaneu, împiedicînd orice acces în interior. Aceasta este unica ușă de intrare sau ieÈ™ire din această galerie.
Profesorul nu înțelesese foarte bine.
― Deci custodele È™i-a blocat de fapt atacatorul în interiorul Marii Galerii?
Fache clătină din cap.
― Grilajul l-a separat pe Saunière de cel care l-a atacat. UcigaÈ™ul a fost încuiat acolo, pe culoar, È™i l-a împuÈ™cat pe Saunière printre gratii.
Căpitanul îi arătă o etichetă portocalie ce atîrna de una dintre barele porții pe sub care trecuseră:
― Echipa PTS a identificat resturi de la un foc de armă. Asasinul a tras prin grilaj. Saunière a murit aici, înăuntru, singur.
Lui Langdon îi reveni în minte fotografia cadavrului. "Spuneau că el însuși și-a făcut ce și-a făcut." Privind nesfirșitul culoar ce se întindea în față, întrebă nedumerit:
― Și unde e cadavrul?
Fache își îndreptă cravata prinsă în acul cruciform și o luă înainte.
― După cum probabil È™tiÈ›i, Marea Galerie este lungă.
Lungimea exactă ― dacă își amintea el bine ― era de aproximativ o jumătate de kilometru. La fel de impresionantă era È™i lățimea ei, în care ar fi încăput cu uÈ™urință două trenuri aÈ™ezate unul lîngă altul. Centrul culoarului era marcat de diverse statui sau urne de porÈ›elan, care constituiau totodată o elegantă modalitate de a împărÈ›i în două fluxul de vizitatori.
Tăcut, Fache mergea cu pași repezi pe partea dreaptă a galeriei, cu ochii ațintiți drept înainte. Profesorului i se părea aproape o lipsă de respect să fie gonit așa printre atîtea capodopere, fără a avea timp să le arunce măcar o privire.
"Oricum, n-aș vedea mai nimic în lumina asta!" își spuse.
Lumina palidă îi stîrnea amintiri neplăcute despre o experiență similară din Arhivele Secrete ale Vaticanului. Aceasta era o a doua paralelă tulburătoare cu evenimentele în care era cît pe ce să-È™i piardă viaÈ›a cu un an în urmă. Gîndul îi zbură din nou la Vittoria; nu se mai gîndise la ea de luni de zile. Aproape că nu-i venea să creadă că trecuse abia un an de atunci; parcă se scurseseră decenii. Totul părea să se fi petrecut cîndva, într-o altă viață. Ultima dată primise veÈ™ti de la Vittoria în decembrie ― o vedere în care îl anunÈ›a că pleacă în Java pentru a-È™i continua cercetările despre fizica interconexiunilor... ceva cu utilizarea sateliÈ›ilor pentru a urmări migraÈ›iile bancurilor de pisici de mare. Profesorul nu-È™i făcuse niciodată iluzii că o femeie precum Vittoria ar fi putut trăi alături de el într-un campus universitar, dar povestea din Roma născuse în sufletul lui un sentiment special, o pasiune pe care niciodată nu-È™i imaginase că ar putea-o simÈ›i. PreferinÈ›a lui dintotdeauna pentru viaÈ›a de burlac È™i pentru libertatea pe care i-o oferea fusese zdruncinată din temelii... înlocuită parcă de un gol neaÈ™teptat, care crescuse de anul trecut pînă acum.
Căpitanul continua să meargă în ritm susținut, și totuși încă nu se vedea nici un cadavru.
― A ajuns Jacques Saunière atît de departe?
― Victima a fost împuÈ™cată în stomac. Moartea a fost una lentă; agonia a durat, poate, mai mult de cincisprezece sau douăzeci de minute. ÃŽn mod evident, domnul Saunière a fost un om cu o mare forță psihică.
Langdon îl privi uluit:
― Cincisprezece minute a durat pînă cînd a reuÈ™it echipa de pază să ajungă aici?
― FireÈ™te că nu. Securitatea a răspuns imediat după ce s-a declanÈ™at alarma, dar a găsit Marea Galerie blocată. Prin grilaj auzeau cum cineva se miÈ™că la celălalt capăt al culoarului, dar nu puteau să vadă cine e. Au strigat, dar n-au primit nici un răspuns. Presupunînd că ar putea fi doar un infractor, au urmat litera regulamentului È™i au anunÈ›at PoliÈ›ia Judiciară. Noi am fost pe poziÈ›ii în cincisprezece minute. Cînd am ajuns, am ridicat grilajul atît cît să putem trece pe sub el È™i am trimis înăuntru doisprezece agenÈ›i înarmaÈ›i, care au măturat întreaga lungime a galeriei, în încercarea de a-l prinde pe intrus.
― Și?
― Și n-au găsit pe nimeni înăuntru. Doar..., adaugă Fache arătînd cu degetul undeva, în față. Doar pe el.
Langdon urmări cu privirea direcția indicată. La început, crezu că îi arată statuia de marmură din mijlocul galeriei. Însă, cînd se apropie, reuși treptat să distingă ceea ce se afla după sculptură. La vreo treizeci de metri distanță, un singur bec suspendat pe un suport portabil forma pe podea o pată albă de lumină. În centrul acesteia, ca o insectă expusă la microscop, trupul custodelui zăcea gol pe parchetul de stejar.
― AÈ›i văzut fotografia, spuse Fache, deci imaginea n-ar trebui să fie o surpriză pentru dumneavoastră.
Langdon simți cum un fior de gheață îi urca pe coloana vertebrală, în fața ochilor avea una dintre cele mai stranii priveliști pe care îi fusese dat să le vadă vreodată.


Cadavrul livid al lui Jacques Saunière zăcea pe podea, exact aÈ™a cum fusese imortalizat în fotografie. ÃŽn timp ce stătea aplecat asupra lui, încruntat în lumina aspră a becului, Langdon își aminti că omul își petrecuse ultimele minute din viață poziÈ›ionîndu-È™i trupul în acest mod bizar.
Saunière se È›inea destul de bine pentru vîrsta lui... iar acum întreaga sa musculatură era perfect vizibila. ÃŽÈ™i scosese absolut toate hainele, le aÈ™ezase împăturite pe podea È™i apoi se aÈ™ezase cu faÈ›a în sus în centrul galeriei, perfect poziÈ›ionat în lungul axei încăperii. BraÈ›ele È™i picioarele îi erau întinse în lături, ca acelea ale unui copil care încearcă să facă un îngeraÈ™ în zăpadă... sau poate ca ale unui om sfîrtecat în patru de cine È™tie ce forță invizibilă.
Chiar sub stern, o pată purpurie marca locul prin care pătrunsese glonțul. Rana care sîngerase surprinzător de puțin, lăsase în urmă doar o bălticică închegată.
Arătătorul mîinii stîngi a custodelui era, de asemenea, mînjit de sînge, de parcă ar fi fost înmuiat în rana sîngerîndă, pentru a crea cel mai bizar aspect al acestei imagini macabre; folosindu-È™i propriul sînge în chip de cerneală È™i abdomenul drept pînză, Jacques Saunière își desenase pe piele un simbol simplu ― cinci linii drepte, care se intersectau formînd o stea cu cinci colÈ›uri.
"Pentagrama."
Steaua de sînge, cu centrul în dreptul ombilicului, dădea cadavrului un aer grotesc. Fotografia fusese cutremurătoare, dar acum, văzînd scena cu propriii ochi, Langdon se simțea din ce în ce mai tulburat.
"Omul și-a făcut asta cu mîna lui!"
― Domnule Langdon!
Fache îl fixa din nou cu privirile sale întunecate.
― Este o pentagramă, răspunse el, vocea sunîndu-i cavernoasă sub bolÈ›ile înalte. Unul dintre cele mai vechi simboluri de pe Pămînt. Folosit cu peste patru mii de ani înaintea lui Hristos.
― Și ce înseamnă?
Profesorul ezita întotdeauna cînd i se punea o întrebare de genul ăsta. Era ca și cum ar fi încercat să-i explice cuiva ce anume trebuie să-i sugereze o melodie; pentru fiecare individ, semnificația era alta; gluga albă ca a membrilor Ku Klux Klan-ului simboliza ură și rasism în Statele Unite, dar în Spania avea o puternică semnificație religioasă.
― Simbolurile au semnificaÈ›ii diferite în funcÈ›ie de circumstanÈ›e, răspunse în cele din urmă. ÃŽn esență, pentagrama este un simbol religios păgîn.
Fache încuviința:
― Adorarea diavolului.
― Nu, îl corectă profesorul, dîndu-È™i seama ca ar fi trebuit să-È™i aleagă mai atent cuvintele. ÃŽn zilele noastre, termenul "păgîn" a devenit aproape sinonim cu divinizarea diavolului ― o eroare gravă. Cuvîntul provine, de fapt, din latinescul paganus, care însemna locuitor al zonelor rurale. "Paginii" erau, de fapt, țăranii needucaÈ›i, care practicau vechea religie întîlnită la È›ară: a venerării naturii. Atît de mare era teama Bisericii de cei care locuiau în villes , încît banalul termen "sătean" ― vilain ― a ajuns să definească un suflet ticălos.
― Pentagrama, îi explică Langdon, este un simbol precreÈ™tin asociat cu venerarea naturii. Anticii considerau că lumea are două componente ― cea masculină È™i cea feminină. Zeii È™i zeiÈ›ele lor colaborau pentru a menÈ›ine echilibrul de forÈ›e. Yin È™i yang. Cînd masculinul È™i femininul se aflau în echilibru, în lume domnea armonia; dezechilibrul lor ducea la haos. Pentagrama, continuă el arătînd spre abdomenul lui Saunière, este reprezentativă pentru componenta feminină a tuturor lucrurilor ― un concept pe care istoricii religiei îl numesc "femininul sacru" sau "ZeiÈ›a". ÃŽn mod cert, Saunière È™tia aceste lucruri.
― Adică el È™i-a desenat pe stomac simbolul unei zeiÈ›e?
Într-adevăr, acest lucru era ciudat; Langdon nu putea decît să o recunoască.
― ÃŽn sensul său de bază, pentagrama o simbolizează pe Venus, zeiÈ›a iubirii sexuale È™i a frumuseÈ›ii.
Fache aruncă o privire spre cadavru și mormăi ceva.
― Religiile antice se bazau pe ordinea divină a naturii, continuă profesorul. ZeiÈ›a Venus È™i planeta cu acelaÈ™i nume constituiau o entitate unică. ZeiÈ›a își avea locul ei pe cerul nopÈ›ii È™i era cunoscută sub mai multe nume ― Venus, Steaua Răsăritului, IÈ™tar, Astarte, toate constituind concepte feminine pline de forță, în relaÈ›ie cu natura È™i cu Pămîntul-Mamă.
Căpitanul părea mai tulburat acum decît la început, de parcă ar fi preferat ideea venerării diavolului.
Langdon hotărî să nu-i mai povestească și despre cea mai uimitoare trăsătură a pentagramei, respectiv originea grafică a legăturii sale cu zeița Venus. În tinerețe, pe cînd studia astronomia, aflase cu uimire că planeta Venus schița la fiecare opt ani un pentagon perfect pe ecliptică. Atît de surprinși au fost anticii de acest fenomen, încît Venus și pentagrama ei au devenit simbolurile perfecțiunii, frumuseții și ale caracteristicilor ciclice ale iubirii sexuale. Ca un tribut adus acestei planete, grecii foloseau ciclul ei de opt ani pentru a desemna momentul în care începeau Jocurile Olimpice. În prezent, puțini oameni știu că acest interval de patru ani între două ediții ale Jocurilor corespunde ciclului planetei Venus. Și mai puțini știu însă că steaua cu cinci colțuri urma să fie sigla oficială a Jocurilor Olimpice, dar a fost înlocuita în ultimul moment cu cele cinci cercuri întrepătrunse, care ilustrează mai sugestiv spiritul de armonie al jocurilor.
― Domnule Langdon, interveni Fache brusc. Mi se pare evident că pentagrama se referă totodată È™i la diavol. Filmele horror americane o arată clar.
Langdon se încruntă. "Mulțumiri, Hollywood!" Steaua cu cinci colțuri devenise nelipsită din filmele cu ucigași sataniști în serie și apărea de obicei scrijelită pe zidurile vreunui apartament, alături de alte simboluri presupus demonice. Profesorul se enerva întotdeauna cînd vedea simbolul folosit în contexte de genul ăsta, știind că originile sale reale erau, dimpotrivă, divine.
― Pot să vă asigur că, în ciuda celor văzute în filme, interpretarea demonică a pentagramei este incorectă din punct de vedere istoric. SemnificaÈ›ia feminină iniÈ›ială este cea corectă, dar simbolismul său a fost pervertit în decursul secolelor. ÃŽn acest caz, prin vărsare de sînge.
― Nu sînt sigur că vă înÈ›eleg.
Langdon se uită la crucifixul de la gîtul căpitanului, neștiind prea bine cum să continue.
― Biserica, domnule! Simbolurile au perenitatea lor, dar semnificaÈ›ia pentagramei a fost alterată de Biserica Romano-Catolică în vremea începuturilor sale. ÃŽn cadrul campaniei duse de Vatican pentru a eradica religiile păgîne È™i a converti masele la creÈ™tinism, Biserica a lansat o acÈ›iune de defăimare a zeităților păgîne, acuzîndu-le că folosesc simboluri demonice.
― Vă ascult, continuaÈ›i !
― Metoda este frecvent utilizată în perioade de tulburări sociale. Puterea nou-creată preia simbolurile existente È™i le alterează în timp, în încercarea de a le anula semnificaÈ›ia iniÈ›ială. ÃŽn "lupta" dintre simbolurile păgîne È™i cele creÈ™tine, primele au fost învinse; tridentul lui Poseidon a devenit furca diavolului, pălăria È›uguiată a vraciului a fost transformată într-un simbol al vrăjitoarelor, iar pentagrama zeiÈ›ei Venus a fost etichetată ca fiind un semn al diavolului. Din păcate, È™i structurile militare ale Statelor Unite au pervertit semnificaÈ›ia pentagramei, aceasta reprezentînd în prezent simbolul războiului. Steaua cu cinci colÈ›uri este desenată pe fuzelajul bombardierelor È™i fixată pe epoleÈ›ii generalilor.
"Cine să-și mai amintească de zeița dragostei și a frumuseții?!"
― Interesant. Și poziÈ›ia cadavrului? Ce vă sugerează?
Profesorul ridică din umeri:
― PoziÈ›ia nu face decît să evidenÈ›ieze relaÈ›ia cu pentagrama È™i sacrul feminin.
― Pardon? făcu Fache, încruntîndu-se.
― Este o replică. Repetarea unui simbol este cea mai simplă modalitate de a-i accentua semnificaÈ›ia. Jacques Saunière È™i-a poziÈ›ionat propriul trup în forma unei stele cu cinci colÈ›uri.
"Dacă o pentagrama e bună, două sînt excelente."
Căpitanul studie cele cinci colÈ›uri reprezentate de capul È™i membrele lui Saunière, după care își trecu din nou mîna prin părul des.
― Interesant punct de vedere! Dar nuditatea? îl întrebă după o clipă căpitanul, mîrîind iritat, ca È™i cum vederea trupului gol al unui bătrîn i-ar fi stîrnit repulsie. De ce È™i-a scos hainele?
"Asta e o întrebare al naibii de bună", își spuse Langdon. Se întrebase È™i el acelaÈ™i lucru, încă de cînd văzuse fotografia. Cea mai plauzibilă explicaÈ›ie părea să fie aceea că trupul gol constituia o altă referire la Venus ― zeiÈ›a sexualității. DeÈ™i în cultura modernă asocierea dintre Venus È™i uniunea fizică a celor două sexe era mult estompată, un spirit critic È™i pasionat de etimologie nu putea să nu remarce relaÈ›ia dintre Venus È™i semnificaÈ›ia iniÈ›ială a termenului "veneric". Profesorul hotărî însă că ar fi o miÈ™care mai înÈ›eleaptă să nu mai pomenească È™i de acest aspect.
― Domnule Fache, nu vă pot spune în mod clar de ce Jacques Saunière È™i-a desenat simbolul acela pe abdomen sau de ce È™i-a poziÈ›ionat trupul astfel. Ceea ce pot să vă spun sigur este că, pentru un om ca Saunière, pentagrama era un simbol al zeității feminine. CorelaÈ›ia dintre acest simbol È™i sacrul feminin este bine cunoscută de cei care studiază simbolistica È™i istoria artei.
― Bine. Și faptul că È™i-a folosit propriul sînge drept cerneală?
― ÃŽn mod clar, nu avea altceva la dispoziÈ›ie.
Fache rămase pentru o clipă tăcut, apoi replică:
― De fapt, cred că a procedat astfel pentru ca poliÈ›ia să urmeze anumite proceduri specifice.
― ÃŽmi pare rău, dar nu înÈ›eleg.
― PriviÈ›i-i mîna stîngă!
Langdon studie braÈ›ul È™i degetele custodelui, dar nu observă nimic deosebit. Nesigur, se învîrti în jurul cadavrului, apoi se ghemui lîngă el, pentru a-l vedea mai bine. Abia acum observă, surprins, că Saunière strîngea în palma strîngă un fel de marker cu vîrful gros.
― ÃŽl avea în mînă atunci cînd l-am găsit, spuse Fache.
Căpitanul se apropie de o masă pliantă pe care se aflau numeroase instrumente, cabluri și dispozitive electronice.
― După cum v-am spus, continuă căpitanul, în timp ce scotocea pe masă, am lăsat totul exact aÈ™a cum era. CunoaÈ™teÈ›i acest tip de creion?
Langdon îngenunche pentru a privi mai îndeaproape eticheta markerului: STYLO DE LUMIERE NOIRE.
Mirat, își ridică privirea spre Fache.
Pixul cu lumină neagră era un instrument specializat, creat inițial pentru uzul muzeelor, al restauratorilor și al poliției, pentru a face cîte un semn invizibil pe diferite obiecte. Pixul scria cu o cerneală fluorescentă, necorozivă, pe bază de alcool, care devenea vizibilă numai la o sursă de lumină neagră. În zilele noastre, personalul de întreținere din muzee avea în dotare astfel de pixuri, pentru a face semne invizibile pe ramele tablourilor ce trebuiau restaurate.
Cînd Langdon se ridică, Fache se apropie de bec și-l stinse. Galeria se cufundă într-un întuneric deplin.
În primele secunde, profesorul nu văzu nimic; treptat, silueta căpitanului începu să se contureze, iluminată într-un purpuriu strălucitor. În mînă ținea un fel de lanternă ce-l învăluia într-o aură violetă.
― După cum probabil È™tiÈ›i, spuse Fache, poliÈ›ia utilizează o sursă de lumină neagră pentru a căuta urme de sînge È™i de alt tip la locul crimei. AÈ™a că vă puteÈ›i imagina cît de suprinÈ™i au fost atunci cînd...
Brusc, își întrerupse fraza și îndreptă lanterna spre cadavru.
Langdon făcu un pas înapoi, șocat.
Inima începu să-i bată frenetic la vederea bizarei imagini de pe podea. Scrijelite cu litere de mînă, ultimele cuvinte ale custodelui licăreau vineții lîngă cadavru. Fără a-și putea lua ochii de la textul tremurător, în lumina lanternei profesorul simți cum ceața care învăluia toate evenimentele acestei nopți devenea tot mai groasă.
Citind mesajul încă o dată, se întoarse spre Fache:
― Ce dracu' vrea să însemne asta?
Ochii căpitanului sclipeau alburii:
― Aceasta este întrebarea, monsieur, la care trebuie să răspundeÈ›i dumneavoastră.


Nu departe, în biroul lui Jacques Saunière, locotenentul Collet È™edea aplecat asupra unei console audio aÈ™ezate pe imensul birou al custodelui. Dacă nu È›inea seama de ciudata machetă a cavalerului medieval ce părea că se holbează la el de pe colÈ›ul biroului, Collet se simÈ›ea confortabil aici. ÃŽÈ™i aÈ™eză mai bine căștile pe urechi È™i verifică setările sistemului de înregistrare. Totul era perfect. Microfoanele funcÈ›ionau fără greÈ™, iar transmisia audio era cît se poate de clară.
"Le moment de vérité", glumi el, ca pentru sine.
Surîzînd, închise ochii și se lăsă pe spătarul scaunului, pentru a se delecta cu restul conversației din Marea Galerie.



7

Modesta locuință din cadrul bisericii Saint-Sulpice se afla la etajul al doilea al lăcașului de cult, în stînga stranei corului. Cele două cămăruțe cu pardoseală de piatră și cîteva piese de mobilier erau casa surorii Sandrine Bieil de mai bine de zece ani. Oficial, dacă întreba cineva, locuia la mînăstirea din apropiere, dar prefera totdeauna liniștea bisericii, unde își amenajase un sălaș confortabil, cu un pat, un telefon și o plită electrică.
ÃŽn calitatea ei de conservatrice d'affaires a bisericii, sora Sandrine avea datoria să supravegheze toate aspectele nereligioase ale activității bisericii ― administraÈ›ie, personal, securitatea clădirii după programul de vizitare È™i asigurarea proviziilor necesare, precum vinul È™i prescura de împărtășanie.
În seara aceasta, adormită în patul ei micuț, se trezi brusc atunci cînd auzi sunetul strident al telefonului. Obosită, ridica receptorul:
― Soeur Sandrine. Eglise Saint-Sulpice.
― Buna seara, soră, spuse un bărbat în franceză.
Sora Sandrine se ridică în capul oaselor. "Cît o fi ceasul?" Deși recunoscuse glasul superiorului său, era uimită, fiindcă în cincisprezece ani, n-o sunase niciodată în timpul nopții. Abatele era un om extraordinar de pios, care se culca în fiecare zi imediat după slujba de seară.
― ÃŽmi cer scuze dacă te-am trezit, soră, spuse acesta pe un ton extenuat È™i totodată iritat. Trebuie să-È›i cer un serviciu. Tocmai am primit un telefon de la un influent episcop american. Poate că ai auzit de el... Manuel Aringarosa.
― Cel care conduce Opus Dei?
"Firește că am auzit de el! Cine din Biserica n-a auzit?"
Ordinul conservator al lui Aringarosa devenise foarte puternic în ultimii ani; ascensiunea sa începuse brusc, în 1982, cînd Ioan Paul al II-lea ridicase, în mod neaÈ™teptat, Opus Dei la rangul de congregaÈ›ie personală a papei, aprobînd în mod oficial toate practicile sale. Evenimentul se petrecuse în acelaÈ™i an în care secta transferase aproape un miliard de dolari în conturile Institutului pentru Activitate Religioasă din subordinea Vaticanului ― altfel spus Banca Vaticanului ― salvîndu-l astfel de la un iminent faliment. Urmase o a doua manevră care stîrnise suspiciuni: papa îl plasase pe fondatorul Ordinului Opus Dei în fruntea listei de sanctificări, reducînd obiÈ™nuita perioadă de aÈ™teptare de la aproape un secol la numai douăzeci de ani. Sorei Sandrine i se părea cam suspectă aceasta ascensiune bruscă, dar nu era ea omul care să discute deciziile Sfîntului Scaun.
― Episcopul Aringarosa mi-a telefonat pentru a-mi solicita o favoare, reluă abatele cu nervozitate în glas. Unul dintre membrii Ordinului său se află în Paris în seara aceasta...
Cînd auzi neobișnuita cerere a prelatului, sora Sandrine făcu ochii mari.
― VreÈ›i să spuneÈ›i că acel călugăr din Ordinul Opus Dei nu poate aÈ™tepta pînă mîine dimineaÈ›a?
― Mă tem că nu. Avionul său decolează foarte devreme È™i omul È™i-a dorit dintotdeauna să viziteze Saint-Sulpice.
― Dar biserica este mult mai interesantă la lumina zilei! Razele soarelui filtrate prin oculus, umbrele lăsate pe cadranul solar... astea sînt lucrurile pentru care merită să vezi Saint-Sulpice!
― Soră, sînt de acord cu dumneata. AÈ™ considera însă că mi-ai face o favoare personală dacă i-ai permite să intre în biserică în noaptea aceasta. E bine dacă ajunge acolo pe la... ora unu, să spunem? Adică peste douăzeci de minute?
Sora Sandrine se încruntă:
― Desigur. Va fi plăcerea mea!
Abatele îi mulțumi și închise.
Nedumerită, călugăriÈ›a mai zăbovi cîteva clipe în aÈ™ternut, bucurîndu-se de căldura lui, încercînd să-È™i alunge somnul. La cei È™aizeci de ani ai săi trupul nu se mai trezea atît de uÈ™or È™i de repede ca înainte, deÈ™i telefonul primit în această seară îi pusese sîngele în miÈ™care. Totdeauna avusese un sentiment neplăcut cînd auzea de Opus Dei. Pe lîngă faptul că aplica neobiÈ™nuitul ritual al mortificării corporale, ordinul avea idei medievale ― pentru a folosi un termen blînd ― cu privire la femei. Sora Sandrine aflase cu uluire că membrele congregaÈ›iei erau silite să facă pe gratis curățenie în camerele bărbaÈ›ilor, în vreme ce aceÈ™tia asistau la slujbă; în plus, ele dormeau direct pe podeaua de lemn, pe cînd ei aveau saltele de paie; iar, ca o penitență suplimentară pentru păcatul originar, femeile erau obligate să suporte "doze" mai mari de mortificare corporală. Se părea că înghiÈ›itura pe care o luase Eva din mărul cunoaÈ™terii era un păcat pe care femeile aveau datoria să-l ispășească pentru vecie. Din nefericire, în vreme ce aproape toÈ›i catolicii se aflau pe calea cea bună cu privire la respectarea drepturilor femeilor, Opus Dei alesese direcÈ›ia total opusă. Cu toate acestea, sora Sandrine nu putea nesocoti ordinele superiorilor.
Coborîndu-și cu greu picioarele din pat, se ridică încet, pătrunsă de frigul ce venea din piatra rece pe care călcă. O dată cu frigul simțit, inima îi fu strînsă de o ciudată tulburare.
"Intuiție feminină?"
În liniștea vieții de mînăstire, sora Sandrine învățase să-și aline sufletul ascultînd vocile acelea mititele din inima ei. În seara aceasta însă, vocile erau la fel de tăcute ca și biserica pustie.



8

Langdon nu-È™i putea lua ochii de la textul purpuriu, scrijelit pe podeaua galeriei. Ultimele cuvinte ale lui Jacques Saunière erau cel mai straniu mesaj de adio pe care È™i l-ar fi putut imagina cineva:

"13-3-2-21-1-1-8-5
O, DRACONIAN DEVIL!
OH, LAME SAINT!"

Deși n-avea nici cea mai vagă idee ce ar putea să însemne, Langdon înțelegea acum de ce credea Fache că pentagrama se referea la adorarea diavolului.
O, Draconian devil! ― "O, diavol draconic!"
Saunière le lăsase în urmă o referire literală la Satana. La fel de bizară era È™i seria de numere.
― Seamănă oarecum cu un cifru numeric.
― Da, îi replică Fache. Criptografii noÈ™tri lucrează deja la el. Credem că numerele reprezintă un indiciu referitor la cel care l-a asasinat. Poate un număr de telefon sau un ciudat cod social de identificare. Dumneavoastră vi se pare că au o semnificaÈ›ie simbolică?
Langdon se uită din nou la seria de cifre, convins că ar avea nevoie de ore întregi pentru a-i desluÈ™i înÈ›elesul simbolic ― dacă exista vreunul. Lui i se păreau cifre alese la voia întîmplării. Era obiÈ™nuit cu progresiile simbolice care aveau un oarecare sens, dar aici totul ― pentagrama, textul, numerele ― totul părea disparat.
― AÈ›i afirmat mai devreme, spuse Fache, că în acest fel Saunière a intenÈ›ionat să transmită un mesaj... despre venerarea zeiÈ›ei sau ceva de genul ăsta. Vi se pare că textul se încadrează în acest context?
Profesorul știa că întrebarea era una retorică. Bizarul mesaj nu se potrivea cîtuși de puțin cu scenariul pe care îl descrisese el, despre venerarea divinității feminine.
Oh, lame saint! ― "Oh, sfînt schilod!"
― Textul pare că acuză pe cineva. Nu vi se pare? întrebă căpitanul.
Langdon încercă să-și imagineze ultimele minute de viață ale custodelui, singur în Marea Galerie, știind că urmează să moară. Părea logic.
― O acuzaÈ›ie la adresa celui care l-a ucis, probabil.
― Datoria mea, desigur, este aceea de a identifica persoana respectivă. PermiteÈ›i-mi să vă întreb ceva, domnule Langdon: dumneavoastră, lăsînd la o parte numerele, ce anume vi se pare cel mai ciudat în acest mesaj?
"Cel mai ciudat?" Un muribund se baricadase singur în galerie, își desenase pe burtă o pentagramă și scrisese o acuzație misterioasă pe podea. Ce în toate astea nu era ciudat?
― Cuvîntul "draconic"? se hazardă el, spunîndu-i primul lucru care-i trecu prin minte.
De altfel, era sigur că nici unui om care era în pragul morÈ›ii nu-i zbura gîndul către Draco ― crudul politician din secolul al È™aptelea înainte de Hristos.
― "Diavol draconic" îmi pare o exprimare ciudată, adăugă el.
― Draconic? întrebă Fache pe un ton din care răzbătea o oarecare nerăbdare. Nu cred că modul de exprimare al custodelui este problema principală aici!
Profesorul nu era sigur ce voia să spună căpitanul, însă bănuia că Draco și cu Fache s-ar fi înțeles de minune.
― Saunière era francez, continuă căpitanul pe un ton categoric. Locuia în Paris. Și, cu toate astea, a ales să scrie acest mesaj...
― ÃŽn engleză.
Acum înțelegea la ce se referise Fache.
― Précisément. AveÈ›i idee de ce?
Langdon È™tia că Saunière vorbea o engleză impecabilă; totuÈ™i, n-ar fi putut spune de ce preferase bătrînul să-È™i scrie ultimele cuvinte în aceasta limbă. Ridică din umeri.
Căpitanul arătă din nou spre pentagrama de pe abdomenul mortului.
― Chestia aceea nu are nimic de-a face cu venerarea diavolului? SînteÈ›i sigur?
ÃŽn acest moment, profesorul nu mai era sigur de nimic.
― Simbolistica È™i textul nu par să coincidă. ÃŽmi pare rău că nu vă pot ajuta.
― Poate că asta va mai clarifica puÈ›in lucrurile.
În timp ce spunea aceste cuvinte, Fache se îndepărtă de cadavru și ridică din nou lanterna cu lumină neagră, lăsînd fasciculul să acopere o suprafață mai mare.
Spre uimirea lui Langdon, un alt cerc tremurat apăru în jurul cadavrului. Probabil că Saunière se aÈ™ezase pe podea È™i schiÈ›ase mai multe arce lungi cu pixul special, care se închideau într-un cerc complet.
Într-o fracțiune de secundă, totul deveni foarte clar:
― Omul Vitruvian! spuse el cu suflarea tăiată.
Saunière crease o replică în mărime naturală al celui mai cunoscut desen al lui Leonardo da Vinci.
Considerat în Renaștere cea mai corectă reprezentare a corpului omenesc, din punct de vedere anatomic, Omul Vitruvian a devenit un laitmotiv al culturii moderne, apărînd pe afișe, postere și tricouri în lumea întreagă. Desenul consta într-un cerc perfect în care era înscris un nud bărbătesc... cu brațele și picioarele întinse în lateral.
Da Vinci! Langdon era uluit. IntenÈ›ia lui Saunière devenise evidentă. ÃŽn ultimele clipe ale vieÈ›ii, custodele își scosese toate hainele È™i își dispusese trupul într-o copie fidelă a Omului Vitruvian.
Cercul era elementul critic. Un simbol feminin al protecÈ›iei, cercul desenat în jurul trupului gol întregea mesajul lui da Vinci ― armonia dintre masculin È™i feminin. Acum apărea însă o altă întrebare: de ce dorise Saunière să imite acel desen celebru?
― Domnule Langdon, spuse Fache, nu mă îndoiesc că un om ca dumneavoastră cunoaÈ™te atracÈ›ia lui Leonardo da Vinci către È™tiinÈ›ele oculte.
Profesorul era surprins de cunoștințele căpitanului în ceea ce-l privea pe da Vinci; pe de altă parte, așa se explicau suspiciunile sale referitoare la venerarea diavolului. Leonardo constituise întotdeauna un subiect de studiu dificil pentru istoricii de artă, mai cu seamă pe fondul tradiției creștine. În ciuda geniului său vizionar, artistul fusese un homosexual declarat și un adorator al ordinii divine a naturii, ambele plasîndu-l într-o poziție de veșnic păcătos. În plus, excentricitățile sale îi conferiseră, într-adevăr, o aură demonică: da Vinci obișnuia să dezgroape cadavre pentru a studia anatomia umană; ținea jurnale misterioase, redactate într-un ilizibil scris invers; credea că posedă secretul alchimic de transformare a plumbului în aur și chiar că-L poate păcăli pe Dumnezeu, creînd un elixir care era capabil să amîne moartea; pe de altă parte, printre invențiile sale s-au numărat arme și instrumente de tortură oribile pe care nimeni, înaintea lui, nu și le-a putut imagina.
"Neînțelegerea adecvată duce la neîncredere", își spuse profesorul în sinea sa.
Numărul uriaÈ™ de opere de artă creÈ™tină n-a făcut decît să accentueze reputaÈ›ia de ipocrit spiritual. Acceptînd sute de comenzi foarte profitabile din partea Vaticanului, Leonardo a pictat lucrări pe teme creÈ™tine nu ca pe o expresie a propriilor convingeri, ci pur È™i simplu ca pe o afacere, o modalitate de a-È™i asigura un trai îndestulat, luxos. Din nefericire, artistul era un farsor care se amuza adesea muÈ™cînd pe furiÈ™ mîna care îl hrănea. ÃŽn multe dintre picturile sale religioase, el a introdus simboluri ascunse, cîtuÈ™i de puÈ›in creÈ™tine ― un tribut adus propriilor sale credinÈ›e È™i un subtil bobîrnac în nasul Bisericii. Langdon susÈ›inuse odată o conferință la National Gallery, în Londra, cu tema: "ViaÈ›a secretă a lui Leonardo: simbolismul păgîn în arta creÈ™tină".
― Vă înÈ›eleg îngrijorarea, răspunse, dar da Vinci nu a practicat niciodată vreo È™tiință ocultă. Era un spirit de excepÈ›ie, mereu în conflict cu Biserica...
În timp ce rostea aceste cuvinte, o idee ciudată îi veni în minte. Privi din nou la mesajul înscris pe podea: "O, diavol draconic. Oh, sfînt schilod!"
― AÈ™adar? insistă Fache.
Profesorul își cîntări cu grijă cuvintele:
― Mă gîndeam că ideologia spirituală a lui Saunière era puternic înrudită cu aceea a lui da Vinci È™i că amîndoi erau frustraÈ›i de faptul că Biserica a eliminat sacrul feminin din religia modernă. Poate că, imitînd un celebru desen al lui Leonardo, custodele a vrut doar să exprime preocuparea lor comuna referitoare la demonizarea divinității feminine în credinÈ›a modernă.
Privirea lui Fache se aspri:
― CredeÈ›i că la Biserica s-a referit Saunière atunci cînd a folosit expresiile "sfînt schilod" È™i "diavol draconic"?
Era o explicație cam trasă de păr, Langdon trebuia să recunoască acest lucru și totuși pentagrama părea că susține într-un anume fel aceasta idee.
― Nu vreau să spun decît că domnul Saunière È™i-a petrecut întreaga viață studiind istoria divinităților feminine È™i că nimeni nu a făcut mai multe eforturi pentru a È™terge aceasta istorie decît Biserica Catolică. Mi se pare credibil că, în mesajul său de adio, custodele a ales să-È™i exprime această dezamăgire.
― Dezamăgire?! izbucni Fache pe un ton deja ostil. Mesajul ăsta pare mai degrabă unul furios decît unul dezamăgit, nu credeÈ›i?
Langdon ajunsese la capătul răbdării:
― Căpitane, mi-ai cerut să-È›i spun părerea mea cu privire la ce anume a încercat Saunière să transmită È™i asta e tot ce pot să-È›i răspund în acest moment.
― Că totul e o acuzaÈ›ie adusă Bisericii? Fache vorbea acum printre dinÈ›i, de parcă abia își mai putea descleÈ™ta maxilarele. Domnule Langdon, am văzut mulÈ›i morÈ›i în viaÈ›a mea È™i vreau să-È›i spun ceva: cînd un om e ucis de un altul, nu cred că ultimul lui gînd este acela de a scrie o obscură declaraÈ›ie spirituală pe care nimeni să n-o poată înÈ›elege. Eu zic că, în ultimele lui clipe, omul se gîndeÈ™te la un singur lucru. Vocea joasă a lui Fache È™uieră prin aer ca o lamă: La vengeance. Cred că Saunière a scris aceste cuvinte pentru a ne spune cine l-a ucis.
Langdon se holbă la el:
― Dar asta n-are nici un sens!
― Nu?
― Nu! replică el, obosit È™i iritat. Mi-aÈ›i spus că Saunière a fost atacat în biroul său de cineva pe care se pare că l-a invitat chiar el acolo.
― Da.
― AÈ™adar, sînt îndreptățit să cred că victima îl cunoÈ™tea pe atacator.
Căpitanul încuviință:
― ContinuaÈ›i, vă rog.
― Și dacă îl cunoÈ™tea pe cel care l-a ucis, ce fel de acuzaÈ›ie este asta? Un cod numeric?! SfinÈ›i schilozi?! Diavoli draconici?! O pentagramă pe stomac?! Totul e prea încifrat!
Fache se încruntă, de parcă la asta nu se gîndise pînă acum:
― S-ar putea să aveÈ›i dreptate.
― Þinînd seama de aceste circumstanÈ›e, continuă profesorul, cred că, dacă ar fi vrut să spună cine l-a ucis, custodele ar fi scris pur È™i simplu un nume.
La auzul acestor cuvinte, pe chipul lui Fache se lăți, pentru prima dată de cînd se întîlniseră, un zîmbet plin de sine:
― Précisément, spuse el. Précisément.


"Surprind un maestru în acțiune", își spuse locotenentul Collet în timp ce asculta în căști vocea căpitanului Fache. Agentul știa că reușite și momente ca acesta îl ridicaseră pe șeful său pînă în vîrful ierarhiei din justiția franceză.
"Fache izbîndește acolo unde nimeni altul nu îndrăznește."
Delicata artă de a-l lua pe celălalt pe departe, cu biniÈ™orul, È™i de a-l ademeni în plasa ta era de mult uitată în poliÈ›ia moderna ― un meÈ™teÈ™ug care necesita o extraordinară încredere în propriile forÈ›e în condiÈ›ii de presiune sporită. PuÈ›ini oameni aveau sîngele rece necesar pentru acest tip de operaÈ›iune, dar Fache părea că s-a născut cu asta în sînge; reÈ›inerea È™i răbdarea de care putea să dea dovada erau o chestiune de instinct pentru el.
ÃŽn această seară îl stăpînea doar o hotărîre fermă, de parcă arestarea criminalului ar fi fost o chestiune de ordin personal. Instruirea agenÈ›ilor săi, cu o oră în urmă, fusese neobiÈ™nuit de concisă È™i de fermă. "Știu cine l-a ucis pe Jacques Saunière, le spusese Fache. Voi È™tiÈ›i ce aveÈ›i de făcut. Fără greÈ™eli în seara asta."
Și pînă acum totul fusese fără greșeală.
Collet nu cunoÈ™tea încă dovezile care îl făceau pe È™eful său atît de sigur, dar nu avea de gînd să pună la îndoială nici o secundă instinctele Taurului. Uneori, căpitanul dădea dovadă de o intuiÈ›ie aproape supranaturală. "Dumnezeu îi È™opteÈ™te la ureche", spusese la un moment dat un agent, după o impresionantă demonstraÈ›ie a exactității celui de-al È™aselea simÈ› al È™efului lor. "Trebuie să recunosc un lucru, își spuse Collet, dacă există un Dumnezeu, atunci Bezu Fache e, cu siguranță, unul dintre favoriÈ›ii săi." Căpitanul participa la Sfînta Liturghie È™i se spovedea cu o regularitate zeloasă ― mult mai des decît o făceau majoritatea numelor mari din dorinÈ›a unor bune relaÈ›ii sociale. Cînd papa vizitase Parisul, cu cîțiva ani în urmă, Fache făcuse tot posibilul pentru a fi onorat cu o audiență. Acum, în biroul sau, trona la loc de cinste o fotografie a Taurului alături de papă.
Locotenentul își aminti un fapt ce i se păruse ușor ironic: una dintre rarele ieșiri în public ale căpitanului se concretizase în reacția virulentă pe care i-o stîrnise recentul scandal de pedofilie din sînul Bisericii Catolice. "Preoții ăștia ar merita să fie spînzurați de două ori!" declarase Fache. "O dată pentru crima lor împotriva copiilor, și a doua oară fiindcă au mînjit renumele Bisericii Catolice." Collet avusese strania impresie că a doua vină fusese cea care îl înfuriase mai tare pe bunul căpitan.
Întorcîndu-se acum la laptopul său, locotenentul se achită de cea de-a doua parte a responsabilităților care-i reveneau în această seară: sistemul de urmărire prin GPS . Pe monitor apăru un plan detaliat al Aripii Denon, o schemă structurala descărcată din baza de date a Biroului de Securitate a Luvrului. Parcurgînd din ochi labirintul de galerii și culoare, Collet găsi în cele din urmă ceea ce căuta.
Undeva, adînc în inima galeriei principale, clipea un punct roșu.
La marque.
Fache își ținea prada din scurt în seara asta. O alegere înțeleaptă. Robert Langdon se dovedise un mușteriu pe măsură.



9

Pentru a fi sigur că discuția sa cu domnul Langdon nu va fi întreruptă, Bezu Fache își închisese telefonul mobil. Din păcate, aparatul era un model scump, echipat cu linie radio dublă și, în ciuda ordinelor sale, pe una dintre ele era acum apelat de agenții săi.
― Capitaine?
Telefonul pîrîi, ca o stație de emisie-recepție.
Fache scrîșni din dinți, turbat. Nu pricepea ce ar putea fi atît de important încît să-i fie întreruptă această surveillance cachée, mai cu seamă într-un moment atît de critic.
― Un moment, vă rog, i se adresă el lui Langdon.
Apoi scoase telefonul din buzunar și apăsă o tastă.
― Oui?
― Capitaine, un agent du Département de Cryptographie est arrivé.
Furia lui Fache dispăru într-o clipă. "Un specialist în criptografie?" DeÈ™i nu era tocmai momentul potrivit, vestea îl bucura totuÈ™i. După ce observase textul criptic scrijelit de Saunière pe podea, căpitanul trimisese fotografii de la locul crimei Departamentului de Criptografie, în speranÈ›a că un specialist de acolo va descifra ce anume voise Saunière să le transmită. Iar dacă acum sosise acest om, era clar că izbutiseră să descifreze mesajul.
― Deocamdată sînt ocupat, spuse Fache în telefon, tonul lui lăsînd clar să se înÈ›eleagă că agentul depășise o limită bine stabilită. Spune-i criptografului să mă aÈ™tepte la postul de comandă. Voi vorbi cu el după ce voi termina aici.
― Cu ea, îl corectă subalternul său. Este agentul Sophie Neveu.
"Telefonul ăsta mă amuză din ce în ce mai puțin, cu fiecare secundă care trece", își spuse Fache. Sophie Neveu era una dintre cele mai mari greșeli ale DCPJ. O tînără déchiffreuse din Paris care studiase criptografia în Anglia, la Royal Holloway, Sophie Neveu îi fusese aruncată lui pe cap cu doi ani în urmă, în urma politicii ministerului de a integra cît mai multe femei în poliție. "Toate încercările astea ale ministerului de a respecta echitatea politică, susținuse Fache, nu făceau decît să slăbească departamentul." Pe lîngă faptul că nu dispuneau de forța fizică necesară muncii în poliție, simpla prezență a femeilor în cadrul forțelor de ordine mai avea și darul de a distrage atenția colegilor bărbați. Și spre iritarea lui, Sophie Neveu avea acest nefericit dar, cu vîrf și îndesat...
La cei treizeci și doi de ani ai ei, afișa o tenacitate ce friza obstinația. În plus, preferințele vizibile pentru noile metode de decriptare învățate în școala britanică îi exasperau pe mai vîrstnicii ei colegi francezi. Iar pentru Fache, cel mai enervant era adevărul universal valabil că, într-un birou plin cu bărbați de vîrstă medie, o femeie tînără și atrăgătoare era o permanentă sursă de distragere a atenției de la sarcinile zilnice ale fiecăruia.
― Agentul Neveu a insistat asupra faptului că trebuie să vorbească imediat cu dumneavoastră, domnule căpitan, mai adăuga vocea de la telefon. Am încercat s-o opresc, dar a plecat deja spre Marea Galerie.
Fache făcu ochii mari:
― Sub nici o formă! Am spus foarte clar că...


Pentru o clipă, Robert Langdon avu impresia că Bezu Fache face un atac de apoplexie. Tocmai vorbea, cînd maxilarul îi încremeni și ochii i se bulbucară, gata să-i iasă din orbite. Privirea dură îi înțepenise pe ceva aflat, probabil, în spatele profesorului. Înainte de a apuca el să se întoarcă și să vadă ce este, vocea unei femei răsună în galerie:
― Excusez-moi, messieurs!
Langdon se întoarse pe călcîie și văzu o tînără care se apropia cu pași mari și mișcări agile, emanînd parcă o hipnotică siguranță de sine. Îmbrăcată într-o jachetă lungă pînă la genunchi, bej, și pantaloni mulați negri, părea a avea în jur de treizeci de ani și era atrăgătoare. Părul des, roșcat, îi cădea pe umeri, încadrîndu-i chipul blînd. Spre deosebire de blondele fragile și șterse din pozele ce decorau pereții dormitoarelor de la Harvard, femeia asta avea un aspect sănătos și o frumusețe naturală ce arătau încredere în sine.
Spre surprinderea profesorului, tînăra veni direct la el și-i întinse mîna:
― Monsieur Langdon, sînt agentul Neveu de la Departamentul de Criptografie al DCPJ, spuse ea cu un uÈ™or accent anglo-francez. Mă bucur să vă întîlnesc!
Langdon îi strînse mîna într-a lui și, pentru o clipă, se simți cufundat în privirea ei adîncă. Avea ochi verzi-măslinii, limpezi și pătrunzători.
Fache inspiră zgomotos, pregătindu-se cu siguranță pentru o morală tăioasă.
― Căpitane, se întoarse ea brusc, fără a-i lăsa timp să deschidă gura, îmi cer scuze pentru aceasta întrerupere, dar...
― Ce n'est pas le moment! izbucni Fache.
― Am încercat sa vă contactez, continuă Sophie în engleză, din politeÈ›e pentru Langdon. Dar aveaÈ›i telefonul închis!
― L-am închis dintr-un motiv bine întemeiat, îi È™uieră căpitanul. Acum stau de vorbă cu domnul Langdon !
― Am descifrat codul numeric, i-o trînti ea dintr-o dată.
Inima lui Langdon zvîcni. "A spart deja codul?"
Fache părea pentru moment derutat, neștiind ce să îi răspundă.
― ÃŽnainte de a vă explica însă, adăugă Sophie, am un mesaj urgent pentru domnul Langdon.
Chipul căpitanului se întunecă:
― Pentru domnul Langdon?
Ea încuviință și se întoarse spre el:
― Trebuie să contactaÈ›i imediat Ambasada Americană, domnule Langdon. Trebuie să vă transmită urgent un mesaj din Statele Unite.
Entuziasmul care-l cuprinse cînd auzi despre codul descifrat pieri brusc, lăsînd loc unei îngrijorări evident. "Un mesaj din State'? Oare cine încearcă să mă contacteze? Doar cîțiva colegi de-ai mei știu că mă aflam la Paris."
Arcada proeminentă a lui Fache coborîse parcă și mai mult:
― Ambasada Americană? repetă el bănuitor. Cum au È™tiut că domnul Langdon se află aici?
Sophie ridică din umeri:
― Se pare că au sunat la hotel È™i recepÈ›ionerul le-a spus că domnul Langdon a fost ridicat de un agent al DCPJ.
― Și ambasada a luat legătura cu Departamentul de Criptografie?!
― Nu, domnule! îi răspunse Sophie pe un ton ferm. Cînd am sunat eu la centrala telefonica a DCPJ, încercînd să vă contactez pe dumneavoastră, mi-au spus că au un mesaj pentru domnul Langdon È™i m-au rugat să i-l transmit dacă ajung aici.
Fache se încruntă din nou și părea chiar mai nedumerit decît la început, dar Sophie se întorsese deja spre profesor:
― Domnule Langdon, îi spuse ea în timp ce scotea din buzunar o foaie de hîrtie, acesta este numărul serviciului de mesagerie al Ambasadei Americane. Vă roagă să îi contactaÈ›i cît mai repede posibil. ÃŽn timp ce eu îi voi explica domnului căpitan ce-i cu acel cod, dumneavoastră trebuie să îi sunaÈ›i, adăugă ea, fixîndu-l cu privirea.
Langdon studie hîrtia. Conținea un număr de telefon din Paris, cu un interior alături.
― MulÈ›umesc, îi răspunse îngrijorat. Unde găsesc un telefon?
Sophie dădu să scoată un celular din buzunar, dar Fache se postă imediat între ei. Parcă era Vezuviul în prag de erupție. Fără a-și lua ochii de la ea, îi întinse profesorului telefonul său:
― Linia asta e sigură, domnule Langdon! FolosiÈ›i-o cu încredere!
Dezorientat de furia cu care căpitanul o privea și jenat din cauza situației, profesorul luă aparatul. Imediat, Fache o înșfăcă de braț și o trase doi metri mai departe, începînd să mormăie la ea, furios. Din ce în ce mai puțin încîntat de polițistul francez, Langdon se întoarse cu spatele și formă numărul care era scris pe foaia de hîrtie.
Auzi cum sună.
O dată... de două ori... de trei ori...
În sfîrșit, cineva îi răspunse. Langdon se aștepta să audă vocea operatorului de la ambasadă, dar se pomeni ascultînd un mesaj înregistrat. Și, ciudat, vocea i se părea cunoscută. Era a agentului Sophie Neveau.
― Bonjour, vous êtes bien chez Sophie Neveu. Je suis absente pour le moment, mais...
Nedumerit, profesorul se întoarse spre tînără:
― Mă scuzaÈ›i, domnà Neveu! Cred că mi-aÈ›i dat...
― Nu, acela este numărul, i-o reteză ea de parcă ar fi È™tiut dinainte. Ambasada are un sistem automat de preluare a mesajelor. Trebuie să formaÈ›i un cod de acces pentru a vă asculta mesajele.
― Dar...
― Este codul acela de trei cifre de pe hîrtiuÈ›a pe care v-am dat-o.
Langdon vru să-i explice bizara eroare, dar Sophie îl străfulgeră preț de o secundă. Ochii ei verzi îl avertizau clar: "Nu pune întrebări! Fă ce ți-am spus!"
Uimit, Langdon formă interiorul: 454.
Vocea înregistrata a tinerei se întrerupse și un alt glas, cu tonuri electronice, rosti în franceză: "Aveți un mesaj nou." Dupa toate aparențele, 454 era codul de acces prin care Sophie Neveu își lua propriile mesaje de pe robotul telefonic.
"Ce naiba fac, ascult mesajele femeii ăsteia?"
ÃŽn receptor se auzea o bandă care se derula. ÃŽn cele din urmă, se opri È™i mesajul începu să curgă. Din nou, vocea era tot cea a lui Sophie Neveu. "Domnule Langdon" ― se auzi o È™oaptă temătoare ― "Nu reacÈ›iona la acest mesaj. Ascultă-l în liniÈ™te. EÈ™ti în pericol. Urmează-mi indicaÈ›iile cu stricteÈ›e."



10

Silas era la volanul mașinii pe care Învățătorul i-o pusese la dispoziție, un Audi negru, și admira Biserica Saint-Sulpice. Iluminate de jos de o serie de reflectoare, cele doua clopotnițe se înălțau ca niște santinele în post, care vegheau masiva clădire. De o parte și de alta a acesteia, o mulțime de metereze întunecate țîșneau spre cer aidoma coastelor unui monstru adormit.
"Pagînii s-au folosit de Casa Domnului pentru a ascunde cheia de boltă." Frăția confirma în continuare legendara ei reputație: de înșelăciune și disimulare. Iar acum, Silas avea să caute cheia de boltă și să i-o înmîneze Învățătorului, recuperînd astfel ceea ce frăția furase cu mult timp în urmă de la cei drept-credincioși.
"Ce putere uriașă va dobîndi astfel Opus Dei!"
Parcînd mașina în Piața Saint-Sulpice, pustie la acea oră, Silas răsuflă adînc și încercă să-și limpezească mintea pentru ceea ce îl aștepta. Spinarea încă îl durea de la ședința de mortificare corporală de mai devreme, dar durerea fizică era floare la ureche pe lîngă chinurile prin care trecuse înainte ca Opus Dei să-l salveze.
Amintirile din acea vreme încă îl mai bîntuiau.
"Eliberează-te de ură", își ordona singur. "Iartă-i pe cei care ți-au greșit."
Privind turnurile de piatră ale bisericii, simți iarăși curentul acela familiar... forța aceea care îl tîra adesea înapoi în timp, încuindu-l iar în carcera primilor săi ani de viață. Amintirile năvăliră asupra lui așa cum o făceau totdeauna, ca o vijelie... duhoarea verzei putrede, putoarea morții, a urinei și a fecalelor umane... urletele de disperare purtate de vîntul aspru al Pirineilor și hohotele chinuite ale celor bătuți de soartă.
"Andorra"...
Mușchii i se încleștară, puternic.
Paradoxal, în țărișoara aceea uitată de lume dintre Spania și Franța, pe cînd tremura în celula sa și nu-și dorea decît să moară cît mai repede, acolo venise salvarea sa.
Pe atunci, nu-și dăduse seama.
"Lumina venise la mult timp după tunet."
Pe vremea aceea nu-l chema Silas, dar nu-și amintea nici ce nume îi dăduseră părinții lui. Plecase de acasă cînd avea șapte ani. Tatăl bețiv, un docher mătăhălos, scîrbit de venirea pe lume a unui fiu albinos, își bătea nevasta cu regularitate, învinuind-o pentru starea copilului. Cînd încerca să-i sară în apărare, băiatul era și el bătut crunt.
Într-o noapte, după un scandal înfiorător, mama lui nu se mai ridicase de jos. Copilul îi veghease trupul fără viață, copleșit de vinovăție, fiindcă îl lăsase s-o omoare.
"E vina mea!"
De parcă un demon îi pătrunsese în trup și-i dirija mișcările, băiatul se dusese în bucătărie și înșfăcase un cuțit de măcelar. Cu mișcările unui om nebun parcă, intrase în camera în care tatăl zăcea întins în pat, beat criță. Fără un cuvînt, îl înjunghiase în spate. Tatăl răcnise de durere și încercase să se ridice, dar copilul îl lovise iar și iar, fără oprire, pînă ce în apartament se așternuse liniștea.
Fugise apoi de acasă, dar străzile Marsiliei i se păruseră la fel de neprimitoare. ÃŽnfățiÈ™area sa neobiÈ™nuită îi alunga pe ceilalÈ›i copii ai străzii È™i băiatul se văzuse nevoit să trăiască singur, în beciul unei fabrici părăsite, mîncînd peÈ™te crud È™i fructele pe care izbutea să le fure. Singurii săi prieteni erau revistele mototolite pe care le găsea prin gunoaie È™i pe care învățase sa citească. Cu timpul, crescuse È™i se împlinise. Pe la doisprezece ani, un alt vagabond ― o fată care avea de două ori vîrsta lui ― îl luase în rîs È™i încercase să-i fure mîncarea. O bătuse pînă ce o lăsase lată, aproape fără viață. Cînd îl ridicase, poliÈ›ia îi dăduse un ultimatum: ori pleca din Marsilia, ori ajungea la casa de corecÈ›ie.
Băiatul se mutase ceva mai jos pe coastă, la Toulon. Cu timpul, privirile compătimitoare ale celorlalți se transformaseră în frică. Copilul devenise un tînăr puternic. Cînd treceau pe lîngă el, îi auzea murmurînd. "O stafie", șușoteau ei, privindu-i pielea albă și ochii măriți de spaimă. "O stafie cu ochi roșii de drac!"
Și chiar se simțea ca o stafie... transparentă... care plutea dintr-un port în altul.
Oamenii păreau să privească drept prin el.
La optsprezece ani, într-un alt port, pe cînd aștepta momentul potrivit pentru a fura o cutie de conserve de carne, îl prinseseră doi marinari. În timp ce îl băteau, le simțise duhoarea a bere, exact ca a tatălui său. Amintirile urii și fricii se năpustiseră asupra lui ca un monstru din adîncuri. Îi frînsese atunci gîtul primului marinar, cu mîinile goale, și numai sosirea poliției îl salvase pe celălalt să nu aibă aceeași soartă.
După două luni în lanțuri ajunsese la închisoarea din Andorra.
― EÈ™ti alb ca o fantomă, îi strigau ceilalÈ›i prizonieri pe cînd era dus spre celula lui, gol È™i înfrigurat. Mira el espectro! Poate că stafia o să treacă drept prin zidurile astea!
În cei doisprezece ani care au trecut, carnea și trupul său se uscaseră și Silas știa că devenise transparent.
Sînt o stafie.
Sînt imaterial.
Yo soy un espectro... pálido como un fantasma... caminando este in undo a sol as.
Într-o noapte, Stafia se trezise în urletele celorlalți condamnați. Nu știa ce forță invizibilă zgîlțîie podeaua pe care dormea și nici ce mînă atotputernică dărîmă zidurile celulei sale, dar în clipa în care sărise în picioare, un bolovan uriaș se desprinsese din plafon și se prăvălise exact pe locul în care dormise el. Uitîndu-se în sus pentru a înțelege de unde venise bolovanul, zărise gaura din tavan și, dincolo de ea, ceva ce nu mai văzuse de zece ani... Luna.
Încă nu se oprise mișcarea pămîntului, că Stafia se și avîntase printr-un tunel îngust, ajunsese la capătul lui și se rostogolise pe o coastă de deal, spre pădure. Fugise toată noaptea, mereu în jos, delirînd de foame și de extenuare.
Aproape inconștient, dimineața îl găsise într-un luminiș străbătut de șinele unui tren. Mergînd pe urma lor, înaintase ca într-un vis. La un moment dat, văzuse un vagon de marfă gol și se cățărase în el, pentru a se adăposti. Cînd se trezise, trenul mergea. "De cît timp? încotro?" În burtă simțea o durere înțepătoare. "Sînt pe moarte oare?" Dar adormise din nou. De data aceasta se trezise în strigătele și ciomăgelile unora care îl aruncaseră jos din vagon. Plin de sînge, se furișase la marginea unui sătuc și căutase în zadar ceva de mîncare. Într-un tîrziu, nemaifiind în stare să mai facă nici măcar un pas, se întinsese pe marginea drumului și căzuse în nesimțire.
Lumina apăruse încet și Stafia se întrebase de cît timp murise. "O zi? Trei zile?" Nu mai conta. Patul era moale ca un nor, iar în aer plutea un miros dulce, de lumînări parfumate. Iisus era acolo și îl privea. "Sînt aici, spusese Iisus. Piatra a fost dată la o parte, iar tu te-ai născut pentru a doua oară."
Adormise din nou și iar se trezise. Gîndurile îi erau învăluite în pîclă. Nu crezuse niciodată în rai, și totuși Iisus îl veghea. Lîngă pat apăru niște mîncare și Stafia o înfulecă, aproape simțind cum carnea i se și depune pe oasele goale. Și iarăși adormise. Cînd se trezise, Iisus era tot acolo, îi zîmbea și îi vorbea. "Ești salvat, fiul meu. Binecuvîntați sînt cei care-mi urmează calea."
Din nou, somn.
Un țipăt de durere îl trezise din amorțeală. Trupul îi țîșni din pat și se împletici pe un hol, spre locul de unde veneau zgomotele. Intră într-o bucătărie și văzu un ins înalt bătîndu-l pe unul mai mic. Fără a ști de ce, Stafia îl înhăță pe cel mare și-l izbi în peretele alăturat. Omul zbură prin aer. La picioarele Stafiei zăcea un tînăr în haine preoțești. Nasul îi era spart și sîngera. Stafia îl ridicase de jos și-l așezase pe o canapea.
― ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, prietene, îi spusese preotul într-o franceză greoaie. Banii din cutia milelor îi ademenesc pe hoÈ›i. ÃŽn somn vorbeai franÈ›uzeÈ™te; È™tii È™i spaniola?
Stafia clătinase din cap.
― Cum te cheamă?
Nu-și amintea numele pe care i-l dăduseră părinții; în minte nu avea decît poreclele obraznice cu care-l strigau paznicii de la închisoare. Preotul îi zîmbise:
― No hay problema. Pe mine mă cheamă Manuel Aringarosa. Sînt un misionar din Madrid. Am fost trimis aici ca să construiesc o biserică pentru Obra de Dios.
― Unde sînt? întrebase Stafia cu o voce care-i păruse cavernoasă.
― La Oviedo. ÃŽn nordul Spaniei.
― Cum am ajuns aici?
― Cineva te-a lăsat la uÈ™a mea. Erai bolnav. Þi-am dat să mănînci. EÈ™ti aici de cîteva zile.
Stafia îl studiase pe tînărul său ocrotitor. De ani mulți nu-i mai arătase cineva vreun semn de bunătate.
― MulÈ›umesc, părinte!
Preotul își dusese mîna la buza din care-i curgea sînge.
― Eu îți sînt recunoscător, prietene!
A doua zi dimineață, ceața din mintea lui se mai risipise. În timp ce stătea în pat, privea crucifixul prins pe perete. Deși de multă vreme religia nu mai însemna nimic pentru el, crucea aceasta parca îl mai liniștea. Cînd se ridicase, văzuse cu uimire o pagină de ziar pe noptieră. Articolul era în franceză și apăruse cu o săptămînă în urmă. Citise povestea și îl cuprinsese frica. Un cutremur în munți distrusese o închisoare și mulți criminali periculoși evadaseră.
Inima începuse să-i bată nebunește. "Preotul știe cine sînt!" Un sentiment pe care nu-l mai simțise de mult pusese stăpînire pe el: rușine, vinovăție. Însoțită de spaima că va fi prins. Sărise brusc din pat, drept în mijlocul camerei. "Unde să fug?"
― Faptele Apostolilor, spusese o voce din prag.
Stafia se întorsese, speriată.
Tînărul preot zîmbea. Avea nasul bandajat fără pricepere și ținea în mînă o Biblie veche.
― Am găsit una în franceză pentru tine. Am însemnat versetul.
Cu teamă, Stafia luă Biblia și citi versetul la care se referise preotul: Faptele Apostolilor, XVI. Acolo se spunea despre un întemnițat pe nume Silas care zăcea gol și bătut în celula sa, înălțînd cîntece de laudă către Domnul. Cînd Stafia ajunse la versetul 26, icni surprinsă:

"... Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pămînt, așa ca s-au clătinat temeliile temniței. Îndată s-au deschis toate ușile și s-au dezlegat legăturile fiecăruia."

Privirile i se îndreptară către preot.
Tînărul îl întîmpină cu un surîs blajin:
― De acum înainte, prietene, dacă nu ai un alt nume, eu am să-È›i spun Silas.
Stafia înclinase capul. "Silas." Acum avea un trup și un nume. "Numele meu e Silas."
― E vremea micului dejun, îi spusese preotul. Ai nevoie de puteri, dacă vrei să mă ajuÈ›i să clădesc această biserică.


La șase mii de metri deasupra Mediteranei, avionul companiei Alitalia tremura pradă turbulențelor, iar pasagerii se foiau speriați în scaune. Episcopul Aringarosa abia dacă observă. Gîndurile îi zburaseră la viitorul Ordinului său. Nerăbdător să afle cum decurgeau lucrurile în Paris, își dorea să-l poată suna pe Silas. Dar nu putea, Învățătorul avusese grijă de asta.
― Procedăm aÈ™a pentru siguranÈ›a ta, îi explicase ÃŽnvățătorul într-o engleză cu accent franÈ›uzesc. Cunosc destule despre comunicaÈ›iile electronice pentru a È™ti că pot fi interceptate. Rezultatele ar fi dezastruoase pentru tine.
Aringarosa știa că are dreptate. Învățătorul părea un om teribil de precaut. Nu-și dezvăluise adevărata identitate și, cu toate acestea, se dovedise demn de încredere și de o supunere necondiționată. La urma urmei, obținuse, cine știe prin ce mijloace, niște informații secrete, extrem de importante. Numele celor patru membri de frunte ai frăției! Aceasta fusese una dintre "loviturile" care îl convinseseră pe Aringarosa că Învățătorul era capabil să-i ofere ceea ce-i promisese.
― Am stabilit toate aranjamentele, îi spusese el. Pentru ca planul meu să reuÈ™ească, trebuie să-i permiÈ›i lui Silas să mi se supună doar mie timp de cîteva zile. Nu veÈ›i putea vorbi între voi. Eu am să comunic cu el printr-un mijloc sigur.
― ÃŽl vei trata cu respect?
― Un om de credință merita tot ce e mai bun.
― Excelent. Atunci, înÈ›eleg. Eu È™i cu Silas nu vom mai vorbi pînă ce nu se va încheia totul.
― Fac toate astea pentru a vă proteja identitatea, a ta È™i a lui Silas, È™i investiÈ›ia mea.
― InvestiÈ›ia dumitale?
― Dacă nerăbdarea de a afla cum decurg planurile noastre sfîrÈ™eÈ™te prin a te duce la închisoare, nu vei mai putea să plăteÈ™ti ce-mi datorezi.
Episcopul surîsese:
― UÈ™or de înÈ›eles. DorinÈ›ele noastre coincid. Să-i dam drumul!
"Douăzeci de milioane de euro", își spuse acum Aringarosa, privind pe fereastră. În dolari, cam tot atîta. Un mizilic pentru ceva atît de puternic.
Avea încredere că Învățătorul și Silas vor reuși. Banii și credința erau niște factori de convingere extrem de puternici.



11

― Une plaisanterie numérique?
Bezu Fache era livid și se holba, nevenindu-i să creadă, la Sophie Neveu. "O glumă numerică?"
― Asta-i opinia ta profesionala, că mesajul lui Saunière este un fel de farsă matematică?
"Neobrăzarea femeii ăsteia este inimaginabilă!" După ce dăduse buzna fără să-i ceară permisiunea, acum încerca să-l convingă că, în ultimele clipe ale vieÈ›ii, Saunière nu avusese ceva mai bun de făcut decît să scrie o farsă matematică!
― Codul acesta, explică Sofie într-o franceză fluentă, este de o simplitate ce frizează absurdul. Jacques Saunière È™i-a dat probabil seama că vom înÈ›elege imediat.
Apoi scoase din buzunar o bucată de hîrtie și i-o întinse căpitanului:
― Iată!
Fache se uită la hîrtie.

"1-1-2-3-5-8-13-21"

― Asta e? izbucni el. Tot ce ai făcut a fost să aranjezi numerele în ordine crescătoare!
Sophie Neveu avu chiar nerușinarea să mai și afișeze un zîmbet satisfăcut:
― Exact.
Vocea lui Fache scăzu pînă la un mîrîit gutural:
― Agent Neveu, habar n-am unde vrei să ajungi cu asta, dar îți sugerez să-mi dai cît mai repede o explicaÈ›ie.
Îi aruncă o privire neliniștită lui Langdon, care stătea ceva mai departe, cu telefonul lipit de ureche, probabil ascultîndu-și mesajul de la Ambasada Americană. După expresia întipărită pe figura lui, își dădea seama că omul primise vești proaste.
― Căpitane, replică Sophie pe un ton insolent, È™irul de numere la care vă uitaÈ›i este una dintre cele mai celebre progresii matematice din istorie.
Fache habar nu avea că existau progresii matematice considerate celebre și, în nici un caz, nu aprecia tonul pe care i se vorbise:
― Este Șirul lui Fibonacci, declară ea. O progresie în care fiecare termen este egal cu suma celor doi termeni precedenÈ›i.
Căpitanul studie numerele. ÃŽntr-adevăr, fiecare termen era suma celor doi anteriori, dar el, unul, nu pricepea ce legătură are asta cu moartea lui Saunière.
― Matematicianul Leonardo Fibonacci a descoperit această succesiune de numere în secolul al XIII-lea. Evident, nu poate fi o simplă coincidență faptul că toate numerele pe care Saunière le-a scris pe podea fac parte din această celebră serie.
Fache o privi lung pe tînăra femeie cîteva momente.
― Bine, dacă nu e o coincidență, poate ai vrea să-mi spui de ce a ales Saunière să facă una ca asta. Ce-a vrut să spună? Ce înseamnă chestia asta?
Sophie ridică din umeri:
― Absolut nimic. Tocmai asta e! Nu-i decît o glumă criptografică, simplistă. E acelaÈ™i lucru cu a lua cuvintele unei poezii celebre È™i a le amesteca ca să vezi dacă cineva recunoaÈ™te care-i legătura dintre ele.
Fache făcu un pas în față și se aplecă; fața lui era doar la cîțiva centimetri de chipul ei:
― Sper din tot sufletul că mai ai È™i o altă explicaÈ›ie, mult mai plauzibilă decît asta!
Chipul blînd al lui Sophie deveni înghețat, de parcă ar fi fost de piatră:
― Căpitane, È›inînd seama de miza serii acesteia, credeam că o să te bucuri să afli că Saunière juca, poate, un joc cu dumneata. Se pare însă că m-am înÈ™elat. ÃŽl voi informa pe directorul Departamentului de Criptografie că nu mai ai nevoie de serviciile noastre.
Cu acestea, se răsuci pe călcîie și porni pe coridorul pe care venise.
Încremenit, Fache o privi cum dispare în întuneric. "Și-a ieșit oare din minți? În seara asta, Sophie Neveu a dat o nouă definiție pentru le suicide professionnel."
Se întoarse apoi către Langdon, care stătea tot cu telefonul la ureche și părea chiar mai îngrijorat decît înainte, ascultînd atent mesajul de acasă. Ambasada SUA! Bezu Fache disprețuia multe lucruri în viață... dar puține îi stîrneau o furie atît de oarbă precum Ambasada SUA.
De multe ori se certase cu ambasadorul în legătură cu diverse probleme comune ― majoritatea erau chestiuni de aplicare a legilor franceze cetățenilor americani aflaÈ›i în vizita în FranÈ›a. Aproape zilnic, DCPJ aresta studenÈ›i americani pentru posesie de droguri, oameni de afaceri care apelau la serviciile unor prostituate minore, turiÈ™ti care furaseră sau aveau un comportament huliganic. Din punct de vedere legal, Ambasada SUA putea interveni pentru extrădarea vinovaÈ›ilor în È›ara de origine, unde primeau nimic mai mult decît o palmă dojenitoare peste mînă.
Și, bineînțeles, întotdeauna ambasada își exercita acest drept.
L'émasculation de la Police Judiciaire, obișnuia căpitanul să spună. În Paris Match apăruse recent o caricatură care-l înfățișa pe Fache în chip de cîine polițist, încercînd să muște un infractor american, dar incapabil să ajungă la el, fiindcă era ținut în lanț de Ambasada SUA.
"Ei bine, nu și astă-seară, hotărîse Fache. Miza e prea mare de data asta."
Robert Langdon închisese deja telefonul și părea epuizat.
― S-a întîmplat ceva?
Cu mișcări încete, profesorul făcu semn din cap că da.
"Vești rele de acasă", intui căpitanul cînd își luă telefonul înapoi și văzu broboanele de sudoare de pe fruntea lui.
― Un accident, bîigui Langdon, privindu-l cu o expresie ciudată. Un prieten... Trebuie să iau primul avion spre casă în dimineaÈ›a asta.
Fache nu se îndoia că emoția de pe chipul profesorului era autentică, și totuși parcă mai era ceva, o teamă vagă, care începuse brusc să licărească în ochii americanului.
― ÃŽmi pare rău, îi spuse, privindu-l atent. VreÈ›i să vă aÈ™ezaÈ›i puÈ›in jos?
Și-i făcu semn spre una dintre banchetele din mijlocul galeriei.
Langdon încuviință din cap absent și făcu vreo cîțiva pași spre banchetă. Apoi se opri, și cu fiecare clipă care trecea părea tot mai nedumerit:
― De fapt, cred că aÈ™ vrea să merg la toaletă.
Întîrzierea asta nu-i era pe plac și căpitanul își reținu o înjurătură:
― La toaletă... Desigur. Să luăm o pauză de cîteva minute, spuse el cu glas tare È™i făcu un semn spre capătul culoarului, în direcÈ›ia din care veniseră. Toaletele sînt aproape de biroul custodelui.
Langdon ezită, apoi arătă în cealaltă direcție, spre capătul Marii Galerii:
― Cred că există o toaletă mult mai aproape în partea aceea.
Fache își dădu seama că are dreptate: chiar în capătul Marii Galerii se aflau două toalete.
― Să vă însoÈ›esc?
Profesorul pornise deja și clătină din cap fără a se mai întoarce:
― Nu e nevoie. Cred că vreau să rămîn cîteva clipe singur.
Căpitanul nu era tocmai fericit de ideea că americanul avea să se plimbe de unul singur pe culoar, dar È™tia că singura ieÈ™ire din Marea Galerie se afla în celălalt capăt ― grilajul pe sub care intraseră. Reglementările de pază È™i protecÈ›ie împotriva incendiilor impuneau existenÈ›a mai multor ieÈ™iri de urgență într-un spaÈ›iu atît de vast ca acesta, însă toate ieÈ™irile fuseseră blocate automat atunci cînd Saunière declanÈ™ase sistemul de securitate. Sistemul fusese reactivat între timp, deblocînd ieÈ™irile, dar asta nu avea oricum nici o importanță, fiindcă, la simpla deschidere a oricărei uÈ™i exterioare, s-ar fi declanÈ™at alarma de incendiu È™i, în plus, toate ieÈ™irile erau păzite de agenÈ›i DCPJ. Langdon nu avea cum să plece fără È™tirea căpitanului.
― Trebuie să mă întorc pentru un moment în biroul custodelui. Cînd sînteÈ›i gata, vă rog să veniÈ›i direct acolo, domnule Langdon. Mai avem încă multe de discutat.
Profesorul schiță cu mîna un semn de încuviințare și apoi dispăru în întuneric.
Fache porni furios în direcÈ›ia opusă. Ajunse la grilaj, trecu pe dedesubt, străbătu coridorul È™i dădu buzna în centrul de comandă din biroul lui Saunière:
― Cine i-a dat lui Sophie Neveu permisiunea de a intra în această clădire?
― Le-a spus oamenilor de afară că a descifrat codul, răspunse Collet.
― Și acum unde e?
― Păi, nu e cu dumneavoastră?
― A plecat!
Fache scoase capul, se uită pe culoarul întunecat și cercetă zona. Probabil că Sophie nu mai avusese chef să se oprească și să stea la discuții cu ceilalți agenți. Pentru o clipă, se gîndi să ia legătura cu băieții de jos și să le ceară s-o oprească și s-o aducă înapoi, înainte să apuce să iasă din clădire. Dar se răzgîndi; orgoliul lui rănit putea să mai aștepte. Și așa pierduse destulă vreme în seara asta.
"Mă răfuiesc eu cu agentul Neveu mai tîrziu", își spuse el, fiindcă abia aștepta s-o concedieze.
Luîndu-și gîndul de la Sophie, rămase o clipă cu ochii ațintiți asupra cavalerului de pe biroul custodelui, apoi se răsuci spre Collet:
― L-ai localizat?
Locotenentul îi făcu semn că da și întoarse laptopul spre Fache. Punctul roșu era ușor vizibil pe planul schematic al etajului, clipind ritmic într-o încăpere în dreptul căreia stătea scris: TOILETTES PUBLIQUES.
― Bun! spuse Fache aprinzîndu-È™i o È›igară È™i ieÈ™ind pe culoar. Trebuie să dau un telefon. Ai grijă ca Langdon să nu zburde È™i prin alte încăperi decît toaleta!



12

Robert Langdon își simțea capul ca un stup de albine. Mesajul lui Sophie îi zbîrnîia neîncetat în minte. La capătul coridorului, plăcuțele cu simbolul arhicunoscut al toaletelor îl ghidară printr-un labirint de panouri cu reproduceri după maeștri italieni, menite să ascundă vederii cămăruțele cu destinație intimă.
Găsind-o pe cea pentru bărbați, intră și aprinse lumina.
Nu era nimeni.
Se apropie de chiuvetă și își stropi fața cu puțină apă, încercînd să-și alunge tulburarea. Luminile fluorescente se reflectau în faianța de pe pereți și te orbeau, iar aerul mirosea a amoniac. În timp ce se ștergea cu un prosop de hîrtie, ușa se deschise în spatele lui, scîrțîind.
Sophie Neveu intră, ochii ei verzi licărind speriați:
― Slavă Domnului că ai venit! Nu avem prea mult timp.
Langdon rămase lîngă chiuvetă și privea uluit la agentul DCPJ, Sophie Neveu. Cu doar cîteva minute în urmă, îi ascultase mesajul telefonic și-și spusese că femeia trebuie să fie nebună. Și totuși, cu cît asculta, cu atît i se părea că totul căpăta un sens. "Nu reacționa la acest mesaj. Ascultă-mă și păstrează-ți calmul. Ești în pericol. Urmează-mi indicațiile cu strictețe." Neștiind ce să creadă, hotărîse să procedeze exact așa cum îi sugerase Sophie. Îi spusese lui Fache că mesajul se referea la un prieten rănit de acasă, din State, și apoi ceruse să meargă la toaleta de la capătul Marii Galerii.
Iar acum Sophie stătea în fața lui, gîfîind după turul de forță pe care-l făcuse pentru a ajunge aici. În lumina fluorescentă, Langdon observă cu surprindere că aerul ei ferm radia, de fapt, de pe un chip cu trăsături fine, delicat conturate. Numai privirile îi erau directe și întregul ansamblu amintea de un portret complex de Renoir... voalat și totodată perfect conturat, cu o fermitate ce nu-și pierduse însă aura misterioasă.
― Am vrut să te previn, domnule Langdon, începu ea răsuflînd încă sacadat, că te afli sous surveillance cachée ― "sub observaÈ›ie ascunsă".
Între pereții placați cu faianță, vocea ei suna a gol.
― Dar... de ce?
Tînăra îi oferise deja o explicație la telefon, dar voia s-o mai audă o dată, din gura ei.
― Fiindcă, răspunse făcînd un pas spre el, principalul suspect al lui Fache în această crimă eÈ™ti dumneata.
Langdon se pregătise sufleteÈ™te pentru aceste cuvinte È™i totuÈ™i, cînd le auzi, i s-au părut din nou culmea ridicolului. După spusele lui Sophie, fusese solicitat de PoliÈ›ia Franceză nu în calitate de specialist în simbolistică, ci, mai degrabă, ca suspect, neÈ™tiind că acum este È›inta uneia dintre tehnicile favorite de anchetare a DCPJ ― surveillance cachée, o strategie iscusită prin care poliÈ›ia invita politicos suspectul la locul crimei È™i îl intervieva în speranÈ›a că acesta se va pierde cu firea la un moment dat È™i se va incrimina singur, din greÈ™eală.
― Caută în buzunarul sacoului È™i vei găsi dovada că eÈ™ti supravegheat, îi spuse Sophie.
Langdon se simțea din ce în ce mai tulburat. "Să caut în buzunar?"
Suna mai degrabă ca un truc ieftin, de bîlci.
― Uită-te!
Total dezorientat, Langdon își duse mîna la buzunarul stîng al sacoului, cel pe care nu-l folosea niciodată. Pipăi, dar nu găsi nimic. "Dar ce naiba te-ai fi așteptat să găsești?!" Poate că, la urma urmei, Sophie Neveu era sărită de pe fix. Apoi degetele lui dădură peste ceva neașteptat. Mic și dur. Prinse obiectul cu degetele, îl scoase din buzunar și îl privi înmărmurit. Era un disc metalic, care semănă cu un nasture, de mărimea unei baterii de ceas. Nu-l mai văzuse niciodată pînă acum.
― Ce naiba...?
― Dispozitivul de localizare prin GPS, îi explică Sophie. ÃŽÈ™i transmite continuu poziÈ›ia către un satelit, pe care DCPJ îl monitorizează. Noi folosim datele pentru a identifica locul în care se află o persoană. Are o precizie de pînă la jumătate de metru, în orice loc de pe glob. Þi-au pus o lesă electronică, domnule Langdon! Agentul care te-a luat de la hotel È›i-a strecurat dispozitivul în buzunar înainte de a ieÈ™i din cameră.
Acum își amintea... făcuse un duș rapid, se îmbrăcase, iar agentul DCPJ îi ținuse, politicos, haina cînd plecaseră.
― E rece afară, domnule Langdon, îi spusese omul. Primăvara în Paris nu e la fel de caldă ca în È™ansonete.
Iar el îi mulțumise și-și îmbrăcase sacoul.
Ochii verzi ai lui Sophie îl priveau neclintiți:
― Nu È›i-am spus în mesaj despre dispozitivul de urmărire fiindcă nu voiam să duci mîna la buzunar de față cu Fache. AÈ™a, habar nu are că l-ai descoperit!
Langdon nu știa ce ar putea să îi răspundă.
― Te supraveghează prin GPS fiindcă le e teamă că ai putea fugi. De fapt, speră că vei fugi; aÈ™a n-ai face decît să le confirmi bănuielile.
― Dar de ce naiba aÈ™ fugi?! Doar sînt nevinovat!
― Fache crede altceva!
Furios, Langdon se apropie de coșul de gunoi, pregătindu-se să arunce discul metalic.
― Nu! Sophie îl prinse de braÈ› È™i îl opri: Lasă-l în buzunar! Dacă-l arunci, semnalul nu va mai indica nici o miÈ™care È™i își vor da seama că l-ai descoperit. Unicul motiv pentru care Fache te-a lăsat singur este acela că poate È™ti în orice moment unde te afli. Dacă bănuieÈ™te că ai descoperit ce are el de gînd...
Fără să-și termine fraza, luă dispozitivul din mîna lui și i-l strecură din nou în buzunar:
― Lasă discul aici! Cel puÈ›in pentru moment!
Profesorul era de-a dreptul bulversat:
― Cum mama dracului poate Fache să creadă că eu l-am ucis pe Jacques Saunière?!
― Are niÈ™te motive foarte întemeiate pentru a te bănui. Există o dovadă pe care nu ai văzut-o încă; Fache a avut grijă s-o ascundă bine.
Langdon nu mai putea decît s-o privească, buimac.
― ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de cele trei rînduri de text pe care Saunière le-a scris pe podea?
Înclină din cap în semn ca da; cifrele și cuvintele îi rămăseseră vii în minte.
Vocea lui Sophie deveni o șoaptă intensă:
― Din păcate, căpitanul nu È›i-a arătat tot mesajul. IniÈ›ial, a existat È™i un al patrulea rînd, pe care Fache l-a fotografiat È™i apoi l-a È™ters, înainte de sosirea dumitale.
Langdon știa că cerneala solubilă a unui pix cu lumină neagră putea fi ușor ștearsă, dar nu-și imagina pentru ce ar fi distrus Fache o astfel de dovadă.
― Pe ultimul rînd al mesajului se afla ceva ce dumneata nu trebuia să vezi. Cel puÈ›in nu înainte de a încheia el interogatoriul.
Și, cu aceste cuvinte, Sophie scoase din buzunarul jachetei sale o copie a unei fotografii și începu s-o despăturească.
― Fache a transmis ceva mai devreme imagini de la locul crimei către Departamentul de Criptografie, în speranÈ›a că vom putea descifra mesajul lui Saunière. Aceasta este fotografia mesajului complet, spuse ea dîndu-i copia.
Uluit, Langdon privi imaginea. În centrul ei, mesajul scris pe podeaua de parchet ieșea clar în evidență. Cel de-al patrulea rînd îl izbi ca un baros, drept în plex:

"13-3-2-21-1-1-8-5
0. DRACONIAN DEVIL!
OH, LAME SAINT!
P.S. GÃSEȘTE-L PE ROBERT LANGDON"



13

PreÈ› de cîteva secunde, Langdon nu reuÈ™i să-È™i ia ochii de la fotografie. "P.S. găseÈ™te-l pe Robert Langdon." SimÈ›ea cum podeaua se clatină sub picioarele lui. "Saunière a lăsat un post-scriptum cu numele meu?!" Oricît È™i-ar fi stors creierii, nu putea pricepe de ce.
― Acum înÈ›elegi, îl întrebă Sophie, făcîndu-i semn cu ochiul sâ se grăbească, de ce te-a adus Fache aici în noaptea asta È™i de ce eÈ™ti principalul lui suspect?
Singurul lucru pe care-l înÈ›elegea profesorul în clipa asta era motivul pentru care rînjise căpitanul atît de încîntat atunci cînd Langdon îi sugerase că Saunière È™i-ar fi acuzat asasinul direct, scriindu-i numele.
"Găsește-l pe Robert Langdon."
― De ce a scris Saunière una ca asta? întrebă el, mai mult furios decît nedumerit. Pentru ce aÈ™ fi vrut eu să-l ucid pe custodele Muzeului Luvru?
― Fache nu a descoperit încă motivul, dar a înregistrat toată discuÈ›ia voastră din această seară, în speranÈ›a că va descoperi ceva.
Langdon vru să îi răspundă, dar nu reuși să scoată nici un sunet.
― Are asupra lui un microfon miniatural, îi explică tînăra, conectat la un transmițător din buzunar, care trimite semnalul către postul de comandă.
― E imposibil! Am un alibi! După seminar, m-am întors direct la hotel. PuteÈ›i întreba la recepÈ›ie.
― Au întrebat deja. Li s-a spus că ai cerut cheia de la recepÈ›ie la ora zece È™i jumătate. Din păcate, crima s-a petrecut aproape de unsprezece. Puteai foarte uÈ™or să ieÈ™i din cameră pe furiÈ™.
― E o nebunie! Fache nu are nici o dovadă!
Ochii lui Sophie se măriră brusc.
"Nici o dovadă?!"
― Domnule Langdon, numele dumitate e scris pe podea, lîngă cadavru, iar Saunière È™i-a notat în agendă că urma să aveÈ›i o întrevedere aproximativ în jurul orei la care a fost comisă crima. Fache are suficiente dovezi pentru a te aresta È™i interoga.
Dintr-o dată, Langdon își spuse că are nevoie de un avocat:
― N-am făcut-o eu.
Sophie oftă:
― Aici nu sîntem la un show de la televiziune american, domnule profesor. ÃŽn FranÈ›a, legea acordă protecÈ›ie poliÈ›iei, nu criminalilor. Din nefericire, în acest caz trebuie să È›inem seama È™i de presă. Jacques Saunière era o personalitate bine cunoscută È™i îndrăgită în Paris, iar asasinarea lui va fi mîine È™tirea zilei. Fache va fi nevoit să dea imediat o declaraÈ›ie È™i va face o impresie mult mai bună dacă va putea spune că a reÈ›inut deja un suspect. Indiferent dacă eÈ™ti sau nu vinovat, vei fi È›inut în arestul DCPJ pînă ce-È™i vor da seama cine l-a omorît, de fapt.
Nici un animal în cușcă nu s-ar fi simțit atît de încolțit cum era el acum.
― De ce-mi spui mie toate astea?
― Fiindcă, domnule Langdon, cred că eÈ™ti nevinovat!
Sophie privi pentru o clipă în lături, apoi îl fixă din nou cu ochii ei verzi:
― Și fiindcă, în parte, e vina mea că acum ai probleme.
― Poftim? Din vina dumitale a încercat Saunière să-mi însceneze chestia asta?
― El n-a încercat să-È›i însceneze nimic. A fost doar o greÈ™eala. Mesajul acela de pe podea îmi era adresat mie.
Profesorul avu nevoie de cîteva momente bune pentru a înțelege noua informație:
― Cum adică?
― Mesajul nu era pentru poliÈ›iÈ™ti. Saunière l-a scris pentru mine. Cred că a fost silit să facă totul într-un timp atît de scurt, încît nu È™i-a dat seama ce va crede poliÈ›ia. Codul acela numeric e lipsit de sens. L-a scris doar ca să se asigure că anchetatorii vor apela la Departamentul de Criptografie, astfel încît eu să pot afla cît mai repede ce i s-a întîmplat.
Langdon simÈ›ea cum i se înmoaie picioarele. ÃŽncă nu se hotărîse dacă domniÈ™oara Sophie Neveu era sau nu sărită de pe fix, dar cel puÈ›in acum înÈ›elegea de ce voia să-l ajute. "P.S. găseÈ™te-l pe Robert Langdon." Femeia era de părere că Saunière îi lăsase un mesaj criptic în care îi cerea să-l găsească pe el.
― Dar de ce crezi că mesajul îți era adresat?
― Omul Vitruvian, replica ea. Desenul acela a fost dintotdeauna preferatul meu dintre operele lui da Vinci. ÃŽn seara asta l-a folosit ca să-mi atragă atenÈ›ia.
― Stai puÈ›in! Vrei să spui, cu alte cuvinte, că Saunière îți È™tia preferinÈ›ele în materie de artă?
Ea încuviință.
― ÃŽmi pare rău. Probabil că totul È›i se pare aiurea. Dar eu È™i Jacques Saunière...
Cuvintele îi pieriseră pe buze. O tristețe adîncă părea că a cuprins-o, ca o suferință din trecut care acum răzbătuse la suprafață. După toate aparențele, Sophie și custodele avuseseră o relație specială. Langdon îi studie chipul preț de cîteva clipe; știa că, în Franța, bărbații vîrstnici au adesea amante tinere. Chiar și așa, pe Sophie Neveu nu și-o putea imagina ca pe o "femeie întreținută".
― Ne-am certat acum zece ani, îi explică ea în È™oaptă, È™i de atunci aproape că nu ne-am mai vorbit. ÃŽn seara asta, cînd la departament a sosit vestea că a fost asasinat È™i am văzut imaginile cu trupul lui È™i cu textul de pe podea, am înÈ›eles că a vrut să-mi transmită mie un mesaj.
― Din cauza Omului Vitruvian?
― Da. Și a literelor P.S.
― Post-scriptum?
Ea clătină din cap.
― P.S. sînt iniÈ›ialele mele.
― Dar numele dumitale e Sophie Neveu!
Și își întoarse privirea în altă parte.
― P. S. vine de la numele de alint pe care mi-l dăduse atunci cînd locuiam împreună. RoÈ™ind uÈ™or, adăuga: înseamnă Princesse Sophie.
Langdon rămase mut.
― Pare prostesc, È™tiu. Dar asta s-a întîmplat cu ani în urmă. Pe atunci, eram un copil.
― L-ai cunoscut pe Saunière în adolescență?!
― Chiar foarte bine, răspunse ea È™i ochii i se umeziră. Jacques Saunière a fost bunicul meu.



14

― Unde naiba e Langdon? întreba Fache suflînd ultimul fum de È›igară È™i revenind în centrul de comandă.
― Tot la toaletă, domnule!
Căpitanul mormăi:
― Văd că nu se grăbeÈ™te deloc!
Locotenentul Collet îi simțea privirea ațintită peste umărul său asupra punctului roșu de pe monitor și aproape câ auzea cum i se învîrt rotițele în cap. Probabil că-și stăpînea cu greu impulsul de a se duce imediat după Langdon. În mod ideal, suspectului i se lăsa toată libertatea și tot răgazul de care avea nevoie, pentru a-i conferi un fals sentiment de securitate. Americanul trebuia să se întoarcă aici din propria voință. Totuși, trecuseră aproape zece minute. "Prea mult."
― Se poate să-È™i fi dat deja seama? întreba Fache.
Collet clătină din cap:
― ÃŽnregistrăm încă mici deplasări ale dispozitivului în încăpere; evident, discul se află tot în buzunarul lui. Poate că se simte rău. Dacă ar fi găsit dispozitivul, l-ar fi aruncat pînă acum È™i ar fi încercat să fugă.
Fache se uită din nou la ceas:
― Bine.
Dar îngrijorarea persista. Toată seara căpitanul fusese agitat și neobișnuit de preocupat. De obicei detașat și calm cînd lucra sub presiune, acum părea implicat emoțional, de parcă toată povestea asta ar fi fost pentru el o problemă personală.
"Deloc surprinzător", își spuse Collet. "Căpitanul are nevoie disperată de arestarea asta." De curînd, atît guvernul, cît și presa criticaseră deschis metodele agresive pe care le folosea Bezu Fache, permanentele lui conflicte cu nenumăratele ambasade și uriașa depășire a bugetului pentru achiziționarea noilor tehnologii. În noaptea asta, arestarea răsunătoare a unui american ar fi închis multe guri rău-voitoare și i-ar fi adus un nou mandat, pînă la apropiata pensionare. "Și numai Dumnezeu știe cîtă nevoie are de pensie", cugetă Collet mai departe. Pasiunea lui pentru tehnologiile avansate îl costase mult atît în plan profesional, cît și personal. Se spunea că Fache își investise economiile de-o viață în explozia tehnologică de acum cîțiva ani și că pierduse aproape chiar și cămașa de pe el. Iar Fache e un tip care poartă numai cămăși din cele mai fine!
Dar, deocamdată, mai era suficient timp. Întreruperea cauzată de Sophie Neveu, deși inoportună, fusese doar o neplăcere minoră. Femeia plecase acum, iar Fache mai avea încă mulți ași în mînecă. Încă nu-i spusese americanului că victima scrisese pe podea numele lui. "P.S. găsește-1 pe Robert Langdon." Reacția omului la aflarea acestei vești era o priveliște ce nu trebuia ratată sub nici o formă.
― Căpitane! îl strigă unul dintre agenÈ›i. Cred că ar trebui să preluaÈ›i dumneavoastră apelul acesta.
Și-i întinse receptorul, privindu-l cu un aer îngrijorat:
― Cine e?
― Directorul Departamentului de Criptografie.
― Și?
― E în legătură cu Sophie Neveu, domnule. Se pare că e ceva în neregulă.



15

Venise vremea.
Silas se simÈ›ea în deplinătatea forÈ›elor cînd coborî din Audi. Briza nopÈ›ii de primăvară îi flutură sutana largă. "ÃŽn aer suflă vînt de schimbare." Știa că sarcina care îl aÈ™tepta necesita mai degrabă fineÈ›e decît forță, aÈ™a că își lăsă arma în maÈ™ină ― un Heckler and Koch USP 40 cu treisprezece gloanÈ›e, pe care i-l dăduse ÃŽnvățătorul.
"Un instrument al morții nu are ce căuta în Casa Domnului."
Piața din jurul bisericii era pustie la ora aceasta, singurele suflete de pe strada fiind două prostituate minore, care-și expuneau farmecele în folosul turiștilor nocturni. Trupurile lor fragede îi stîrniră un freamăt familiar în vintre. Coapsa i se încordă instinctiv, iar brîul cilice îi pătrunse mai adînc în picior.
Pofta carnală se evaporă instantaneu. Se împlineau zece ani de cînd Silas își refuzase orice mîngîiere sexuală, fie ea și autoadministrată. Așa cerea Calea. Sacrificase multe pentru Opus Dei, dar primise și mai multe în schimb. Jurămîntul de celibat și renunțarea la toate bunurile sale pămîntești erau o nimica toată. Þinînd seama de sărăcia în care crescuse și de ororile sexuale pe care le îndurase în închisoare, starea de acum era o binecuvîntare.
Acum revenea în Franța pentru prima dată după ce fusese arestat și închis în Andorra și avea impresia că pămîntul natal îl pune la un fel de încercare, trezindu-i amintiri încărcate de violență. "Te-ai născut a doua oară", își repetă el. Datoria lui față de Dumnezeu îi impusese azi să comită păcatul uciderii, iar acesta era un sacrificiu pe care știa că va trebui să-l țină închis în sufletul său pentru vecie.
"Măsura credinÈ›ei tale este măsura durerii pe care o poÈ›i îndura", îi spusese ÃŽnvățătorul. Durerea nu-i era deloc necunoscută È™i se simÈ›ea domic să se dovedească demn în faÈ›a ÃŽnvățătorului ― cel care îl asigurase că datoria de care trebuia să se achite în aceasta seară îi fusese ordonată de o putere foarte înaltă.
― Hago la obra de Dios, È™opti Silas, apropiindu-se de intrarea în biserică.
Intrînd în umbra porticului, trase adînc aer în piept. Abia acum își dădea seama ce anume îl aștepta înăuntru și ce avea de făcut acolo.
"Cheia de boltă. Ea ne va duce către țelul final."
Își ridică pumnul alburiu și bătu de trei ori în ușă.
Cîteva clipe mai tîrziu, tăblia masivă din lemn începu sâ se miște.



16

Sophie se întrebă cît timp îi va trebui lui Fache ca să-și dea seama că ea nu a părăsit muzeul. Cînd îl văzu pe Langdon atît de copleșit, nu mai era sigură că procedase bine chemîndu-l aici.
"Dar ce altceva aș fi putut să fac?"
ÃŽn minte îi reveni trupul bunicului ei, gol È™i întins pe podea. Fusese o vreme cînd el era totul pentru ea; în seara asta, constată însă cu surprindere că nu simÈ›ea pentru bătrînul mort decît o vaga tristeÈ›e. Jacques Saunière devenise un străin pentru ea; relaÈ›ia dintre ei pierise într-o clipă, într-o noapte de martie, pe cînd ea avea douăzeci È™i doi de ani. Acum zece ani, Sophie se reîntorsese de la universitatea din Anglia cu cîteva zile mai devreme È™i, din greÈ™eală, dăduse peste bunicul ei implicat în ceva ce, cu siguranță, nu fusese destinat ochilor ei. O imagine pe care mintea ei nu putea sa o conceapă nici măcar azi, după atîta timp.
"Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei..."
Prea È™ocată È™i jenată pentru a mai putea suporta încercările pline de durere ale bunicului ei de a-i explica, se mutase imediat, își luase banii pe care izbutise să-i economisească È™i își închiriase un mic apartament împreună cu cîțiva colegi. ÃŽÈ™i jurase atunci că nu va vorbi niciodată, cu nimeni, despre ceea ce văzuse. Bunicul făcuse încercări disperate de a o contacta, îi trimisese scrisori È™i vederi, în care o implora să se întîlnească pentru a-i putea explica. "Să-i explice... Cum?!" O singura dată îi răspunsese ― interzicîndu-i s-o mai caute sau să încerce s-o întîlnească în public; îi era teamă că explicaÈ›iile ar putea fi mai îngrozitoare chiar decît incidentul în sine.
DeÈ™i părea de necrezut, Saunière nu a renunÈ›at nici o secundă, aÈ™a că acum, într-un sertar al dulapului, Sophie avea un teanc de scrisori nedeschise, pe care bătrînul i le trimisese pe parcursul unui deceniu întreg. Ce-i drept, nu-i nesocotise niciodată cererea È™i nu-i telefonase.
"Pînă în după-amiaza asta."
― Sophie?
Vocea lui sunase straniu de îmbătrînită pe banda magnetică a robotului.
― Þi-am respectat dorinÈ›ele atîta amar de vreme... È™i mă doare că te sun acum, dar trebuie să-È›i vorbesc. S-a întîmplat ceva cumplit.
În bucătaria apartamentului ei din Paris, Sophie tremura ușor pentru că îi auzea vocea din nou, după atîția ani. Un val de amintiri dragi din copilărie o copleșiseră.
― Sophie, te rog, ascultă-mă.
Îi vorbea în engleză, așa cum făcuse totdeauna. "Exersează franceza la școală. Acasă exersăm engleza."
― Nu poÈ›i fi supărată la nesfîrÈ™it Nu ai citit scrisorile pe care È›i le-am trimis în toÈ›i anii ăștia? ÃŽncă nu ai înÈ›eles? Trebuie să vorbim imediat. Te rog, împlineÈ™te-i bunicului tău această unică rugăminte. Sună-mă la Luvru. Imediat. Cred că pe amîndoi ne paÈ™te un mare pericol.
Sophie se uită uimită la robotul telefonic. "Un mare pericol?" Ce tot vorbea el acolo?
― PrinÈ›esă... Vocea bunicului se frînse copleÈ™ită de o emoÈ›ie pe care ea n-o putea identifica: Știu că È›i-am ascuns unele lucruri È™i È™tiu că din cauza asta È›i-am pierdut dragostea. Dar am făcut-o pentru siguranÈ›a ta. Acum însă trebuie să È™tii adevărul. Te rog, trebuie să-È›i spun adevărul despre familia ta.
Brusc, inima începuse să-i bată nebunește. "Familia mea'?" Părinții îi muriseră cînd avea doar patru ani. Mașina lor se prăbușise de pe un pod în apele unui rîu învolburat. Tot atunci pieriseră bunica și fratele ei mai mic, astfel că într-o clipă, întreaga ei familie dispăruse de pe fața pămîntului. O cutie plină cu articole de ziar îi confirma și azi acest lucru.
Cuvintele bătrînului îi stîrniseră un neașteptat dor, de mult uitat. "Familia mea!" Fragmente din visul care îi bîntuise numeroase nopți din copilărie îi reveniră acum în minte: "Familia mea trăiește! Și se întorc toți acasă!" Dar, la fel ca în vis, imaginile se destrămară.
"Familia ta a murit, Sophie, nu se va mai întoarce niciodată."
― Sophie, insistă bunicul ei la telefon, am aÈ™teptat ani de zile pentru a-È›i spune acest lucru. Am aÈ™teptat momentul potrivit, dar acum nu mai avem timp. Sună-mă la Luvru! Imediat ce primeÈ™ti mesajul! Eu am să aÈ™tept aici toată noaptea. Sînt atît de multe lucruri pe care trebuie să le afli!
Și mesajul se încheiase.
Sophie rămăsese tăcută și tremură minute întregi. Analizînd din toate unghiurile spusele bunicului ei, o singură posibilitate părea logică, iar adevăratul motiv devenise, pentru ea, evident.
Era un truc.
Bunicul ei voia cu disperare s-o vadă și era dispus sa încerce orice. Iar acest lucru nu putea decît să-i sporească ei dezgustul. Poate că era bolnav, pe moarte, și hotărîse să se folosească de orice șiretlic pentru a o convinge să-l viziteze pentru ultima dată. Dacă așa stăteau lucrurile, făcuse o alegere înțeleaptă.
"Familia mea."
Acum, în toaleta bărbaților din Muzeul Luvru, mai auzea încă vocea bunicului ei în mesajul primit cu cîteva ore în urmă: "Sophie, cred că pe amîndoi ne paște un mare pericol. Sună-mă!"
Nu-l sunase și nici nu avusese de gînd s-o facă. Acum nu mai era însă la fel de sceptică. Bunicul ei zăcea mort, asasinat în muzeul pe care-l credea al lui. Și scrisese pe podea un cod.
Un cod pentru ea. De acest lucru era cît se poate de sigură.
DeÈ™i nu putea descifra mesajul, nu avea îndoieli că natura lui criptică era încă o dovadă că textul i se adresa ei. Pasiunea È™i talentul ei pentru criptografie erau rezultatul convieÈ›uirii cu Jacques Saunière ― el însuÈ™i un fanatic al codurilor secrete, al cuvintelor încruciÈ™ate È™i al enigmelor. "Cîte duminici am petrecut amîndoi rezolvînd anagramele È™i rebusurile din reviste?!"
La vîrsta de doisprezece ani, Sophie putea dezlega singură careul din Le Monde, iar bunicul o "avansase" la rebusuri în limba engleză, jocuri matematice și coduri cifrate. Fetița nu se mai sătura de ele. În cele din urmă, își transformase pasiunea în profesie, devenind criptograf angajat al Poliției Judiciare.
ÃŽn noaptea asta, profesionistul din ea nu putea să nu remarce eficacitatea cu care bunicul ei folosise un cod simplu pentru a uni doi oameni total necunoscuÈ›i ― Sophie Neveu È™i Robert Langdon.
Întrebarea era însă de ce.
Din nefericire, privirea rătăcită a lui Langdon demonstra clar că el habar n-avea pentru ce îi unise bunicul ei. Așa că ea continuă să-l preseze:
― Aveai planificată o întîlnire cu bunicul meu. Despre ce urma să discutaÈ›i?
Americanul o privea cu o nedumerire evidentă:
― Secretara lui a stabilit întrevederea È™i nu mi-a dat nici un amănunt, iar eu nu am întrebat. Am presupus câ a auzit despre conferinÈ›a mea care avea ca temă iconografia păgînă în catedralele franceze, că este interesat de subiect È™i că i-ar plăcea să ne întîlnim la un pahar pentru a sta de vorbă.
Sophie nu credea o boabă din toată povestea. Firul era prea subÈ›ire. Bunicul ei È™tia despre iconografia păgînă mai multe decît oricine altcineva. ÃŽn plus, era un om foarte retras, nicidecum predispus la taclale cu un profesor american oarecare ― dacă nu avea un motiv bine întemeiat.
Sophie trase adînc aer în piept și continuă:
― Bunicul m-a sunat astăzi după-amiază È™i mi-a spus că È™i eu, È™i el sîntem în mare pericol. Chestia asta îți spune ceva?
Ochii lui albaștri se întunecară:
― Nu, însă, È›inînd seama de cele întîmplate...
Ea înclină din cap. Þinînd seama de evenimentele din decursul acestei nopÈ›i, ar fi trebuit să fie într-o ureche pentru a nu se teme. Brusc lipsită de puteri, se apropie de ferestruica din capătul încăperii È™i privi afară prin reÈ›eaua de fire electrice de alarmă încastrate în sticlă. Erau destul de sus ― la cel puÈ›in doisprezece metri înălÈ›ime.
Oftă și își îndreptă privirea spre marea de acoperișuri a Parisului. Spre stînga, dincolo de panglica Senei, se înălța silueta iluminată a Turnului Eiffel. Drept în față era Arcul de Triumf. Iar spre dreapta, chiar în vîrful colinei Montmartre, cupola delicată a Bisericii Sacre-Coeur lucea în lumina lunii.
Aici, la extremitatea vestică a Aripii Denon, artera care străbătea Place du Carrousel de la nord la sud trecea chiar pe sub zidurile Luvrului, fiind despărțită de ele de un trotuar îngust. În stradă, obișnuitele camioane de marfă așteptau somnolente la semafor, iar lui Sophie i se părea câ licărul luminilor de poziție clipea batjocoritor.
― Nu È™tiu ce să spun, răsună vocea lui Langdon în spatele ei. E clar că bunicul tău a încercat să ne spună ceva. ÃŽmi pare rău că nu te pot ajuta mai mult.
Sophie se întoarse spre el, mișcată de regretul sincer ce răzbătea din glasul lui. Chiar și în situația dificilă în care se afla, tot ar fi vrut s-o ajute. "Fire de profesor", își spuse ea, amintindu-și cele citite în dosarul alcătuit de DCPJ. "Universitar care nu are liniște atunci cînd nu înțelege ceva. Cel puțin avem asta în comun."
AÈ™a cum îi cerea profesia, Sophie își cîștiga existenÈ›a căutînd o semnificaÈ›ie în date aparent lipsite de sens. ÃŽn noaptea asta intuia că Robert Langdon ― conÈ™tient sau nu ― deÈ›inea niÈ™te informaÈ›ii de care ea nu se putea lipsi. "PrinÈ›esă Sophie, găseÈ™te-l pe Robert Langdon." Mesajul bunicului ei n-ar fi putut fi mai clar decît atît. Dar avea nevoie de mai mult timp alături de el ― timp pentru a se gîndi, timp pentru a descifra împreună acest mister. Din păcate însă, timpul era foarte scurt. Ridicîndu-È™i privirea spre Langdon, apelă la unica abordare la care se putea gîndi acum:
― Bezu Fache te va aresta din clipă-n clipă. Pot să te scot de aici, din muzeu! Dar trebuie să acÈ›ionăm imediat!
Langdon făcu ochii mari:
― Vrei să fug?!
― E cel mai deÈ™tept lucru pe care poÈ›i să-l faci. Dacă-i oferi căpitanului È™ansa să te aresteze acum, vei petrece săptămîni bune într-o închisoare franceză, în vreme ce DCPJ È™i Ambasada Americană se vor "război" sub a cui jurisdicÈ›ie să fii judecat. Dar, dacă reuÈ™im să ieÈ™im de aici È™i ajungem la ambasadă, Guvernul American îți va apăra drepturile pînă cînd vom reuÈ™i să demonstram că nu ai nici un amestec în crima asta.
Profesorul nu părea deloc convins:
― Las-o baltă! Fache are oameni înarmaÈ›i la fiecare ieÈ™ire. Chiar dacă am scăpa fără să fim împuÈ™caÈ›i, fuga nu m-ar face decît să par într-adevăr vinovat. Trebuie să-i spui lui Fache că mesajul de pe podea îți este adresat È›ie È™i că numele meu scris acolo nu constituie o acuzaÈ›ie.
― I-o voi spune, replică Sophie vorbind foarte repede, dar numai după ce vei fi la adăpost, în cadrul ambasadei. Clădirea se află la nici doi kilometri de aici È™i maÈ™ina mea e parcată chiar la intrarea în muzeu. A-l înfrunta pe Fache aici este mult prea riscant! Nu înÈ›elegi? Omul È™i-a pus în cap să demonstreze în noaptea asta că eÈ™ti vinovat. Singurul motiv pentru care nu te-a arestat încă este că a vrut să te È›ină sub observaÈ›ie, în speranÈ›a că vei face ceva care să-i confirme bănuielile.
― Exact. Adică să fug!
Telefonul mobil din buzunarul ei începu să sune. "Fache, probabil", își spuse ea și-l închise.
― Domnule Langdon, trebuie să mai întreb un singur lucru.
"Și viitorul tău depinde de răspunsul pe care mi-l vei da", adăugă Sophie în sinea ei, apoi continuă cu glas tare:
― Textul de pe podea nu dovedeÈ™te, în mod evident, că eÈ™ti vinovat; totuÈ™i, Fache a spus echipei noastre că este sigur de vinovăția dumitale. Crezi că mai există È™i un alt motiv care să-i confere o asemenea certitudine?
Langdon rămase pe gînduri timp de cîteva secunde:
― Nu-mi trece prin minte nici unul.
Sophie răsuflă uÈ™urată. "Ceea ce înseamnă că Fache minte." De ce ― habar nu avea, dar nici nu mai conta acum. Important era faptul că Bezu Fache È›inea morÈ›iÈ™ să-l bage după gratii pe Langdon în noaptea asta, cu orice preÈ›. Sophie, pe de altă parte, avea nevoie de american pentru planurile ei, iar din această dilemă nu exista decît o singură ieÈ™ire.
"Trebuie să-l duc pe Langdon la Ambasada Americană."
Răsucindu-se spre ferestruică, privi prin țesătura de fire încastrate în sticlă. Dacă ar sări de aici, de la doisprezece metri înălțime, americanul s-ar alege cu cîteva oase rupte. Cel puțin.
Totuși, decizia era luată.
Robert Langdon avea să evadeze din muzeu, fie că voia, fie că nu.


17

― Cum adică nu răspunde?! întrebă Fache, nevenindu-i să creadă. Ai sunat pe mobil, da? Știu că-l are la ea.
De cîteva minute locotenentul Collet tot încerca să dea de Sophie.
― Poate că i s-a descărcat acumulatorul. Sau poate că È™i-a închis mobilul.
Fache se întunecase la față după ce vorbise la telefon cu directorul Departamentului de Criptografie. După ce pusese receptorul în furcă, venise în fața lui Collet și-i ceruse să-i facă legătura cu agentul Neveu. Cum acesta nu reușise, căpitanul se plimba acum de colo, colo ca un leu în cușcă.
― De ce au sunat cei de la Criptografie? îndrăzni să-l întrebe Collet.
― Să ne spună că n-au găsit nici o referire la diavoli draconici È™i la sfinÈ›i schilozi.
― Atîta tot?
― Nu; au adăugat că numerele constituie un È™ir Fibonacci È™i că, după părerea lor, nu au nici o semnificaÈ›ie.
Locotenentul îl privi derutat:
― Dar o trimiseseră deja pe Neveu să ne spună toate astea!
Fache clătină din cap:
― Nu, n-au trimis-o ei pe Neveu.
― Poftim?!
― După spusele directorului, la ordinele mele le-a cerut tuturor membrilor echipei sale să studieze imaginile trimise de noi. Cînd a sosit la birou, agentul Neveu a luat codul È™i una dintre fotografiile lui Saunière, după care a plecat fărâ un cuvînt. Directorul a mai adăugat că purtarea ei nu i s-a părut ieÈ™ită din comun; fiindcă era firesc să se simtă afectată.
― Afectată?! Dar n-a mai văzut pînă acum fotografii ale vreunui cadavru?
Fache tăcu pentru o clipă:
― Eu n-am È™tiut acest lucru, È™i se pare că nici directorul ei n-a È™tiut, pînă ce un coleg nu i-a spus că, aparent, Sophie Neveu este nepoata lui Jacques Saunière.
Collet rămase fără cuvinte.
― Directorul mai zicea că femeia nu i-a pomenit niciodată despre Saunière È™i el bănuieÈ™te că a păstrat secretul pentru că, probabil, nu voia să fie tratată preferenÈ›ial datorită bunicului ei celebru.
"Așadar, nu-i de mirare că a fost afectata cînd a văzut fotografiile. Ce coincidență nefericită!" își spuse Collet, "ca o tînără să fie solicitată să descifreze un cod scris de o rudă care tocmai a fost asasinată. Cu toate acestea, comportarea ei e lipsită de sens!"
― Dar femeia a recunoscut numerele acelea ca fiind un È™ir Fibonacci, fiindcă a venit aici È™i ne-a spus-o. Nu înÈ›eleg de ce a plecat de la birou fără să spună cuiva că a descifrat codul.
De fapt, Collet nu își putea imaginea decît un singur scenariu care putea să explice acest comportament straniu: Saunière scrisese pe podea un cod numeric în speranÈ›a că Fache va apela la criptografi pentru a-l descifra È™i, deci, o va implica È™i pe nepoata lui. Cît despre gestul mesajului, intenÈ›ionase victima sa comunice în acest fel cu agentul Neveu? Și dacă da, ce anume spunea mesajul? Și care era rolul lui Langdon aici?
Înainte ca locotenentul să mai poată cugeta la scenariul său, în liniștea muzeului răsună deodată o alarmă. Sunetul părea că vine din interiorul Marii Galerii.
― Alarmă! striga unul dintre agenÈ›i, studiind la repezeală imaginile primite pe monitor. Grande Galerie! Toilettes Messieurs!
Fache urlă spre Collet:
― Unde-i Langdon?
― Tot la toaletă! îi răspunse locotenentul È™i îi arătă punctuleÈ›ul roÈ™u ce clipea continuu pe ecranul laptopului său. Probabil că a spart fereastra!
Collet știa că Langdon nu putea ajunge prea departe. Deși regulile de protecție împotriva incendiilor impuneau ca toate ferestrele situate la peste cincisprezece metri înălțime, în clădirile publice, să fie ușor de spart, o săritură de la etajul al doilea al Luvrului fără ajutorul unei scări însemna sinucidere curată. În plus, lîngă extremitatea vestică a Aripii Denon nu existau copaci sau iarbă care să amortizeze șocul căderii. Sub fereastra toaletei, cele două benzi intens circulate ale străzii se aflau la doar doi metri de zidul clădirii.
― Dumnezeule! exclamă locotenentul, cu ochii la ecran. Langdon se apropie de fereastră!
Fache pornise deja. Smulgîndu-și revolverul Manurhin MR-93 din suportul de sub braț, năvăli pe culoar.
Pe ecranul computerului, punctul roșu ajunse la pervaz și apoi făcu o mișcare cu totul neașteptată: ieși dincolo de perimetrul clădirii.
"Ce naiba se întîmplă acolo?! se întrebă Collet. A încălecat americanul pe pervaz sau...?"
― Iisu...!
Locotenentul sări drept în picioare. Punctul roșu țîșni în afara zidului. Păru că rămîne în aer o frîntură de secundă, apoi încremeni brusc, la aproape zece metri în afara Luvrului.
Bîjbîind cu mîinile pe butoane, Collet accesă o hartă a Parisului și recalibră sistemul GPS. Focaliză și identifică locația exactă a semnalului.
Nu se mai mișca.
Zăcea neclintit, în mijlocul pieței.
Langdon sărise!



18

Fache străbătea în fugă Marea Galerie, în vreme ce vocea lui Collet bubuia prin stația radio, acoperind sunetul îndepărtat al alarmei:
― A sărit! Văd semnalul afară, în Place du Carrousel! A sărit pe fereastra toaletei! Și nu mai miÈ™că! Iisuse, cred că Langdon s-a sinucis!
Fache auzea cuvintele, dar nu putea să le priceapă È™i sensul. Sub paÈ™ii săi, culoarul părea că nu se mai sfîrÈ™eÈ™te. Trecînd pe lîngă cadavrul lui Saunière, privi drept înainte, spre capătul Aripii Denon, unde se vedeau panourile despărÈ›itoare. Alarma se auzea mai tare acum:
― Stai! urlă Collet. Se miÈ™că! Dumnezeule, e în viață! Langdon se miÈ™că!
Fache alerga în continuare, înjurînd la fiecare pas pe care-l făcea.
― Se miÈ™că mai repede acum! strigă Collet. Străbate piaÈ›a. Dar... a prins viteză! Se deplasează prea repede!
Ajuns la panourile despărțitoare, căpitanul trecu printre ele, zări ușa toaletei și se repezi în ea. Vocea locotenentului abia se mai auzea prin stație vuietul alarmei.
― Probabil că e într-o maÈ™ină! Cred că e într-o maÈ™ină! Nu pot să...
Cuvintele lui Collet se pierdură în urletul alarmei, cînd Fache se năpusti în toaletă, cu arma pregătită. Își miji ochii în lumina aspră și cercetă încăperea.
Cabinele erau goale. Nu era nimeni înăuntru. Privirea îi zbură la fereastra făcută țăndări. Alergă acolo și privi în jos. Nici urmă de Langdon. Cine ar fi riscat o cascadorie ca asta?! Dacă ar fi sărit de la o asemenea înălțime, nu-ncape îndoială că ar fi fost rănit serios.
Alarma se opri, în sfîrșit, și vocea lui Collet se auzi din nou în stație:
― ...Se deplasează spre sud... mai repede... trece Sena pe Pont du Carrousel!
Fache se întoarse spre stînga. Unicul vehicul de pe Pont du Carrousel era un camion uriaș cu remorcă dublă, care se îndepărta de Luvru, spre sud. Una dintre remorcile deschise era acoperită cu o prelată de vinilin, asemănătoare cu un hamac uriaș. Căpitanul se simți scuturat de un fior. Cu numai cîteva clipe în urmă, camionul acela așteptase, probabil, la semafor, chiar sub fereastra toaletei.
"A riscat ca un nebun", își spuse. Langdon nu avusese de unde să știe ce se află sub prelată; dacă erau piese de oțel? Sau ciment? Sau chiar gunoi? Un salt de la doisprezece metri înălțime? "Fusese o nebunie!"
― Punctul roÈ™u coteÈ™te! strigà Collet. Virează la dreapta pe Pont des Saints-Pères!
Da, camionul care traversase podul încetinise acum È™i cotea la dreapta, pe Pont des Saints-Pères. "Asta e!", își spuse Fache. Uluit, privi cum camionul dispare după colÈ›. Collet luase deja legătura cu agenÈ›ii din exterior, trimițîndu-i în afara Luvrului È™i ordonîndu-le maÈ™inilor de patrulare să pornească în urmărirea camionului, a cărui poziÈ›ie în trafic o urmărea pe monitor.
Fache știa că acum totul se sfîrșise. Oamenii lui urmau să înconjoare camionul în numai cîteva minute; Langdon nu avea unde să mai dispară.
Punîndu-și arma la loc, ieși din toaletă și-i ceru lui Collet prin stație:
― Adu-mi maÈ™ina! Vreau să fiu de față cînd îl arestam!
Și, în vreme ce se înapoia în fugă prin Marea Galerie, se întrebă dacă profesorul supraviețuise căderii.
Oricum, nu mai conta.
"Langdon a fugit. E vinovat ca însuși Iuda."


La numai cincisprezece metri de toaleta, Langdon și Sophie stăteau ascunși în întuneric, lipiți de unul dintre panourile ce despărțeau toaleta de restul galeriei. Abia avuseseră timp să se facă nevăzuți înainte ca Fache să se năpustească pe lîngă ei, cu arma în mîna.
Ultimele șaizeci de secunde se scurseseră ca o furtună, greu de înțeles.
Langdon stătea lîngă chiuvetă, refuzînd să fugă din cauza unei crime pe care n-o comisese, cînd Sophie începuse să studieze fereastra și firele alarmei electronice încastrate în sticlă. Apoi privise jos, în stradă, de parcă ar fi măsurat înălțimea.
― Cu puÈ›ina precizie, vei putea ieÈ™i de aici, îi spusese ea.
"Precizie?" Nedumerit, se uitase și el în jos, pe fereastră. În stradă, un enorm camion cu două remorci se apropia de semaforul aflat chiar sub fereastră. Remorcile erau acoperite cu o prelată albastră de vinilin, care acoperea încărcătura. Langdon spera din tot sufletul că Sophie nu se gîndea la ceea ce credea el că-i trece prin minte:
― Sophie, în nici un caz n-am să sar...
― Scoate dispozitivul de localizare.
Năuc, dusese mîna la buzunar și pipăise după micul disc metalic. Sophie i-l luase din mînă, se apropiase cu el de chiuvetă și, alegînd o bucată mare de săpun, pusese discul deasupra și îl presase bine cu un deget, înfundîndu-l în interior. Apoi netezise săpunul pînă ce astupase gaura, închizînd astfel discul înăuntru, și i-l întinsese lui Langdon.
Fără a-i oferi vreo explicație, scosese de sub chiuveta un coș metalic de gunoi și, înainte ca el să poată protesta, se repezise la fereastră, ținînd coșul în față, ca pe un berbece. Izbit drept în mijloc, geamul zburase prefăcut în țăndări.
Alarma începuse să urle în aceeași clipă, asurzitoare.
― Dă-mi săpunul! îi strigase ea, încercînd să acopere sunetul înnebunitor.
Profesorul i-l întinsese.
Privind prin fereastra spartă, ochise camionul ce aÈ™tepta la semafor. Þinta era suficient de mare ― o prelată întinsă, nemiÈ™catăa ― È™i se afla la nici trei metri de zidul muzeului. Trăgînd adînc aer în piept, Sophie azvîrlise săpunul cu tot cu dispozitivul de localizare în noapte.
Proiectilul aterizase pe marginea prelatei și alunecase dedesubt, printre mărfuri, chiar în clipa în care lumina semaforului se schimbase.
― Felicitări, îi spusese ea, trăgîndu-l de mînecă spre ușă. Tocmai ai evadat din Luvru.
Ieșind în fugă, izbutiseră să se ascundă în întuneric exact cînd Fache dădea buzna în toaleta cu arma în mînă.


Acum, alarma se oprise și Langdon auzea deja sirenele mașinilor de poliție care se îndepărtau de muzeu. Un exod polițienesc. Fache plecase și el la fel de grăbit. În urma lui, Marea Galerie rămăsese pustie.
― Există o scară de incendiu cam la cincizeci de metri mai sus, pe culoar, îi spuse Sophie. PoliÈ›ia a părăsit zona, aÈ™a că putem să ieÈ™im È™i noi de aici.
Langdon hotărî să nu mai rostească nici un cuvînt, toată noaptea; Sophie Neveu era, clar, mult mai deșteaptă decît el.



19

Se spune că Biserica Saint-Sulpice este clădirea pariziană cu cea mai ciudată istorie. Construit pe ruinele unui vechi templu închinat zeiței egiptene Isis, locașul are un plan arhitectural care îl copiază pînă la centimetru pe cel al catedralei Notre-Dame. Aici au fost botezați marchizul de Sade și Baudelaire și tot aici s-a căsătorit Victor Hugo. Seminarul de alături are un trecut bine documentat, cît se poate de neortodox, fiind odinioară locul clandestin de întrunire a unei serii întregi de societăți secrete.
În noaptea aceasta însă, interiorul cavernos al bisericii era tăcut ca un mormînt, unicul semn de viață fiind parfumul slab de tămîie ce încă mai persista după slujba de seară. Cînd îl conduse în sanctuar, Silas sesiză o oarecare tulburare în atitudinea surorii Sandrine. Acest lucru nu i se părea însă deloc surprinzător, se obișnuise deja cu jena pe care o simțeau oamenii față de el.
― SînteÈ›i american, spuse ea.
― Francez prin naÈ™tere. Mi-am simÈ›it chemarea în Spania È™i acum studiez în Statele Unite.
Sora Sandrine își plecă fruntea; era o femeie micuță de stătură, cu priviri blînde:
― Și n-aÈ›i văzut niciodată Saint-Sulpice?
― ÃŽmi dau seama că È™i acesta este un păcat.
― Biserica e mult mai frumoasa la lumina zilei.
― Sînt convins. Vă sînt însă recunoscător că îmi oferiÈ›i ocazia de a o vizita acum.
― Abatele mi-a solicitat acest lucru. Se vede că aveÈ›i prieteni sus-puÈ™i.
"Habar n-ai tu!" își spuse Silas.
Urmînd-o pe sora Sandrine spre altar, nu putea să nu fie surprins de austeritatea lăcașului. Spre deosebire de Notre-Dame, cu ale ei fresce viu colorate, lemnăria și decorațiunile poleite ale altarului, Saint-Sulpice avea un aspect rece și sever, amintind prin severitatea sa de catedralele ascetice ale Spaniei. Lipsa decorațiunilor conferea parcă interiorului o lărgime suplimentară și, privind spre arcele zvelte ale plafonului boltit, Silas își imagină că se află sub chilia unei uriașe corăbii.
"O imagine potrivită", își spuse. Corabia frăției avea să fie răsturnată și să se scufunde pentru totdeauna. Nerăbdător să treacă la lucru, își dorea ca sora Sandrine să-l lase singur mai repede. Era o femeie scundă și subțire, de care ar fi putut scăpa ușor, dar jurase să nu folosească forța decît în caz de absolută necesitate. "Este o slujitoare a Domnului și nu e vina ei că frăția a ales aceasta biserică pentru a ascunde cheia de boltă. Nu trebuie să plătească ea pentru păcatele altora."
― ÃŽmi pare râu, soră, fiindcă ai fost deranjată din somn pentru mine.
― Ba deloc. Vă aflaÈ›i în Paris pentru scurt timp È™i ar fi fost păcat să rataÈ›i Saint-Sulpice. Ce anume vă interesează mai mult, arhitectura sau istoria bisericii?
― De fapt, soră, interesele mele sînt mai degrabă de ordin spiritual.
Călugărița izbucni într-un rîs ușor, plăcut:
― Asta se înÈ›elege de la sine. Dar mă întrebam cu ce să începem turul de vizitare.
Silas își aținti privirile asupra altarului:
― Nu-i nevoie de un tur. AÈ›i fost mai mult decît amabilă. De aici mă descurc singur.
― Dar nu mă deranjează deloc, replică ea. La urma urmei, tot m-am trezit.
Silas se opri. Ajunseseră la primele strane, la nici cincisprezece metri de altar. Se răsuci postîndu-și trupul masiv drept în fața femeii și simți cum se crispează atunci cînd văzu ochii săi roșii.
― Sper să nu fiu prea nepoliticos, soră, dar nu sînt obiÈ™nuit să intru într-o Casă a Domnului È™i să mă plimb, pur È™i simplu, prin ea. V-ar deranja dacă aÈ™ rămîne puÈ›in timp singur, pentru a mă ruga înainte de a admira arhitectura?
Sora Sandrine ezită:
― Oh, desigur. Vă voi aÈ™tepta în spate, lîngă intrare.
Silas puse o mînă grea pe umărul ei și o privi drept în ochi:
― Soră, mă simt È™i aÈ™a vinovat fiindcă v-am trezit din somn. A vă cere să mai rămîneÈ›i cu mine acum ar fi prea mult. Vă rog să vă întoarceÈ›i în camera dumneavoastră. Voi vizita biserica singur È™i apoi voi pleca!
Călugărița nu părea tocmai convinsă:
― SînteÈ›i sigur că nu vă veÈ›i simÈ›i singur?
― CîtuÈ™i de puÈ›in. Rugăciunea este o bucurie ce trebuie trăită în singurătate.
― Cum doriÈ›i!
Silas își luă palma de pe umărul ei:
― Somn uÈ™or, soră! Domnul fie cu tine.
― Și cu tine, răspunse ea È™i se îndreptă spre scări. Vă rog să închideÈ›i bine uÈ™ile cînd ieÈ™iÈ›i!
― Voi avea grijă.
Silas o privi cum urcă scările pînă ce dispăru. Apoi se întoarse și îngenunche lîngă prima strană; brîul cilice îi pătrunse mai adînc în carne.
"Doamne, Þie îți închin munca aceasta pe care o împlinesc azi..."
Ghemuită în umbra balconului ce străjuia altarul, sora Sandrine privea tăcută printre barele balustradei. Temerile bruște ce-i cuprinseră sufletul în clipa în care îl văzuse pe călugăr îngenuncheat o îngrijorau. Pentru o clipă, se întrebă dacă nu cumva vizitatorul acesta misterios era dușmanul despre care fusese prevenită; poate că în aceasta seară va trebui să ducă la îndeplinire ordinele ce-i fuseseră date cu atît de mult timp în urmă. Așa că hotărî să rămînă acolo, în întuneric, și să urmărească fiecare mișcare a călugărului.



20

După ce ieșiră din umbră, Langdon și Sophie se îndreptară cu pași repezi spre scara de incendiu. Profesorul avea impresia că încearcă să asambleze un uriaș puzzle pe dibuite. Cel mai recent aspect al misterului cu care se confrunta era unul extrem de tulburător: "Un căpitan al Poliției Judiciare încearcă să-mi pună în cîrcă o crimă."
― Ce crezi, È™opti el, nu cumva Fache o fi scris mesajul acela pe podea?
Sophie nici măcar nu se întoarse:
― Imposibil!
Langdon nu era chiar atît de sigur:
― Pare al naibii de hotărît să mă scoată pe mine vinovat. Poate a crezut că, scriindu-mi numele pe podea, ar avea mai mulÈ›i sorÈ›i de reuÈ™ită.
― Șirul lui Fibonacci? Post-scriptumul? Tot simbolismul lui Leonardo da Vinci È™i al divinității feminine? Nu, sigur este mîna bunicului meu!
Langdon È™tia că are dreptate. Simbolurile tuturor acestor indicii se legau perfect ― pentagrama, Omul Vitruvian, da Vinci, zeiÈ›a È™i chiar Șirul Fibonacci. "O serie coerentă de simboluri", aÈ™a cum ar numi-o iconografii. Extrem de unitară.
― Și faptul că m-a sunat în după-amiaza asta..., adăugă Sophie, spunîndu-mi că trebuie să-mi dezvăiuie ceva. Sînt sigură că mesajul scris pe podea a fost un ultim efort din partea lui pentru a-mi comunica mie ceva important, ceva ce el È™i-a închipuit că mă vei ajuta să înÈ›eleg.
Langdon se încruntă. "O, diavol draconic! Oh, sfînt schilod!" Și-ar fi dorit să înțeleagă mesajul, atît pentru binele lui Sophie, cît și pentru al său. Situația se înrăutățise de cînd văzuse el prima dată textul scris pe podea. Falsa lui evadare pe fereastra toaletei nu avea să-l facă deloc mai drag în ochii lui Fache; de fapt, avea mari îndoieli că Poliția Franceza va gusta umorul urmăririi și arestării unei bucăți de săpun.
― Nu mai avem mult pînă la scară, îi spuse Sophie.
― Crezi că ar fi posibil ca în È™irul acela de numere să fie ascunsă Cheia pentru a înÈ›elege restul mesajului?
Profesorul lucrase odată la o serie de manuscrise ale lui Bacon ce conțineau un cifru epigrafic în care anumite rînduri constituiau indicii pentru descifrarea întregului cod.
― M-am gîndit toată noaptea la numerele acelea. Sume, produse, rapoarte... nu văd nimic, nici o idee. Din punct de vedere matematic, sînt aranjate la întîmplare. O aiureală criptografică.
― Și totuÈ™i, fac parte din Șirul lui Fibonacci. Nu poate fi o simplă coincidență!
― Nici nu este. Faptul că a scris numerele astea a fost doar o altă modalitate prin care bunicul a încercat să-mi comunice mie ceva ― la fel ca folosirea limbii engleze pentru scrierea mesajului, ca poziÈ›ionarea propriului trup în forma schiÈ›ei mele preferate ori ca desenarea unei pentagrame pe abdomen. Toate au avut rolul de a-mi atrage atenÈ›ia.
― Pentagrama are o semnificaÈ›ie aparte pentru tine?
― Da. Nu am apucat să-È›i spun, dar era un simbol aparte pentru mine È™i pentru bunicul, cînd eram copil. ObiÈ™nuiam să ne jucăm Tarot È™i cartea mea indicatoare era totdeauna una din seria pentagramelor. Sînt sigură că bunicul măsluia cărÈ›ile, dar pentagrama a ajuns cu timpul să fie mica noastră glumă.
Langdon simți un fior. Obișnuiau să joace Tarot?! Acest joc medieval de origine aparent italiană avea o încărcătură atît de mare de simbolism eretic ascuns, încît Langdon îi dedicase un capitol întreg din cartea pe care o pregătea. Cele douăzeci și două de cărți principale ale jocului aveau nume ca The Female Pope, The Empress sau The Star. Inițial, Tarotul fusese conceput ca un mijloc secret de diseminare a ideologiilor interzise de Biserică; în prezent, trăsăturile sale mistice fuseseră preluate și exploatate de ghicitoarele moderne.
"Arcana indicatoare a divinității feminine în Tarot este pentagrama", își spuse Langdon, dîndu-È™i seama că, dacă Saunière obiÈ™nuia să măsluiască jocul pentru ca nepoata lui să se distreze mai bine, pentagrama constituia, într-adevăr, o glumă potrivită între ei.
Ajunseră la scara de incendiu și Sophie trase ușor de ușă. Nu se declanșă nici o alarmă; doar ușile care dădeau spre exterior erau conectate. Coborîră în viteză treptele înguste, spre parter.
― Bunicul tău, spuse Langdon străduindu-se să È›ină pasul cu ea, cînd È›i-a povestit despre pentagramă, a pomenit ceva despre venerarea ZeiÈ›ei sau despre resentimentele Bisericii Catolice?
Sophie clătina din cap:
― Pe mine mă interesa mai degrabă partea matematică ― proporÈ›ia divină, numărul phi, Șirul Fibonacci ― chestii de genul ăsta.
Langdon o privi surprins:
― Þi-a povestit bunicul tău despre numărul phi?!
― FireÈ™te! ProporÈ›ia divină sau numărul de aur. De fapt, adăugă ea cu o expresie poznașă, obiÈ™nuia să glumească spunînd că eu sînt pe jumătate divină... È™tii, datorita literelor din numele meu.
Profesorul se gîndi o clipă și apoi își dădu seama.
"S-o-P-H-I-e!"
Coborînd treptele în continuare, cu gîndul la numărul phi, Langdon își spuse că indiciile lăsate de Saunière erau mult mai coerente decît își imaginase el pînă acum.
"Da Vinci... Șirul lui Fibonacci... pentagrama..."
În mod aproape incredibil, toate acestea erau armonizate într-un concept unic, atît de important în istoria artei, încît adesea profesorul îi consacra mai multe ore în sala de curs.
PHI...
Brusc, gîndul îi zbură înapoi la Harvard, la ziua în care, în fața studenților înscriși la cursul "Simbolistica în artă", scrisese pe tablă numarul său favorit.

1,618.

Langdon se întorsese spre marea de ochi curioși:
― Cine-mi poate spune ce număr este acesta?
Un lungan de la cursul de matematică ridicase mîna.
― Este numărul phi, spusese el, pronunțînd fi.
― Bravo, Stettner! Sper că toată lumea a făcut cunoÈ™tință cu phi.
― A nu fi confundat cu pi, adăugase Stettner, zîmbind. AÈ™a cum ne place nouă, matematicienilor, să spunem, phi e cu un h mai tare decît pi!
Langdon rîsese, dar nimeni altcineva nu mai păruse să guste gluma.
Stettner dăduse din mînă, a lehamite, și se așezase la loc.
― Acest număr, continuase Langdon, unu virgulă È™ase unu opt, are o importanță cu totul deosebita în artă. ÃŽmi poate spune cineva de ce?
Lunganul încercase să recîștige stima colegilor:
― Fiindcă e atît de drăguÈ›?
Sala izbucnise în rîs.
― De fapt, Stettner are È™i de data aceasta dreptate. Phi este unanim considerat cel mai frumos număr din întregul univers.
Rîsetele încetaseră brusc, iar lunganul rînjise cu gura pînă la urechi.
ÃŽn vreme ce pregătea proiectorul, profesorul le explicase studenÈ›ilor că numărul phi deriva din Șirul lui Fibonacci ― o progresie celebră nu numai pentru că suma oricăror doi termeni alăturaÈ›i este egală cu termenul următor, dar È™i fiindcă raportul oricăror doi termeni alăturaÈ›i are uimitoarea proprietate de a fi aproape egal cu numărul 1,618, adică phi!
― ÃŽn ciuda originilor sale matematice oarecum mistice, aspectul cu adevărat straniu al numărului phi È›ine mai degrabă de atotprezenÈ›a sa în natură. Plantele, animalele È™i chiar fiinÈ›a umană sînt caracterizate de rapoarte dimensionale care se apropie cu o bizară exactitate de numărul phi. FrecvenÈ›a cu care este întîlnit pretutindeni în natură, continuase Langdon stingînd luminile din sală, nu poate fi considerată o simplă coincidență, astfel că anticii au presupus că numărul phi a fost, probabil, dictat de Creator. SavanÈ›ii din vechime chiar au numit acest număr "proporÈ›ia divină".
― StaÈ›i puÈ›in, intervenise o tînără din primul rînd. Eu studiez biologia È™i n-am auzit pomenindu-se niciodată de aceasta proporÈ›ie divină în natură.
― Nu? zîmbise Langdon. Ai analizat vreodată relaÈ›ia dintre femelele È™i masculii unei comunități de albine?
― Sigur. Femelele sînt totdeauna în număr mai mare.
― Corect. Dar È™tiai că, dacă împarÈ›i numărul de femele la cel al masculilor din orice stup sau roi de albine din lume, obÈ›ii totdeauna acelaÈ™i număr?
― Serios?
― Exact. Numărul phi.
Fata făcuse ochii mari:
― Nu se poate!
― Ba se poate! îi replică Langdon, punînd un diapozitiv ce înfățiÈ™a o cochilie spiralată. RecunoÈ™ti acest organism?
― E un nautilus, răspunsese studenta la biologie. O moluscă din clasa cefalopodelor care își pompează aer în cochilia compartimentată pentru a-È™i echilibra nivelul de flotabilitate.
― Corect. Și ai idee ce număr obÈ›ii dacă împarÈ›i diametrul fiecărei spirale la cel al spiralei următoare?
Tînăra privea în continuare, nevenindu-i să creadă, arcele concentrice ale cochiliei.
Langdon clătinase din cap în sens afirmativ:
― Phi. ProporÈ›ia divină. Numărul de aur. Unu virgulă È™ase unu opt.
Fata îl privise cu un aer uluit.
Profesorul trecuse apoi la următorul diapozitiv ― o imagine luată de aproape a unei plante de floarea-soarelui.
― SeminÈ›ele de floarea-soarelui sînt dispuse sub formă de spirală strînsă. ȘtiÈ›i care este raportul dintre diametrele oricăror două spire alăturate?
― Phi? întrebase sala în cor.
― AÈ›i ghicit!
Și Langdon trecuse repede în revistă o serie de alte diapozitive ― conuri de pin, dispunerea frunzelor pe tulpină, segmentarea corpului la insecte ― toate ilustrau aceeaÈ™i surprinzătoare respectare a proporÈ›iei divine.
― E uimitor! strigase cineva din sală.
― Mda, replicase altcineva, dar ce au toate astea de-a face cu arta?
― Aha! exclamase Langdon. ÃŽmi pare bine că ai întrebat!
Și puse un alt diapozitiv: un pergament de un galben palid, care înfățiÈ™a celebrul nud masculin realizat de Leonardo da Vinci, Omul Vitruvian ― numit astfel în amintirea lui Marco Vitruvius, strălucitul arhitect roman care preamărise numărul de aur în lucrarea sa, De Arhitectura.
― Nimeni nu a înÈ›eles mai bine decît Leonardo structura divină a trupului omenesc. Artistul a mers chiar pînă la a deshuma cadavre pentru a măsura proporÈ›iile exacte ale scheletului uman. El a fost primul care a arătat că trupul omenesc este constituit din "seg-mente" ale căror rapoarte proporÈ›ionale sînt totdeauna egale cu... numărul phi.
Toți ochii din sală îl priviseră cu îndoială.
― Nu mă credeÈ›i? Diseară, cînd faceÈ›i duÈ™, luaÈ›i un centimetru È™i măsuraÈ›i.
Doi jucători de fotbal rînjiseră.
― Nu doar voi doi, isteÈ›ilor! ÃŽncercaÈ›i toÈ›i! Și fetele, È™i băieÈ›ii. MăsuraÈ›i-vă înălÈ›imea, din creÈ™tet pînă în tălpi. Apoi măsuraÈ›i distanÈ›a de la ombilic pînă la podea È™i împărÈ›iÈ›i-o pe prima la cea de-a doua. Ce număr credeÈ›i că veÈ›i obÈ›ine?
― Cu siguranță nu phi! izbucnise unul dintre "isteÈ›i".
― Ba da, phi! Unu virgula È™ase unu opt. Mai vreÈ›i încă un exemplu? MăsuraÈ›i-vă lungimea braÈ›ului, de la umăr pînă la vîrful degetelor È™i apoi împărÈ›iÈ›i-o la distanÈ›a dintre cot È™i vîrful degetelor. Tot phi. ÃŽncă unul? DistanÈ›a È™old-podea împărÈ›ită la distanÈ›a genunchi-podea. Iarăși phi. ÃŽncheieturile degetelor de la mîini. De la picioare. Segmentele coloanei vertebrale. Phi! Phi! Phi! Prieteni, fiecare dintre noi este un tribut viu adus proporÈ›iei divine.
Chiar în întunericul sălii, Langdon își dăduse seama de uimirea studenților și simțise aceeași căldură plăcută în inimă, ca de fiecare dată. Acesta era motivul pentru care iubea meseria asta.
― După cum vedeÈ›i, prieteni, haosul care ne înconjoară este clădit pe o ordine bine definită. Cînd au descoperit numărul de aur, anticii au fost siguri că au identificat piatra de temelie pe care însuÈ™i Dumnezeu a pus-o la crearea lumii È™i, datorită lui, au început să venereze natura. Acum putem înÈ›elege de ce. Mîna lui Dumnezeu este vizibilă pretutindeni în natură È™i cîteva religii păgîne, care se închină în faÈ›a Pămîntului Mamă, au supravieÈ›uit pînă astăzi. MulÈ›i dintre noi celebrează natura exact aÈ™a cum făceau păgînii de odinioară, dar fără a È™ti ce fac, de fapt. Sărbătorile care marchează venirea primăverii constituie un exemplu perfect... renaÈ™terea naturii È™i reluarea ciclului ei fertil. Magia misterioasă a numărului de aur exista chiar de la începuturile lumii. Omul nu face altceva decît să joace după regulile naturii È™i, fiindcă arta e doar o încercare a sa de a imita minunile create de mîna lui Dumnezeu, fiÈ›i siguri că veÈ›i întîlni proporÈ›ia divină de foarte multe ori la cursul de artă din semestrul acesta.
În următoarea jumătate de oră, Langdon le arătase diapozitive cu lucrări de artă semnate de Michelangelo, Albrecht Dürer, Leonardo da Vinci și mulți alții, demonstrînd de fiecare dată respectarea voită și riguroasă a proporției divine: numărul phi ascuns în dimensiunile arhitecturale ale Parthenonului atenian, ale piramidelor din Egipt și chiar ale sediului ONU din New York. Numărul de aur apărea, de asemenea, în structura organizatorică a sonatelor lui Mozart, în Simfonia a Cincea de Beethoven și în lucrările lui Bartok, Debussy sau Schubert.
― Numărul phi, le spusese profesorul, a fost folosit chiar È™i de Stradivarius pentru a calcula locul exact al fantelor în formă de "f" ale celebrelor sale viori. ÃŽn încheiere, să revenim la simboluri, adăugase profesorul, în timp ce se apropiase din nou de tablă È™i desenase cinci linii care se intersectau pentru a forma o stea cu cinci colÈ›uri. Aceasta este una dintre cele mai puternice imagini pe care le veÈ›i vedea în cursul acestui semestru. Cunoscut sub numele de pentagramă, simbolul este considerat, deopotrivă, magic È™i divin în numeroase culturi. ÃŽmi poate spune cineva de ce?
Stettner, studentul de la Matematică, ridicase mîna:
― Fiindcă, atunci cînd desenezi o pentagramă, liniile se intersectează astfel încît să respecte automat proporÈ›ia divină.
Langdon aprobase încîntat:
― Excelent! ÃŽntr-adevăr, toate rapoartele dintre segmentele unei pentagrame sînt egale cu numărul phi È™i, drept urmare, acest simbol a devenit expresia absolută a proporÈ›iei divine. Din acest motiv, steaua cu cinci colÈ›uri a fost dintotdeauna un simbol al frumuseÈ›ii È™i al perfecÈ›iunii, asociat cu divinitatea È™i cu sacrul feminin.
Fetele din sală surîseseră, încîntate.
― ÃŽncă un amănunt, prieteni! Astăzi am amintit doar în treacăt de Leonardo da Vinci, dar în cursul acestui semestru vom vorbi mult despre el. Mîine vă voi arăta imagini ale frescei sale, Cina cea de taină ― unul dintre cele mai surprinzătoare tributuri aduse sacrului feminin.
― GlumiÈ›i, nu-i aÈ™a? întrebase cineva din sală. Eu È™tiam că Cina cea de taină îi este închinată lui Iisus!
Langdon se mirase:
― Există simboluri ascunse acolo unde nici nu vă puteÈ›i imagina...


― Haide! îi È™opti Sophie. Ce s-a întîmplat? Aproape am ajuns. GrăbeÈ™te-te!
Langdon își ridică privirea, smuls din reverie, și își dădu seama ca se oprise în mijlocul scării, copleșit de o revelație bruscă.
"O, diavol draconic! Oh, sfînt schilod!"
Aflată pe o treaptă mai jos, Sophie îl privea nedumerită.
"Nu poate fi atît de simplu!"
Și totuși, era.
Acolo, în buricul Luvrului... cu imaginile numărului phi È™i ale lui Leonardo care i se învâlmâșau în minte, instantaneu, Robert Langdon descifră mesajul lui Saunière.
― "O, diavol draconic!" spuse cu glas tare. "Oh, sfînt schilod!" Un cod mai simplu de atît nici nu poate exista!


Sophie, încremenită la rîndul ei pe trepte, se uită la el, derutată. "Un cod?" Toată noaptea își storsese creierii gîndindu-se la cuvintele din mesaj È™i nu identificase nici un cod ― cu atît mai mult unul simplu!
― Chiar tu ai spus-o! continuă Langdon entuziasmat peste măsură. Numerele din Șirul lui Fibonacci capătă sens doar dacă sînt aÈ™ezate în ordinea corectă; altfel, totul e doar o aiureală matematică.
Sophie nu avea idee despre ce tot vorbea el acolo. "Șirul lui Fibonacci?" Ea fusese sigură că numerele acelea erau menite doar să atragă atenția Departamentului de Criptografie. "Să mai reprezinte oare și altceva'?" Duse mîna la buzunar și scoase hîrtia cu mesajul bunicului ei.

"13-3-2-21-1-1-8-5
0, DRACONIAN DEVIL!
OH, LAME SAINT!"

"Ce să fie cu numerele astea?"
― Faptul că a schimbat ordinea numerelor din Șirul lui Fibonacci este un indiciu, îi spuse Langdon, luîndu-i hîrtia din mînă. Cifrele indică felul în care trebuie descifrat restul mesajului. Bunicul tău le-a ordonat în acest mod pentru a ne ajuta să înÈ›elegem că acelaÈ™i criteriu trebuie aplicat È™i textului în sine. Cele două rînduri nu înseamnă nimic; sînt doar niÈ™te litere scrise într-o ordine greÈ™ită.
Sophie avu nevoie de un moment pentru a pătrunde sensul acestor cuvinte și, cînd pricepu ce voia el să spună, i se păru ridicol de simplu:
― Crezi că mesajul este... une anagramme? Ca un joc de rebus dintr-un ziar?
Scepticismul de pe chipul ei era vizibil, dar Langdon îl înțelegea. Puțini știau că, lăsînd la o parte rolul lor de distracție pentru oamenii moderni, anagramele au o bogată istorie în ceea ce privește simbolismul sacru.
ÃŽnvățăturile mistice ale Cabalei au la bază anagramele ― rearanjarea literelor din cuvintele scrise în ebraică, pentru a releva noi înÈ›elesuri. Regii francezi din perioada renascentistă erau atît de convinÈ™i că anagramele posedă o putere magica, încît angajau anagramiÈ™ti pentru a-i ajuta să ia cele mai bune decizii, analizînd cuvintele din diverse documente de mare importanță. Romanii numeau studiul anagramelor ars magna ― "arta măreață".
Langdon își cufundă privirile în ochii lui Sophie:
― Adevăratul mesaj al bunicului tău ne-a stat în față în tot acest timp, doldora de indicii mai mult decît sugestive!
Fără a mai pierde timpul cu alte explicații, profesorul scoase un pix din buzunar și rearanjă literele de pe fiecare rînd al mesajului:

"O, DRACONIAN DEVIL!
OH, LAME SAINT!"

era o anagramă perfectă a cuvintelor...

"LEONARDO DA VINCI!
THE MONA LISA!"



21

Mona Lisa!
Pentru o clipă, în mijlocul scărilor de incendiu, Sophie uită că trebuiau să fugă cît mai repede din Luvru.
Uimirea îi era întrecută doar de stînjeneala de a nu fi fost ea cea care descifrase mesajul. Din cauza experienÈ›ei complexe pe care o deÈ›inea în domeniul criptoanalizei, trecuse cu vederea un simplu joc de cuvinte, pe care totuÈ™i ar fi trebuit să-l remarce. La urma urmei, nu era o neofită în privinÈ›a anagramelor ― mai cu seamă a celor în limba engleză.
ÃŽn copilărie, bunicul ei folosea adesea anagrame pentru a o ajuta să înveÈ›e ortografia engleză. Odată scrisese pe o hîrtie cuvîntul planets ― "planete" ― È™i-i spusese că alte nouăzeci È™i două de cuvinte, de diferite lungimi, pot fi alcătuite în engleză din aceleaÈ™i litere. Sophie petrecuse trei zile cu dicÈ›ionarul în braÈ›e, identifîcîndu-le, în cele din urmă, pe toate.
― Nu pot să-mi imaginez, spuse Langdon privind uimit hîrtia, cum a reuÈ™it bunicul tău să creeze o anagramă atît de complexa în cele cîteva minute dinaintea morÈ›ii.
Sophie È™tia cum, È™i adevărul o îndureră È™i mai tare. "Ar fi trebuit să-mi dau seama!" ÃŽÈ™i amintea acum că bunicul ei ― un iubitor al artelor È™i al jocurilor de cuvinte ― își petrecuse mult timp în tinereÈ›e născocind anagrame ale titlurilor celor mai cunoscute opere de artă. Una dintre ele chiar îi pricinuise un necaz pe cînd era ea mică. ÃŽntr-un interviu pentru o revistă americană de artă, Jacques Saunière își exprimase dezgustul pentru cubismul modernist, remarcînd că titlul lucrării lui Picasso Les Demoiselles d'Avignon era o anagrama perfectă a expresiei engleze vile meaningless doodles ― "aiureli prosteÈ™ti". Admiratorii lui Picasso nu fuseseră deloc încîntaÈ›i.
― Probabil că bunicul a creat această anagramă cu mult timp în urmă, îi explică Sophie.
"Iar în seara asta a fost nevoit s-o folosească la repezeală." Vocea bătrînului parcă răsuna de dincolo de mormînt, cu o precizie cutremurătoare.
Leonardo da Vinci!
Mona Lisa!
Sophie habar nu avea de ce ultimele cuvinte pe care i le adresase se refereau la celebra pictură a maestrului, însă o posibilitate îi trecea prin gînd. Una tulburătoare.
"Nu acestea au fost ultimele lui cuvinte..."
Oare trebuia să meargă acum la tablou? ÃŽi lăsase bunicul ei un mesaj acolo? Părea destul de plauzibil. La urma urmei, pictura era expusă în Salle des Etats ― o încăpere accesibilă doar din Marea Galerie. Brusc, își dădu seama că uÈ™ile care duceau acolo se aflau la numai douăzeci de metri de locul în care fusese găsit cadavrul lui Saunière.
"Ar fi putut ajunge cu ușurință pînă la tablou înainte de a muri."
Sophie privi în susul scării de incendiu, nehotărîtă. Știa că ar trebui să-l scoată pe Langdon din muzeu fără întîrziere, și totuși instinctul îi spunea altceva. Amintindu-și de prima ei vizita în Aripa Denon, pe cînd era doar o fetiță, își dădu seama că, dacă bunicul ei ar fi vrut să-i dezvăluie un secret, puține locuri de pe pămînt ar fi fost mai potrivite decît Mona Lisa lui da Vinci.


― Nu mai e mult pînă ajungem pînă la ea, È™optise bunicul, È›inînd-o strîns de mîna micuță È™i conducînd-o pe culoarele pustii ale Luvrului, seara, după orele de vizitare.
Sophie avea șase ani pe atunci. Se simțea mică și neînsemnată între pardoseala năucitoare și plafoanele boltite la o înălțime amețitoare. Așa, fără vizitatori, muzeul o înspăimînta, deși n-ar fi recunoscut asta cu nici un chip fața de bunicul ei. Strîngînd tare din dinți, dăduse drumul mîinii lui.
― Drept înainte este Salle des Etats, îi spusese el pe cînd se apropiau de celebra încăpere.
În ciuda entuziasmului evident al bunicului, fetița ar fi vrut să plece acasă. Văzuse imagini cu Mona Lisa în diverse cărți și nu-i plăcuseră deloc. Nu înțelegea de ce toată lumea făcea atîta caz de ea.
― C'est ennuyeux! bombănise ea.
― Boring , o corectase bunicul. Franceza la È™coală, engleza acasă.
― Le Louvre, c'est pas chez moi! "Luvrul nu e casa mea!"
Bătrînul izbucnise într-un rîs fals:
― Ai dreptate. Atunci hai să vorbim englezeÈ™te doar aÈ™a, ca să ne distrăm.
Sophie se bosumflase, dar nu se oprise din mers. Cînd intraseră în Salle des Etats, fetiÈ›a cercetase rapid încăperea È™i zărise imediat locul de onoare ― în mijlocul zidului din dreapta, unde un singur portret trona în spatele unui perete protector din plexiglas. Bunicul se oprise în uÈ™a È™i-i făcuse semn spre tablou:
― Du-te la ea, Sophie! PuÈ›ini oameni au ocazia de a o vizita fără să fie alÈ›ii prin preajmă.
Ascunzîndu-și neplăcerea, fetița traversase încăperea. După cîte auzise despre Gioconda, avea acum impresia că se apropia de un cap încoronat. Ajunsă în fața ecranului protector, trăsese adînc aer în piept și privise tabloul.
Sophie nu È™tia ce ar fi trebuit să simtă atunci cînd îl vede, dar în mod cert nu ceea ce simÈ›ea acum. Nici o tresărire de uimire. Nici un fior de admiraÈ›ie. Figura celebră arăta exact ca în cărÈ›i. FetiÈ›a rămăsese în faÈ›a tabloului timp îndelungat ― ei i se păruse o veÈ™nicie ― aÈ™teptînd să se întîmple ceva.
― Ei, ce părere ai? È™optise bunicul, apropiindu-se de ea. Minunată, nu-i aÈ™a?
― E prea mică!
Saunière surîsese:
― Și tu eÈ™ti mică, dar eÈ™ti frumoasă.
"Ba nu-s frumoasă", îi replicase fetița în sinea ei. Nu-și putea suferi părul roșcat și pistruii de pe față, plus că era mai înaltă decît toți băieții din clasa ei. Privise din nou spre Mona Lisa și clătinase din cap:
― E chiar mai urîtă decît în poze. Figura ei este... brumeux.
― Foggy , o corectase bunicul.
― Foggy, repetase ea, È™tiind că discuÈ›ia nu avea să continue pînă ce nu rostea la rîndul ei nou învățatul cuvînt în engleză.
― Acesta este stilul sfumato în pictură, îi explicase bătrînul, È™i e foarte dificil de realizat. Laonardo da Vinci a fost mai priceput în realizarea lui decît oricine altcineva.
Dar ei tot nu-i plăcea tabloul.
― Pare că È™tie ea ceva... ca atunci cînd copiii de la È™coală au un secret al lor.
Bunicul izbucnise în rîs:
― Acesta este unul dintre motivele pentru care Mona Lisa e atît de celebră!! Oamenilor le place să-È™i închipuie că È™tiu de ce surîde aÈ™a.
― Tu È™tii de ce surîde aÈ™a?
― Poate că È™tiu È™i într-o bună zi am să-È›i spun È™i È›ie!
Sophie bătuse din picior:
― Þi-am zis că nu-mi plac secretele!
― PrinÈ›esă, îi spuse el surîzînd, viaÈ›a e plină de secrete! Și nu le poÈ›i afla pe toate deodată!


― Eu mă întorc, declară Sophie, È™i vocea ei răsună în hol.
― La Mona Lisa? izbucni Langdon. Acum?!
Preț de o clipă, se gîndi la consecințele unei astfel de mișcări.
― Pe mine nu mă suspectează nimeni de crimă! Am să risc! Trebuie să aflu ce anume a vrut bunicul să-mi spună.
― Și cu ambasada cum rămîne?
Sophie se simțea vinovată fiindcă-l transformase într-un fugar și acum îl părăsea, dar altă soluție nu vedea. Arătă spre o ușă de metal în josul scărilor:
― Du-te pe acolo È™i urmează plăcuÈ›ele luminate care te îndrumă spre ieÈ™ire. Bunicul mă aducea adesea pe aici. Vei ajunge fără probleme la o ușă rotativă de siguranță. E monodirecÈ›ională È™i nu îți permite decît să ieÈ™i. Apoi îi întinse cheile de la maÈ™ina sa È™i adaugă: Ai să găseÈ™ti un Smart roÈ™u în parcarea rezervată angajaÈ›ilor. Chiar în faÈ›a aripii în care ne aflăm. Știi să ajungi la ambasadă?
Langdon încuviință, privind cheile pe care le ținea în mînă.
― Ascultă, continuă Sophie cu o voce moale, cred că bunicul mi-a lăsat un mesaj la Mona Lisa ― un fel de indiciu referitor la cel care l-a ucis. Sau la pericolul care mă pîndeÈ™te.
"Sau la ceea ce s-a întîmplat cu familia mea", își spuse în gînd.
― Trebuie să mă duc să văd, insistă ea.
― Dar dacă ar fi vrut să-È›i spună de ce eÈ™ti în pericol, nu putea să-È›i scrie pur È™i simplu pe podea, acolo unde a murit? Pentru ce să apeleze la acest complicat joc de cuvinte?
― Fiindcă, indiferent de ce anume a încercat să-mi transmită, cred că nu a vrut să mai afle È™i altcineva. Nici măcar poliÈ›ia.
ÃŽn mod evident, Jacques Saunière făcuse tot ce-i stătuse în puteri pentru a-i transmite un mesaj confidenÈ›ial, È™i numai ei. ÃŽl scrisese sub forma unui cod în care indusese iniÈ›ialele ei, È™i-i spusese să-l caute pe Robert Langdon ― un lucru înÈ›elept, È›inînd seama că americanul descifrase codul secret.
― Oricît de straniu ar părea, adăugă ea, cred că a vrut ca eu să ajung la Mona Lisa înaintea oricui altcuiva.
― Te însoÈ›esc!
― Nu! Nu avem de unde È™ti cînd va reveni poliÈ›ia în Marea Galerie. Trebuie să pleci!
Profesorul ezită o clipă, ca și cum curiozitatea științifică ar fi fost mai puternică decît orice raționament logic, riscînd să-l azvîrle din nou în mîinile lui Fache.
― Du-te! Acum! îl îndemnă Sophie eu un surîs recunoscător. Ne vedem la ambasadă, domnule Langdon!
El o privi oarecum nemulțumit:
― Ne vedem acolo cu o singură condiÈ›ie!
Uimită, îl privi o clipă fără replică.
― Ce condiÈ›ie?
― Să nu-mi mai spui "domnule Langdon".
I se păru ca zărește umbra unui zîmbet vag pe chipul lui și, aproape fără să vrea, îi surise și ea:
― Succes, Robert!


Cînd ajunse la capătul de jos al scărilor, îl izbi inconfundabilul miros de ipsos și ulei de in. În față, pe o plăcuță iluminata inscripționată "SORTIE /EXIT", o săgeată indica un culoar lung.
Langdon porni în direcția săgeții.
Spre dreapta, se zărea un studio de restaurare din care părea că-l priveÈ™te o armată de statui, în diverse stadii de recondiÈ›ionare. ÃŽn stînga, se înÈ™irau cîteva încăperi care semănau cu sălile de curs de la Harvard ― È™iruri de È™evalete, pînze, palete È™i rame ― o veritabilă linie de montaj a tablourilor.
În timp ce înainta pe culoar, avea impresia că, dintr-un moment în altul, se va trezi în patul lui din campus. Seara aceasta îi părea un fel de vis straniu. "Sînt pe punctul de a evada din Luvru... un fugar."
ÃŽncă nu-È™i putea lua gîndul de la mesajul anagramat al lui Saunière. Totodată, se întreba ce va găsi Sophie la Mona Lisa... dacă va găsi ceva. Tînăra păruse ferm convinsă că bunicul ei dorise ca ea să treacă încă o dată prin faÈ›a celebrului tablou. Oricît de plauzibilă ar fi fost această interpretare, Langdon se simÈ›ea iritat de un tulburător paradox.
"P.S. găsește-1 pe Robert Langdon."
Saunière scrisese pe podea numele lui, cerîndu-i lui Sophie să-l găsească. Pentru ce? Doar ca el s-o poată ajuta la descifrarea anagramei?
Puțin probabil!
La urma urmei, de ce ar fi crezut Saunière că Langdon se pricepe la anagrame? Nici măcar nu-l cunoÈ™tea! Mai mult de atît, Sophie îi declarase limpede că ea însăși ar fi trebuit să dezlege anagrama. Ea remarcase Șirul lui Fibonacci È™i, fără îndoială, în scurt timp ar fi decodificat È™i mesajul, fără ajutorul lui.
"Sophie ar fi găsit È™i singură soluÈ›ia anagramei." Profesorul era din ce în ce mai sigur de acest lucru. TotuÈ™i, aceasta concluzie sugera o evidentă lipsă de logica în acÈ›iunile lui Saunière.
"De ce eu?" continuă să se întrebe în timp ce străbătea culoarul cu paÈ™i repezi. "De ce ultima dorință a custodelui a fost aceea ca nepoata lui să mă găsească pe mine? Ce-È™i închipuia Saunière că È™tiu eu?"
Tresari brusc, apoi încremeni. Făcu ochii mari, duse mîna la buzunar și scoase foaia de hîrtie, cu ochii ațintiți asupra ultimului rînd.
"P.S. găsește-l pe Robert Langdon."
Se concentră asupra primelor două litere.
"P.S."
ÃŽn acea clipă, complexul sistem de simboluri al lui Saunière deveni limpede ca lumina zilei. Aidoma trosnetului unui tunet, tot ce acumulase în cariera sa de specialist în artă È™i simbolistică se năpusti asupra lui, ca o vijelie. Tot ce făcuse Saunière în seara asta era perfect logic.
Mintea îi alerga frenetic, în vreme ce încerca să pună cap la cap implicațiile uriașe ale acestei revelații. Răsucindu-se pe călcîie, privi în direcția din care venise.
"Mai am oare timp?"
Oricum, nu mai conta.
Fără să ezite, Langdon se întoarse în trombă spre scara de incendiu.



22

Silas îngenunche în dreptul primei strane È™i se prefăcu a se ruga în timp ce studia interiorul bisericii. La fel ca majoritatea locaÈ™elor de cult, Saint-Sulpice avea forma unei uriaÈ™e cruci. Partea centrală ― naosul ― ducea direct spre altarul principal, în faÈ›a căruia se întretăia braÈ›ul scurt al crucii, numit transept. IntersecÈ›ia se afla chiar sub cupola principală È™i era considerată inima bisericii... punctul său sacru È™i mistic.
"Dar nu și în seara asta", își spuse Silas. Saint-Sulpice își ascunde secretele altundeva.
Întorcîndu-și capul ușor în dreapta, privi spre transeptul sudic, spre zona liberă de la capătul rîndului de strane, unde se afla obiectul pe care toate victimele sale îl descriseseră.
"Acolo e."
Încrustată în pardoseala de granit, o bandă îngustă de alamă lucea în piatră... o dîră aurie pe podeaua bisericii. Pe bandă se aflau marcaje regulate, ca liniuțele de pe o riglă. Era un gnomon, un dispozitiv astronomic de origine precreștină, păgînă, asemănător unui cadran solar. Turiști, oameni de știința și istorici din lumea întreagă veneau la Saint-Sulpice pentru a privi această linie celebră.
"Linia Rozei."
Fără să se grăbească, Silas măsură cu privirea banda de alamă ce străbătea pardoseala, de la dreapta spre stînga, curbîndu-se în fața lui într-un unghi ciudat, cîtuși de puțin potrivit cu simetria bisericii. Trecînd prin altarul principal, linia îi părea lui Silas ca o cicatrice hidoasă pe un chip frumos. Banda tăia în două culoarul de comuniune și apoi parcurgea întreaga lățime a bisericii, pînă în colțul de nord al transeptului, ajungînd la baza unei structuri cît se poate de neobișnuite.
Un colosal obelisc egiptean!
Acolo, Linia Rozei schița o întoarcere de nouăzeci de grade în plan vertical și urca zece metri pe una dintre fețele obeliscului, pînă la vîrful piramidal al acestuia, unde, în sfîrșit, se oprea.
"Linia Rozei. Frăția a ascuns cheia de boltă pe Linia Rozei!"
Cu puțin timp în urmă, cînd Silas îi spusese în ce biserică se află cheia de boltă, Învățătorul nu păruse foarte convins. Dar cînd el adăugase că toate victimele sale îi dezvăluiseră aceeași locație exactă, ceva în legătură cu o bandă de alamă ce străbătea biserica, Învățătorul exclamase entuziasmat:
― Te referi la Linia Rozei!
Apoi îi povestise repede despre ciudățenia arhitecturală din biserica Saint-Sulpice ― o fîșie de alamă ce segmenta lăcaÈ™ul de cult exact pe axa nord-sud. Era un fel de cadran solar antic, un vestigiu al templului păgîn care se înălÈ›ase odinioară în acel loc. Trecînd prin oculusul decupat în zidul sudic, razele soarelui înaintau cîte puÈ›in de-a lungul benzii în fiecare zi, indicînd astfel trecerea timpului, de la un solstiÈ›iu la celălalt.
Banda era numita Linia Rozei. De secole, simbolul rozei era asociat cu hărÈ›ile È™i cu îndrumarea sufletelor în direcÈ›ia cea bună. Roza Punctelor Cardinale ― desenată pe toate hărÈ›ile ― indica nordul, sudul, estul È™i vestul. IniÈ›ial cunoscută sub numele de Roza Vînturilor, ea arăta direcÈ›iile celor treizeci È™i două de vînturi: opt majore, opt semi-vînturi È™i È™aisprezece pătrimi. Cînd erau marcate în interiorul unui cerc, aceste treizeci È™i două de puncte semănau perfect cu tradiÈ›ionala reprezentare a trandafirului cu treizeci È™i două de petale. Chiar È™i astăzi, principalul instrument de orientare era busola cu roza sa, pe care nordul era indicat de o săgeată... o floare de crin stilizată.
Pe globul pămîntesc, Linia Rozei ― numita È™i meridian sau linie de longitudine ― putea fi orice linie imaginară care unea Polul Nord cu Polul Sud. Exista, desigur, o infinitate de Linii ale Rozelor, fiindcă prin orice punct de pe glob putea fi trasat un meridian între cei doi poli. Primii navigatori au vrut însă dintotdeauna să È™tie care dintre aceste linii putea fi considerată adevărata Linie a Rozei ― longitudinea zero ― cea de la care ar fi început măsurătoarea tuturor celorlalte meridiane ale globului.
ÃŽn prezent, linia aceasta trecea prin Greenwich, Anglia.
Dar nu fusese întotdeauna așa.
Cu mult înainte ca Greenwich să fie considerat primul meridian, longitudinea zero a Pămîntului trecea prin Paris, chiar prin biserica Saint-Sulpice. Banda de alamă de aici era un memento al acestui prim meridian zero al lumii și, cu toate că localitatea engleza îi răpise Parisului această onoare în 1888, inițiala Linie a Rozei era încă vizibilă și azi.
― AÈ™a că legenda este reală, îi explicase ÃŽnvățătorul. Cheia de boltă a Ordinului este ascunsă ― se spune ― "sub semnul Rozei".
Acum, așezat în genunchi într-o strană, Silas privi în jur și ascultă atent, pentru a se asigura că nu se mai află nimeni în biserică. Pentru o clipă, i se păru că aude un foșnet în balconul corului. Ridică fruntea și privi într-acolo timp de cîteva secunde. Nimic.
"Sînt singur."
Se ridică, se întoarse cu fața la altar și făcu trei plecăciuni. Apoi se răsuci spre stînga și urmă linia de alamă spre nord, pînă la obelisc.


În acel moment, pe Aeroportul Internațional Leonardo da Vinci din Roma, șuierul trenului de aterizare pe pistă îl trezi pe episcopul Aringarosa din moțăială.
"Am ațipit", își spuse, mirat că izbutise să se liniștească într-atît încît să adoarmă.
― Benvenuto a Roma! le ură pilotul.
Ridicîndu-se, Aringarosa își netezi sutana neagră și își permise să schițeze un surîs. Fusese o călătorie pe care o făcuse cu plăcere. "Am fost prea mult timp în defensiva". În noaptea asta însă, regulile se schimbaseră. Cu numai cinci luni în urmă, episcopul se temea pentru viitorul Credinței. Acum, parcă prin însăși voia Domnului, soluția apăruse de la sine.
"Intervenție divină!"
Dacă în Paris totul decurgea conform planului, Aringarosa avea să intre curînd în posesia unui obiect grație căruia va deveni cel mai puternic om al creștinătății.


23

Sophie ajunse la ușile mari de lemn ale sălii în care se afla Mona Lisa cu răsuflarea tăiată. Înainte să intre, privirea i se opri, fără voia ei, pe capătul culoarului, unde, la vreo douăzeci de metri, zăcea cadavrul bunicului ei, încă sub razele de lumina ale becului suspendat.
Brusc, se simți cuprinsă de remușcări, de o tristețe profundă, amestecată cu un sentiment de vinovăție. Bătrînul încercase de atîtea ori să ia legătura cu ea în ultimii zece ani, și totuși ea rămăsese de neclintit; scrisorile și coletele primite de la el zăceau și acum nedeschise într-un sertar. "Dar m-a mințit! Mi-a ascuns niște secrete cumplite! Ce era să fac?!" Așa că îl respinsese continuu. Inflexibilă.
Acum bunicul ei era mort și încerca să-i vorbească de dincolo de mormînt.
Mona Lisa.
ÃŽmpinse uÈ™ile mari de lemn, care se deschiseră uÈ™or. Rămase în prag o clipă, cercetînd cu privirea încăperea dreptunghiulară. Și aici strălucea aceeaÈ™i lumină palidă, roÈ™iatică. Salle des Etats se afla într-unul dintre puÈ›inele culs-de-sac ale muzeului ― pe un culoar care se înfunda, fiind singura sală în afară Marii Galerii. Pe peretele din faÈ›a uÈ™ii ― unica intrare în încăpere ― trona un Botticelli de mari dimensiuni. Sub el, pe podea, o imensă canapea octogonală servea drept punct de respiro pentru miile de vizitatori ce se opreau aici pentru a admira cea mai de preÈ› comoară a Luvrului.
Chiar înainte de a intra, Sophie își dădu seama că din sală lipsea ceva. O lumină neagră. Privi din nou spre trupul inert al bunicului ei, înconjurat de cele mai variate dispozitive electronice. Dacă ar fi lăsat și aici un mesaj, în mod cert l-ar fi scris cu un pix cu lumină neagră.
Trăgînd adînc aer în piept, o luă la fugă spre pata de lumină ce scălda cadavrul. Incapabilă să privească trupul bunicului ei, își concentră atenția asupra echipamentelor PTS. Găsi un pix cu ultraviolete, îl puse în buzunarul jachetei și fugi înapoi, spre Salle des Etats.
Ajunse la colț, păși peste prag și se opri brusc. Din încăpere răzbătu pînă la ea sunetul neașteptat al unor pași înăbușiți. "E cineva înăuntru!" O siluetă fantomatică țîșni din pîcla roșiatică. Sophie sări înapoi, speriată.
― Aici erai !
Șoapta răgușită a lui Langdon străpunse aerul și silueta se opri drept în fața ei.
Ușurarea pe care o resimți nu dură decît o clipă.
― Robert, È›i-am spus să fugi de aici! Dacă Fache...
― Unde ai fost?
― Am luat un pix cu lumină neagră, È™opti ea, arătîndu-i-l. Dacă bunicul mi-a lăsat un mesaj aici...
― Sophie, ascultă!
Langdon încercă să-și potolească tremurul vocii, în vreme ce ochii lui albaștri o priveau intens.
― Literele P.S... mai înseamnă È™i altceva pentru tine? Orice altceva?
De teamă că vocile lor ar putea fi auzite de pe culoar, îl trase în sală și închise ușile în urma lor, fără zgomot.
― Þi-am spus, iniÈ›ialele înseamnă PrinÈ›esa Sophie.
― Știu, dar le-ai mai văzut È™i altundeva? Bunicul tău a folosit vreodată literele P.S. È™i în alt fel? Ca o monogramă, pe hîrtia de corespondență sau pe vreun obiect personal?
Întrebarea o surprinse. "Cum ar putea ști el una ca asta?" Sophie mai văzuse, într-adevăr, inițialele acelea într-un fel de monogramă. Era cu o zi înainte de a noua ei aniversare. Pe furiș, scotocea prin casă în căutarea cadoului pe care avea să-l primească a doua zi. Nici atunci nu suferea secretele. "Ce mi-a luat bunicul anul acesta?" se întreba, scormonind prin toate sertarele și dulapurile. "Mi-a cumpărat oare păpușa pe care mi-o doresc? Și unde o fi ascuns-o?"
Cum nu găsise nimic, fetița își adunase curajul necesar ca să cerceteze și dormitorul bunicului. Știa că nu are voie acolo, dar bunicul era jos, adormit pe canapea.
"O să trag puțin cu ochiul!"
Furișîndu-se pe vîrfuri, atentă la podeaua de lemn care scîrțîia, Sophie căutase în dulap, printre lucrurile bătrînului. Nimic. Sub pat... Tot nimic. Se apropiase de birou, deschisese sertarele unul cîte unul, scotocind cu grijă în fiecare. "Aici trebuie să fie ceva pentru mine!" Ajunsese la sertarul de jos, dar nu găsise nici o păpușă. Dezamăgită, trăsese de ultimul sertar și dăduse la o parte niște haine negre pe care nu le mai văzuse la el. Tocmai se pregătea să închidă sertarul, cînd ceva care lucea, auriu, îi atrase atenția. Părea un ceas de buzunar, cu lanț, dar știa că bunicul nu purta așa ceva. Inima începuse să-i bată cu putere cînd își dăduse seama ce trebuia să fie. "Un lănțișor!"
Sophie scosese lanÈ›ul din sertar, atentă să nu deranjeze ceva din cameră. Spre surprinderea ei, la capătul lanÈ›ului se afla o cheie de aur. Grea È™i strălucitoare. Fascinată, o ridică în mînă. Nu semănă cu nici una dintre cheile pe care le văzuse ea pînă atunci; majoritatea erau plate, cu zimÈ›i ascuÈ›iÈ›i, dar aceasta avea un fel de tub triunghiular cu mici găurele de-a lungul lui. Capătul mare, auriu, avea forma unei cruci, dar mai deosebite ― cu braÈ›ele egale, ca semnul plus de la matematică. ÃŽn mijlocul crucii era gravat un simbol ciudat ― două litere împletite È™i un fel de desen floral.
― P.S., È™optise ea, încruntîndu-se.
"Ce-o mai fi și asta?"
― Sophie? auzise vocea bunicului care stătea în prag.
Speriată, se întorsese și scăpase cheia din mînă, apoi rămăsese cu privirea plecată, temîndu-se să se uite în ochii bunicului.
― ÃŽmi... îmi căutam cadoul de ziua mea, spusese neputîndu-l privi în ochi, conÈ™tientă că îi trădase încrederea în ea.
Mult timp ― ei i se păruse aproape o eternitate ― bunicul o privise tăcut, din ușă. ÃŽn cele din urmă, oftase îndelung, necăjit:
― Ridic-o, Sophie.
Fetița se conformase. Bunicul se apropiase apoi de ea.
― Sophie, trebuie să respecÈ›i intimitatea celorlalÈ›i. Cu blîndeÈ›e, îngenunchease lîngă ea È™i-i luase cheia din mînă, adăugînd: Cheia aceasta este foarte importantă. Dacă ai fi pierdut-o...
Vocea calmă a bătrînului o făcea să se simtă și mai vinovată.
― ÃŽmi pare rău, grand-père. Foarte rău! Credeam că e un lănÈ›iÈ™or pentru aniversarea mea.
Bunicul o privise în liniște cîteva secunde:
― ÃŽÈ›i mai spun încă o dată, Sophie, fiindcă este foarte important. Trebuie să înveÈ›i să respecÈ›i intimitatea celor din jurul tău.
― Da, grand-père.
― Vom mai vorbi despre asta altădată. Acum, sînt în grădină niÈ™te buruieni care trebuie smulse.
Fetița plecase în fugă.
A doua zi dimineaÈ›a, nu primise nici un cadou de la bunicul ei. Nici nu mai aÈ™teptase unul, după ceea ce făcuse. Dar nici măcar nu-i urase "La mulÈ›i ani" ― toată ziua. Tristă, seara se retrăsese în camera ei. Cînd să se culce, pe pernă o aÈ™tepta un bileÈ›el. Pe bileÈ›el ― o ghicitoare simplă. ÃŽncă dinainte de a o dezlega, pe chipul ei apăruse un zîmbet. "Știu ce este!" Bunicul procedase la fel cu ea în dimineaÈ›a de Crăciun.
"O vînătoare de comori!"
Nerăbdătoare, se concentrase asupra ghicitorii, pînă ce o dezlegă. Soluția o îndrumase spre o altă aripă a casei, unde găsise un al doilea bilețel cu o a doua enigmă. O rezolvase și pe aceasta, fugind spre următorul bilețel. Alergă de colo-colo prin casă, de la un indiciu la altul, și ajunse și la ultimul, care o trimitea din nou în dormitorul ei. O luase la fugă pe scări, dăduse buzna în cameră și încremenise în prag. Chiar în mijlocul încăperii, trona o bicicletă roșie, strălucitoare, cu o fundă prinsă de ghidon. Sophie țipase în gura mare de bucurie.
― Știu că È›i-ai dorit o păpușă, spusese bunicul, care îi zîmbea din colÈ›ul camerei. Dar m-am gîndit că de bicicletă te vei bucura mai mult.
A doua zi, bunicul o învățase să meargă cu bicicleta, alergînd în urma ei pe aleea din fața casei. Cînd Sophie o luase pe peluză și se dezechilibrase, căzuseră amîndoi în iarbă, rostogolindu-se și rîzînd în hohote.
― Grand-père, îl îmbrățiÈ™ase fetiÈ›a, îmi pare cu adevărat rău pentru cheie.
― Știu, drăguÈ›a mea. Te-am iertat. Știi bine ca nu pot să mă supăr pe tine. Bunicii È™i nepoatele își iartă totdeauna greÈ™elile.
Sophie știa că n-ar trebui să întrebe, dar nu se putea stăpîni:
― Dar ce deschide? N-am mai văzut niciodată aÈ™a o cheie! Era foarte drăguță!
Bunicul tăcuse pentru cîteva momente, iar fetiÈ›a își dăduse seama că iar ezită să-i răspundă. "Grand-père nu minte niciodată."
― Deschide o cutie, replicase el în cele din urmă. O cutie în care păstrez multe secrete!
Sophie se bosumflase:
― Nu pot să sufăr secretele!
― Știu, dar acestea sînt secrete importante. Și într-o zi vei învăța să le apreciezi la fel de mult ca È™i mine.
― Am văzut două litere pe cheie È™i o floare!
― Da, este floarea mea preferată. I se spune fleur-de-lis. Avem È™i noi în grădină. Cele albe. Noi le numim crini.
― Le È™tiu! Sînt È™i preferatele mele!
― Atunci, hai să facem o înÈ›elegere.
Sprîncenele bunicului se ridicaseră ca de fiecare dată cînd avea de gînd să o pună la încercare:
― Dacă poÈ›i să păstrezi secretul despre cheia aceea È™i niciodată n-o să mai pomeneÈ™ti despre ea, nici cu mine È™i nici cu altcineva, într-o zi am să È›i-o dau È›ie.
Sophie nu-și putuse crede urechilor:
― Adevărat?!
― Promit! Cînd va veni vremea, cheia va fi a ta. De fapt, are înscris È™i numele tău pe ea.
― Ba nu, se încruntase fetiÈ›a. Acolo scrie P.S. Numele meu nu e P.S.!
Bunicul se uită atent prin preajma de parcă ar fi vrut să se asigure că nu-i ascultă nimeni, apoi îi răspunse în șoaptă:
― Bine, Sophie, dacă trebuie neapărat să È™tii, P.S. e un cod; astea sînt iniÈ›ialele tale secrete.
Ea făcuse ochii mari:
― Am eu iniÈ›iale secrete?
― Desigur! NepoÈ›elele au întotdeauna iniÈ›iale secrete, pe care numai bunicii le cunosc.
― P.S.?
― Princesse Sophie, o ademeni el.
Fetița chicotise:
― Dar nu sînt o prinÈ›esă!
― Pentru mine eÈ™ti!
Din ziua aceea, niciodată nu mai vorbiseră despre cheia aurie. Iar ea devenise pentru el Prințesa Sophie.


În Salle des Etats, Sophie rămăsese tăcută, căzînd pradă amintirilor dureroase.
― IniÈ›ialele, insistă Langdon, privind-o straniu. Le-ai mai văzut undeva?
Parcă auzea și acum cum vocea bunicului ei îi șoptea pe coridoarele muzeului. "Să nu vorbești niciodată despre această cheie, Sophie. Nici cu mine și nici cu altcineva." Îl trădase o dată, refuzînd să-l ierte, și acum se întreba dacă îi poate înșela iarăși așteptările. "P.S. găsește-l pe Robert Langdon." Bunicul voise ca americanul s-o ajute. Hotărîtă, înclină capul:
― Da, am mai văzut o dată iniÈ›ialele P.S. Cînd eram mică.
― Unde?
― Pe ceva ce era foarte important pentru el, răspunse ea după o scurtă ezitare.
Langdon continua s-o privească în ochi, la fel de intens.
― Sophie, gîndeÈ™te-te bine, fiindcă e crucial. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti daca iniÈ›ialele erau însoÈ›ite de un simbol? O fleur-de-lis?
Tînăra se trase un pas înapoi, surprinsă:
― Dar... cum de È™tii asta?!
Langdon își coborî și mai mult vocea:
― Sînt aproape sigur ca bunicul tău făcea parte dintr-o societate secretă. O foarte veche È™i tainică frăție.
Sophie simți un nod în stomac. Și ea avea aceeași convingere. Timp de zece ani încercase să uite incidentul care îi confirmase oribila bănuială; văzuse atunci ceva de neimaginat. De neiertat.
― Acea fleur-de-lis, continuă Langdon, combinată cu inÈ›ialele P.S., constituie sigla oficială a frăției. Un fel de blazon al ei, dacă vrei.
― De unde È™tii tu?
În sinea ei, Sophie se ruga să nu-l audă pe american spunînd că și el era membru.
― Am scris depre ordinul acesta. Studierea simbolurilor folosite de societățile secrete este una dintre specializările mele. Frăția se numeÈ™te Le Prieuré de Sion ― "StăreÈ›ia din Sion". Are sediul aici, în FranÈ›a, dar atrage membri din întreaga Europă. De fapt, este una dintre cele mai vechi societăți secrete care au supravieÈ›uit pînă în zilele noastre.
Sophie nu auzise niciodată despre ea.
Langdon continuă să vorbească precipitat:
― Printre membrii ei s-au aflat unele dintre cele mai de seamă personalități culturale ale istoriei, oameni ca Botticelli, sir Isaac Newton sau Victor Hugo. Și ― adăugă el după o pauză, pentru efect ― Leonardo da Vinci.
― Da Vinci a făcut parte dintr-o organizaÈ›ie secretă? îl întrebă Sophie, uluită.
― S-a aflat la conducerea ei între 1510 È™i 1519, ca Mare Maestru al frăției ― fapt care ar putea explica pasiunea bunicului tău pentru opera lui. ÃŽntre el È™i Leonardo a existat un fel de relaÈ›ie de fraternitate istorică. Și totul se potriveÈ™te perfect cu fascinaÈ›ia amîndurora pentru iconologia zeităților, pâgînism, divinități feminine È™i dispreÈ›ul față de Biserică. Frăția a fost recunoscută dintotdeauna pentru venerarea sacrului feminin.
― Vrei să spui că gruparea asta este, de fapt, un cult ce se închină unei zeiÈ›e păgîne?
― Mai degrabă e cel mai reprezentativ cult de acest gen. ÃŽn plus ― È™i chiar mai important ― frăția este cunoscuta ca păstrătoarea unui secret străvechi ― unul care îi conferă o putere extraordinară.
În ciuda convingerii absolute care se citea în ochii lui Langdon, Sophie nu simțea decît neîncredere. "Un cult păgîn secret?! Condus odinioară de Leonardo da Vinci'?!" Totul părea o culme a absurdității. Și totuși, în vreme ce rațiunea ei refuza să creadă, gîndurile îi zburară cu zece ani în urma, la noaptea în care îl surprinsese din greșeală pe bunicul ei și văzuse ceea ce nici acum nu putea accepta. "Asta să fie oare explicația...?"
― Identitatea membrilor actuali ai ordinului este păstrată sub un secret strict, dar floarea de crin È™i iniÈ›ialele P.S. pe care le-ai văzut în copilărie constituie o dovadă clară. Nu pot aparÈ›ine decît frăției Le Prieuré de Sion.
Sophie își dădu seama că Robert Langdon știa despre bunicul ei mult mai multe decît își închipuise ea. Americanul avea o sumedenie de cunoștințe pe care i le putea împărtăși, dar locul în care se aflau nu era tocmai potrivit.
― Nu-mi pot permite să-i las să pună mîna pe tine, Robert! Avem încă multe de discutat. Trebuie să fugi!


Profesorul nu auzi decît murmurul slab al glasului ei. Nu avea de gînd să fugă nicăieri; de fapt, acum era pierdut într-o cu totul altă lume. O lume în care secrete străvechi răzbăteau la suprafață, iar istorii uitate se profilau printre umbrele trecutului.
Încet, de parcă s-ar fi mișcat pe sub apă, întoarse capul și privi prin ceața roșiatică spre Mona Lisa:
― Fleur-de-lis... "floarea Lisei"... Mona Lisa.
Totul se îmbina perfect, ca o simfonie tăcută ce amintea de cele mai tainice secrete ale Stăreției din Sion și de Leonardo da Vinci.


La cîțiva kilometri depărtare, pe malul Senei, dincolo de Domul Invalizilor, șoferul unui camion cu remorcă dublă frînă brusc la vederea armelor îndreptate asupra lui prin parbriz. Buimac, omul privi cum un căpitan al Poliției Judiciare, cuprins parcă de o turbare neașteptată, înhăță o bucata de săpun din remorca lui și, cu un mîrîit gutural, o azvîrle în apele învolburate ale Senei.



24

Silas își ridică privirea spre vîrful obeliscului, înghițind parcă din priviri coloana masivă de marmură. De emoție, mușchii i se încordaseră. Cercetă încă o dată împrejurimile, ca să se asigure că este singur în biserică, și apoi îngenunche la baza coloanei, nu din cucernicie, ci din necesitate.
"Cheia de boltă este ascunsă sub Linia Rozei.
La baza obeliscului din biserica Saint-Sulpice."
Toate victimele sale spuseseră același lucru.
Așezat în genunchi, pipăi pardoseala de piatră. Nu se vedea nici o fisură sau vreun alt semn care să indice că ar exista o dală detașabilă, așa că începu să ciocănească ușor, cu încheieturile degetelor, în podea. Urmînd direcția benzii de alamă spre obelisc, luă fiecare dală în parte. În cele din urmă, una dintre ele scoase un sunet aparte.
"E un loc gol dedesubt!"
Silas zîmbi. Victimele lui îi spuseseră adevărul.
Ridicîndu-se, privi în jur, căutînd ceva cu care să desprindă plăcile din pardoseală.


Sus, în balcon, sora Sandrine își înăbuși un strigăt de surprindere. Cele mai negre temeri ale sale se adeveriră. Vizitatorul nocturn nu era deloc ceea ce părea. Misteriosul călugăr venise la Saint-Sulpice cu o misiune.
O misiune secretă.
"Dar nu ești singurul care are secrete", șopti ea, ca să n-o audă.
Sora Sandrine Bieil se afla aici pentru a îngriji lăcașul sfînt, dar și pentru a-l ocroti. Iar în această noapte, străvechea roată se pusese în mișcare. Sosirea acestui necunoscut la poalele obeliscului era un semnal din partea frăției.
"Un strigăt mut de suferință."



25

Ambasada SUA din Paris este găzduită într-un ansamblu compact de clădiri pe Avenue Gabriel, puțin mai spre nord de Champs-Elysées. Vastul complex care se întinde pe mai bine de două hectare este considerat teritoriu american; cu alte cuvinte, toți cei aflați în perimetrul său se află sub incidența acelorași legi cărora li se supun cetățenii americani în propria țară.
Operatoarea de noapte a centralei telefonice de la ambasadă citea ediția internațională a revistei Time, cînd în birou se auzi zbîrnîitul familiar.
― Ambasada SUA, răspunse ea.
― Bună seara. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră.
Cel care sunase vorbea într-o engleză cu accent franțuzesc și, în ciuda adresării politicoase, tonul lui părea oarecum rigid, oficial.
― Mi s-a spus că aveÈ›i pentru mine un mesaj telefonic pe sistemul automat de preluare. Mă numesc Langdon. Din păcate, mi-am uitat codul de acces. V-aÈ™ fi recunoscător dacă m-aÈ›i putea ajuta.
Operatoarea tăcu o clipă, nedumerită.
― ÃŽmi pare rău, domnule. Mesajul dumneavoastră este probabil foarte vechi. Sistemul automat a fost desfiinÈ›at acum doi ani, din motive de securitate. Și, în plus, toate codurile de acces sînt formate mai nou din cinci cifre. Cine v-a spus că avem un mesaj pentru dumneavoastră?
― Deci nu aveÈ›i un sistem automat de preluare a mesajelor?
― Nu, domnule. Orice mesaj este preluat È™i scris pe hîrtie de unul dintre operatorii noÈ™tri. Cum spuneaÈ›i că vă numiÈ›i?
Dar omul închisese deja.


Bezu Fache se plimba furios pe malul Senei, total debusolat. Era sigur că-l văzuse pe Langdon cînd formase un număr local, tastînd un cod de trei cifre și ascultînd apoi o înregistrare. "Dar dacă nu a sunat la ambasadă, cui mama dracului i-a telefonat?!"
Chiar în acel moment, cînd privirea îi căzu pe propriul său celular, își dădu seama că are răspunsul în mînă. "Americanul a sunat de pe telefonul meu!"
Accesînd meniul aparatului, acesta afișă lista apelurilor recente și identifică imediat numărul la care sunase Langdon.
Un număr de Paris, urmat de codul 454.
― Tastă la rîndul lui cifrele È™i aÈ™teptă.
ÃŽntr-un tîrziu îi răspunse o voce de femeie: "Bonjour, vous êtes bien chez Sophie Neveu. Je suis absente pour le moment, mais..."
Bezu Fache simți cum sîngele îi clocotește, în vreme ce tastă codul 4-5-4.



26

În ciuda reputației sale, Mona Lisa nu măsoară decît aproximativ cincizeci de centimetri pe optzeci, fiind chiar mai mică decît reproducerile sale care se vînd în magazinele de suveniruri din incinta muzeului. Este expusă pe peretele dinspre nord-vest în Salle des Etats, în spatele unui panou protector din plexiglas, gros de cinci centimetri. Pictată pe un suport din lemn de plop, atmosfera încețoșată, aparent ireală a tabloului a fost atribuită tehnicii sfumato folosite de Leonardo, în care formele par a se dizolva unele în altele.
De cînd a fost expusă prima dată la Luvru, Mona Lisa ― La Joconde, cum i se spune în FranÈ›a ― a fost furata de două ori, ultima dată în 1911, cînd a dispărut din Le Salon Carré, supranumit de francezi "La salle impénétrable". Parizienii plîngeau pe străzi, iar în ziare apăreau articole în care hoÈ›ii erau imploraÈ›i să returneze tabloul. Doi ani mai tîrziu, Mona Lisa a fost descoperită ascunsă în peretele fals al unui cufăr găsit într-o cameră de hotel din FlorenÈ›a.
Lămurind-o pe Sophie că nu va fugi din muzeu sub nici o formă, Langdon privi spre peretele de nord-vest al sălii. Tabloul se afla la douăzeci de metri în fața lor, cînd Sophie aprinse lanterna cu lumină neagră și începu să mature metodic podeaua cu fasciculul purpuriu, în căutarea unui indiciu scris de bunicul ei cu cerneală luminiscentă.
Lîngă ea, Langdon simțea deja fiorii de emoție care-i însoțeau de fiecare dată întîlnirea cu marile opere de artă. Mijindu-și ochii, încercă să străbată cu privirea dincolo de cercul de lumină violetă. În stînga, se zărea masa octogonală a canapelei, ca o insulă întunecată pe marea calmă a parchetului.
Deja putea distinge caseta de sticlă protectoare de pe perete. În spatele ei, ca în izolarea unei celule de închisoare, se afla cea mai celebră pictură din lume.
Langdon știa bine că unicitatea ei printre operele de artă nu avea nimic de-a face cu surîsul enigmatic al personajului și nici cu interpretările care de care mai misterioase ale diverșilor istorici de artă, mai mult sau mai puțin profesioniști. Mona Lisa era celebră pur și simplu fiindcă Leonardo declarase că tabloul este cea mai desăvîrșită realizare a sa. Purtase pînza cu el în toate călătoriile pe care le făcuse și, întrebat de ce, le răspundea că nu se poate despărți de această sublimă expresie a frumuseții feminine.
Cu toate acestea, mulÈ›i specialiÈ™ti bănuiau că aprecierile lui da Vinci nu aveau nici o legătură cu măiestria sa artistică. De fapt, tabloul era doar un banal portret realizat în tehnica sfumato. VeneraÈ›ia cu care îl privea autorul său deriva ― susÈ›ineau mulÈ›i istorici de artă ― din ceva mult mai profund: un mesaj ascuns "printre rîndurile" picturii. Cu alte cuvinte, Mona Lisa era una dintre cele mai ingenioase È™i mai bine documentate glume cu poantă ascunsă. Amestecul ei complex de duble înÈ›elesuri È™i aluzii spirituale fusese dezvăluit pe larg în nenumărate lucrări de istorie a artei È™i, cu toate acestea, în mod surprinzător, publicul considera È™i astăzi surîsul ei ca fiind chintesenÈ›a misterului.
"Nu-i nici un mister aici", își spuse Langdon în timp ce se apropia de tablou. "Nici un mister."
Nu cu mult timp în urmă, profesorul dezvăluise secretul Giocondei în faÈ›a unui public cît se poate de neobiÈ™nuit ― cîțiva deÈ›inuÈ›i de la Penitenciarul Essex County. Seminarul susÈ›inut în închisoare făcuse parte dintr-o iniÈ›iativă a Universității Harvard, menită să introducă un plus de educaÈ›ie în sistemul penitenciar american ― "Cultură pentru condamnaÈ›i", cum o numeau colegii lui.
În fața proiectorului instalat în biblioteca închisorii, profesorul discutase despre secretul Mona Lisei cu deținuții care doriseră să participe la seminar, oameni duri și neciopliți, însă surpinzător de interesați.
― ObservaÈ›i, vă rog, îi îndemnase Langdon apropiindu-se de imaginea proiectată pe perete, că fundalul nu este deloc uniform. Da Vinci a pictat linia orizontului în partea stîngă mult mai jos decît în dreapta.
― A dat-o-n bară? întrebase unul dintre deÈ›inuÈ›i.
Profesorul rîsese ușor:
― Nu. Nu prea obiÈ™nuia Leonardo să greÈ™ească. De fapt, a fost un mic truc al lui. Fiindcă peisajul de fundal în partea stîngă este pictat puÈ›in mai jos, Mona Lisa pare mai mare văzută dinspre stînga decît dinspre dreapta. O mică glumă a unui maestru. ÃŽn mod tradiÈ›ional, conceptelor de masculin È™i feminin li se atribuie orientări diferite ― stînga aparÈ›ine femininului, iar dreapta masculinului. Deoarece da Vinci era un mare fan al principiului feminin, a procedat astfel încît Gioconda lui să pară mai maiestuoasă privită din stînga.
― Auzisem eu că a fost poponar! exclamase un tip mărunÈ›el, cu cioc.
― Ei, istoricii obiÈ™nuiesc s-o spună puÈ›in altfel, dar într-adevăr, Leonardo da Vinci a fost homosexual.
― Și de-aia avea ideile alea cu chestiile feminine?
― Mai bine spus, da Vinci tindea spre echilibrul dintre masculin È™i feminin. El credea că sufletul uman nu poate ajunge la iluminare decît dacă deÈ›ine deopotrivă elemente feminine È™i masculine.
― Ca fetiÈ›ele cu cocoÈ™ei, adică?
Remarca stîrnise hohote de rîs în sală. Langdon se gîndise o clipă să facă o paranteză etimologică despre termenul hermafrodit și conexiunile sale cu Hermes și Afrodita, dar ceva îi spunea că și-ar fi răcit gura de pomană.
― Hei, domnule Langford, strigase un musculos. Este adevărat că Mona Lisa e, de fapt, portretul lui da Vinci în rochie? Eu aÈ™a am auzit.
― Posibil. Leonardo era un farsor de primă clasă È™i analizele computerizate ale tabloului È™i ale autoportretelor artistului au relevat unele puncte de o similaritate uimitoare. ÃŽnsă, indiferent care a fost intenÈ›ia pictorului, Gioconda nu este nici bărbat, nici femeie. Portretul poartă în el un subtil mesaj de androginitate; e o îmbinare a ambelor principii.
― EÈ™ti sigur că toată chestia de-o spuseÈ™i nu-i doar un fel împopoÈ›onat de-a zice că Mona Lisa asta e o tipesă urîtă?
Langdon izbucnise în rîs:
― Poate că ai dreptate. ÃŽnsă Leonardo da Vinci ne-a lăsat un indiciu care sugerează clar că pictura sa este, într-adevăr, androgină. A auzit vreunul dintre voi despre un zeu egiptean pe nume Amon?
― Păi, da! strigă musculosul. Era zeul fertilității masculine!
Profesorul rămăsese uluit.
― AÈ™a scrie pe toate cutiile cu prezervative Amon, explică matahala, rînjind larg. Au desenat pe față un tip cu cap de berbec È™i scrie că e zeul egiptean al fertilității.
Langdon nu cunoștea respectiva marcă, dar era bucuros să afle că fabricanții încercau astfel să mai culturalizeze masele.
― Excelent! Amon era reprezentat, într-adevăr, ca un om cu cap de berbec, iar promiscuitatea È™i coarnele sale curbate au dat naÈ™tere termenului argotic horny din limba engleza, care desemnează un ins excitat sexual.
― Pe bune?
― Pe bune! Și È™tiÈ›i care era corespondentul feminin al lui Amon? Care era zeiÈ›a egipteana a fertilității'?
Întrebarea lui rămăsese fără răspuns.
― Era Isis, continuă profesorul. Prin urmare, avem zeul masculin, Amon ― continua el, scriind numele pe o hîrtie în dreptul proiectorului. Și avem totodată divinitatea feminină, Isis. Pictogramă acesteia din urmă era numită în antichitate L'ISA.
Sfîrșind de scris, se trăsese într-o parte, pentru ca toată lumea din sala să poată vedea bine:

"AMON L'ISA"

― Vă sună cunoscut?
― Mona Lisa... mînca-È›i-aÈ™! bîiguise unul dintre deÈ›inuÈ›i.
― Prin urmare, domnilor, pe lîngă faptul că figura Mona Lisei este androgină, numele ei e o anagramă a comuniunii divine dintre masculin È™i feminin. Acesta, prieteni, este micul secret al lui da Vinci È™i totodată motivul pentru care Gioconda surîde atît de enigmatic.


― Bunicul meu a fost aici, spuse Sophie lăsîndu-se brusc să cadă în genunchi, la nici trei metri distanță de tablou.
Cu o mînă tremurîndă, îndrepta fasciculul de lumină neagră asupra unui loc anume pe podea.
La început, Langdon nu văzu nimic. Apoi, îngenunchind alături de ea, zări o picătură minusculă de lichid uÈ™or fosforescent. Cerneală? Brusc, își aminti pentru ce anume era folosită, de fapt, lumina neagră. Sînge. Sophie avea dreptate: Jacques Saunière trecuse într-adevăr prin faÈ›a Mona Lisei înainte de a-È™i da sfîrÈ™itul.
― N-ar fi venit aici dacă n-ar fi avut un motiv întemeiat, È™opti ea, ridicîndu-se. Știu sigur că mi-a lăsat un mesaj în sala aceasta.
Apropiindu-se cu pași repezi de tablou, lumină parchetul chiar în fața casetei, legănînd lanterna în stînga și-n dreapta.
― Nu-i nimic aici!
În acea clipă, Langdon zări o vagă licărire purpurie pe plexiglasul protector din fața tabloului. Prinzînd mîna lui Sophie, dirijă fasciculul de lumină direct spre Mona Lisa.
Amîndoi încremeniră.
Pe plasticul transparent, șase cuvinte licăreau purpurii, suprapuse pe figura zîmbitoare a Giocondei.


27

AÈ™ezat la biroul lui Saunière, locotenentul Collet asculta la telefonul pe care È™i-l presa pe ureche. "Am înÈ›eles oare bine?"
― O bucată de săpun?! Dar cum a aflat Langdon despre dispozitivul de localizare?
― Sophie Neveu, replică Fache. Ea i-a spus.
― Poftim?! De ce?
― A naibii de bună întrebare, dar tocmai am ascultat o înregistrare care demonstrează că ea i-a vîndut pontul.
Collet rămăsese mut. "Ce era în capul femeii ăleia?" Avea Fache într-adevăr dovezi că Sophie Neveu se amestecase într-una dintre operațiunile DCPJ? Pe lîngă faptul că avea să fie concediată, o aștepta și închisoarea.
― Dar, căpitane... Atunci, unde e Langdon acum?
― S-a declanÈ™at între timp vreuna dintre alarmele de incendiu?
― Nu.
― Și nimeni n-a ieÈ™it pe sub grilajul Marii Galerii?
― Nimeni. Am postat acolo un ofiÈ›er din echipa de securitate a Luvrului. Exact aÈ™a cum aÈ›i cerut.
― Bine, înseamnă că Langdon se află încă în Marea Galerie.
― ÃŽnăuntru? Dar ce naiba face acolo?
― OfiÈ›erul acela este înarmat?
― Da, domnule. Este un ofiÈ›er superior.
― Trimite-l înăuntru. Oamenii mei nu pot reveni la obiectiv mai devreme de cîteva minute È™i nu vreau ca Langdon să iasă între timp. Și, adaugă Fache după o scurtă pauză, spune-i ofiÈ›erului că agentul Neveu este probabil înăuntru, împreună cu americanul.
― Credeam că agentul Neveu a plecat.
― Ai văzut-o dumneata plecînd?
― Nu, domnule, însă...
― Ei bine, nimeni n-a văzut-o ieÈ™ind. Toată lumea a vazut-o doar cînd a intrat.
Collet era uluit de îndrăzneala tinerei. "Să fie încă aici, în muzeu?"
― Ocupă-te! ordona căpitanul. Vreau să-i am pe Langdon È™i pe Neveu în bătaia puÈ™tii cînd mă întorc.


Cînd camionul demară, Bezu Fache își adună oamenii. Robert Langdon se dovedise un os greu de ros în seara asta și, dacă îl ajuta Sophie Neveu, avea să fie, probabil, mult mai greu de prins decît își închipuise el.
Și căpitanul nu voia să riște sub nici o formă.
Pentru mai multă siguranță, își împărți echipa în două și îi trimise pe primii înapoi la Luvru; ceilalți oameni urmau să supravegheze singurul loc din Paris în care americanul ar fi putut găsi adăpost.



28

În Salle des Etats, Langdon privea uluit cele șase cuvinte ce licăreau pe caseta de plexiglas. Textul părea să plutească în aer și arunca o umbră tremurată pe chipul enigmatic al Mona Lisei.
― Le Prieuré, È™opti Langdon. Asta demonstrează că bunicul tău era membru al ordinului!
Sophie îl privi nedumerită:
― Vrei sa spui că înÈ›elegi fraza asta?
― E perfectă, încuviință el. Afirmă în mod clar unul dintre principiile fundamentale ale frăției!
Deloc lămurită, Sophie studie mesajul ce licărea pe chipul Giocondei:

"SO DARK THE CON OF MAN!"
"ATÃŽT DE NEGRU RENGHIUL PENTRU OM!"

― TradiÈ›ia venerării divinității feminine, continuă Langdon, se bazează pe credinÈ›a că primii capi ai Bisericii CreÈ™tine au jucat un renghi omenirii, răspîndind minciuni care defăimau latura feminină, înclinînd balanÈ›a în favoarea celei masculine.
Sophie rămase tăcută, fără să-și ia ochii de la mesajul scris.
― Confreria crede că împăratul Constantin cel Mare È™i succesorii săi au convertit omenirea de la organizarea matriarhală la creÈ™tinismul patriarhal, prin intermediul unei propagande care devaloriza sacrul feminin È™i elimina pentru totdeauna divinitatea feminină din religia modernă.
Îndoiala persista încă pe chipul lui Sophie.
― Bunicul m-a îndrumat aici, spre aceste cuvinte. Sînt sigură că a încercat să-mi spună mai mult decît atît!
Profesorul înÈ›elese la ce se referea. "Crede că È™i acesta e tot un cod!" Dacă exista un înÈ›eles ascuns în mesajul lui Saunière, Langdon nu s-ar fi putut pronunÈ›a deocamdată; mintea lui încă se chinuia să pătrundă sensul evident al cuvintelor.
"«Atît de negru renghiul pentru om»! Negru, într-adevăr."
Nimeni nu nega uriașele efecte benefice ale religiei asupra lumii moderne, însă istoria violentă și plină de falsitate a Bisericii nu putea fi trecută cu vederea. Campania ei brutală de "reeducare" a credințelor păgîne, feministe, se întinsese pe durata a trei secole și folosise metode pe cît de originale, pe atît de cumplite.
InchiziÈ›ia Catolică publicase cea mai sîngeroasă carte din istoria omenirii. Malleus Maleficarum ― sau Barosul vrăjitoarelor ― îi îndoctrinase pe oameni ideea "pericolului reprezentat de femeile liber-cugetătoare" È™i instruise clerul cu privire la cele mai eficiente metode de a le identifica, tortura È™i distruge. ÃŽn categoria "vrăjitoarelor", Biserica includea toate femeile învățate, preotesele, È›igăncile, misticele, iubitoarele naturii, tămăduitoarele È™i, în general, orice femeie "suspect de interesată de natură". MoaÈ™ele erau È™i ele ucise din cauza practicilor lor eretice, pentru că își foloseau cunoÈ™tinÈ›ele medicale pentru a uÈ™ura durerile naÈ™terii ― o suferință, susÈ›ineau reprezentanÈ›ii Bisericii, care nu era altceva decît binemeritata pedeapsă a lui Dumnezeu pentru îndrăzneala Evei de a gusta din Mărul CunoaÈ™terii, făcîndu-se astfel vinovată de păcatul originar. ÃŽn decursul celor trei sute de ani de vînătoare a vrăjitoarelor, Biserica arsese pe rug cinci milioane de femei.
Iar propaganda și vărsarea de sînge își arătaseră roadele.
Lumea de azi era o dovadă vie a acestui fapt.
Odinioară considerate un element esenÈ›ial al iluminării spirituale, femeile fuseseră alungate din temple. Nu existau femei rabin, preotese catolice sau clerice musulmane. Practica, pe vremuri, sacră numită Hieros Gamos ― uniunea sexuală sacră dintre bărbat È™i femeie, prin care cei doi deveneau un tot spiritual ― fusese defăimată, considerată un act profan, ruÈ™inos. CredincioÈ™ii care înainte simÈ›eau nevoia comuniunii cu corespondentul lor feminin pentru a deveni una cu Dumnezeu își reprimau acum impulsurile sexuale fireÈ™ti È™i le considerau lucrarea diavolului, săvîrÈ™ită în colaborare cu unealta favorită a acestuia... femeia.
Nici măcar asocierea femininului cu partea stîngă a trupului nu a scăpat de ponegrire. ÃŽn FranÈ›a È™i Italia, cuvintele pentru "stînga" ― gauche È™i respectiv sinistra ― au căpătat semnificaÈ›ii profund negative, în vreme ce reciprocele lor de dreapta amintesc de dreptate, drept È™i dexteritate. Chiar È™i astăzi, miÈ™cările politice radicale sînt considerate de stînga, gafele È™i greÈ™elile sînt numite stîngăcii, iar tot ce e malefic este È™i sinistru.
Vremurile divinității feminine au apus de mult. Zarurile au fost aruncate. Pămîntul-Mamă devenise o lume a bărbaÈ›ilor, iar zeii distrugerii È™i ai războiului își luau ce li se cuvenea. Jumătatea masculină se dezlănÈ›uise timp de două mii de ani, neînfrînată de perechea ei feminină. StăreÈ›ia din Sion considera că aceasta anihilare a sacrului feminin din viaÈ›a modernă este vinovată pentru ceea ce indienii Hopi din America de Nord numesc koyanisquatsi ― "viață dezechilibrată", adică situaÈ›ia instabilă din lumea de azi, marcată de conflicte permanente, alimentate de un exces de testosteron, de o pletoră de grupuri misogine È™i o lipsă sporită de respect față de Pămîntul-Mamă.
― Robert! răsună È™oapta intensă a lui Sophie, care-l trezi din reverie. Vine cineva!
Pe culoar se auzeau pași care se apropiau.
― Aici!
Sophie stinse lanterna și fu înghițită de întuneric.
Pentru o clipă, Langdon încremeni, cînd se pomeni singur în beznă. "Aici... unde?" Imediat însă începu să deslușească silueta ei care alerga spre mijlocul încăperii și apoi se ascunse după canapeaua octogonală. Se pregătea să-i urmeze exemplul, cînd o voce bubui în prag, înghețîndu-l:
― Arrêtez!
Unul dintre agenții de pază ai Luvrului se apropia cu revolverul îndreptat spre pieptul lui. Instinctiv, profesorul ridică mîinile:
― Couchez-vous! "La pămînt!"
Într-o frîntură de secunda, se trînti la podea cu fața în jos. Paznicul se repezi la el și-i depărtă picioarele, lovindu-l cu bocancul.
― Mauvaise idée, monsieur Langdon, îi spuse, apăsîndu-i È›eava pistolului în ceafă. Mauvaise idée!
Întins pe burtă, cu brațele și picioarele rășchirate pe parchet, Langdon nu găsi tocmai amuzantă ironia poziției sale. "Omul Vitruvian", murmură ca pentru sine. "Doar că eu stau cu fața în jos."



29

În Biserica Saint-Sulpice, Silas luă sfeșnicul greu de fier de la altar și se apropie cu el de obelisc; îl putea folosi cu succes în chip de berbece. Localiză din nou dala de marmură care sunase a gol, dar își dădu seama că n-o va putea desprinde de la locul ei fără zgomot.


Fier pe marmura. Ecoul s-ar propaga pînă în centrul cupolei!
Daca l-ar auzi călugărița? Probabil că deja adormise, dar Silas nu voia să riște. Căută ceva din pînză pentru a înfășura metalul, nu găsi decît acoperâmîntul de in al altarului, pe care nu avea de gînd să-1 rupă, oricum. "Sutana mea", găsi el soluția. Știindu-se singur în biserică, dezlegă baierele și își scoase veșmîntul larg și lung. Icni ușor cînd fibrele de lînă se dezlipiră cu greu de rănile lui proaspete de pe spate.
Rămas numai cu fîșia de pînză din jurul șalelor, înfășură sutana pe capătul sfeșnicului și, țintind în mijlocul dalei de marmură, lovi cu putere. Un bubuit înfundat. Piatra nu cedă. Lovi încă o dată. Același bubuit îndepărtat se auzi, de această dată însoțit însă de un trosnet ușor. La a treia lovitură, dala se sparse în sfîrșit și bucățile de marmură căzură în golul de dedesubt.
"Un compartiment!"
Îndepărtă grăbit resturile sfărîmate și privi înăuntru. Sîngele îi zvîcnea cu frenezie în vene cînd îngenunche în fața nișei. Întinzîndu-și brațul alburiu, începu să pipăie prin interior.
La început nu simÈ›i nimic. Pardoseala compartimentului era goală È™i netedă. Dar, înfundîndu-È™i braÈ›ul mai mult, pînă sub nivelul benzii de alamă, atinse ceva. Un fel de placă groasă, din piatră. Prinzînd-o cu degetele, o scoase cu grijă afară. Apoi se aÈ™eză lîngă deschidere È™i examină tăbliÈ›a ― o mică lespede cu margini neregulate, pe care erau gravate cîteva cuvinte. Pentru o clipă, avu impresia că este un fel de Moise al timpurilor moderne.
Textul îl surprinse. Se așteptase să găsească pe cheia de boltă o hartă sau niște instrucțiuni complicate, poate chiar cifrate. Pe tăblița aceasta însă, se afla o inscripție cît se poate de laconică:
"Iov XXXVIII, 11"
"Un verset din... Biblie?" Simplitatea diavolească a indiciului era uluitoare. Ascunzătoarea tainică a ceea ce căutau ei era încifrată într-un verset din Biblie?! Frăția nu se dăduse în lături de la nimic pentru a-și bate joc de cei drept-credincioși!
"Iov. Capitolul treizeci și opt. Versetul unsprezece."
Deși nu-și amintea pe dinafară versetul, știa că întreaga Carte a lui Iov se referea la istoria unui om a cărui credință în Dumnezeu supraviețuise unor încercări grele și repetate. "Se potrivește", își spuse, aproape incapabil să-și mai stăpînească nerăbdarea.
Privind peste umăr, de-a lungul strălucitoarei Linii a Rozei, nu-și putu reține un zîmbet. Chiar în mijlocul altarului, sprijinită pe un suport auriu și deschisă pe la mijloc, se afla o uriașă Biblie, legată în piele.


Sus, în balcon, sora Sandrine tremura. Cu doar cîteva clipe în urmă voise să fugă și să-și ducă la îndeplinire ordinele pe care le primise de mult, cînd, pe neașteptate, omul din biserică își scosese sutana. Văzîndu-i pielea albicioasă ca de alabastru, abia își putuse înăbuși un strigăt de surprindere și oroare. Spinarea lată a omului era dungată de tăieturi lungi, sîngerii. Chiar și de la distanța aceea, își dădea seama că rănile erau proaspete.
"Omul acesta a fost biciuit fără milă!"
Iar din coapsa lui, prinsa în cilice, încă mai picura sînge. "Ce fel de Dumnezeu ar vrea ca un trup să fie pedepsit într-un asemenea hal?!" Sora Sandrine n-ar fi putut înțelege niciodată rostul ritualurilor pe care le practicau membrii Opus Dei. Însă nu aceasta era cea mai mare grijă a ei acum. "Opus Dei caută cheia de boltă." Cum aflaseră despre ea, femeia nu-și putea da seama și, oricum, nu avea vreme să se gîndească la asta acum.
Călugărul își îmbrăcă din nou sutana și, strîngîndu-și la piept prețiosul său trofeu, se apropie de altar.
Fără cel mai mic zgomot, sora Sandrine ieși din balcon și se îndreptă în fugă spre camera ei. Îngenunche pe podea și începu să pipăie pe sub patul mare din lemn și găsi plicul sigilat pe care îl ascunsese acolo cu ani în urmă.
Îl rupse cu mișcări înfrigurate. Înăuntru se aflau patru numere de telefon din Paris.
Tremurînd, începu să formeze.


În biserică, Silas așeză tăblița de piatră pe altar și se întinse după Biblie. Degetele lui albe erau foarte transpirate, lipicioase. Frunzări Vechiul Testament și ajunse la "Cartea lui Iov". Capitolul treizeci și opt. Căută versetul unsprezece, încercînd să anticipeze cuvintele pe care avea să le citească.
"Ele ne vor arăta calea!"
Găsi rîndul dorit. Erau numai șapte cuvinte. Nedumerit, le mai giti o dată, și încă o dată, cu strania impresie că, totuși, ceva era greșit. Cumplit de greșit. Versetul era clar:

"PÎNÃ AICI VEI AJUNGE ȘI NICIDECUM MAI DEPARTE."



30

OfiÈ›erul de pază Claude Grouard tremura de furie aÈ›intindu-È™i arma spre ceafa prizonierului său care era întins pe podea în faÈ›a Mona Lisei'. "Ticălosul ăsta l-a ucis pe Jacques Saunière!" Custodele îi fusese ca un tată mult-iubit lui È™i colegilor săi.
Acum, Grouard nu voia nimic mai mult decît să apese pe trăgaci și să înfigă un glonț în spinarea lui Robert Langdon. În calitatea lui de ofițer superior, era unul dintre puținii paznici care purtau asupra lor o armă încărcată. Totuși, se mai liniști la gîndul că uciderea prizonierului ar fi o soartă mult prea blîndă în comparație cu ce îi pregătea Bezu Fache și sistemul penitenciar francez.
Grouard își desprinse de la brîu stația de emisie-recepție și încercă să-și contacteze colegii pentru a cere întăriri, dar în receptor nu se auzeau decît pîrîituri. Sistemele de securitate electronică din această încăpere afectau de fiecare dată comunicările radio. "Trebuie să mă apropii mai mult de ușă." Fără a-și coborî arma, începu să se dea încet înapoi. La al treilea pas însă, încremeni.
"Ce dracului mai e și asta?!"
Un miraj inexplicabil se înfăptui undeva, aproape de mijlocul încăperii. O siluetă. Mai era cineva în camera? O femeie se mișca în întuneric, înaintînd repede spre peretele opus. În fața ei, un fascicul de lumina purpurie se legăna pe podea înainte și înapoi, de parcă femeia ar fi căutat ceva folosind o lanterna colorată.
― Qui est là? strigă Grouard, simÈ›ind pentru a doua oară în ultimele treizeci de secunde cum un val de adrenalina îi năvăleÈ™te în vene.
Brusc, nu mai știa încotro să-și îndrepte arma sau în ce direcție s-o apuce.
― PTS, replică o voce feminina calmă.
"Police Technique et Scientifique?! Credeam că toți agenții au plecat!" Era lac de sudoare. Acum își dădu seama că fasciculul purpuriu venea de la o lanternă cu lumină ultravioletă, obișnuită în dotarea echipelor PTS; totuși, nu înțelegea ce caută DCPJ în sala aceasta.
― Votre nom! ceru el, convins că era ceva în neregulă la mijloc. Répondez!
― C'est moi, Sophie Neveu!
Undeva, în mintea lui Grouard se aprinse un beculeÈ›. "Sophie Neveu'?" AÈ™a o chema pe nepoata lui Saunière, parcă. ObiÈ™nuia adesea să vină pe aici în copilărie, dar asta fusese cîndva, demult. "Nu se poate să fie ea!" Și chiar dacă ar fi fost Sophie Neveu, putea avea oare încredere în ea? Grouard auzise despre ruptura survenită între custode È™i nepoata lui.
― Știi cine sînt, adăugă femeia. Și nu Robert Langdon este cel care l-a ucis pe bunicul meu. Crede-mă!
Ofițerul nu avea însă de gînd s-o creadă pe cuvînt. "Am nevoie de întăriri." Încercă din nou să ia legătura, dar degeaba. Se afla încă la vreo douăzeci de metri de ușă și, cu arma ațintită spre american, începu din nou să se îndrepte spre ieșire. În fața lui, Sophie Neveu ridică lanterna spre un tablou de mari dimensiuni aflat pe zidul din fața Mona Lisei.
Pricepînd despre ce pictură era vorba, Grouard sughiță surprins.
"Ce Dumnezeu face femeia aia acolo?!"


ÃŽn celălalt capăt al sălii, Sophie simÈ›ea cum broboane de sudoare îi scăldau fruntea. Langdon încă era întins pe podea. "Rezistă, Robert! Sînt aproape gata!" Știind că paznicul n-ar trage nici în el È™i nici în ea, își îndreptă întreaga atenÈ›ie spre ceea ce căuta, studiind zona adiacentă unui tablou anume ― un alt da Vinci. Dar în lumina ultravioletă a lanternei nu zări nimic deosebit. Nici pe perete, nici pe podea È™i nici pe respectiva pînză.
"Dar trebuie să fie ceva aici!"
Era sigură ca descifrase corect intențiile bunicului ei.
"Ce altceva ar fi putut să-mi sugereze?"
Capodopera pe care o cerceta acum era o pînză înaltă de un metru și jumătate. Da Vinci îi înfățișase aici pe Fecioara Maria, așezată într-o poziție aparent incomodă, împreună cu pruncul Iisus, pe Ioan Botezătorul și pe îngerul Uriel care stătea pe un vîrf de stîncă. Cînd era mică, ori de cîte ori trecea prin fața Mona Lisei, bunicul profita de ocazie pentru a o atrage și spre aceasta pictură.
"Grand-père, aici sînt! Dar nu înÈ›eleg!"
În spate, îl auzea pe Grouard încercînd să comunice prin stație cu colegii săi.
"Gîndește!"
Îi reveni în minte mesajul scris pe caseta protectoare a Giocondei: "Atît de negru renghiul pentru om!" Tabloul pe care îl privea acum nu era apărat de o caseta din sticlă pe care să poată fi scris un mesaj și Sophie știa că bunicul ei n-ar fi distrus niciodată o operă de artă scriind direct pe pînză. "Cel puțin, nu pe fața pînzei." Brusc, privirea îi zbură spre cablurile ce atîrnau din plafon și îl susțineau.
"Asta să fie oare?" Își puse mîinile pe marginea stîngă a ramei și începu să o tragă spre ea. Pictura era de mari dimensiuni și apărătoarea din spate se îndoi. Sophie își strecură capul și umerii între tablou și perete. Ridică lanterna și cercetă dosul pînzei.
În cîteva secunde, își dădu seama că sperase în van. Nu era scris nimic acolo. Nici un text cu litere purpurii; doar spatele maroniu al unei pînze vechi, care...
"Stai puțin!"
Ca o părere, zări o slabă lucire metalică aproape de marginea de jos a armăturii ramei. Obiectul era mic, îndesat pe jumătate în spațiul dintre pînză și ramă. Un lanț de aur strălucitor atîrna.
Uluită, Sophie își dădu seama că lanÈ›ul era prins de o cheie aurie, pe care o cunoÈ™tea de undeva. Capul lat È™i ornat al cheii avea forma unei cruci cu braÈ›ele egale È™i înfățiÈ™a un simbol pe care nu-l mai văzuse de la vîrsta de nouă ani: o floare de crin È™i iniÈ›ialele P.S. Dintr-o dată, vocea bunicului îi È™optea parcă din nou la ureche: "Cînd va veni vremea, cheia va fi a ta." Un nod dureros i se urcă în gît cînd realiza că, de dincolo de moarte, bătrînul își respectase promisiunea. "Cheia aceasta deschide o cutie în care păstrez multe secrete." Acum înÈ›elegea: întregul joc de-a enigmele din seara asta avusese drept unic scop găsirea acestei chei. Jacques Saunière o avusese asupra lui cînd fusese ucis È™i, probabil pentru a nu ajunge în mîinile poliÈ›iei, o ascunsese după tablou, după care născocise o veritabilă "vînătoare de comori", asigurîndu-se astfel că n-o va găsi altcineva decît ea.
― Au secours! răsună deodată vocea paznicului. "Ajutor!"
Sophie smulse cheia și o puse în buzunarul jachetei, alături de lanterna cu lumină ultravioletă.
Din spatele pînzei, văzu că paznicul încerca încă disperat să ia legătura cu cineva prin stația de emisie-recepție. Și acum se îndrepta cu spatele înapoi spre ușă, cu pistolul spre ceafa lui Langdon.
― Au secours! urlă din nou în aparat.
Alte pîrîituri.
"Nu poate transmite", își dădu ea seama, amintindu-și cum turiștii se înfuriau adesea cînd încercau să-și sune rudele și să se laude că îi sună chiar din fața Mona Lisei. Echipamentele complexe de supraveghere electronică făceau imposibil orice apel din sală. Grouard ajunsese aproape de prag, așa că Sophie trebuia să acționeze imediat.
Privi pînza de mari dimensiuni care aproape că o ascundea cu totul și își dădu seama că, pentru a doua oară în seara aceea, Leonardo da Vinci avea să-i dea o mînă de ajutor.


"Încă trei sau patru metri", își spuse Grouard, făcîndu-și curaj, cînd vocea femeii răsună, reverberîndu-se în sala pustie:
― Arrêtez! Ou je la détruis!
Paznicul privi spre ea și dînd să mai facă un pas, piciorul îi rămăsese suspendat în aer.
― Mon Dieu, non!
Femeia ridicase tabloul de pe perete și-l proptise cu partea de jos pe podea, în fața ei. Înaltă de un metru și jumătate, pînza o acoperea aproape în totalitate. În primul moment, Grouard se întrebă cum de nu se declanșase alarma, dar apoi își aminti că nu fusese încă repusă în funcțiune. "Dar ce naiba face acolo?!"
Cînd își dădu seama de acest lucru, îi îngheță sîngele în vine.
Pînza începuse să se umfle în mijloc, iar siluetele fragile ― a Fecioarei, a Pruncului Iisus È™i a lui Ioan Botezătorul ― se distorsionau ciudat.
― Non! urlă Grouard privind cu groază cum nepreÈ›uita pînză se întinde. Femeia împingea cu genunchiul de partea cealaltă!
― NON!
Paznicul se răsuci brusc, îndreptîndu-È™i arma spre ea, dar imediat își dădu seama că nu avea nici un rost. Pictura era doar o pînză subÈ›ire, dar absolut impenetrabilă ― o armură de È™ase milioane de dolari!
"Nu pot să trag un glonț printr-un da Vinci!"
― Lasă jos arma È™i staÈ›ia radio, îi ceru femeia, adresîndu-i-se cu calm în franceză; altfel distrug tabloul. Cred că È™tii ce ar crede bunicul meu despre asta.
Grouard văzu cum i se face negru în fața ochilor:
― Te rog... nu! Aceea e Fecioara între stînci!
Repede, dădu drumul pistolului și stației, ridicîndu-și brațele deasupra capului:
― MulÈ›umesc, replică femeia. Acum să faci exact ce-È›i spun eu È™i totul va fi perfect!


Puțin mai tîrziu, Langdon fugea alături de Sophie pe scara de incendiu, spre parter. Nici unul nu rostise vreun cuvînt de cînd ieșiseră din Salle des Etats, lăsîndu-l înăuntru pe paznicul înspăimîntat. Profesorul ținea acum în mînă revolverul omului, dornic să scape cît mai repede de el; arma atîrna greu și-i părea un obiect străin, periculos.
Coborînd cîte două trepte, Langdon se întreba dacă Sophie știa cît de valoroasă era pînza pe care amenințase că o distruge. Pe de altă parte, alegerea ei părea ciudat de potrivită cu aventura din această noapte. La fel ca Mona Lisa, pictura pe care o smulsese de pe perete era celebră printre istoricii de artă pentru simbolismul ei păgîn ascuns.
― Þi-ai ales un ostatic preÈ›ios, îi spuse în vreme ce coborau.
― Fecioara între stînci. Dar n-am ales-o eu, ci bunicul. Mi-a lăsat ceva în spatele pînzei.
Profesorul îi aruncă o privire uimită:
― Poftim?! Dar de unde ai È™tiut în dosul cărei picturi să cauÈ›i? De ce Fecioara între stînci?
― "Atît de negru renghiul pentru om", surîse ea triumfător. ÃŽn engleza ta ― È™i a bunicului meu ― So dark the con of man. Madonna of the Rocks. Nu m-am prins la primele două anagrame, Robert, dar nu era s-o ratez È™i pe a treia!



31

― Sînt morÈ›i! bîigui sora Sandrine în receptor, lăsînd un mesaj pe robotul telefonic de la celălalt capăt al firului. Vă rog, răspundeÈ›i! Au murit cu toÈ›ii !
Primele apeluri la trei numere de telefon de pe lista ei se soldaseră cu rezultate catastrofale ― o văduvă isterizată, un poliÈ›ist la locul unei crime È™i un preot care încerca să consoleze o familie îndurerată. Toate cele trei persoane de contact erau moarte. Iar acum, sunase la cel de-al patrulea număr ― cel la care nu trebuia să telefoneze decît dacă primele trei nu puteau fi accesate ― îi răspunsese robotul. Textul înregistrat nu menÈ›iona nici un nume, ci doar îi cerea apelantului să lase un mesaj.
― Dala din pardoseală a fost spartă! spuse ea după ce se încheie mesajul. CeilalÈ›i trei sînt morÈ›i!
Sora Sandrine nu cunoștea identitatea celor patru bărbați pe care îi proteja, dar numerele de telefon pe care le ascunsese sub patul ei îi fuseseră încredințate cu o singură și fermă condiție:
"Dacă dala aceea din pardoseală va fi vreodată spartă", îi explicase mesagerul nevăzut ― înseamnă că în eÈ™alonul superior s-a infiltrat cineva. Unul dintre noi a fost ameninÈ›at cu moartea, fiind nevoit să spună o minciună disperată. Sună la aceste numere. Să-i previi pe ceilalÈ›i. Nu ne trăda încrederea!"
Era ca o alarmă tăcută. Perfectă în simplitatea ei. Ingeniozitatea planului o uluise atunci cînd aflase despre el. Dacă identitatea unuia dintre frați era compromisă, acesta putea spune o minciună care ar fi pus în mișcare mașinăria ce i-ar fi atenționat pe toți ceilalți. În noaptea asta însă, se părea că nu doar o singură identitate fusese compromisă.
― Vă rog, răspundeÈ›i, insistă ea, înspăimîntată. Unde sînteÈ›i?!
― ÃŽnchide telefonul, rosti o voce groasă din prag.
Întorcîndu-se îngrozită, zări silueta masivă a călugărului. În mînă ținea sfeșnicul greu din fier. Tremurînd, sora Sandrine puse receptorul în furcă.
― Sînt morÈ›i, exclamă călugărul. ToÈ›i patru. Și È™i-au bătut joc de mine! Spune-mi unde e cheia de boltă!
― Nu È™tiu! replică ea. AlÈ›ii păzesc acest secret.
"Alții care sînt acum morți!"
Omul mai făcu cîțiva pași, cu degetele lui albe încleștate pe sfeșnicul de fier:
― EÈ™ti o fiică a Bisericii È™i, cu toate astea, îi slujeÈ™ti pe ei?!
― Mesajul lui Iisus a fost unul singur È™i adevărat, îi răspunse călugăriÈ›a sfidător. Eu nu văd vreo urmă de-a Sa la Opus Dei!
Un val de turbare explodă în ochii Albinosului. Brațul îi zvîcni înainte și sfeșnicul vîjîi prin aer ca o bîtă. Sora Sandrine se prăbuși; ultimul ei gînd nu era altceva decît o sumbră presimțire.
"Toți patru sînt morți.
Neprețuitul adevăr e pierdut pentru totdeauna."



32

Alarma declanșată la capătul vestic al Aripii Denon zburătăci porumbeii adormiți în Grădinile Tuileries, cînd Sophie și Langdon ieșiră afară, în noaptea pariziană. În vreme ce străbăteau piața în fugă, spre mașina lui Sophie, profesorul auzea sirenele poliției urlînd undeva, în depărtare.
― Cea de-acolo e, îi spuse Sophie, arătîndu-i o maÈ™inuță roÈ™ie cu numai două locuri, parcată într-o margine a pieÈ›ei.
"Sper că glumește!" Era cel mai mic automobil pe care-l văzuse el vreodată.
― Smart, îl lămuri ea. La o sută de kilometri consumă un litru.
Abia avu timp să se arunce pe scaunul din dreapta, că Sophie și demară în trombă, trecînd peste o alee cu pietriș. Urcă apoi pe trotuar, viră scurt și coborî din nou pe carosabil, intrînd pe sensul giratoriu, la Carrousel du Louvre.
Pentru un moment, Sophie păru că are de gînd să taie giratoriul, trecînd peste bordura circulară din centru și peste spațiul verde pe care aceasta îl înconjura.
― Nu! strigă Langdon, È™tiind că bordurile aveau rolul de a ascunde periculoasa deschidere din centru ― La Pyramide Inversée ― piramida răsturnată pe care o văzuse mai devreme din interiorul muzeului; era suficient de largă pentru a înghiÈ›i maÈ™inuÈ›a lor cu totul.
Din fericire, Sophie alese o altă rută și, trăgînd de volan spre dreapta, ieși din piațetă, viră spre stînga și porni cu toată viteza spre Rue de Rivoli.
Sirenele mașinilor de poliție urlau și mai tare în urma lor, lumina farurilor fiind deja vizibilă în retrovizor. Motorul mașinuței protestă zgomotos cînd Sophie apăsă și mai mult pe accelerație. La cincizeci de metri în față, lumina semaforului deveni roșie. Sophie înjură încet, fără a ridica piciorul de pe pedală. Langdon simți cum i se urcă niște fiori pe șira spinării.
― Sophie...!
Încetini puțin, aruncă o privire fugară în stînga și-n dreapta, apoi coti la stînga, pe Rue de Rivoli. După încă o jumătate de kilometru, ajunseră într-o altă piațetă. Parcurseră și aici tot pe sensul giratoriu și intrară pe Champs-Elysées.
Langdon se răsuci în scaun, privind în spate, spre Luvru. Poliția nu părea a mai fi pe urmele lor; marea de lumini roșii și albastre se oprise la porțile muzeului.
Ceva mai liniștit, în sfîrșit, se întoarse cu fața spre parbriz:
― Mda, a fost interesant!
Sophie nu părea să îl fi auzit. Conducea în continuare cu ochii aÈ›intiÈ›i, ignorînd elegantele vitrine ce mărgineau bulevardul ― un Fifth Avernue parizian, cum le plăcea americanilor să spună. Ambasada se afla la nici doi kilometri depărtare, aÈ™a că Langdon se cufundă liniÈ™tit în scaunul său.
"Atît de negru renghiul pentru om!"
Viteza de reacție a lui Sophie fusese impresionantă.
Fecioara între stînci.
Sophie spusese că bunicul ei i-a lăsat ceva în spatele tabloului. "Un ultim mesaj, poate?" Ascunzătoarea fusese excelent aleasă, profesorul trebuia să recunoască acest lucru. Fecioara între stînci era o altă verigă perfectă în complexul È™ir de simboluri din această noapte ― de parcă Sauniere își reafirma la fiecare pas preferinÈ›a pentru latura întunecată È™i misterioasă a lui Leonardo da Vinci.
Pictura îi fusese comandată artistului de o grupare numită "Confreria Imaculatei Concepțiuni", care avea nevoie de o pînza pentru un triptic de altar în Biserica San Francesco din Milano. Călugării îi precizaseră lui Leonardo dimensiunile exacte ale pînzei și tema dorită: Fecioara Maria, Pruncul Iisus, Ioan Botezătorul copil și îngerul Uriel în timp ce se adăposteau într-o peșteră. Deși artistul le respectase dorința întru totul, membrii grupării fuseseră oripilați la vederea tabloului; pictura era presărată din plin cu detalii explozive și cîtuși de puțin la locul lor.
ÃŽnveÈ™mîntată în albastru, Fecioara Maria își È›inea braÈ›ul în jurul unui copil, probabil Pruncul Iisus. ÃŽn faÈ›a ei stătea Uriel, alături de alt copil ― Ioan Botezătorul, desigur. ÃŽn mod straniu însă, în locul obiÈ™nuitului scenariu în care Iisus îl binecuvîntează pe Ioan, în pictura lui da Vinci lucrurile păreau că se petrec invers... Iisus se pleca în faÈ›a autorității Botezătorului! Mai mult de-atît, Maria își È›inea o mînă deasupra lui Ioan, cu un gest evident amenințător ― degetele ei părînd gheara unui vultur gata să înhaÈ›e un cap invizibil. Dar elementele înfricoșătoare nu se opreau aici: chiar sub degetele Mariei, Uriel făcea la rîndul lui, un gest cu palma, de parcă ar fi retezat capul invizibil È›inut de mîna Fecioarei.
Studenții lui Langdon se amuzau totdeauna cînd aflau că da Vinci potolise în cele din urmă spiritele confreriei, pictînd o a doua versiune, mai "diluată" a Fecioarei între stînci, în care toate personajele aveau o atitudine cît se poate de ortodoxă. Această a doua versiune este expusă acum la Galeria Națională din Londra, sub numele Fecioara între stînci, deși Langdon prefera în mod categoric straniul original de la Luvru.
Mașinuța continua să gonească pe Champs-Elysée, cînd profesorul întrebă:
― Tabloul. Ce era în spatele lui?
Sophie nu-și luă privirea de la șosea:
― Am să-È›i arăt cînd vom fi în siguranță, în ambasadă.
― Ai să-mi araÈ›i?! Þi-a lăsat un obiect concret?
Ea schiță un gest afirmativ:
― Gravat cu o floare de crin È™i iniÈ›ialele P.S.
Langdon nu-și putea crede urechilor.


"Vom reuși", își spuse Sophie virînd la dreapta, trecînd în viteză pe lîngă luxosul Hôtel de Crillon și intrînd în zona reședințelor diplomatice din Paris. Ambasada se afla la vreun kilometru distanță. În sfîrșit, simțea și ea că poate respira normal.
Deși atentă la drum, nu îi ieșea din minte cheia pe care o avea în buzunar și ziua în care zărise pentru prima dată capul în formă de cruce cu brațele egale, tija triunghiulară, crestăturile, simbolul floral și literele P.S.
Cu toate că în decursul anilor abia dacă se mai gîndise din cînd în cînd la cheie, munca ei în cadrul serviciilor de spionaj o învățase multe lucruri despre securitate și acum structura deosebită a obiectului nu i se mai părea atît de stranie. "O matrice variabilă creată cu un instrument laser. Imposibil de duplicat." Neavînd dinții clasici care să pună în mișcare un tambur rotitor, seria complexă de marcaje ale cheii era analizată în broască de un "ochi" electronic. Dacă acesta constata că indentațiile hexagonale erau corect dispuse, spațiate și orientate, broasca se descuia.
Habar nu avea ce anume ar putea descuia cheia din buzunarul ei, dar bănuia că Robert îi va putea spune. La urma urmei, îi descrisese simbolul gravat înainte de a apuca să-l vadă. Capul în formă de cruce sugera că obiectul aparținea unei organizații creștine, dar Sophie nu cunoștea nici o biserică sau mînăstire care să aibă chei cu matrițe variabile, create cu instrumente laser.
Și în plus, bunicul meu nu fusese creștin...
Avusese dovada cu zece ani în urmă. ÃŽn mod ironic, o altă cheie ― mult mai banală ― îi revelase adevărata fire a bunicului ei.
Era o după-amiază caldă cînd aterizase la Aeroportul Charles de Gaulle È™i urcase într-un taxi pentru a ajunge repede acasă. "Grand-père va fi atît de surprins cînd mă va vedea!", își spusese ea pe drum. ÃŽntorcîndu-se de la colegiul din Anglia pentru vacanÈ›a de primăvară, cu cîteva zile mai devreme decît anunÈ›ase, abia aÈ™tepta să-l vadă È™i să-i povestească despre metodele de criptare pe care le studia.
Cînd ajunsese la locuința din Paris, bunicul nu era însă acasă. Dezamăgită, își dăduse seama că nu știa de sosirea ei, așa că, probabil, se afla încă la Luvru. "Dar e sîmbătă după-amiază!" Rareori bătrînul lucra și la sfîrșit de săptămînă. Sîmbăta și duminica, de obicei...
Surîzînd, alergase la garaj. Desigur, maÈ™ina nu era acolo, lui Jacques nu îi plăcea să conducă prin oraÈ™ È™i automobilul îl păstra pentru o singură destinaÈ›ie ― cabana din Normandia, la nord de Paris. După luni întregi petrecute în aglomeraÈ›ia londoneză, Sophie abia aÈ™tepta să simtă iar mirosul ierbii proaspete È™i să-È™i înceapă vacanÈ›a imediat. Nu se înserase încă atunci cînd hotărî să plece imediat È™i să-i facă bunicului o surpriză. ÃŽmprumutase o maÈ™ină de la o prietenă È™i pornise spre nord la lumina lunii, printre dealurile de lîngă Creully. Ajunsese puÈ›in după ora zece. Drumul de acces spre casă era lung de aproape doi kilometri È™i-l parcursese pînă pe la jumătate cînd începuse să zărească, printre copaci, vechea reÈ™edință ― un castel din piatră, înconjurat de o pădurice, pe coasta unui deal.
Sophie se aÈ™teptase să-l găsească pe bătrîn dormind la ora asta, dar observase, încîntată, că toate luminile erau aprinse în casă. ÃŽncîntarea i se transformase în surprindere cînd, ajunsă în faÈ›a casei, văzuse că aleea era plină de maÈ™ini parcate ― Mercedes, BMW, Audi È™i un Rolls-Royce.
Uimită, le privise o clipă È™i apoi izbucnise în rîs. "Bunul meu grand-père, omul retras È™i izolat!" După cum se vedea, Jacques Saunière nu era chiar atît de singuratic pe cît voia să pară. Era evident că dăduse o petrecere È™tiind-o pe ea la È™coală È™i, judecînd după automobile, printre invitaÈ›i se numărau unii dintre cei mai influenÈ›i oameni ai Parisului.
Nerăbdătoare să-i facă o surpriză, alergase la ușa din față. Dar era încuiată. Ciocănise. Nimeni nu îi răspunsese. Nedumerită, ocolise casa și încercase ușa din spate. Și aceea era încuiată. Și iarăși nu-i răspunsese nimeni.
Nemaiștiind ce să creadă, rămăsese o clipă în prag să asculte. Nu se auzea decît vîntul rece din Normandia măturînd valea.
Nici o muzică.
Nici o voce.
Nimic.
Sophie înconjurase iarăși casa, se urcase pe o grămadă de lemne și privise pe fereastra închisă a sufrageriei. Ce se petrecea înăuntru nu avea parcă nici un sens.
― Nu e nimeni aici!
Toate camerele de la parter erau pustii.
"Unde să fie, oare, toată lumea?"
Cu inima bătîndu-i nebuneÈ™te, fugise pînă la È™opronul de lemne È™i căutase cheia de rezervă pe care bunicul o păstra ascunsă sub cutia de vreascuri. Alergase apoi la uÈ™a din față È™i intrase. Panoul de control al sistemului de alarmă începuse să clipească roÈ™u ― semn că avea la dispoziÈ›ie zece secunde pentru a tasta codul de acces înainte ca alarma să se declanÈ™eze.
"A conectat sistemul de alarmă în timpul unei petreceri?!"
Formase imediat cifrele corecte și dezactivase sistemul. În casă nu se afla însă nimeni. Nici la parter, nici la etaj. Coborînd din nou în camera de zi, rămăsese cîteva clipe în mijlocul încăperii pustii, întrebîndu-se ce s-o fi întîmplat. Și atunci, în liniștea din casă, auzise.
Voci înfundate. Se părea că răzbat de undeva, de dedesubt. De unde anume ― nu-È™i putea da seama. ÃŽngenunchind, își lipise urechea de podea È™i ascultase. Da, vocile veneau în mod cert de undeva, de jos. Și păreau a cînta sau... a incanta ceva. I se făcuse frică. Fiindcă, mai bizar decît sunetele în sine era un alt lucru: casa nu avea subsol.
"Cel puțin, nu unul despre care să știu eu."
ÃŽntorcîndu-se È™i cercetînd încăperea, privirea îi căzuse pe singurul obiect care părea nelalocul lui ― o tapiserie Aubusson, preferata bunicului ei. De obicei, aceasta È™edea pe zidul dinspre răsărit, lîngă È™emineu, dar acum fusese trasă într-o parte, lăsînd să se vadă peretele. Se apropiase de ea È™i își dăduse seama că incantaÈ›iile se auzeau mai tare È™i, cu o uÈ™oară ezitare, își lipise urechea de lambriuri. Vocile erau mai clare acum. Oameni care psalmodiau... intonînd cuvinte pe care nu le putea distinge.
"Dincolo de zid e un spațiu gol!"
Pipăind marginile lambriurilor, găsise, în cele din urmă, un spațiu ușor adîncit, discret. O ușă glisantă. Cu inima bătîndu-i frenetic în piept, își pusese degetele în adîncitură și trăsese. Peretele alunecase în lateral. Din întunericul ce domnea dincolo, glasurile se auzeau mai limpede.
Sophie trecuse pragul și se pomenise pe o scară de piatră grosier finisată, care cobora spre subsol în formă de spirală. Venise aici de nenumărate ori, încă din copilărie, și habar n-avusese că există o asemenea scară!
ÃŽn timp ce cobora, aerul devenea mai rece, iar vocile, mai clare. Distingea deja glasuri de bărbaÈ›i È™i de femei. Nu putea să vadă mare lucru, din cauza scării în formă de spirală, dar ultima treaptă era deja vizibilă. Dincolo de ea se zărea un petic de podea ― piatră iluminată de licăririle roÈ™ietice ale unui foc.
Þinîndu-și respirația, coborîse ultimele trepte și se ghemuise la podea, pentru a privi. Abia după cîteva secunde mintea ei izbutise să înțeleagă cele văzute.
Se afla într-un fel de grotă ― o sală care părea să fie săpată direct în roca dealului. Singurele surse de lumină erau cele cîteva torÈ›e de pe pereÈ›i. ÃŽnconjuraÈ›i de pîlpîitul torÈ›elor, vreo treizeci de oameni formaseră un cerc în mijlocul încăperii.
"Visez", își spusese în sinea ei. "E un vis. Ce altceva ar putea fi?"
Toți cei din grotă purtau măști. Femeile erau înveșmîntate în robe albe de mătase și purtau pantofi aurii. Aveau măști albe, iar în mîini țineau cîte un glob auriu. Bărbații purtau tunici lungi, negre, iar măștile lor erau negre. Parcă erau piesele dintr-un grotesc joc de șah. Toți se legănau înainte și înapoi, îngînînd cuvinte neînțelese, în semn de venerație față de ceva ce se afla pe podea, în mijlocul cercului... ceva ce Sophie nu putea distinge.
Incantația răsuna din ce în ce mai tare. Și mai repede. Tunătoare deja. Participanții făcuseră un pas înainte și îngenuncheaseră. În clipa aceea, Sophie reușise, în sfîrșit, să vadă ce anume se afla în mijlocul lor. Împleticindu-se cuprinsă de oroare, simțise cum imaginea i se întipărește în minte pentru totdeauna, ca înfierată cu fierul roșu. Simțise că i se face rău, se întorsese și o luase la fugă înapoi pe scări, sprijinindu-se cu mîinile de ziduri, închisese ușa în urma ei, se repezise la mașină și pornise, stupefiată, spre Paris.
În seara aceea, cu toate convingerile ei de-o viață spulberate, dezamăgită și trădată, își împachetase toate lucrurile și plecase de acasă. Pe masa din sufragerie îi lăsase bunicului un bilețel:

"Am fost acolo. Nu încerca să iei legătura cu mine."

Lîngă el pusese cheia de rezervă de la șopronul casei de vacanță.
― Sophie! răsună vocea lui Langdon. OpreÈ™te! OpreÈ™te!
Smulsă din amintiri, apăsă cu brutalitate frîna.
― Ce e? Ce s-a întîmplat?
Langdon îi arătă cu degetul în susul străzii.
Cînd văzu, simți cum sîngele îi îngheață în vene. La o sută de metri în față, intersecția era blocată de două mașini ale poliției parcate de-a latul carosabilului. "Au blocat bulevardul!"
Profesorul oftă adînc:
― Prin urmare, nu ne putem apropia în seara asta de ambasadă.
În intersecție, cei doi ofițeri de poliție care așteptau lîngă mașini priveau acum în direcția lor, probabil intrigați de mașinuța care oprise atît de brusc la o mică distanță de ei.
"Bine, Sophie, întoarce cu grijă, foarte încet", își spuse.
Intrînd în marșarier, întoarse ca o profesionistă într-ale șofatului din trei mișcări și porni înapoi. În timp ce se îndepărtau, în urma lor izbucni imediat urletul sirenelor, însoțit de scrîșnetul pneurilor.
Înjurînd, Sophie călcă nervoasă pe accelerație.



33

Străbătînd în viteză cartierul rezidențial al diplomaților, mașina lui Sophie se strecură printre ambasade și consulate, coti pe o străduță secundară și apoi viră scurt la dreapta, reintrînd pe Champs-Elysées.
Langdon stătea alături încordat, întors în scaun și căutînd în urma lor vreun semn că ar fi urmăriți de poliție. Dintr-o dată, își dori să nu fi fugit. "Nici n-am fugit eu", își aminti. Sophie hotărîse pentru el, cînd aruncase dispozitivul de localizare pe fereastră. Acum, fugind în direcție opusă ambasadei, prin traficul lejer de pe Champs-Elysées, își dădu seama că șansele i se împuținaseră drastic. Deși mașinile poliției rămăseseră undeva în urmă, se cam îndoia că norocul lor va dura prea mult.
La volan, Sophie duse mîna la buzunarul jachetei, scoase un mic obiect metalic și i-l întinse:
― Robert, ar trebui să te uiÈ›i puÈ›in la asta. E ceea ce mi-a lăsat bunicul ascuns după tabloul Fecioara între stînci.
Incitat, profesorul luă obiectul È™i-l studie. Era greu, în formă de cruce, È™i la început crezu că e un pieu funerar ― o versiune miniaturală a unei coloane memoriale ce se înfigea în pămînt, la capul unui mormînt. Dar apoi observă că tija era în formă de prismă, avînd feÈ›e triunghiulare pe care se vedeau sute de mici hexagoane, dispuse aparent la întîmplare.
― Este o cheie cu matriță laser, îi explică Sophie. Hexagoanele acelea sînt citite în broască de un "ochi" electronic.
"O cheie?" El, unul, nu mai văzuse niciodată ceva asemănător.
― Uită-te pe partea cealaltă.
Cînd întoarse cheia, degetele îi încremeniră. Delicat gravate în mijlocul crucii, se vedeau o floare de crin stilizată și inițialele P.S.
― Sophie! exclamă el. Este simbolul despre care îți povesteam! Sigla oficială a StăreÈ›iei din Sion.
Ea încuviință:
― AÈ™a cum È›i-am spus, am văzut cheia asta cu mulÈ›i ani în urmă. Bunicul mi-a cerut să nu vorbesc niciodată despre ea.
Profesorul încă nu-și putea lua ochii de la cheie. Obiectul de înaltă tehnologie și simbolismul lui de milenii se îmbinau într-o stranie armonie a vechiului cu noul.
― Cheia, mi-a mai spus el, deschide o cutie în care erau păstrate multe secrete.
Langdon se înfioră închipuindu-È™i ce secrete putea avea un om ca Jacques Saunière. Ce anume să facă o străveche confrerie cu o cheie ultramodernă? Unicul scop al frăției era acela de a proteja un secret. Un secret cu o putere incredibilă. "Să existe, oare, vreo legătură între cheie È™i acel secret'?" Ideea era mai mult decît incitantă.
― Știi ce anume deschide?
Sophie îl privi dezamăgită:
― Credeam că tu È™tii!
Profesorul tăcu însă și studie în continuare cheia pe toate fețele.
― Pare a fi creÈ™tină, insistă Sophie.
El însă nu era foarte sigur. Capul cheii nu avea forma obiÈ™nuită a crucii creÈ™tine, cu un braÈ› mai lung decît celălalt; eră, mai degrabă, o cruce pătrată ― cu braÈ›ele de lungime egală ― premergătoare creÈ™tinismului cu o mie cinci sute de ani. Această formă nu avea conotaÈ›iile crucificării, asociate crucii latine pe care romanii o foloseau ca instrument de tortură. Langdon se mira întotdeauna cînd își dădea seama cît de puÈ›ini creÈ™tini care se închinau în faÈ›a crucii cunoÈ™teau istoria violentă a simbolului, reflectată chiar în numele ei: cuvintele "cruce" È™i "crucifix" provin ambele din latinescul cruciare ― "a tortura".
― Sophie, tot ce-È›i pot spune este că, în general, crucile cu braÈ›e egale, ca aceasta, sînt considerate paÈ™nice. Structura pătrată nu permitea folosirea lor pentru crucificări, iar echilibrul dintre elementele orizontale È™i cele verticale amintesc de uniunea firească a masculinului cu femininul ― ceea ce le conferă un simbolism în armonie cu filozofia frăției.
Ea îl privi încruntată:
― N-ai idee la ce foloseÈ™te, nu-i aÈ™a?
― Deloc.
― Bine, trebuie să ieÈ™im de pe bulevard, spuse ea privind în oglinda retrovizoare. Să găsim un loc retras, în care să ne gîndim ce anume ar putea să deschidă cheia asta.
Gîndul lui Langdon zbura la camera lui confortabilă de la Ritz. Din păcate însă, hotelul nu mai constituia acum o opțiune plauzibilă.
― Ce părere ai despre gazdele mele de la Universitatea Americană?
― Am fi o pradă uÈ™oară. Fache ar verifica imediat.
― Dar tu trebuie să cunoÈ™ti pe cineva. Doar locuieÈ™ti aici!
― PoliÈ›ia îmi va verifica apelurile telefonice È™i poÈ™ta electronica, va vorbi cu colegii mei... Toate cunoÈ™tinÈ›ele mele sînt compromise È™i nici la un hotel nu ne putem gîndi, fiindcă toate solicită acte de identitate.
"Poate ca totuși aș fi procedat mai inteligent dacă l-aș fi lăsat pe Fache să mă aresteze."
― Hai să sunăm la ambasadă. Le voi explica situaÈ›ia È™i-i voi ruga să trimită pe cineva să ne întîlnim.
― Să ne întîlnim?! Sophie se întoarse spre el È™i-l privi de parcă înnebunise subit: Robert, visezi! Ambasada are jurisdicÈ›ie doar asupra propriului teritoriu. Dacă ar trimite pe cineva după noi, s-ar considera că ajută un fugar să scape de autoritățile franceze. N-o să vină nimeni. Că reuÈ™eÈ™ti să intri în ambasadă È™i să ceri azil temporar e un lucru, dar să le ceri să ia poziÈ›ie împotriva PoliÈ›iei È™i JustiÈ›iei Franceze în acÈ›iune e cu totul altceva. Sună acum la ambasadă È™i-È›i vor spune să nu mai complici situaÈ›ia È™i să te predai. Apoi îți vor promite că vor folosi toate mijloacele diplomatice pentru a-È›i asigura un proces echitabil. Cîți bani ai la tine? îl întrebă ea după o scurtă pauză.
Profesorul se uită în portofel.
― O sută de dolari... cîțiva euro... De ce?
― CărÈ›i de credit ai?
― BineînÈ›eles!
Nu-i răspunse, dar Langdon își dădu seama că tînăra se gîndeÈ™te la un plan. Drept în față, la capătul bulevardului, se înălÈ›a Arcul de Triumf ― tributul adus de Napoleon propriei străluciri militare ― înconjurat de cel mai mare sens giratoriu din FranÈ›a, o uriașă stea cu nouă braÈ›e.
Sophie se uită din nou în oglinda retrovizoare.
― Am scăpat de poliÈ›ie deocamdată, dar nu vom rezista nici cinci minute, dacă nu schimbăm maÈ™ina.
"Păi, să furăm una", propuse Langdon în sinea sa, "dacă tot ne-am făcut infractori."
― Și ce ai de gînd?
Mașinuța intră în giratoriu.
― Ai încredere în mine!
Profesorul nu îi răspunse. ÃŽncrederea în ea nu se dovedise o alegere prea inteligentă pînă acum. Ridicîndu-È™i mîneca sacoului, privi ceasul de la încheietură ― un exemplar de colecÈ›ie cu un Mickey Mouse pe cadran, primit de la părinÈ›i cînd împlinise zece ani. DeÈ™i imaginea copilărească atrăgea adesea priviri curioase, Langdon nu-È™i cumpărase niciodată alt ceas; desenele animate ale lui Disney fuseseră primul lui contact cu magia formelor È™i a culorilor, iar în prezent Mickey îi amintea să-È™i păstreze mereu tinereÈ›ea sufletească. ÃŽn acea clipă, braÈ›ele È™oricelului erau întinse într-un unghi neobiÈ™nuit, indicînd o oră neverosimilă: 2.51 A.M.
― Interesant ceas, remarcă Sophie, în timp ce întoarse maÈ™ina în sens invers.
― E o poveste lungă, replică el, trăgîndu-È™i mîneca înapoi, peste încheietură.
― ÃŽmi închipui.
Îi zîmbi cu subînțeles, ieși din sensul giratoriu și acceleră spre nord, îndepărtîndu-se de centru. Trecînd ca o săgeată prin două intersecții cu semaforul verde, ajunse la o a treia și viră la dreapta, pe Boulevard Malesherbes. Lăsînd în urmă zona reședințelor diplomatice, pătrunseră într-un cartier mai întunecat. După o curbă la stînga, Langdon își dădu seama unde se aflau.
Gara Saint-Lazare.
În față, terminalul de cale ferată, cu acoperișul său din sticlă, semăna cu bizara corcitură între un hangar de avioane și o seră de legume. În Europa, gările nu dorm niciodată; chiar și la această oră, vreo șase taxiuri așteptau în fața intrării principale. Vînzătorii ambulanți își împingeau cărucioarele cu sandvișuri și apă minerală, în vreme ce grupuri de puștani cu rucsacuri în spinare ieșeau în stradă frecîndu-se la ochi și privind în jur ca și cum ar fi încercat să-și amintească în ce oraș coborîseră. În capătul străzi, doi polițiști dădeau indicații unor turiști rătăciți.
Sophie își duse mașinuța în spatele taxiurilor și parcă într-o zonă interzisă, deși era loc suficient pe partea cealaltă a străzii. Înainte ca Langdon s-o poată întreba ce are de gînd, ieși din mașină, alergă la taxiul din față și începu să discute cu șoferul.
Coborînd și el, profesorul o văzu înmînîndu-i acestuia un teanc gros de bancnote. Șoferul clătină din cap și, spre uimirea lui Langdon, demară fără ei.
― Ce s-a întîmplat? întrebă el cînd ajunse pe trotuar.
Dar ea pornise deja spre intrarea în gară.
― Vino! Cumpărăm două bilete la primul tren care pleacă din Paris.
Langdon alergă s-o ajungă din urmă. Aventura care începuse sub forma unui drum de nici doi kilometri pînă la Ambasada Americană se transformase acum într-o veritabilă evadare din Paris, iar lui îi plăcea din ce în ce mai puțin.



34

Șoferul desemnat să-l ia pe Aringarosa de la Aeroportul Internațional Leonardo da Vinci din Roma parcase lîngă bordură un Fiat mic, o marcă obișnuită. Episcopul își amintea de zilele în care Vaticanul folosea automobile mari, de lux, pe care se lăfăiau embleme și stegulețe cu însemnele papalității. "Au apus vremurile acelea."
Mașinile Vaticanului erau acum mult mai puțin ostentative și aproape totdeauna fără siglele specifice. Sfîntul Scaun pretindea că motivul era reducerea cheltuielilor și dirijarea fondurilor spre dioceze, dar Aringarosa bănuia că era, mai degrabă, o măsură de precauție. Lumea înnebunise și în multe părți ale Europei a-ți afișa iubirea față de Hristos era același lucru cu a-ți picta o țintă pe capota mașinii.
Strîngîndu-È™i sutana în jurul corpului, episcopul urcă È™i se aÈ™eză pe bancheta din spate, pregătit pentru drumul lung ce-l aÈ™tepta pînă la Castelul Gandolfo ― acelaÈ™i drum pe care-l făcuse È™i cu cinci luni în urmă.
"Călătoria de anul trecut la Roma, oftă el. Cea mai lungă noapte a vieții mele."
Acum cinci luni, primise de la Vatican un telefon prin care i se solicita prezența imediată în Roma. Fără nici o explicație. "Biletele vă așteaptă la aeroport." Sfîntul Scaun se străduia din răsputeri să păstreze peste toate acțiunile un văl de mister, chiar și pentru cele mai înalte fețe bisericești.
Aringarosa bănuise că era vorba doar despre dorinÈ›a papei È™i a altor oficiali de la Vatican de a se fotografia împreună È™i a-È™i trage pe turta lor puÈ›in din spuza recentului succes al Opus Dei ― finalizarea sediului central din New York. Revista Arhitectural Digest numise clădirea "un far luminos al catolicismului, integrat sublim în peisajul arhitectural modem", iar în ultima vreme Vaticanul părea a fi atras de tot ceea ce conÈ›inea cuvîntul "modern".
Aringarosa nu avusese altă soluÈ›ie decît să accepte invitaÈ›ia, deÈ™i nu cu prea multă tragere de inimă. Nefiind un admirator al actualei administraÈ›ii papale ― la fel ca majoritatea clericilor conservatori ― episcopul urmărise cu îngrijorare crescîndă primul an de mandat al noului papă. De un liberalism fără precedent, SfinÈ›ia Sa urcase pe scaunul pontifical în urma unuia dintre cele mai neobiÈ™nuite È™i mai controversate conclavuri din istorie. Iar acum, în loc să arate umilinÈ›a È™i modestia cuvenite unei asemenea ascensiuni, Sfîntul Părinte se amestecase în absolut tot ce-i permitea poziÈ›ia sa de mai-mare al creÈ™tinătății. Atrăgînd o tulburătoare susÈ›inere liberală în sînul
Colegiului Cardinalilor, papa declarase că misiunea sa pontificală era aceea de "reîntinerire a doctrinei Vaticanului și de adaptare a catolicismului la realitățile mileniului al treilea".
Altfel spus, omul era suficient de arogant încît să-și închipuie că poate rescrie cu de la sine putere legile lăsate de Dumnezeu și să recîștige inimile celor care considerau că pretențiile adevăratei credințe catolice deveniseră inconfortabile în lumea de azi.
Aringarosa își folosise întreaga influență politică ― substanÈ›ială, È›inînd seama de amploarea Opus Dei È™i a conturilor sale bancare ― pentru a-i convinge pe Suveranul Pontif È™i pe consilierii săi că îmblînzirea legilor Bisericii ar fi sinonimă nu doar cu laÈ™itatea È™i lipsa de credință, ci È™i cu o veritabilă sinucidere politică. Le reamintise că anterioara tentativă de schimbare a legilor divine se soldase cu efecte devastatoare: numărul enoriaÈ™ilor era, în prezent, cel mai scăzut din toate vremurile, donaÈ›iile aproape că dispăruseră È™i nu mai existau nici măcar suficienÈ›i preoÈ›i catolici.
― Oamenii au nevoie de organizare È™i de îndrumare din partea Bisericii, insistase Aringarosa, nu de răsfăț È™i indulgență!
În seara aceea, cu cinci luni în urmă, cînd Fiatul care-l luase de la aeroport demarase, episcopul constatase cu surprindere că nu se îndreptau spre Vatican, ci spre est, pe un drum sinuos de munte.
― Unde mergem? îl întrebase pe È™ofer.
― Spre Dealuruile Albei. La Castel Gandolfo.
"La reÈ™edinÈ›a de vară a papei?" Aringarosa nu văzuse niciodată È™i nici nu È™i-ar fi dorit să vadă acest castel. Pe lîngă faptul că era casa de vacanță a Suveranului Pontif, fortăreaÈ›a din secolul al È™aisprezecelea găzduia Specula Vaticana ― "Observatorul Astronomic al Vaticanului", unul care avea în dotare o tehnologie de ultimă oră. Episcopului nu-i plăcuse niciodată străvechea tendință a Vaticanului de a se amesteca în problemele È™tiinÈ›ifice. Care era rostul încercărilor de a armoniza È™tiinÈ›a cu religia? Nici un om cu credință în Dumnezeu nu putea avea o activitate È™tiinÈ›ifică performantă, obiectivă. Și, pe de altă parte, religia nu avea nevoie de vreo confirmare concretă a credinÈ›elor sale.
"Și totuÈ™i, iată-mă aici", își spusese el cînd în zare apăruse silueta masivă a castelului, profilată pe cerul cenuÈ™iu de noiembrie. Din È™osea, părea un uriaÈ™ monstru din piatră, gata de un salt sinucigaÈ™. CocoÈ›at la marginea unei stînci abrupte, castelul străjuia leagănul civilizaÈ›iei italiene ― valea în care clanurile Curiazi È™i Orazi se luptaseră cu mult înainte de fondarea Romei.
Chiar È™i în lumina slabă a amurgului, fortăreaÈ›a era o priveliÈ™te deosebită ― un exemplu impresionant de arhitectură defensivă, stratificată, ce sublinia forÈ›a dramatică a amplasamentului său. Din păcate, Vaticanul compromisese aspectul clasic al castelului construind pe acoperiÈ™ul său două cupole de telescop uriaÈ™e, astfel că vechiul edificiu arăta acum ca un mîndru războinic cu două coifuri de tinichea.
Cînd coborîse din mașină, un tînăr preot iezuit îi venise repede în întîmpinare:
― Bine aÈ›i venit, Eminență! Eu sînt părintele Mangano! Astronom.
"Bravo È›ie", își spuse Aringarosa È™i își urmase gazda în holul de la intrarea castelului ― un spaÈ›iu larg-deschis decorat într-o ineptă combinaÈ›ie de artă renascentistă È™i imagini astronomice. Cînd urcă scara largă de marmură, episcopul văzuse indicatoare spre centre de conferință, biblioteci, săli de lectură È™i informaÈ›ii pentru turiÈ™ti. Era uimitor cum Vaticanul eÈ™ua în fiecare moment în încercarea de a le oferi enoriaÈ™ilor îndrumări spirituale coerente È™i stricte, dar găsea timp pentru a susÈ›ine seminarii de astrofizică în beneficiul turiÈ™tilor.
― Spune-mi, i se adresase Aringarosa tînărului preot, de cînd învață oul pe găină?
Clericul îi aruncase o privire surprinsă:
― Mă scuzaÈ›i?
Episcopul dăduse din mînă a lehamite, hotărît să nu se lase atras din nou în această dispută. "Vaticanul a înnebunit." Ca un părinte delăsător, căruia i se părea mai comod să accepte capriciile unui țînc răsfățat, decît să se mențină ferm pe poziție și să-l învețe adevăratele valori, Biserica își cobora ștacheta la fiecare pas, în încercarea de a se reinventa astfel încît să se adapteze la o civilizație dezrădăcinată.
La ultimul etaj al castelului, culoarul larg, luxos mobilat, ducea spre o uriașă ușă dublă de stejar, pe care era prinsă o tăbliță de alamă:

"BIBLIOTECA ASTRONOMICÃ".

Aringarosa auzise că aici, în Biblioteca de Astronomie a Vaticanului, s-ar afla peste douăzeci È™i cinci de mii de volume, printre care opere rare ale lui Copernic, Galilei, Kepler, Newton È™i Secchi. Se spunea, de asemenea, că în această încăpere aveau loc întrunirile celor mai înalte oficialități ale Vaticanului ― întruniri care nu se doreau a fi organizate în Cetatea Sfîntă.
Apropiindu-se de ușă, episcopul Aringarosa nu avea cum să știe veștile cutremurătoare pe care avea să le primească și nici crunta serie de evenimente ce urma. Abia o oră mai tîrziu, cînd ieșise împleticindu-se de la întrevedere, își dăduse seama de cumplitele implicații ale acestui drum. "De-acum în șase luni, Dumnezeu să ne ajute!"


Acum, așezat pe bancheta din spate a aceluiași Fiat, Aringarosa își dădu seama că pumnii i se încleștaseră numai la gîndul acelei prime întrevederi. Descleștîndu-și degetele, răsuflă adînc, încercînd să se relaxeze.
"Totul va fi bine", își spuse, în vreme ce automobilul înainta pe drumul de munte. Totuși, și-ar fi dorit ca telefonul să-i sune. "De ce nu m-a sunat Învățătorul? Silas ar trebui să aibă deja cheia de boltă."
Străduindu-se să se liniștească, medită scurt asupra ametistului purpuriu ce-i orna inelul. Mîngîind cu degetele montura și fațetele diamantelor, își aminti că inelul constituia simbolul unei puteri cu mult mai slabe decît cea pe care avea s-o obțină curînd.



35

ÃŽn interior, Saint-Lazare arăta la fel ca orice altă gară europeană ― o hardughie deschisă la un capăt, presărată cu obiÈ™nuiÈ›ii indivizi suspecÈ›i ― oameni fără adăpost, grupuri de liceeni moțăind pe rucsacuri sau butonîndu-È™i casetofoanele portabile È™i grupuri de hamali în albastru, fumînd È›igară de la È›igară.
Sophie își ridica privirea spre uriaÈ™ul panou de informaÈ›ii. Rîndurile de litere È™i cifre se derulau rapid, actualizîndu-È™i datele. Cînd scrisul electronic se stabiliză, Langdon analiză opÈ›iunile. Pe prima linie scria: "LILLE ― RAPIDE ― 3.06."
― AÈ™ fi vrut să plece mai devreme, dar ne vom mulÈ›umi cu el.
"Mai devreme?" Profesorul se uită din nou la ceas. Era 2.59. Trenul pleca în șapte minute și ei încă nu-și cumpăraseră bilete.
Sophie îl trase spre ghișeu și-i spuse:
― Ia două bilete È™i plăteÈ™te cu cartea de credit.
― Dar cartea de credit cred că va putea fi identificată de...
― Exact!
Langdon hotărî să nu-și mai bată capul încercînd să afle ce avea Sohie Neveu de gînd. Întinzîndu-i funcționarei cardul său Visa, cumpără două bilete spre Lille și i le întinse lui Sophie.
Ieșiră apoi pe peron, exact cînd la megafon se anunța îmbarcarea pentru Lille. Șaisprezece linii porneau din gară și undeva, în dreapta, la linia trei, locomotiva trenului de Lille pufăia și șuiera, fiind gata de plecare. Sophie îl prinse însă de braț și-l trase în direcția opusă, printr-o sală de așteptare goală, pe lîngă o cafenea care funcționa non-stop și, în cele din urmă, afară, printr-o ieșire laterală, pe o străduță întunecată.
Un singur taxi aștepta lîngă ușă. Șoferul îi văzu și le făcu semn cu farurile. Sophie sări pe bancheta din spate, iar profesorul o urmă fără un cuvînt.
Cînd mașina demară, tînăra scoase biletele de tren abia cumpărate și le rupse.
Langdon suspină. "Șaptezeci de dolari inteligent cheltuiți!"
Abia cînd taxiul se așternu la drum întins pe Rue de Clichy, profesorul avu senzația că, în sfîrșit, scăpaseră. Prin geamul portierei, spre dreapta, se vedea colina Montmartre și delicata cupolă a Bazilicii Sacré-Coeur. Brusc, prin dreptul lor trecu o mașină de poliție cu sirena în funcțiune, dar se îndepărtă în direcția opusă. Instinctiv, amîndoi se ghemuiră pe banchetă.
Sophie nu-i spusese șoferului decît să meargă spre ieșirea din oraș și, după buzele ei încleștate, profesorul își dădu seama că se gîndește la următoarea etapă din plan.
El începu să examineze din nou cheia în formă de cruce, apropiind-o ba de fereastră, ba de ochi, încercînd să găsească ceva, o indicație asupra locului în care fusese confecționată. În lumina intermitentă a becurilor de pe șosea, nu zări însă nimic altceva decît simbolul floral și inițialele.
― Nu are nici un sens, spuse el într-un tîrziu.
― Ce anume?
― Faptul că bunicul tău s-a ostenit atîta să-È›i lase o cheie cu care nu È™tii ce să faci.
― Sînt de acord cu tine.
― EÈ™ti sigură că nu mai era nimic scris pe spatele tabloului?
― Am căutat bine, peste tot. Asta e tot ceea ce am găsit. Cheia, vîrîtă între pînză È™i ramă. Am văzut simbolul, am ascuns cheia în buzunar È™i pe urmă am plecat.
Langdon se încruntă, studiind acum capătul bont al tijei triunghiulare. Nimic. Mijindu-și ochii, examină și muchia capului. Nimic nici acolo.
― Cred că aceasta cheie a fost curățată recent.
― De ce?
― Miroase a alcool sanitar.
― Poftim?
― Miroase de parcă ar fi lustruită cu un lichid de curățat, îi explică el, ducînd cheia la nas. Miroase mai puternic pe partea cealaltă. Da, miroase a spirt, ca È™i cum ar fi fost spălată în...
Dar se opri brusc.
― ÃŽn ce? insistă Sophie.
Langdon îndreptă cheia spre lumină și privi suprafața netedă a crucii. Pe alocuri părea că lucește... ca și cînd ar fi fost udă.
― Cît de bine te-ai uitat la cheie înainte de a o pune în buzunar?
― Poftim? Păi, nu prea bine. Mă grăbeam.
― Mai ai încă lanterna cu lumină neagră?
Sophie își duse mîna la buzunar și-i întinse obiectul dorit. Langdon îl luă și îndreptă fasciculul spre capătul cheii.
Metalul licări instantaneu. Era ceva scris acolo. Măzgălit în grabă, dar lizibil.
― Ei bine, spuse el surîzînd, cred că È™tiu de la ce vine mirosul de alcool.
Sophie privea uluită literele roșiatice de pe cheie: "24 Rue Haxo".
"O adresă! Bunicul a scris o adresă!"
― Unde vine asta? întrebă Langdon.
Habar nu avea. Aplecîndu-se spre bancheta din față, Sophie îl întrebă pe șofer:
― Connaissez-vous la Rue Haxo?
Omul se gîndi o clipă și apoi făcu semn că da. Era pe lîngă terenul de tenis, la periferia Parisului.
― Cea mai scurtă rută pînă acolo, îi spuse È™oferul în franceză, după ce ea îi ceru să-i ducă la adresa respectivă, este prin Bois de Boulogne. Vă convine?
Sophie se încruntă. Existau și trasee mai lejere, dar în noaptea asta n-avea să facă mofturi.
― Oui.
"La naiba, ne permitem să-l șocăm pe bietul turist american!" Privind la rîndul ei cheia, Sophie se întrebă ce vor găsi oare la numărul 24 pe Rue Haxo. "O biserică? Vreun fel de cartier general al Stăreției?"
Mintea îi fusese copleșită de cutremurătoarele imagini ale ritualului secret pe care-l surprinsese cu zece ani în urmă în subsolul castelului.
― Robert, am o mulÈ›ime de lucruri să-È›i spun! Se întrerupse însă È™i-l privi drept în ochi, apoi continuă: Dar mai întîi vreau să-mi spui tu tot ce È™tii despre această StăreÈ›ie din Sion.



36

Pe culoarul Marii Galerii, lîngă intrarea în Salle des Etats, Bezu Fache era exasperat în vreme ce ofițerul de pază Grouard îi explica de ce și cum îl dezarmaseră Sophie și Langdon. "De ce mama naibii n-ai tras prin tabloul ăla?!"


― Căpitane, strigă locotenentul Collet apropiindu-se de ei dinspre centrul de comanda. Căpitane, au localizat maÈ™ina agentului Neveu.
― A ajuns la ambasadă?
― Nu. La gara. A cumpărat două bilete. Trenul tocmai a plecat.
Fache îi făcu semn lui Grouard să plece și-l conduse pe Collet într-o nișă apropiată, vorbindu-i în șoaptă:
― Spre ce destinaÈ›ie?
― Lille.
― Probabil e un truc, oftă căpitanul, punînd la cale un plan în minte. Bine, anunță prima gară să oprească È™i să percheziÈ›ioneze trenul, pentru orice eventualitate. LăsaÈ›i maÈ™ina acolo unde e È™i pune oameni în civil în jurul ei, pentru cazul în care s-ar întoarce cumva s-o ia. Trimite o echipă să verifice străzile din jurul gării, în caz că au fugit pe jos. Există curse de autobuz de la gară?
― La această oră nu, domnule! Numai taxiuri!
― Bun! Interoghează-i pe È™oferi! Află dacă au văzut ceva. Apoi sună la dispeceratul firmei de taximetrie È™i transmite-le semnalmentele. Eu iau legătura cu Interpolul.
Collet îl privi surprins.
― ÃŽi daÈ›i în urmărire?
Fache regreta deja neplăcerile ce puteau decurge de aici, dar n-avea altă soluție.
"Strînge plasa repede și strînge-o bine."
Prima oră era critică. Comportamentul fugarilor era previzibil în prima oră după evadare. ToÈ›i aveau nevoie de acelaÈ™i lucru. "Deplasare. Adăpost. Bani." "Sfînta Treime"! Interpolul avea puterea de a le anihila pe toate trei într-o fracÈ›iune de secundă. Expediind fotografiile lui Langdon È™i Sophie Neveu către toate firmele de transport, hotelurile È™i băncile din Paris, Interpolul nu le lăsa nici o opÈ›iune ― nici o modalitate de a părăsi oraÈ™ul, nici un loc în care să se poată ascunde È™i nici o È™ansă de a retrage lichidități fără a fi recunoscuÈ›i. De obicei, fugarii intrau în panică È™i făceau ceva prostesc. Furau o maÈ™ină. Jefuiau un magazin. Foloseau o carte de credit. Indiferent care ar fi fost greÈ™eala comisă, autoritățile aflau imediat È™i-i localizau.
― Numai pe Langdon, da? întrebă Collet. N-o daÈ›i în urmărire È™i pe Neveu. E agentul nostru.
― Ba fireÈ™te că o dau È™i pe ea în urmărire! La ce bun să fugim după Langdon dacă ea îi poate asigura totul nestingherită?! Am de gînd să contactez toate persoanele menÈ›ionate în dosarul ei ― prieteni, rude, cunoÈ™tinÈ›e, toÈ›i cei la care ar putea apela. Nu È™tiu ce-È™i închipuie că face, dar chestia asta o s-o coste mult mai mult decît amărîtă ei de slujbă!
― Eu ce fac, rămîn la telefon sau mă duc pe teren?
― Pe teren! Du-te la gară È™i coordonează echipa de acolo. Controlezi situaÈ›ia, dar nu faci o miÈ™care fără să-mi spui!
― Bine, domnule!
Collet plecă în fugă. Fache mai rămase cîteva clipe în nișă. Se simțea înțepenit, rigid. Pe fereastră se vedea piramida de sticlă care lucea, reflectată în bazinele fîntînilor arteziene. "Mi-au scăpat printre degete." Trebuia să se relaxeze.
Chiar și un agent de teren cu experiență ar rezista cu greu presiunii exercitate de Interpol.
"Dar... o femeie criptograf și un profesoraș?
... Nici zorii nu-i vor mai apuca."



37

Zona împădurită Bois de Boulogne era numită în multe feluri, dar parizienii "cunoscători" îi spuneau adesea "Grădina desfătărilor". DeÈ™i suna ademenitor, denumirea avea mai degrabă o conotaÈ›ie amenințătoare. ToÈ›i cei care au văzut lugubrul tablou al lui Bosch cu acelaÈ™i nume înÈ›eleg de ce: la fel ca È™i pădurea, pictura este întunecată È™i contorsionată, un purgatoriu al smintiÈ›ilor È™i al idolatrilor. Noaptea, aleile È™erpuite ale parcului colcăie de trupuri gata să se vîndă, făpturi de lut dispuse să satisfacă fie È™i cele mai ascunse dorinÈ›e carnale ― bărbaÈ›i, femei È™i toată gama lor de perversiuni.
În vreme ce Langdon încerca să-și pună ordine în gînduri pentru a-i povesti lui Sophie despre Le Prieuré de Sion, taxiul intrase în parc și coti spre vest, pe aleile pietruite. Reușea însă cu greu să se concentreze la vederea rezidenților nocturni ai păduricii, care-și etalau farmecele în lumina farurilor. Două adolescente cu pieptul gol îl săgetară cu priviri fierbinți. Dincolo de ele, un negru lucios cu un slip minuscul se răsuci, flexîndu-și fesele spre el. Alături, o blondă voluptuoasă își ridică fustița mini, dezvăluind că era, de fapt, un blond.
"Dumnezeule Sfinte!" Langdon își aținti ochii asupra propriilor pantofi și inspiră adînc de cîteva ori.
― Spune-mi despre StăreÈ›ia din Sion, îi ceru Sophie.
Profesorul își înclină capul, incapabil să-și imagineze un fundal mai puțin potrivit pentru legenda pe care avea să i-o povestească. Se întreba de unde să înceapă, fiindcă istoria frăției se întindea pe mai bine de un mileniu... o incredibilă urzeală de secrete, șantaje și torturi barbare la îndemîna unui papă furios.
― Le Prieuré de Sion, începu el, a fost fondată în Ierusalim în 1099 de un duce francez, pe nume Godefroi de Bouillon, imediat după cucerirea cetății. Despre Godefroi se spunea că este deÈ›inătorul unui secret extrem de puternic, păstrat în sînul familiei sale încă de pe vremea lui Iisus. Temîndu-se că acest secret ar putea fi pierdut o dată cu moartea sa, Godefroi a fondat o confrerie secretă ― Le Prieuré de Sion ― È™i i-a încredinÈ›at misiunea de a-l păstra È™i apăra, transmițîndu-i de la o generaÈ›ie la alta. ÃŽn anii de fiinÈ›are în Ierusalim, confreria a aflat despre o serie de documente îngropate sub ruinele Templului lui Irod, care fusese construit peste cele ale Templului lui Solomon. Aceste documente, considerau membrii StăreÈ›iei, confirmau secretul lui Godefroi È™i conÈ›ineau informaÈ›ii atît de explozive, încît Biserica ar fi fost în stare de orice pentru a pune mîna pe ele.
Sophie asculta atentă, însă cu un aer de ușoară neîncredere.
― Confreria È™i-a jurat că, oricît de mult ar fi durat acest lucru, va dezgropa documentele de sub ruinele templului È™i le va apăra cu orice preÈ›, astfel încît adevărul să nu fie niciodată pierdut. Pentru a recupera documentele, au înfiinÈ›at o organizaÈ›ie armată, un grup de nouă cavaleri numit Ordinul Cavalerilor Săraci ai lui Hristos È™i ai Templului lui Solomon. Sînt mai bine cunoscuÈ›i sub numele de Cavalerii Templieri.
Sophie îi aruncă o privire mirată.
Langdon știa, din bogata sa experiență profesorală, că aproape toată lumea auzise de Cavalerii Templieri, cel puțin în mod superficial. Pentru specialiști, istoria templierilor era un amestec eterogen în care faptele reale, fantasmele și dezinformările se întrepătrundeau atît de strîns, încît discernerea adevărului devenise aproape imposibilă. În ultima vreme, Langdon ezita chiar să mai amintească templierii în conferințele sale, fiindcă întotdeauna întrebările publicului degenerau în teorii fantasmagorice ale conspirațiilor.
― Cu alte cuvinte, interveni Sophie, ordinul Cavalerilor Templieri a fost fondat de Le Prieuré de Sion pentru a recupera o serie de documente secrete? Eu credeam că rolul lor era acela de a apăra Þara Sfîntă.
― Multă lume crede acest lucru, în mod eronat. Protejarea pelerinilor era, de fapt, vălul în dosul căruia templierii își exercitau adevărata lor misiune. Obiectivul lor în Þara Sfîntă era dezgroparea documentelor de sub ruinele templului.
― Și pînă la urmă le-au dezgropat?
― Nimeni nu È™tie sigur, dar toÈ›i specialiÈ™tii au căzut de acord în privinÈ›a unui amănunt: cavalerii templieri au descoperit, într-adevăr, ceva acolo, în ruine... un secret datorită căruia au devenit mai bogaÈ›i È™i mai puternici decît È™i-ar fi putut închipui cineva.
Și profesorul rezumă în cîteva cuvinte istoria Ordinului, așa cum era ea cunoscută și acceptată în mediile academice: aflați în Ierusalim în timpul celei de-a Doua Cruciade, templierii i-au spus regelui Baudouin al II-lea că rolul lor acolo era acela de a-i proteja pe pelerinii creștini. Deși făcuseră legămînt de sărăcie, aveau nevoie totuși de un loc al lor, așa că i-au cerut regelui permisiunea să se stabilească în grajdurile de sub ruinele templului. Baudouin a acceptat și astfel Cavalerii și-au înjghebat un modest adăpost printre rămășițele de piatră.
Ciudata alegere a templierilor nu fusese însă cîtuÈ™i de puÈ›in întîmplătoare. Ei credeau că documentele pe care StăreÈ›ia le căuta erau îngropate adînc sub ruine, sub Sfînta Sfintelor, o încăpere sacră în care se presupunea că rezidă însuÈ™i Dumnezeu ― literal, inima credinÈ›ei iudaice. Timp de aproape zece ani, cei nouă cavaleri trăiseră printre ruine, săpînd piatra în secret.
― Și spui că au descoperit ceva'? întrebă Sophie.
― ÃŽn mod cert.
Apoi profesorul îi povesti cum, după nouă ani, templierii găsiseră în sfîrșit comoara dorită, o scoseseră din templu și plecaseră în Europa, unde influența politică a ordinului se înzecise aproape peste noapte.
Nimeni nu È™tia dacă templierii È™antajaseră Vaticanul sau dacă Biserica încercase pur È™i simplu să le cumpere tăcerea, dar papa InocenÈ›iu al II-lea emisese neîntîrziat o bulă papală fără precedent, prin care le acorda cavalerilor templieri puteri nelimitate È™i-i declara "o lege prin ei înÈ™iÈ™i" ― o armată autonomă, liberă de orice ingerință din partea regilor sau a prelaÈ›ilor.
Beneficiind de această carte blanche din partea Vaticanului, ordinul s-a dezvoltat într-un ritm fulgerător, atît numeric, cît și ca forță politică, acumulînd teritorii vaste în peste douăsprezece state. Treptat, au început să crediteze casele regale, cărora le percepeau dobîndă, punînd astfel bazele sistemului bancar modern și totodată extinzîndu-și continuu averea și influența politică.
La începutul secolului al XIV-lea, templierii dețineau o asemenea putere, încît papa Clement al V-lea a hotărît că trebuie să facă ceva pentru a le pune stavilă. Împreună cu regele Franței Filip al IV-lea, Suveranul Pontif a pus la cale un plan ingenios prin care să distrugă ordinul și să-i confiște averea, punînd astfel stăpînire pe secretele acestuia. În urma unei manevre militare demne de CIA-ul zilelor noastre, papa Clement a emis ordine secrete, ce urmau a fi deschise simultan, în ziua de vineri 13 octombrie 1307, de către oamenii săi răspîndiți pe tot teritoriul Europei.
În zorii acelei zile, documentele au fost desigilate și cutremurătorul lor conținut a văzut lumina zilei. Papa a susținut mai tîrziu că Dumnezeu însuși îi apăruse într-o viziune și-l avertizase că templierii erau eretici și că se făceau vinovați de venerarea diavolului, de homosexualitate, de pîngărirea crucii și de alte asemenea blasfemii. Domnul îi ceruse apoi papei să curețe Pămîntul de necredincioși, capturîndu-i pe toți cavalerii templieri și torturîndu-i pînă ce-și vor fi mărturisit crimele împotriva Cerului. Operațiunea pusă la cale de papă a decurs cu o precizie de ceasornic. În ziua aceea de vineri, numeroși templieri au fost prinși, torturați fără milă și, în cele din urmă, arși pe rug ca eretici. Ecourile tragediei de atunci se resimt încă în cultura modernă; chiar și astăzi, ziua de vineri treisprezece este considerată cu ghinion.
Sophie îl privi nedumerită:
― Cavalerii templieri au fost nimiciÈ›i? Eu credeam că ordinul există È™i în zilele noastre!
― Există, sub diverse nume. ÃŽn ciuda acuzaÈ›iilor false ale papei Clement al V-lea È™i eforturilor sale de a-i nimici, cavalerii aveau aliaÈ›i puternici È™i unii au izbutit să scape de măcelul Vaticanului. PreÈ›ioasele documente ale Ordinului, cele care păreau să constituie sursa lui de putere, au fost de fapt obiectivul vizat de papă, însă acestea i-au scăpat printre degete. Documentele fuseseră încredinÈ›ate de mult secretei organizaÈ›ii-mamă a Templierilor, Le Prieuré de Sion, a cărei rămînere în umbră o salvase de furia Bisericii. Confreria le scosese în mod clandestin din Paris, îmbarcîndu-le pe un vas al Templierilor.
― Și unde le-au trimis?
Langdon ridică din umeri:
― Asta o È™tiu doar membrii ei. Sursă de constante cercetări È™i speculaÈ›ii, documentele au fost ― se pare ― mutate în repetate rînduri, dintr-o ascunzătoare în alta. Unele zvonuri recente susÈ›in că ele se află undeva în Marea Britanie.
Sophie continuă să-l privească sceptică, fără să-i spună nimic.
― Timp de o mie de ani, continuă Langdon, legenda acestui secret a supravieÈ›uit. ÃŽntreaga serie de documente, puterea pe care ele o deÈ›in È™i o conferă, ca È™i taina lor ascunsă au devenit cunoscute sub un singur nume: Sangreal. Sute de cărÈ›i au fost scrise pe această temă È™i puÈ›ine alte mistere au suscitat un interes atît de mare în rîndul istoricilor.
― Sangreal? Termenul are vreo legătură cu cuvîntul francez sang sau cel spaniol sangre, care înseamnă "sînge"?
Langdon încuviință. Sîngele era esenÈ›a Sangrealului ― dar nu aÈ™a cum probabil își imagina Sophie.
― Legenda este destul de complicată, spuse el, însă important de reÈ›inut e faptul că frăția are dovezi în sprijinul ei È™i aÈ™teaptă momentul potrivit pentru a revela întregul adevăr.
― Ce adevăr? Ce secret ar putea fi atît de puternic?
Profesorul trase adînc aer în piept și aruncă o privire spre centrul Parisului:
― Sophie, Sangreal este un termen străvechi. ÃŽn decursul veacurilor, din el a evoluat un alt cuvînt... un nume modern, mai bine cunoscut. Cînd È›i-l voi spune, adăugă el după o scurtă pauză, îți vei da seama că È™tii multe lucruri despre el. De fapt, nu cred că există om pe Pămînt care să nu fi auzit despre legenda Sangrealului.
Ea îl privi sceptică:
― Eu, una, n-am auzit.
― Ba sînt convins că da. Doar că o cunoÈ™ti sub numele de "Sfîntul Graal".



38

Sophie îl fixă cu privirea. "Glumește, nu-i așa?"
― Sfîntul Graal'?
Langdon înclină capul însă, cu o expresie serioasă:
― Sfîntul Graal este traducerea literală a termenului Sangreal. Termenul derivă din franÈ›uzescul Sangraal, care provine din Sangreal È™i a fost în cele din urmă despărÈ›it în două cuvinte: San Greal.
"Sfîntul Graal"... Sophie era surprinsă că similaritatea lingvistică nu-i atrăsese imediat atenția. Totuși, spusele americanului păreau lipsite de sens:
― Eu credeam că Sfîntul Graal este o cupă, or tu mi-ai spus acum că ar fi, de fapt, o serie de documente care conÈ›in un secret întunecat.
― Da, însă documentele Sangreal nu reprezintă decît jumătate din adevărata comoară a Graalului. Ele sînt ascunse împreună cu acesta... È™i îi relevă adevărata semnificaÈ›ie. Documentele le-au conferit templierilor o putere atît de mare fiindcă în paginile lor este dezvăluită adevărata natură a Graalului.
"Adevărata natură a Graalului?" Sophie era din ce în ce mai nedumerită. Din cîte știa ea, Sfîntul Graal era potirul din care băuse Iisus la Cina cea de taină și în care Iosif din Arimatea Îi strînsese sîngele în ziua crucificării.
― Sfîntul Graal este cupa din care a băut Iisus, spuse ea. Nu cred că există ceva mai simplu de atît.
― Sophie, È™opti Langdon aplecîndu-se spre ea, în conformitate cu documentele frăției, Sfîntul Graal nu este nicidecum o cupă. Ei susÈ›in că legenda Graalului ― aceea a potirului ― este, de fapt, o alegorie ingenios concepută. Cu alte cuvinte, potirul este o metaforă ce ascunde altceva, ceva mult mai puternic. Ceva ce se potriveÈ™te extrem de bine cu tot ce a încercat bunicul tău să ne transmită în seara asta... inclusiv referirile simbolice la sacrul feminin.
Încă nesigură, Sophie își dădu seama că profesorul îi înțelegea nedumerirea; totuși, ochii lui își păstrau același entuziasm.
― Dar, dacă Sfîntul Graal nu e o cupă, atunci ce e?
Deși se așteptase la această întrebare, Langdon încă nu știa cum să-i răspundă. Trebuia să-i prezinte mai întîi întregul context istoric, altfel Sophie l-ar fi privit cu aceeași uimire pe care profesorul o citise pe chipul editorului său, cînd îi înmînase ciorna manuscrisului la care lucra acum.
― Și ce anume susÈ›ine manuscrisul tău? se bîlbîise editorul aÈ™ezîndu-È™i pe masă paharul cu vin È™i studiindu-È™i interlocutorul pe deasupra farfuriei pe jumătate pline. Doar nu vorbeÈ™ti serios!
― Vorbesc atît de serios fiindcă mi-am petrecut un an întreg cercetînd această idee.
Cunoscutul editor newyorkez Jonas Faukman își lărgise agitat nodul de la cravată. În îndelungata sa carieră, omul auzise numeroase idei năstrușnice, însă aceasta îl lăsase, pur și simplu, cu gura căscata.
― Robert, să nu mă înÈ›elegi greÈ™it, îi spusese el în cele din urmă. ÃŽmi plac lucrările tale È™i am colaborat bine cu tine. Dar dacă accept să public aÈ™a ceva, luni de zile biroul meu va fi asaltat de diverse grupuri protestatare. Și, în plus, reputaÈ›ia ta se va duce pe apa sîmbetei. EÈ™ti un istoric reputat, pentru numele lui Dumnezeu, nu un împuÈ™că francul într-o ureche, în goană după un cîștig uÈ™or. Unde Dumnezeu ai găsit dovezi suficient de credibile pentru a susÈ›ine o astfel de teorie?
Cu un surîs calm, Langdon scosese din buzunar o foaie de hîrtie È™i i-o înmuiase. Era o bibliografie cuprinzînd peste cincizeci de titluri ― cărÈ›i ale unor istorici renumiÈ›i, unii contemporani, alÈ›ii din secolele trecute ― multe dintre ele bine cunoscute în mediile academice. Toate titlurile sugerau aceeaÈ™i premisă ca aceea expusă de Langdon. Parcurgînd întreaga listă, pe chipul lui Faukman se aÈ™ternuse expresia omului care tocmai a descoperit că Pămîntul, de fapt, e plat:
― Dar... îi È™tiu pe unii dintre autorii aceÈ™tia... Sînt cu toÈ›ii... istorici redu...!
Profesorul zîmbise:
― După cum vezi, Jonas, teoria asta nu am inventat-o eu. Este foarte veche, iar eu doar am aÈ™ezat-o într-o lumină aparte. Nici o carte nu a explorat încă legenda Sfîntului Graal dintr-o perspectivă simbolistică. Dovezile iconografice pe care le-am găsit È™i care susÈ›in această teorie sînt... ei bine... extrem de convingătoare.
Faukman încă se holba la listă.
― Dumnezeule, una dintre cărÈ›ile astea a fost scrisă de sir Leigh Teabing ― un istoric de la British Royal Society!
― Teabing È™i-a petrecut o mare parte a vieÈ›ii studiind legenda Sfîntului Graal. Eu l-am întîlnit È™i am discutat despre acest subiect. De fapt, pornind de la acest schimb de idei mi-am construit eu cartea. Omul se numără printre cei care cred în această teorie, Jonas, alături de toÈ›i ceilalÈ›i de pe listă.
― Vrei să-mi spui că toÈ›i aceÈ™ti istorici chiar cred cu adevărat...
Faukman își înghițise nodul din gît, aparent neputînd să rosteascâ cuvintele.
Langdon surîsese din nou.
― Sfîntul Graal pare a fi cea mai vînată comoară din întreaga istorie a omenirii. ÃŽn jurul său s-au È›esut legende, s-au purtat războaie È™i s-au întreprins cercetări de-o viață. Ar justifica o biată cupă toată această risipă de energie? Dacă aÈ™a ar sta lucrurile, atunci celelalte relicve ar trebui să suscite un interes cel puÈ›in la fel de intens ― coroana de spini, de pildă, sau adevărata cruce a răstignirii ― dar lucrurile nu stau deloc aÈ™a. ÃŽn decursul istoriei, Sfîntul Graal a avut totdeauna un loc aparte. Iar acum È™tii È™i tu de ce.
Faukman clătinase din cap, încă neîncrezător.
― Dar dacă sînt atîtea cărÈ›i scrise despre ea, de ce e încă atît de puÈ›in cunoscută această teorie?
― Lucrările astea nu pot zdruncina secole întregi de convingeri adînc înrădăcinate, mai cu seamă cînd ele sînt susÈ›inute de cea mai bine vîndută carte a tuturor timpurilor.
Faukman făcuse ochii mari:
― Să nu-mi spui că È™i în Harry Potter tot despre Sfîntul Graal este vorba!
― Mă refeream la Biblie.
Editorul oftase adînc:
― Bănuiam asta!


― Laissez-le! strigă brusc Sophie. Lasă-l jos!
Profesorul tresări atunci cînd Sophie se aplecă peste scaunul din față și îi strigă șoferului. Acesta pusese mîna pe microfonul stației radio și se pregătea să vorbească.
Brusc, Sophie se răsuci spre Langdon și își repezi mîna la buzunarul sacoului său. Într-o fracțiune de secundă, scoase revolverul și-l înfipse în ceafa șoferului. Omul dădu drumul imediat microfonului și își ridică mîna liberă deasupra capului.
― Sophie! bîigui Langdon. Ce dracu'...
― Arrêtez! ordonă ea.
Tremurînd, șoferul se conformă, trăgînd pe dreapta și oprind motorul. Atunci auzi profesorul vocea metalică a dispecerului în stația radio: "... qui s'apelle Sophie Neveu... et un américain, Robert Langdon..."
"Ne-au găsit deja?!"
― Descendez!
Cu mîinile deasupra capului, taximetristul se împletici afară din mașină și se retrase cîțiva pași.
Sophie coborî geamul portierei și, ținînd arma îndreptată spre șofer, spuse cu o voce joasă:
― Robert, treci la volan!
Profesorul nu avea de gînd să contrazică o femeie înarmată; sări din taxi și urcă în față, în timp ce șoferul mormăia înjurături.
― Robert, reluă Sophie. Cred că ai văzut suficient din pădurea noastră fermecată!
El încuvință înclinînd din cap. "Chiar prea mult."
― Bine. Să-i dăm drumul!
Langdon privi bordul mașinii și ezită pentru o clipă. "La naiba!" Întinse mîna spre schimbătorul de viteze, dar se opri:
― Sophie! Poate că tu...
― PorneÈ™te odată! strigă ea.
Pe alee, cîteva prostituate se apropiau, grăbite, să vadă ce se întîmplă. Una dintre ele vorbea la telefon. Langdon împinse maneta și o poziționă în ceea ce credea el că ar trebui să fie viteza întîi. Talpa îi atinse acceleratorul.
Pneurile scrîșniră și taxiul zvîcni, derapînd cu brutalitate și împroșcînd pietriș spre grupul de privitori. Femeia cu telefonul mobil se aruncă la pămînt, cît pe ce să fie lovită.
― Doucement! îl îndemnă Sophie. Ce faci acolo?!
― Am încercat să te previn, strigă el încercînd să acopere scrîșnetul pneurilor. Eu am maÈ™ină cu transmisie automată!



39

DeÈ™i cămăruÈ›a spartană din clădirea de pe Rue La Bruyère fusese martora multor suferinÈ›e, Silas se îndoia că ar mai fi existat vreo durere comparabilă cu chinul atroce care-i cuprinsese trupul palid. "Am fost înÈ™elat. Totul e pierdut."
Fusese păcălit. Frații îl mințiseră cu toții, preferînd să moară decît să-și dezvăluie secretul. Iar acum el nu avea puterea necesară pentru a-l suna pe Învățător. Pe lîngă faptul că-i ucisese pe singurii oameni care știau unde e ascunsă cheia de boltă, luase și viața unei călugărițe, chiar într-o biserică. "Dar femeia lucra împotriva Domnului! Și a batjocorit activitatea Opus Dei!"
O crimă înfăptuită dintr-un impuls de moment, moartea călugăriței complicase și mai mult situația. Episcopul Aringarosa intervenise pentru ca el să aibă acces în biserica Saint-Sulpice. "Ce va crede cînd va afla că femeia fusese ucisă?" Deși Silas îi așezase trupul la loc în pat, rana de la cap se vedea foarte bine. El încercase apoi să așeze în pardoseală bucățile de dale sparte, dar și acestea săreau imediat în ochi. Foarte curînd se va afla că în biserică fusese cineva.
Albinosul plănuise să se ascundă în clădirea Opus Dei cînd misiunea sa aici avea să fie încheiată. "Episcopul Aringarosa mă va proteja." Ce ar putea fi mai desăvîrșit decît o viață petrecută în rugăciune și meditație în sînul centrului din New York? N-ar mai fi ieșit niciodată de acolo; tot ce-i trebuia în viață se afla acolo, înăuntru. "Nimeni nu-mi va duce lipsa." Din păcate însă, un om atît de cunoscut precum Aringarosa nu s-ar fi putut face nevăzut la fel de ușor.
"I-am pus viața în pericol." Silas se uită în podea cu privirea pierdută, gîndindu-se la sinucidere. La urma urmei, Aringarosa îi dăruise lui această viață... în mînăstirea aceea micuță din Spania, unde îl învățase și-i dăduse un scop pentru care trăise.
― Prietene, îi spusese episcopul, tu te-ai născut aÈ™a, albinos. Să nu-È›i fie ruÈ™ine pentru asta. Nu-È›i dai seama cît de deosebit eÈ™ti? Nu È™tii că È™i Noe însuÈ™i era albinos?
― Noe, cel cu arca?
Silas nu auzise niciodată despre acest lucru.
Aringarosa surîsese:
― Da, Noe, cel cu arca. Era albinos. Ca È™i tine, avea pielea albă, ca a unui înger. GîndeÈ™te-te la asta. Noe a salvat omenirea È™i viaÈ›a pe Pămînt. Te aÈ™teaptă un destin măreÈ›, Silas! Domnul te-a eliberat pentru un motiv. Urmează-È›i chemarea! Dumnezeu are nevoie de ajutorul tău.
Cu timpul, Silas învățase să se privească pe el însuși într-o lumină nouă. "Sînt pur. Alb. Minunat. Ca un înger..."
În acest moment însă, în cămăruța sa, în urechi îi răsuna vocea dezamăgită și frustrată a tatălui său: "Tu es un désastre. Un spectre."
Îngenunchind pe podeaua din lemn, Silas se rugă pentru iertare. Apoi, își scoase sutana și se pregăti din nou pentru Disciplină.



40

După ce se chinui cu schimbătorul de viteze, Langdon reuși să ducă taxiul furat în celălalt capăt al parcului, înecînd motorul doar de două ori. Din păcate, umorul negru al situației era punctat de repetatele apeluri din stația radio:
― Voiture cinq-six-trois. Où êtes-vous? Répondez!
Cînd ajunse la liziera pădurii, trecu peste orice licărire de orgoliu masculin, călcă brusc pe frînă și spuse:
― Mai bine condu tu!
Suspinînd ușurată, Sophie se repezi la volan. În cîteva secunde, mașina rula firesc spre vest, pe Allée de Longchamp, lăsînd în urmă "Grădina desfătărilor".
― ÃŽncotro e Rue Haxo? întrebă Langdon privind acul vitezometrului, care trecea dincolo de o sută de kilometri pe oră.
Sophie nu-și desprinse privirea de la drum.
― Șoferul spunea că e pe lîngă Roland Garros. Cunosc zona!
Scoțînd cheia grea din buzunar, profesorul o cîntări din nou în palmă, intuind că avea o importanță covîrșitoare; era, poate, chiar cheia libertății sale.
Ceva mai devreme, pe cînd îi povestea lui Sophie despre cavalerii templieri, își dăduse brusc seama că, pe lîngă simbolul Frăției gravat pe fața ei, cheia mai avea o legătură, mai subtilă, cu Ordinul din Sion. Crucea cu brațele egale amintea de armonie și echilibru, dar și de templieri. Toată lumea cunoștea, din tablouri și, mai recent, din filme, tunicile cu cruce roșie ale cavalerilor templieri. Într-adevăr, brațele crucii templierilor se lățeau ușor la capete, dar lungimea lor egală nu putea fi trecută cu vederea.
"O cruce pătrată. Exact ca aceasta de aici."
Imaginația începu să-i zburde gîndindu-se la ce anume ar putea găsi. "Sfîntul Graal!" Aproape că izbucni în rîs cînd își dădu seama de absurditatea ideii. Se presupunea că Graalul s-ar afla undeva în Anglia, îngropat într-o încăpere secretă, sub una dintre numeroasele biserici ale templierilor, unde fusese ascuns, probabil, prin anul 1500.
"Pe vremea cînd Mare Maestru era da Vinci."
Pentru a-și păstra în siguranță prețioasele documente, Le Prieuré de Sion se văzuse nevoită să le schimbe ascunzătoarea de mai multe ori. Istoricii presupuneau că, de la aducerea sa în Europa, Graalul fusese mutat de șase ori. Ultima dată, fusese "văzut" în 1447, cînd numeroși martori povesteau despre un foc care izbucnise și aproape că distrusese documentele, înainte ca acestea să poate fi puse la adăpost, în patru cufere mari, fiecare necesitînd șase bărbați pentru a putea fi transportat. După aceea, nimeni nu mai văzuse Graalul, niciodată. Nu se mai auzeau decît zvonurile care șopteau că era ascuns undeva, în Marea Britanie, pe pămînturile ce aparținuseră odinioară regelui Arthur și Cavalerilor Mesei Rotunde.
Indiferent unde s-ar fi aflat însă, acum erau importante două aspecte:
Cît a trăit, Leonardo da Vinci știuse unde se afla Graalul.
Ascunzătoarea de atunci nu se schimbase, probabil, pînă în ziua de azi.
Din acest motiv, "fanii" Graalului studiau încă picturile È™i jurnalele lui da Vinci, sperînd să descopere vreun indiciu care să-i ducă spre actualul loc de odihnă al Graalului. Unii susÈ›ineau că fundalul Fecioarei între stînci era similar cu topografia unor dealuri din ScoÈ›ia, dealuri străbătute de zeci de peÈ™teri. AlÈ›ii insistau că strania poziÈ›ionare a ucenicilor din Cina cea de taină reprezenta un fel de cod. La analiza cu raze X a tabloului Mona Lisa, afirmau alÈ›ii, se vedea că iniÈ›ial aceasta purta un pandantiv din lapislazuli cu chipul zeiÈ›ei Isis ― un detaliu pe care da Vinci a preferat să-l È™teargă mai tîrziu. Langdon nu văzuse niciodată vreo urmă a acestui pandantiv È™i nici nu-È™i imagina cum ar fi putut să indice acesta locul în care era ascuns Graalul; totuÈ™i, pe Internet discuÈ›iile despre el erau în vogă.
"Toți sînt înnebuniți după conspirații."
Și diferitele teorii ale conspirațiilor nu se lăsau deloc așteptate. Cea mai recentă fusese iscată de o cutremurătoare descoperire: celebra pictură Închinarea Magilor a lui da Vinci ascundea un secret întunecat sub straturile de vopsea. Specialistul italian Maurizio Seracini dezvăluise tulburătorul adevăr, pe care New York Times Magazine îl făcuse public într-un articol intitulat "Mistificarea lui Leonardo".
Seracini demonstrase fără urmă de îndoială că, deÈ™i schiÈ›a gri-verzuie a tabloului îi aparÈ›inea într-adevăr lui da Vinci, pictura în sine fusese realizată de altcineva ― de un pictor anonim, care "umpluse" schiÈ›a maestrului, la cîțiva ani după moartea acestuia, după metoda "coloraÈ›i desenul în funcÈ›ie de numere". Mult mai tulburător era însă ceea ce se găsea sub pictura impostorului. Fotografiile realizate cu tehnica reflectografiei în infraroÈ™u È™i raze X dezvăluiseră că pictorul anonim, colorînd schiÈ›a lui da Vinci, se abătuse în mod ciudat de la original... de parcă ar fi vrut să ascundă intenÈ›ia reală a maestrului. Cît despre semnificaÈ›ia schiÈ›ei iniÈ›iale, aceasta încă nu fusese făcută publică. Jenate, autoritățile Galeriei Uffizi din FlorenÈ›a "exilaseră" imediat tabloul într-un depozit alăturat, iar cei care vizitau în prezent Galeriile puteau admira pe perete, în locul celebrului tablou, un anunÈ› politicos È™i confuz:

"ACEASTÃ LUCRARE ESTE SUPUSÃ UNOR TESTE DE DIAGNOSTIC ÎN VEDEREA RESTAURÃRII."

În ciudata lume subterană a căutătorilor moderni ai Graalului, Leonardo da Vinci rămînea încă marea enigmă. Opera sa părea nerăbdătoare să-și dezvăiuie secretul, dar acesta rămînea în continuare ascuns, poate sub un strat de vopsea, poate încifrat la vedere sau poate inexistent. Poate că sumedenia de indicii incitante ale lui da Vinci nu erau decît o glumă, o farsă menită să-i zgîndăre pe curioși și totodată motivul enigmaticului surîs al Mona Lisei.
― Este, oare, posibil, interveni Sophie, întrerupîndu-i È™irul gîndurilor, ca această cheie să descuie ascunzătoarea secretă a Sfîntului Graal?
Rîsul lui Langdon răsună forțat, chiar și pentru propriile sale urechi.
― Habar n-am! ÃŽn plus, se crede că Graalul este ascuns undeva, în Anglia, nu în FranÈ›a.
Și-i povesti pe scurt întreaga istorie.
― Dar Graalul pare a fi singura concluzie logică, insistă ea. Avem aici o cheie foarte sofisticată È™i sigură, pe care e gravat sigiliul StăreÈ›iei din Sion È™i care ne-a fost înmînată de un membru al ei ― o organizaÈ›ie care, din cîte mi-ai spus tu, este păstrătoarea Sfîntului Graal.
Langdon știa că raționamentul ei era logic și totuși, la nivel intuitiv, i se părea inacceptabil. Existau zvonuri care susțineau că Stăreția jurase la un moment dat să readucă Graalul înapoi în Franța, dar nici o dovadă istorică nu sugera că legămîntul fusese adus la îndeplinire. Și chiar dacă izbutiseră să readucă Graalul în Franța, adresa din Rue Haxo 24, în apropierea unui teren de tenis, nu părea cîtuși de puțin un loc demn pentru odihna veșnică a sacrei relicve.
― Sophie, chiar nu văd cum această cheie ar putea avea ceva de-a face cu Graalul.
― Fiindcă se presupune că acesta s-ar afla în Anglia?
― Nu numai pentru asta. Ascunzătoarea Sfîntului Graal este unul dintre cele mai bine păstrate secrete din lume. Membrii StăreÈ›iei aÈ™teaptă zeci de ani, răstimp în care trebuie să se dovedească suficient de vrednici È™i de încredere pentru a ajunge în eÈ™alonul superior al confreriei È™i a afla unde anume este ascuns Graalul. Secretul este protejat printr-un complex sistem de cunoaÈ™tere piramidală È™i, cu toate că StăreÈ›ia are foarte mulÈ›i membri, numai patru dintre ei È™tiu unde este ascuns Graalul ― Marele Maestru È™i cei trei seneÈ™ali ai săi. Probabilitatea ca bunicul tău să fie unul dintre Cei Patru este foarte mică.
"Bunicul a fost unul dintre ei", murmură Sophie călcînd È™i mai apăsat pe accelerator. Imaginea întipărită în amintirea ei confirma dincolo de orice îndoială statutul lui Jacques Saunière în cadrul confreriei.
― Și chiar dacă bunicul tău s-ar fi aflat undeva, în vîrful ierarhiei, n-ar fi avut voie să dezvăluie nimic, nimănui din afara ordinului. Ar fi de neconceput să-È›i permită È›ie să pătrunzi în interior.
"Eu am fost deja acolo", își spuse Sophie, cu gîndul la ritualul pe care îl surprinse în subsol. Se întrebă dacă venise oare vremea să-i povestească americanului ce văzuse în seara aceea, la castelul din Normandia. Vreme de zece ani, rușinea o împiedicase să pomenească ceva. Numai amintirea acelor clipe îi încrîncena carnea pe trup. O sirenă începu să urle undeva, în depărtare și, brusc, simți cum un val de oboseală o copleșește.
― Acolo! strigă Langdon la vederea siluetei întunecate a Roland Garros-ului.
După cîteva încercări eșuate, găsiră intersecția cu Rue Haxo și intrară. Pe marginile drumului se înșirau diverse firme.
"Trebuie să ajungem la numărul douăzeci și patru", își spuse Langdon, dîndu-și seama că, fără să-și dea seama, privirea sa cerceta împrejurimile în căutarea unei biserici. "Nu fi caraghios! O străveche biserică a templierilor în cartierul ăsta?!"
― Acolo e! izbucni Sophie, arătîndu-i ceva.
Profesorul își ridică imediat capul și zări structura din față. "Ce Dumnezeu?!"
Era o clădire modernă. Un fel de fortăreață joasă, cu o cruce uriașă, cu brațele egale, gravată pe fațadă. Dedesubt se putea citi:

"DEPOSITORY BANK OF ZURICH".

Acum îi părea bine că nu-i pomenise lui Sophie nimic din ideile lui cu privire la o eventuală biserică a Templierilor. Cei care studiau simbolistica aveau adesea tendința să caute înțelesuri ascunse acolo unde nu exista nici unul. În cazul de față, profesorul uitase complet că simbolul crucii pașnice, cu brațele egale, era prezent și pe drapelul național al Elveției.
Cel puțin, un mister fusese elucidat.
Cheia din mîna lor deschidea o casetă de valori dintr-o bancă elvețiană.



41

În fața Castelului Gandolfo, o adiere răcoroasă mătura faleza abruptă și episcopul Aringarosa își strînse mai bine sutana pe lîngă corp cînd coborî din Fiat. "Trebuia să-mi mai fi luat ceva pe mine", își spuse, încercînd să se oprească din tremurat. Ultimul lucru de care avea nevoie în seara asta era să pară slăbit sau speriat.
Castelul era cufundat în întuneric, cu excepția ferestrelor de la ultimul etaj. "Biblioteca", își aminti episcopul. "Sînt acolo și mă așteaptă." Plecîndu-și bărbia în piept ca să-și ferească ochii de vînt, își continuă drumul aruncînd o privire fugară spre cele două cupole ale Observatorului Astronomic.
Preotul care îl întîmpină la ușă părea somnoros; era același care îl așteptase și acum cinci luni, deși în seara asta era mai puțin ospitalier:
― Eram îngrijoraÈ›i, îi spuse omul, privindu-È™i ceasul de la mînă È™i părînd, mai degrabă, deranjat decît îngrijorat.
― ÃŽmi cer scuze! Nu te mai poÈ›i baza azi pe cursele aeriene!
Preotul mormăi ceva de nedeslușit și apoi rosti cu voce tare:
― Vă aÈ™teaptă cu toÈ›ii sus! Vă conduc eu!
Biblioteca era o încăpere de formă pătrată, cu lambriuri negre din podea pînă în plafon. Pereții erau căptușiți cu rafturi pline de cărți. Pardoseala era din marmură de culoarea ambrei, cu o bordură din bazalt negru, o reminiscență a zilelor în care aici era un palat.
― Bine ai venit, îl întîmpină o voce din celălalt capăt al încăperii.
Aringarosa încercă să-È™i dea seama cine vorbise, dar lumina era mult prea slabă ― mult mai palidă decît la prima sa vizită aici, cînd toate becurile erau aprinse. "Noaptea adevăratei treziri!" ÃŽn seara asta, toÈ›i îl aÈ™teptau în penumbră, de parcă le-ar fi fost ruÈ™ine de ceea ce urma să se întîmple.
Episcopul înaintă solemn, cu un aer aproape regal. La o masă lungă, în partea opusă a încăperii, zări trei siluete. Pe cea din mijloc o recunoscu imediat ― obezul secretar al Vaticanului, stăpîn peste toate problemele juridice din Cetatea Sfîntă. CeilalÈ›i doi erau cardinali italieni de rang înalt.
Aringarosa se apropie de ei:
― Scuzele mele umile pentru ora tîrzie. Sîntem în zone cu fuse orare diferite. Probabil că sînteÈ›i obosiÈ›i la această oră.
― Deloc, deloc, îi răspunse secretarul, ale cărui mîini durdulii È™edeau împreunate pe abdomenul imens. ÃŽÈ›i sîntem recunoscători că ai venit pînă aici. ÃŽÈ›i putem oferi o cafea sau ceva răcoritor?
― AÈ™ prefera să nu ne prefacem că sîntem într-o vizită de curtoazie. Trebuie să prind un alt avion. Trecem direct la discuÈ›ii'?
― Desigur, îi replică obezul. AÈ›i acÈ›ionat mult mai rapid decît ne-am fi imaginat noi.
― Da?
― Mai aveaÈ›i la dispoziÈ›ie încă o lună.
― V-aÈ›i expus îngrijorarea cu cinci luni în urmă. Pentru ce să mai aÈ™tept?
― ÃŽntr-adevăr. Sîntem foarte mulÈ›umiÈ›i că aÈ›i acÈ›ionat cu atîta promptitudine.
Privirile lui Aringarosa se îndreptară spre capătul mesei, unde era așezată o servietă neagră.
― Acolo este ceea ce am cerut?
― Da. DeÈ™i, trebuie să recunosc ― mai adăugă secretarul cu vocea oarecum nesigură ― solicitarea ne-a îngrijorat. Pare într-un fel...
― Periculoasă, încheie unul dintre cardinali. EÈ™ti sigur că nu È›i-i putem expedia undeva? Suma este exorbitantă.
"Libertatea e scumpă."
― Nu-mi fac griji pentru siguranÈ›a mea. Dumnezeu este cu mine.
Cei trei prelați nu păreau tocmai convinși:
― Fondurile sînt exact aÈ™a cum le-am solicitat?
Secretarul încuviință:
― ObligaÈ›iuni la purtător, de valoare mare, emise de Banca Vaticanului. Pot fi transformate în lichidități oriunde în lume.
Aringarosa se apropie de capătul mesei È™i deschise servieta. ÃŽnăuntru se aflau două teancuri de obligaÈ›iuni, fiecare inscripÈ›ionata cu sigiliul Vaticanului È™i cu termenul PORTATORE, ceea ce însemna că purtătorul ― oricine ar fi fost el ― le putea încasa contravaloarea.
Secretarul îl privea foarte încordat:
― Trebuie să adaug că ne-am fi simÈ›it cu toÈ›ii mult mai liniÈ™tiÈ›i dacă fondurile ar fi fost lichide.
"Nici n-aș fi putut să duc atîția bani lichizi", își spuse Aringarosa, închizînd servieta.
― ObligaÈ›iunile pot fi transformate în lichidități, adăugă el. Chiar voi aÈ›i spus-o!
Cardinalii schimbară între ei priviri îngrijorate, apoi unul îi răspunse:
― Da, dar obligaÈ›iunile pot fi identificate imediat ca provenind de la Banca Vaticanului.
Aringarosa zîmbi ca pentru sine. Tocmai acesta fusese și motivul pentru care Învățătorul îi sugerase să ceară banii în obligațiuni emise de Vatican; funcționau și ca un fel de asigurare. "Așa sîntem cu toții implicați."
― TranzacÈ›ia este perfect legală, se apără episcopul. Opus Dei este un ordin personal al Vaticanului È™i SfinÈ›ia Sa poate cheltui banii după cum doreÈ™te. Nu s-a încălcat nici o lege!
― Este adevărat, însă...
Secretarul se aplecă în față și scaunul pîrîi sub greutatea lui:
― Nu È™tim ce ai de gînd să faci cu aceste fonduri È™i, dacă este ceva ilegal în...
― Þinînd seama de ceea ce mi-aÈ›i cerut, contraatacă Aringarosa, nu vă priveÈ™te ce am să fac eu cu banii.
În încăpere se așternu o lungă tăcere.
"Toți trei știu că am dreptate", își spuse episcopul.
― Și acum, îmi închipui că trebuie să semnez ceva?
Prelații tresăriră și împinseră nerăbdători hîrtia spre el, de parcă nu și-ar fi dorit decît ca oaspetele să plece cît mai repede. Aringarosa privi documentul. Avea sigiliul papal.
― Este identic cu cel pe care mi l-aÈ›i trimis mie?
― Exact.
Episcopul fu surprins de faptul că nu simți nici o emoție cînd semnă hîrtia; cei trei însă răsuflară ușurați:
― MulÈ›umim, îi zise secretarul. Serviciul pe care l-ai adus Bisericii nu va fi niciodată uitat.
Aringarosa luă servieta; greutatea ei era promițătoare. Cei patru bărbați se uitară unul la altul preț de cîteva clipe, de parcă ar mai fi vrut să spună ceva, dar nimeni nu rosti nici un cuvînt. Episcopul se întoarse și se îndreptă spre ușă:
― Aringarosa! răsuna vocea unuia dintre cardinali.
― Da?
― ÃŽncotro te duci de aici?
Episcopul își dădu seama că întrebarea era mai degrabă de ordin spiritual decît geografic, dar nu intenționa să discute acum probleme de moralitate.
― La Paris, le răspunse È™i ieÈ™i din încăpere.



42

The Depository Bank of Zürich este o bancă Geldschrank deschisă douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, care oferă întreaga gamă de servicii bancare moderne, în buna tradiție elvețiană. Avînd sedii la Zürich, Kuala Lumpur, New York și Paris, banca și-a extins în ultimii ani activitatea la servicii anonime computerizate.
Majoritatea operaÈ›iunilor sale au la bază cea mai simplă È™i totodată cea mai veche ofertă bancară: anonimul Lager ― casetele pentru valori cu utilizator neprecizat. ClienÈ›ii care doreau să păstreze în siguranță diverse bunuri, de la certificate de Bursă pînă la tablouri valoroase, le puteau depune aici anonim, graÈ›ie unor proceduri de înaltă tehnologie, È™i le puteau retrage oricînd, bineînÈ›eles în acelaÈ™i anonimat.
Sophie opri taxiul în dreptul numărului douăzeci și patru pe Rue Haxo. Privind liniile simple și drepte ale clădirii, Langdon își dădu seama că avea în față o instituție serioasă. Construcția era un cub fără ferestre, care părea cioplit în întregime în oțel rece. Aidoma unei uriașe cărămizi metalice, clădirea era ușor retrasă de la stradă, iar pe fațada ei strălucea o cruce de neon înaltă de patru metri, cu brațele egale.
Confidențialitatea băncilor elvețiene devenise unul dintre cele mai profitabile produse de export ale țării. Instituțiile de acest gen erau însă controversate în lumea artistică, deoarece le ofereau hoților posibilitatea să își ascundă bunurile furate, chiar și ani de-a rîndul, pînă ce obiectelor respective li se pierdea urma. Fiindcă depozitele erau ferite de inspecțiile poliției, fiind alocate unor conturi numerice, nu unor nume reale, hoții puteau sta liniștiți, știind că bunurile obținute prin jaf sînt în siguranță și că nimeni nu le poate dovedi implicarea în furt.
Sophie oprise în dreptul impunătoarei porÈ›i care bloca aleea de acces în bancă ― o rampă ce cobora în subsolul clădirii. O cameră video era îndreptată exact asupra lor È™i, spre deosebire de cele de la Luvru, Langdon era convins că aceasta era una autentică.
Coborînd geamul portierei, Sophie studie panoul electronic de alături. Un ecran cu cristale lichide oferea indicații în șapte limbi. Prima era engleza:

"INTRODUCEÞI CHEIA!"

Scoțînd cheia aurie din buzunar, privi din nou panoul. Sub ecran se afla o fantă triunghiulară.
― Ceva îmi spune că se va potrivi, remarcă Langdon.
Sophie alinie capătul triunghiular al cheii în fantă și împinse, pînă ce tija pătrunse complet în interior. Probabil că nu era nevoie s-o și răsucească, fiindcă în aceeași clipă poarta începu să se deschidă.
Ridicîndu-și piciorul de pe frînă, Sophie înaintă pînă la o a doua poartă, cu un panou electronic alături. În spate, prima poartă se închise, prinzîndu-i înăuntru.
"Să sperăm că și a doua poartă funcționează", își spuse profesorul, deloc încîntat de faptul că era blocat acolo.
Aceeași instrucțiune și pe acest panou:

"INTRODUCEÞI CHEIA!"

Sophie se conformă și poarta se deschise imediat. Puțin mai tîrziu, taxiul cobora pe rampă, în interiorul clădirii.
Garajul era mic și slab luminat, cu vreo douăsprezece locuri. La celălalt capăt se zărea intrarea principală în bancă. Pardoseala de ciment era acoperită cu un covor roșu, îmbiind clienții spre o ușă uriașă, ce părea turnată în metal compact.
"Ce mesaje contradictorii!", remarcă Langdon. «Bine ați venit» și «nu intrați»!
Sophie îndreptă mașina într-un spațiu aproape de intrare și opri motorul.
― Ar trebui să laÈ™i arma aici.
"Cu plăcere", își spuse Langdon, ascunzînd revolverul sub banchetă.
Coborîră, apoi străbătură covorul roșu pînă la ușa de oțel. Aceasta nu avea mîner sau clanță, dar pe zidul alăturat se afla o altă fantă triunghiulară. Aici nu mai existau însă instrucțiuni scrise.
― Cei care se prind mai greu nu au ce căuta în bancă, se amuză Langdon.
Sophie rîse ― dar era un rîs nervos.
― Să încercăm!
Introduse cheia în fantă și ușa se deschise cu un pufăit gutural. Privindu-se surprinși, trecură pragul. Ușa se închise cu un bufnet sec în spatele lor.
Holul central al băncii avea cele mai impunătoare decorațiuni interioare pe care le văzuse profesorul vreodată. În vreme ce majoritatea instituțiilor financiare se mulțumeau cu obișnuita combinație de granit și marmură neagră, aceasta optase pentru metal și nituri lucitoare, de la un perete la altul.
"Oare cine s-o fi ocupat de amenajarea interiorului? se întrebă Langdon. Vreun concern de fabricare a oțelului'?"
Sophie părea la fel de intimidată.
Metalul cenuÈ™iu era prezent peste tot― pe podea, pe pereÈ›i, la uÈ™i, în birouri... chiar È™i scaunele păreau confecÈ›ionate din fier forjat. Efectul era însă impresionant, iar mesajul ― clar: "AÈ›i intrat într-un seif!"
Un ins masiv, aflat în spatele unui birou, își ridică ochii spre ei, închise micul televizor la care se uita și îi salută surîzîndu-le amabil. În ciuda musculaturii și a revolverului vizibil de sub braț, li se adresă cu amabilitatea fără cusur a recepționerilor elvețieni:
― Bonsoir! Cu ce vă pot fi de folos?
Salutul bilingv era cel mai nou truc al europenilor, lăsînd clientului posibilitatea de a răspunde în ce limbă dorește.
Sophie nu îi spuse însă nimic, mulțumindu-se să așeze cheia aurie pe birou, chiar sub ochii omului.
Funcționarul se holbă pentru o secundă la ea și, instantaneu, luă poziția de drepți:
― Desigur. Ascensorul dumneavoastră se află la capătul holului. Voi anunÈ›a pe cineva că veniÈ›i.
Sophie încuviință și luă cheia înapoi.
― La ce etaj?
Omul o fixă cu o privire stranie.
― Cheia dumneavoastră îi spune ascensorului unde să oprească.
― Oh, da, zîmbi ea.


Paznicul privi cum cei doi se apropie de lift, introduc cheia în fantă, urcă și ușa se închide în urma lor. În aceeași clipă, întinse mîna după telefon. Nu suna pentru a anunța pe cineva despre sosirea lor; nu era nevoie. Un recepționist de seif era atenționat în mod automat cînd clientul introducea cheia în fanta de la poartă.
De data aceasta însă, paznicul îi telefonă directorului băncii. În vreme ce aștepta formarea numărului, deschise din nou televizorul. Emisiunea de știri pe care o urmărea cînd sosiseră cei doi tocmai se încheia. Oricum, nu mai conta. Privi din nou chipurile de pe ecran.
Directorul îi răspunse:
― Oui?
― Avem o problemă aici!
― Ce s-a întîmplat?
― PoliÈ›ia Franceză se află în urmărirea a doi fugari.
― Și?
― Amîndoi au intrat acum un minut în bancă.
Directorul înjură abia auzit.
― Bine. Iau imediat legătura cu monsieur Vernet.
Paznicul închise și formă un alt număr. Cel al Interpolului.


Langdon remarcă cu surprindere ca, în loc să urce, liftul cobora. Nu avea idee la cîte etaje sub nivelul solului ajunseseră, cînd ușa se deschise, în sfîrșit. Nici nu-i păsa, de fapt; era bucuros că ieșea din ascensor.
Cu o promptitudine impresionantă, un recepÈ›ioner îi aÈ™tepta deja. Era un om în vîrstă, cu o înfățiÈ™are plăcută È™i un costum impecabil călcat, care îi conferea un aspect uÈ™or ciudat ― un bătrîn funcÈ›ionar de bancă, într-o lume ultratehnologizată.
― Bonsoir, îi întîmpină omul. Bună seara! Dacă sînteÈ›i atît de amabili să mă urmaÈ›i, s'il vous plaît!
Fără a mai aștepta un răspuns, se răsuci pe călcîie și porni cu pași repezi în lungul unui coridor metalic, îngust.
Langdon și Sophie îl urmară pe o serie de coridoare din care se intra în încăperi mari, în care se aflau unități centrale computerizate.
― Voici, spuse bătrînul, ajungînd în faÈ›a unei uÈ™i de oÈ›el, pe care o deschise. Aici!
După ce trecuseră pragul, pătrunseră într-o cu totul altă lume. Încăperea în care se aflau semăna cu holul central al unui hotel elegant. Locul metalului și al niturilor fusese luat aici de covoare persane, mobilier de stejar și fotolii de pluș. Pe biroul masiv așezat în mijlocul camerei așteptau două pahare de cristal și o sticlă deschisă de Perrier, ale cărei bule încă se ridicau la suprafață. Dintr-o cafetieră de alături ieșeau aburi.
"Precizie de ceas elvețian", își spuse Langdon.
Bătrînul îi surîse blajin:
― Am impresia că este prima dumneavoastră vizită la noi.
Sophie ezită, apoi făcu semn că da.
― ÃŽnÈ›eleg. Cheile sînt adeseori lăsate moÈ™tenire È™i totdeauna noii clienÈ›i sînt impresionaÈ›i de acest protocol. ÃŽncăperea vă aparÈ›ine cît timp doriÈ›i s-o folosiÈ›i, adăugă funcÈ›ionarul, invitîndu-i la birou.
― SpuneÈ›i că uneori cheile sînt moÈ™tenite?
― ÃŽntr-adevăr. Cheia dumneavoastră este asemenea unui cont numeric elveÈ›ian, care de multe ori trece de la o generaÈ›ie la alta. La conturile noastre premium, cea mai mică durată de închiriere a unei casete de valori este de cincizeci de ani. PlătiÈ›i în avans. Prin urmare, fluctuaÈ›ia generaÈ›iilor este considerabilă.
― Cincizeci de ani aÈ›i spus? întrebă Langdon, făcîndu-È™i ochii cît cepele.
― Minimum! Desigur, puteÈ›i alege perioade mai mari, dar, cu excepÈ›ia unor dispoziÈ›ii speciale, dacă timp de cincizeci de ani nu se înregistrează nici o activitate în contul respectiv, conÈ›inutul casetei de valori este automat distrus. Să iniÈ›iez procesul de accesare a casetei dumneavoastră?
Sophie înclină din cap:
― Vă rog!
Bătrînul întinse un braț, arătînd în jurul lui:
― Această încăpere este a dumneavoastră acum. După plecarea mea, puteÈ›i rămîne aici cît timp doriÈ›i, pentru a verifica È™i a schimba după dorință conÈ›inutul casetei dumneavoastră, care va sosi... exact în acest loc.
Îi conduse pînă la peretele din spate, unde o bandă rulantă pătrundea prin zid într-o curbă ușoară.
― IntroduceÈ›i cheia în fanta aceea, adăugă el arătîndu-le un panou electronic alăturat, pe care se zărea fanta triunghiulară deja cunoscută. O dată ce computerul confirmă indentaÈ›iile de pe cheia dumneavoastră, tastaÈ›i numărul contului È™i caseta de valori care vă aparÈ›ine este extrasă din seif de un braÈ›-robot È™i adusă aici. Cînd aÈ›i sfîrÈ™it, o aÈ™ezaÈ›i din nou pe banda rulantă, introduceÈ›i iarăși cheia È™i procesul se reia, în ordine inversă. Fiindcă totul este automatizat, confidenÈ›ialitatea dumneavoastră este asigurată, chiar È™i față de personalul acestei bănci. Dacă aveÈ›i nevoie de ceva, trebuie doar să apăsaÈ›i butonul aflat pe masa din mijlocul încăperii.
Sophie vru să întrebe ceva, cînd un telefon începu să sune.
Funcționarul îi privi jenat și nedumerit:
― Vă rog sa mă scuzaÈ›i.
Se apropie de telefonul care se afla pe masă, alături de cafetieră și de apa minerală:
― Oui?
Se încrunta tot mai mult pe măsură ce asculta:
― Oui... oui... d'accord.
Apoi închise și se întoarse spre ei, cu un surîs incomod.
― ÃŽmi pare rău, dar acum trebuie să plec. SimÈ›iÈ›i-vă ca acasă.
Și porni ca din pușcă spre ușă.
― ScuzaÈ›i-mă, îl opri Sophie. AÈ™ dori o scurtă lămurire înainte de a pleca. AÈ›i spus că trebuie să tastăm un număr de cont?
Omul se opri în fața ușii, părînd descumpănit:
― Desigur. La fel ca la majoritatea băncilor elveÈ›iene, casetele noastre de valori au ataÈ™at un număr, nu un nume. AveÈ›i o cheie È™i un număr de cont personal, cunoscut numai de dumneavoastră. Cheia constituie doar jumătate din formula dumneavoastră de identificare. Cealaltă jumătate este numărul de cont. Altfel, dacă aÈ›i pierde cheia, oricine ar putea-o folosi.
Sophie ezită o clipă.
― Dar dacă binefăcătorul meu nu mi-a lăsat nici un număr de cont?
Inima funcționarului începu să bată tot mai repede. "Înseamnă că n-aveți ce căuta aici". Dar le oferi un zîmbet amabil:
― Voi ruga pe cineva să vă ajute. Va veni imediat.
Ieșind din încăpere, bătrînul închise ușa în urma lui și răsuci yala masivă, încuindu-i înăuntru.


În celălalt capăt al orașului, locotenentul Collet se afla pe peronul Gării de Nord, cînd telefonul mobil începu să-i sune.
Era Fache.
― Interpolul a primit un pont, îi spuse căpitanul. Lasă trenul. Langdon È™i Neveu au intrat în filiala din Paris a Depository Bank of Zürich. Adu-È›i oamenii aici, imediat!
― AÈ›i aflat ceva despre ce voia Saunière să le spună lui Sophie Neveu È™i lui Langdon?
Tonul lui Fache era înghețat:
― Dacă-i arestezi, locotenent Collet, atunci am să-i pot întreba asta personal.
― Am înÈ›eles. Rue Haxo, numărul douăzeci È™i patru. Imediat, căpitane!
Închise și își chemă oamenii.



43

André Vernet, președintele filialei din Paris a Depository Bank of Zürich, locuia într-un apartament luxos, chiar deasupra băncii. În ciuda reședinței sale elegante, totdeauna își dorise o locuință pe chei, în L'Ile Saint-Louis, în mijlocul adevăraților cognoscenti, pe cînd aici nu se învîrtea decît între cei bogați și parșivi.
"Cînd voi ieși la pensie, își spunea el adesea, îmi voi umple pivnița cu sticle rare de Bordeaux, îmi voi atîrna în salon un Fragonard sau poate un Boucher și-mi voi petrece timpul căutînd antichități și cărți rare în Cartierul Latin."
ÃŽn noaptea aceasta, Vernet se trezise abia de È™ase minute È™i jumătate. TotuÈ™i, în vreme ce străbătea în grabă coridoarele subterane ale băncii, arăta de parcă tocmai ieÈ™ise din mîinile croitorului È™i ale frizerului său. Impecabil îmbrăcat într-un costum din mătase, își pulveriză în gură puÈ›in spray parfumat È™i își îndreptă nodul cravatei fără să se oprească din mers. ObiÈ™nuit să fie trezit la cele mai diverse ore pentru diverÈ™i clienÈ›i internaÈ›ionali, Vernet își programase somnul la fel ca cei din tribul Masai ― războinicii africani fiind renumiÈ›i pentru capacitatea lor de a se trezi în numai cîteva secunde din cel mai adînc somn, perfect pregătiÈ›i de luptă.
"Pregătit de luptă", își aminti președintele, temîndu-se că, în această noapte, comparația se va dovedi mai mult decît potrivită. Sosirea unui client cu o cheie aurie necesita de fiecare dată un plus de atenție, dar un client cu o cheie aurie căutat de Poliția Judiciară... iată o situație extrem de delicată. Raporturile băncii cu oficialitățile franceze pe tema confidențialității clienților erau destul de încordate și așa, fără ca vreunul dintre ei să fie un infractor urmărit de poliție.
"Cinci minute, își spuse Vernet. Trebuie să-i scot pe oamenii ăștia din bancă înainte de sosirea poliției."
Dacă se va mișca repede, iminentul dezastru va putea fi evitat. Președintele va declara apoi poliției că fugarii intraseră, într-adevăr, în sediu, dar fiindcă nu erau clienții băncii și nu aveau un număr de cont, fuseseră poftiți afară. Ce bine ar fi fost dacă afurisitul de paznic nu ar fi chemat Interpolul! Dar discreția nu făcea parte, probabil, din arsenalul de lucru al unui agent de pază plătit cu 15 euro pe oră.
Oprindu-se în prag, trase adînc aer în piept și încercă să se relaxeze. Apoi, afișînd un surîs amabil, descuie ușa și pătrunse în încăpere ca o adiere caldă.
― Bună seara, spuse atunci cînd își zări clienÈ›ii. Eu sînt André Vernet. Cu ce vă pot aju...
Restul frazei îi înțepeni undeva sub mărul lui Adam. Femeia din fața lui era cel mai neașteptat client pe care-l avusese președintele vreodată.


― ÃŽmi pare râu, ne cunoaÈ™tem cumva? întrebă Sophie.
Ea nu-l știa pe nou-venit, însă pentru o clipă acesta o privi de parcă ar fi văzut o stafie.
― Nu..., bîigui el. Nu... nu cred. Serviciile noastre sînt oferite sub anonimat. Apoi, răsuflînd adînc È™i silindu-se să le surîdă calm, adăugă: AsistenÈ›ii mei mi-au spus că aveÈ›i o cheie aurie, dar nu È™i un număr de cont. Pot să vă întreb cum a ajuns această cheie în posesia dumneavoastră?
― Bunicul meu mi-a dat-o, replică Sophie, privindu-l cu atenÈ›ie pe omul din faÈ›a ei, surprinsa de tulburarea care i se citea acestuia pe chip.
― AÈ™a, deci? Bunicul v-a dat cheia, dar nu È™i numărul contului'?
― Nu cred că a mai avut timp! A fost asasinat în seara aceasta!
Cînd auzi aceste cuvinte, omul se clătină pe picioare și se împletici cîțiva pași înapoi, cu ochii îngroziți:
― Jacques Saunière e mort?! Dar... cum?
Acum Sophie avu impresia că a încasat un pumn în plex:
― ÃŽl cunoÈ™teaÈ›i pe bunicul meu?
André Vernet părea la fel de uluit ca și ea. Sprijinindu-se cu o mînă de marginea mesei, pentru a-și regăsi echilibrul, îi explică:
― Jacques È™i cu mine eram prieteni buni. Cînd s-a întîmplat?
― ÃŽn seara aceasta, ceva mai devreme. ÃŽn Luvru!
Vernet se apropie de un fotoliu confortabil din piele și se afundă în el.
― Trebuie să vă pun o întrebare extrem de importantă! Privi pe rînd, cînd la Langdon, cînd la Sophie, È™i apoi continuă: Are vreunul dintre dumneavoastră ceva de-a face cu asasinarea lui?
― Nu! declară Sophie. ÃŽn nici un caz!
După o scurtă pauză, Vernet reluă oarecum încruntat:
― Fotografiile dumneavoastră au fost difuzate de Interpol. AÈ™a v-am recunoscut! SînteÈ›i căutaÈ›i pentru crimă!
"Fache a luat deja legătura cu Interpolul?! Căpitanul se dovedea a fi mult mai motivat decît crezusem", își spuse Sophie, apoi îi explică bancherului în cîteva cuvinte cine era Langdon și ce se petrecuse la Luvru, cu cîteva ore mai devreme.
― Și, în pragul morÈ›ii, bunicul dumneavoastră v-a lăsat un mesaj în care vă cerea să-l contactaÈ›i pe domnul Langdon?
― Da. Și această cheie.
Sophie așeză cheia pe masă, în fața lui Vernet, cu simbolul Stăreției.
Președintele băncii îi aruncă o privire, dar nu schiță nici un gest:
― Nu v-a lăsat decît această cheie? Nimic altceva? Nici o bucățică de hîrtie?
Deși nu avusese timp să caute prea mult, Sophie era sigură că nu mai fusese nimic altceva ascuns după tabloul Fecioarei între stînci.
― Nu! Doar cheia!
Vernet oftă, dezamăgit:
― Mi-e teamă că fiecare cheie este cuplată electronic la un număr de cont format din zece cifre, care funcÈ›ionează ca o parolă. Fără acel număr, cheia dumneavoastră nu vă ajută la nimic.
"Zece cifre!" Sophie calculă în minte șansele criptografice. Zece miliarde de posibilități. Chiar dacă ar folosi cele mai puternice computere ale DCPJ, tot ar avea nevoie de săptămîni întregi pentru a sparge codul.
― Domnule, È›inînd seama de circumstanÈ›e, fireÈ™te că ne veÈ›i putea ajuta!
― ÃŽmi pare rău, însă chiar nu pot face nimic. ClienÈ›ii își tastează numărul de cont prin intermediul unui terminal protejat, ceea ce înseamnă că parola este cunoscută doar de computer È™i de clientul respectiv. Aceasta este una dintre modalitățile prin care asigurăm anonimatul clienÈ›ilor È™i securitatea angajaÈ›ilor noÈ™tri.
Sophie înțelese. Și magazinele universale procedau la fel.
"ANGAJAÞII NU DEÞIN CHEI ALE CASETELOR DE BAGAJE." Evident că banca nu voia să riște ca un hoț să fure o cheie și pe urmă să ia ostatic un angajat pentru a afla numărul de cont respectiv.
Sophie se așeză lîngă Langdon, privi cheia de pe masă și apoi își ridică ochii spre Vernet:
― AveÈ›i idee ce a depus bunicul meu în banca dumneavoastră?
― CîtuÈ™i de puÈ›in! Aceasta este, de fapt, definiÈ›ia băncilor Geldschrank.
― Domnule Vernet, insistă ea, nu prea avem timp, aÈ™a că vă voi vorbi pe È™leau, dacă îmi permiteÈ›i.
Întinse mîna și întoarse cheia cu sigiliul Stăreției la vedere, privind atentă ochii bancherului:
― Simbolul acesta vă spune ceva?
Vernet privi fără nici o reacție floarea de crin încrustată pe cheie:
― Nu, însă mulÈ›i clienÈ›i de-ai noÈ™tri își gravează iniÈ›iale sau diverse sigle pe cheile proprii.
Sophie oftă, fixîndu-l în continuare cu privirea:
― Sigiliul acesta este simbolul unei societăți secrete cunoscute sub numele de Le Prieuré de Sion.
Nici o reacție.
― Posibil. Eu nu È™tiu nimic. Bunicul dumneavoastră îmi era prieten, dar noi discutam doar despre afaceri.
Președintele își lărgi nodul de la cravată, părînd mai agitat.
― Monsieur Vernet, bunicul mi-a telefonat în seara aceasta pentru a-mi spune că ne aflam, È™i eu È™i el, într-un mare pericol. A mai adăugat că trebuie să-mi înmîneze ceva. Mi-a dat, în fine, cheia aceasta, de la banca dumneavoastră. Acum el este mort. Ne-ar fi de ajutor orice ne-aÈ›i putea spune!
Bancherul își șterse broboanele de sudoare de pe frunte:
― Trebuie să ieÈ™im din această clădire! Mi-e teamă ca poliÈ›ia va fi aici în scurt timp. Unul dintre paznici s-a simÈ›it obligat să anunÈ›e Interpolul.
Sophie bănuise și ea acest lucru, dar mai făcu o ultimă încercare:
― Bunicul mi-a mai spus că trebuie să-mi dezvăluie adevărul despre familia mea. Acest lucru vă sugerează ceva?
― Mademoiselle, familia dumneavoastră a pierit într-un accident de maÈ™ina pe cînd eraÈ›i doar un copil. ÃŽmi pare rău! Știu că Jacques Saunière v-a iubit foarte mult. Mi-a spus de multe ori cît de mult îl durea faptul că v-aÈ›i înstrăinat.
Sophie nu știa ce ar trebui să îi răspundă, și atunci Langdon interveni:
― ConÈ›inutul casetei are vreo legătură cu Sangrealul?
Vernet îi arunca o privire ciudată:
― Nu È™tiu despre ce vorbiÈ›i!
În clipa aceea, telefonul bancherului începu să sune.
― Oui?
Ascultă cîteva clipe cu o expresie surprinsă și tot mai îngrijorată, apoi adăuga:
― La police? Si rapidement?
Înjură, dădu rapid cîteva indicații la repezeală în franceza și le spuse că va coborî în hol într-un minut.
După ce închise, se întoarse spre Sophie:
― PoliÈ›ia a reacÈ›ionat mult mai rapid decît de obicei. Aproape că au sosit.
Sophie nu avea de gînd să renunțe:
― SpuneÈ›i-le că am venit aici È™i că am plecat între timp. Dacă vor să ne caute înăuntru, cereÈ›i-le să vă arate un ordin de percheziÈ›ie. AÈ™a vom mai cîștiga puÈ›in tîmp.
― Mademoiselle, Jacques îmi era un bun prieten È™i, în plus, banca mea nu are nevoie de o astfel de publicitate. Din aceste două motive, nu voi permite ca arestarea dumneavoastră să aibă loc aici. LăsaÈ›i-mi un minut È™i o să văd ce pot face ca să vă ajut să părăsiÈ›i banca fără a fi prinÈ™i. Mai mult decît atît, eu nu mă pot implica.
Se ridică și se apropie de ușă cu pași grăbiți, adăugînd din mers:
― RămîneÈ›i aici! Voi face toate aranjamentele necesare È™i mă voi întoarce imediat.
― Dar... caseta de valori... Nu putem pleca pur È™i simplu!
― ÃŽn aceasta privință nu am cum să vă ajut. Regret!
Sophie râmase cu ochii ațintiți la ușa care se închidea în urma președintelui, întrebîndu-se dacă nu cumva numărul de cont era scris în vreuna dintre scrisorile pe care bunicul i le trimisese în decursul anilor și pe care le lăsase de fiecare dată nedeschise.
Langdon se ridică brusc, avînd o licărire ciudata în ochi.
― Robert! ZîmbeÈ™ti?
― Bunicul tău a fost un geniu!
― Poftim?
― Zece cifre!
Sophie nu avea idee despre ce vorbea el.
― Numărul de cont, replică profesorul cu acelaÈ™i surîs pe chip. Sînt sigur că totuÈ™i ni l-a lăsat.
― Unde?
Langdon scoase din buzunar copia fotografiei de la locul crimei și o așeză pe masă, în fața ei. Sophie citi doar primul rînd și imediat își dădu seama că americanul avea dreptate.

"13-3-2-21-1-1-8-5
O, DIAVOL DRACONIC!
OH, SFÃŽNT SCHILOD!
P.S. GÃSEȘTE-L PE ROBERT LANGDON."



44

― Zece cifre! repeta Sophie.

"13-3-2-21-1-1-8-5"

"Grand-père a scris numărul de cont pe podeaua Luvrului!" Cînd văzuse prima dată pe parchet Șirul lui Fibonacci cu numerele amestecate, își închipuise că bunicul nu voise decît ca poliÈ›ia să apeleze la Departamentul de Criptografie È™i astfel să ajungă la ea. Mai tîrziu, își dăduse seama că È™irul constituia, totodată, o indicaÈ›ie privind descifrarea celorlalte rînduri ale mesajului ― "un È™ir cu ordinea schimbată... o anagramă numerică". Acum, spre totala ei uluire, înÈ›elese că numerele aveau o semnificaÈ›ie mult mai amplă È™i mai importantă. Aproape cu certitudine ele constituiau cheia suplimentară pentru deschiderea casetei de valori.
― A fost un maestru al înÈ›elesurilor duble, spuse ea cu voce tare. Iubea tot ce avea sensuri multiple, ascunse. Coduri încifrate în alte coduri.
Langdon se ridicase și se apropia deja de panoul electronic de lîngă banda rulantă. Sophie înhăță copia fotografiei și alerga în urma lui.
Panoul avea o tastatura similară cu cea a bancomatelor, iar pe ecran trona sigla în formă de cruce a băncii. Alături se afla cunoscuta fantă triunghiulară, în care introduse fără întîrziere cheia.
Pe ecran apăru imediat un mesaj:

"NUMÃR DE CONT"

Cursorul clipea, așteptînd.
"Zece cifre." Sophie citi cu voce tare numerele de pe hîrtie, și Langdon le tastă unul cîte unul:

"NUMÃR DE CONT
13-3-2-21-1-1-8-5"

Instantaneu, pe ecran apăru un nou mesaj, în mai multe limbi. Prima era engleza:

"ATENÞIE!
Înainte de a apăsa tasta Enter, verificați corectitudinea numărului tastat.
Pentru siguranța dumneavoastră, în cazul în care computerul nu recunoaște
numărul de cont introdus, sistemul se va închide în mod automat."


― Și cu asta, basta! exclama Sophie, încruntîndu-se. Se pare că avem dreptul la o singură încercare.
Bancomatele obișnuite acceptau trei încercări de tastare a codului PIN înainte de blocarea cârdului. Dar ăsta nu era un automat bancar obișnuit.
― Numărul pare corect introdus, spuse Langdon, verificînd atent cifrele tastate È™i comparîndu-le cu cele de pe hîrtie. Să-i dăm drumul, adăugă el, făcîndu-i semn să apese tasta ENTER.
Sophie întinse degetul, dar se opri la jumătatea mișcării, surprinsă de un gînd straniu.
― Haide! o grăbi Langdon. Vernet se va întoarce în curînd.
― Nu! Nu-i acesta numărul de cont corect.
― Ba da! Zece cifre. Care altul ar putea fi?
― E prea oarecare, prea... la întîmplare.
"Prea la întîmplare?" El nu era cîtuși de puțin de aceeași părere. Toate băncile își sfătuiau clienții să aleagă coduri PIN cît mai banale, astfel ca nimeni să nu le poată ghici. În mod cert, și clienții acestei bănci au fost îndemnați să-și aleagă numere de cont absolut la întîmplare.
Sophie șterse cifrele tastate și apoi ridica privirea spre el:
― Ar fi o coincidență prea mare ca acest număr de cont ales aÈ™a-zis la întîmplare să poată fi rearanjat în forma Șirului Fibonacci.
Langdon își dădu seama că aici avea dreptate. Ceva mai devreme, Sophie rescrisese numerele respective astfel încît să formeze Șirul lui Fibonacci. O simplă coincidență? Greu de crezut!
Ea începuse deja să tasteze alte cifre, parcă din memorie.
― ÃŽn plus, dată fiind pasiunea bunicului meu pentru coduri È™i simboluri, este foarte probabil să fi ales un număr cu o semnificaÈ›ie aparte pentru el, un număr pe care să È™i-l poată reaminti cu uÈ™urință.
Apoi, introducînd și ultima cifră, afișă un surîs hîtru:
― Un număr care să pară ales la întîmplare, dar care să nu fie deloc aÈ™a.
Langdon se uită la ecran.

"NUMÃR DE CONT
1123581321"

La început, nu pricepuse, dar după o clipă își dădu seama că Sophie are dreptate.
"Șirul lui Fibonacci! 1-1-2-3-5-8-13-21"
Scris sub forma unui singur număr de zece cifre, È™irul devenea de nerecunoscut. "UÈ™or de È›inut minte, È™i totuÈ™i aparent întîmplător." Un cod inteligent ales, pe care Saunière nu avea cum să-l uite vreodată. ÃŽn plus, aÈ™a se explica de ce numerele scrise pe podeaua Luvrului puteau fi rearanjate sub forma acestei celebre progresii.
Sophie întinse mîna și apăsa tasta ENTER.
Pentru o clipă, nu se întîmplă nimic. Cel puțin, nimic care să poată fi observat.
În acel moment, undeva, sub ei, în seiful subteran al băncii, un braț-robot prinse viață. Culisînd pe un sistem de transport biaxial prins de plafon, brațul înaintă în căutarea coordonatelor corecte. Pe pardoseala de ciment, sute de conteinere identice din plastic stăteau aliniate, formînd o rețea uriașă... ca o sumedenie de mici sicrie aintr-o criptă.
Oprindu-se deasupra locului adecvat, brațul coborî, ochiul electronic confirmînd codul de bare de pe cutie. Apoi, cu o precizie de computer, gheara mecanică prinse mînerul cutiei și începu să o ridice. Piuind abia auzit, brațul transportă conteinerul în celălalt capăt al seifului, pînă deasupra unei bande rulante care staționa.
Cu mișcări ușoare, gheara așeză cutia pe bandă și se retrase. O secundă mai tîrziu, banda transportoare se puse în mișcare...


În încăperea de deasupra, Sophie și Langdon răsuflară ușurați în momentul în care văzură că banda de cauciuc începe să ruleze. Parcă erau doi călători obosiți, așteptînd la aeroport un bagaj misterios, al cărui conținut le era necunoscut.
Banda intra în încăpere printr-o fantă îngusta, sub o ușiță retractabilâ. Ușa metalică se ridică și o cutie din plastic își făcu apariția: neagră, din material plastic turnat și mult mai mare decît își închipuise Sophie. Părea o cușcă portabilă pentru transportul animalelor de casă, fără nici o deschidere pentru respirație.
Cutia se opri chiar în fața lor și amîndoi încremeniră pentru o clipă, studiind-o fără a o atinge.
La fel ca oricare alt lucru din aceasta bancă, și conteinerul din plastic avea un aspect de produs industrial: încuietori metalice, un cod de bare lipit pe capac și mîner solid, turnat. Semăna cu o trusă supradimensionată de unelte.
Fără să mai piardă timpul, Sophie desfăcu încuietorile și apoi, ezitînd, privi spre Langdon. Împreună, ridicară capacul greu și se aplecară pentru a vedea ce e înăuntru.
În primul moment, avu impresia că lădița era goală. Dar imediat zări ceva. Pe fundul cutiei. Un singur obiect.
O casetă din lemn lustruit, mare cît o cutie de pantofi, cu balamale ornate. Lemnul avea o culoare vișiniu-închis, caldă. "Lemn de trandafir!" Preferatul bunicului ei. Capacul era ornat cu un splendid trandafir incrustat. La fel de nedumerită ca și Langdon, Sophie se aplecă și scoase caseta.
"Dumnezeule, ce grea e!"
O transportă cu grijă pînă la masă și o așeză jos. Langdon se apropie și el, privind amîndoi caseta pe care bunicul ei îi trimisese s-o recupereze.
Profesorul studie uimit incrustaÈ›ia de pe capac ― un trandafir cu cinci petale, pe care îl mai văzuse de nenumărate ori.
― Roza cu cinci petale, È™opti el, este simbolul StăreÈ›iei pentru Sfîntul Graal.
Sophie se întoarse și-l străfulgeră cu privirea. În mod evident, amîndoi se gîndeau la același lucru. Dimensiunile casetei, greutatea conținutului și simbolul de pe capac păreau a duce toate la aceeași inimaginabilă concluzie. "Pocalul lui Iisus se află în aceasta cutie din lemn." Din nou, Langdon își spuse că era imposibil.
― Mărimea e potrivită, È™opti Sophie, pentru a adăposti... o cupă.
"Nu poate fi o cupă!"
Sophie trase caseta spre ea, pregătindu-se sa o deschidă. Cînd o mișcă însă, ceva neașteptat se petrecu. Din interior se auzi un gîlgîit ciudat.
"E oare un lichid înăuntru?" se întrebă Langdon mirat.
Sophie părea la fel de nedumerită:
― Ai auzit?
Profesorul încuviință:
― Da, e un lichid.
Cu mișcări ușoare, Sophie desfăcu închizătoarea și deschise capacul.
Obiectul din interior nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse Langdon pînă atunci. Un lucru deveni imediat limpede pentru amîndoi. În mod categoric, nu era cupa din care a băut Iisus.



45

― PoliÈ›ia a blocat strada, spuse André Vernet cînd reveni în încăpere. Va fi foarte dificil să vă scot de aici!
După ce închise ușa, bancherul zări conteinerul de plastic pe banda rulantă și se opri brusc. "Dumnezeule! Au accesat contul lui Sauniere?!"
Langdon și Sophie ședeau în jurul mesei, avînd între ei ceva ce semăna cu o casetă mare de bijuterii. Sophie închise imediat capacul casetei și ridică ochii spre Vernet:
― Aveam totuÈ™i numărul de cont, spuse ea.
Președintele rămăsese fără cuvinte. Asta schimba complet situația. Politicos, se strădui să nu privească spre casetă, încercînd să-și dea seama ce are de făcut. "Trebuie să-i scot afară de aici!" Dar cum poliția blocase deja drumurile de acces, nu-i rămăsese decît o unică modalitate de a face acest lucru.
― Mademoiselle Neveu, dacă vă voi scoate în siguranță din sediul băncii, veÈ›i lua obiectul cu dumneavoastră sau îl veÈ›i trimite înapoi în seif?
Sophie aruncă o privire spre Langdon, apoi răspunse:
― ÃŽl luăm cu noi.
― Foarte bine. Atunci, vă sugerez să-l înfășuraÈ›i într-o haină cînd vom ieÈ™i din această încăpere. AÈ™ prefera să nu-l vadă nimeni.
Langdon își scoase sacoul, în vreme ce Vernet se apropie de banda rulantă, închise cutia goală și tastă cîteva comenzi la panoul electronic. Banda rulantă se urni, ducînd conteinerul din plastic înapoi în seif. Președintele scoase apoi cheia din fantă și i-o întinse lui Sophie.
― Pe aici, vă rog. Repede!
Cînd ajunseră la rampa de încărcare din spatele clădirii, luminile mașinilor de poliție se zăreau deja, licărul lor iluminînd garajul subteran. Vernet se încruntă. Probabil că blocaseră rampa. "Chiar vreau să fac una ca asta?" Cămașa îi era deja leoarcă de transpirație.
Le făcu semn spre una dintre furgonetele blindate ale băncii. Transport sûr era un alt serviciu pe care Depository Bank of Zürich îl oferea clienÈ›ilor.
― UrcaÈ›i în spate, în compartimentul pentru marfă. Mă întorc imediat.
Sophie și Langdon urcară în furgoneta, în vreme ce Vernet alergă la biroul supraveghetorului, îl descuie, luă cheile furgonetei și înhăță totodată o jachetă și o șapcă de șofer. Își scoase haina și cravata, dădu să-și pună uniforma, apoi se răzgîndi și își puse pe umăr un ham de revolver. În drum spre ieșire, luă un pistol din raft, îl încărcă și-l îndesă în ham, încheindu-și jacheta peste el. Reveni la furgonetă, își trase bine șapca pe ochi și aruncă o privire spre Sophie și Langdon, aflați în compartimentul din oțel din spate:
― VeÈ›i avea nevoie de asta, le spuse, întinzînd mîna înăuntru È™i aprinzînd becul unic atîrnat în plafon. Mai bine aÈ›i sta jos. Să nu scoateÈ›i un sunet cînd vom ieÈ™i pe poartă.
Sophie și Langdon se așezară pe podeaua metalică, ținînd între ei caseta înfășurată în sacou. Vernet închise ușile masive și-i încuie, apoi se urcă la volan și porni motorul.
Furgoneta începu să urce rampa. Sub șapcă, președintele simți sudoarea năpădindu-i fruntea. În față se vedeau mult mai multe mașini ale poliției decît se așteptase el. Cînd mașina se apropie, prima poartă de oțel se deschise, lăsînd-o să treacă. Vernet așteptă ca aceasta să se închidă în urma lui înainte de a avansa și a activa următorul senzor. Cea de-a doua poartă se deschise și ea, lăsînd ieșirea liberă.
"Cu excepția mașinii de poliție care blochează rampa."
Bancherul își șterse fruntea și apăsă pedala de accelerație.
Un polițist coborî imediat și-i făcu semn sa oprească la cîțiva metri înaintea barierei. Patru mașini de patrulare așteptau afară.
Vernet opri. Îndesîndu-și mai bine șapca pe cap, afișă o mutră dură și pe cît îi stătu în putere mai necizelată. Fără a se clinti de pe bancheta sa, deschise portiera și privi spre agent:
― Qu'est-ce que se passe? întrebă pe un ton răguÈ™it.
― Je suis Jérôme Collet. Lieutenant Police Judiciaire. Qu'est-ce qu'il y a là-dedans? se interesă agentul, arătînd spre compartimentul pentru marfă.
― Naiba să ma ia dacă È™tiu, replica bancherul într-o franceză de stradă. Io-s doar un È™ofer!
Collet nu părea impresionat:
― Căutăm doi criminali.
Vernet începu să rîdă:
― Atunci aÈ›i venit exact unde trebuie. Unii din ticăloÈ™ii ăștia pentru care È™ofez au atîția bani, că nu se poate să nu fie criminali!
Agentul îi arătă o fotografie a lui Robert Langdon.
― Omul ăsta a fost aici, la bancă, în noaptea asta?
Bancherul ridica din umeri.
― N-am idee. Eu nu mă miÈ™c de pe rampă. N-avem noi voie în preajma clienÈ›ilor. Va trebui să intraÈ›i È™i să întrebaÈ›i la recepÈ›ie.
― Banca dumitale ne cere mandat înainte de a ne permite să intrăm.
― Administratorii! făcu Vernet, cu o grimasă dezgustată. Să-È›i spun eu cîteva despre ei!
― Te rog să deschizi în spate.
Președintele se holbă la agent și emise un hohot de rîs gutural:
― Să deschid în spate? Da' crezi că am cu ce? Crezi că ăștia au încredere în noi? Ar trebui să vezi salariile de rahat pe care ni le plătesc!
Polițistul își înclină capul pe un umăr, cu un aer evident sceptic:
― Vrei să spui că nu ai cheile de la furgoneta pe care o conduci?
Vernet clătină din cap:
― Nu pe cele de la compartimentul pentru marfă. Am doar cheia de contact. MaÈ™inile sînt încuiate de supraveghetori pe rampa de încărcare, apoi furgonetele aÈ™teaptă pe loc pînă cînd altcineva duce cheile la destinaÈ›ie. O dată ce primim confirmarea că au ajuns la destinatar, avem È™i permisiunea de a pleca. Nici o secundă mai devreme. Niciodată n-am habar ce mama dracului transport aici.
― Cînd a fost încuiată maÈ™ina asta?
― Probabil cu cîteva ore în urmă. Eu trebuie s-o duc tocmai la St. Thurial. Cheile de la marfă sînt deja acolo.
Agentul nu îi răspunse, ochii lui examinîndu-i de parcă ar fi vrut să-i citească gîndurile.
Un strop de sudoare începu să i se prelingă pe nas.
― Te superi? întrebă Vernet, È™tergîndu-È™i faÈ›a cu mîneca jachetei È™i făcînd semn spre maÈ™ina de poliÈ›ie care-i bloca drumul. Am È™i eu un orar de respectat.
― ToÈ›i È™oferii de aici au ceasuri Rolex? întrebă agentul, arătînd spre încheietura lui.
Urmîndu-i direcția privirii, bancherul zări marginea ceasului său absurd de scump ieșind de sub manșetă. "Merde!"
― Rahatul ăsta?! L-am luat pe douăzeci de euro de la un taiwanez, în St. Germain des Près. Dacă-l vrei, È›i-l vînd pe patruzeci.
Polițistul rămase tăcut vreme de cîteva clipe, apoi, în cele din urmă, se trase într-o parte.
― Nu, mulÈ›umesc. Drum bun!
Vernet nu-și veni în fire pînă cînd furgoneta lui nu ajunse la cincizeci de metri distanță de barajul de poliție. Acum îi mai rămăsese doar o singura problemă de rezolvat. Încărcătura. "Unde să-i duc?"



46

Silas zăcea întins pe salteaua din camera sa, așteptînd ca rănile de pe spate să se închidă la contactul cu aerul. A doua repriză de Disciplină din noaptea asta îl lăsase slăbit și amețit. Fusese nevoit să-și scoată brîul cilice și acum simțea cum sîngele i se scurge pe coapsă. Totuși, nu avusese nici o justificare pentru a renunța la cilice.
"Nu mi-am respectat legămîntul față de Biserică.
Mai rău, l-am dezamăgit pe episcop!"
Noaptea asta ar fi trebuit să însemne salvarea episcopului Aringarosa. Cu cinci luni în urmă, preotul se întorsese de la o întrevedere care avusese loc la Observatorul Astronomic din Vatican, unde aflase ceva ce-l schimbase profund. Deprimat timp de săptămîni întregi, în cele din urmă îi povestise lui Silas despre ce era vorba.
― Dar e imposibil! strigase el. Nu pot să accept aÈ™a ceva!
― E adevărat, îi răspunsese Aringarosa. Imposibil de imaginat, dar totuÈ™i adevărat. Peste numai È™ase luni.
Cuvintele episcopului îl îngroziseră. Se rugase pentru salvare și nici chiar în zilele acelea negre, credința în Dumnezeu și în Calea cea Dreaptă nu șovăise. O lună mai tîrziu, norii dispăruseră și speranța unei rezolvări începuse să pîlpîie.
"O intervenție divină", spusese Aringarosa.
Pentru prima dată după atîta amar de vreme, episcopul păruse optimist.
― Silas, È™optise el, Dumnezeu ne-a oferit o posibilitate de a apăra Calea. Lupta noastră, la fel ca orice bătălie, necesită È™i sacrificii. Vei fi tu un oÈ™tean al Domnului?
Silas căzuse în genunchi în fața episcopului, omul care îi dăduse o nouă viață, și îi răspunsese:
― Sînt mielul lui Dumnezeu. CălăuzeÈ™te-mă aÈ™a cum îți cere inima.
Cînd Aringarosa îi dezvăluise ocazia ivită, Silas realizase că la mijloc nu putea fi decît mîna Domnului. "Soartă miraculoasă!" Episcopul îl pusese apoi în legătură cu omul care propusese planul și care-și spunea Învățătorul. Deși nu se întîlniseră niciodată între patru ochi, de fiecare dată cînd vorbeau la telefon, Silas era la fel de uimit atît de profunda credință a omului, cît și de amploarea puterii pe care o avea. Învățătorul părea că știe totul, că avea ochi și urechi peste tot. De unde obținuse atît de multe informații, Albinosul nu știa, însă Aringarosa avea o încredere deplină în el și-l sfătuise pe Silas să procedeze și el la fel.
― Să faci tot ce-È›i cere ÃŽnvățătorul È™i vom ieÈ™i învingători.
"Învingători!" Acum, Silas privea podeaua goală și simțea că victoria le scăpase printre degete. Învățătorul fusese înșelat. Cheia de boltă era doar o fundătură. Și, odată copleșit de disperare, dispăruse și orice rază de speranță.
Ar fi vrut să-l poată suna pe episcop pentru a-l preveni, dar Învățătorul anulase noaptea asta toate liniile de comunicare directă dintre ei. "Pentru siguranța noastră, a tuturor."
În cele din urmă, stăpînindu-și tremurul puternic, Silas se ridică și își luă sutana care zăcea azvîrlită pe podea. Scoase din buzunar telefonul mobil și, cu rușine, formă numărul.
― ÃŽnvățătorule, È™opti. Totul e pierdut.
Apoi îi povesti ce se întîmplase.
― ÃŽÈ›i pierzi credinÈ›a prea repede, îi răspunse omul. Tocmai am primit veÈ™ti. Total neaÈ™teptate, dar bine venite! Secretul încă există. Jacques Saunière a transmis altcuiva informaÈ›ia chiar înainte de a muri. Te voi suna în scurt timp! Lucrarea noastră nu s-a sfîrÈ™it chiar în noaptea asta.



47

Compartimentul pentru marfă slab luminat al furgonetei era ca o carceră pe roți și Langdon se străduia să-și alunge anxietatea obișnuita care punea stăpînire pe el în locuri închise. "Vernet a spus că ne va scoate în afara orașului, la o distanța suficient de sigură. Dar unde anume? Cît de departe?"
Picioarele începuseră să-i amorțească fiindcă stătea ghemuit; se mișcă ușor și atunci simți cum sîngele începe să-i curgă din nou prin vene. În brațe ținea încă ciudata comoară pe care o luaseră de la bancă.
― Cred că sîntem pe autostradă acum, È™opti Sophie.
Și el credea același lucru. După o istovitoare oprire în capătul rampei, furgoneta pornise, în sfîrșit, cotind cînd la dreapta, cînd la stînga, timp de vreo două minute, după care accelerase și acum părea ca rulează cu viteza maximă. Dedesubt, pneurile antiglonț șuierau pe asfaltul neted. Își îndreptă atenția asupra casetei din poală, o așeză pe podea, o scoase din sacoul în care o înfășurase și o trase aproape de el. Sophie i se alătură; parcă erau doi copii lîngă un cadou de Crăciun.
În contrast cu nuanța caldă a casetei, trandafirul incrustat era lucrat într-un lemn de culoare deschisa, probabil frasin, care lucea viu în lumina palidă. "Roza." Armate și religii fuseseră fondate pornind de la acest simbol, fără a mai menționa diversele organizații secrete. Rozicrucienii. Cavalerii de Roșa Cruce.
― Hai! îl îndemnă Sophie. Deschide-o!
Langdon trase aer adînc în piept și apoi, după ce mai aruncă o privire asupra trandafirului incrustat, deschise capacul.
Multe idei îi trecuseră prin minte atunci cînd se gîndea la ce ar putea găsi înăuntru, dar nici una nu se apropiase cîtuși de puțin de realitatea pe care o vedea acum. Cuibărit în caseta căptușită cu un strat gros de mătase purpurie, se afla un obiect al cărui rost profesorul nu putea nici măcar să-l ghicească.
Era un cilindru din marmură albă, lustruită, cam de mărimea unui suport pentru mingi de tenis. Mai complex decît o simplă coloană din piatră, obiectul părea să fi fost asamblat din mai multe piese. Cinci discuri de marmură erau alipite și fixate unul de altul cu ajutorul unui cadru delicat din alamă. Semăna cu un caleidoscop tubular, multi-stratificat. Capetele cilindrului erau prinse în cîte un fel de capac tot din marmură, prin care nu se vedea nimic înăuntru. Auzind lichidul care gîlgîia în interior, Langdon presupuse că tubul era gol.
Dar, oricît de bizară ar fi fost construcÈ›ia cilindrului, mai interesante erau semnele gravate pe întreaga sa circumferință. Pe fiecare dintre cele cinci discuri fusese inscripÈ›ionată aceeaÈ™i serie de litere: întregul alfabet. Structura îi amintea profesorului de una dintre jucăriile sale preferate din copilărie ― un tub format din plăcuÈ›e cu litere, care puteau fi rotite în diverse poziÈ›ii pentru a forma cele mai variate cuvinte.
― Uimitor, nu-i aÈ™a? îi È™opti Sophie.
― Știu È™i eu...? Ce naiba e asta?
În ochii ei se aprinse o scînteie:
― Bunicului îi plăcea să născocească asemenea dispozitive. Au fost inventate de Leonardo da Vinci.
Chiar și în lumina palidă, surprinderea din ochii lui Langdon era vizibilă.
― Da Vinci?
― Da. Se numeÈ™te criptex. Bunicul spunea că a găsit planurile dispozitivului într-unul dintre jurnalele secrete ale lui Leonardo.
― Și la ce foloseÈ™te'?
Þinînd seama de recentele evenimente, Sophie își dădea seama că răspunsul ei ar putea avea unele implicații foarte interesante:
― E un fel de seif. Pentru păstrarea informaÈ›iilor secrete.
Ochii profesorului se măriră și mai mult.
Sophie îi povesti cum crearea unor modele după invenÈ›iile lui da Vinci fusese una dintre pasiunile bunicului ei. Artist talentat, el își petrecea ore întregi în atelier lucrînd lemnul È™i metalul; lui Jacques Saunière îi plăcea să-i imite pe marii artiÈ™ti ― Fabergé, diverÈ™i maeÈ™tri ai cloisonné-urilor È™i pe mult mai practicul Leonardo da Vinci.
Chiar È™i la o simplă răsfoire a jurnalelor lui, oricine își dădea seama că savantul inventase sute de dispozitive, pe care însă nu le pusese niciodată în aplicare. Una dintre preocupările favorite ale lui Saunière fusese crearea de replici exacte ale celor mai obscure născociri ale lui da Vinci ― ceasuri È™i cronometre, pompe de apă, criptex-uri È™i chiar un model articulat al unui cavaler medieval francez, care trona acum pe biroul său de la Luvru. Proiectat de da Vinci în 1495, ca parte a interesului său pentru studiile de anatomie È™i tehnica miÈ™cării, mecanismul intern al cavalerului avea tendoane È™i încheieturi ce-i permiteau să stea în picioare, să-È™i miÈ™te braÈ›ele È™i capul aÈ™ezat pe un gît flexibil È™i să deschidă gura, graÈ›ie maxilarului perfect articulat. Cavalerul în armură i se păruse lui Sophie cel mai frumos obiect pe care îl realizase bunicul ei... pînă la criptex-ul pe care îl È›inea acum în mînă.
― Mi-a construit È™i mie unul cînd eram mică. Dar n-am mai văzut pînă acum unul atît de mare È™i de ornat.
Langdon nu-și mai dezlipise ochii de caseta din lemn de trandafir.
― Eu, unul, nici nu auzisem de aÈ™a ceva.
Sophie nu era surprinsă. Majoritatea invenÈ›iilor lui da Vinci, care rămăseseră în stare de proiect, nu fuseseră niciodată studiate È™i nici măcar nu li se dăduse vreun nume. Termenul criptex fusese, poate, născocit de bunicul ei ― un nume potrivit pentru un dispozitiv care folosea È™tiinÈ›a criptografiei pentru a proteja informaÈ›iile scrise pe un suport interior, pe un codex.
Da Vinci fusese un veritabil pionier al criptografiei, deși rareori îi era recunoscută această întîietate. Cînd prezentau tehnicile moderne de criptare pentru securizarea datelor computerizate, profesorii de la universitate îi ridicau în slăvi pe specialiștii moderni, ca Zimmerman și Schneier, dar uitau adesea să menționeze că da Vinci inventase una dintre primele forme rudimentare de cifrare, cu secole în urma. Bunicul ei fusese, bineînțeles, cel care îi povestise toate acestea.
În compartimentul de oțel al furgonetei, Sophie îi povesti profesorului că Leonardo născocise criptex-ul pentru a putea trimite mesaje secrete pe distanțe lungi. Într-o epocă lipsită de telefoane și poștă electronică, cel care dorea să trimită informații tainice cuiva aflat la mare depărtare nu avea altă soluție decît să scrie mesajul pe hîrtie și să-l înmîneze unui mesager de încredere. Din păcate însă, dacă mesagerului i se părea că scrisoarea conține informații prețioase, risca s-o vîndă adversarilor, pentru a face rost de mai mulți bani.
Multe minți strălucite inventaseră de-a lungul timpului metode criptografice de protejare a datelor și informațiilor; Iulius Caesar născocise o schemă de scriere codificată, numită "Cutia lui Caesar"; Mary, regina Scoției, crease un cifru de transpoziție și trimitea mesaje secrete din închisoare; savantul arab Abu Yusuf Ismail al-Kindi își proteja secretele prin intermediul unui cifru de substituție polial-fabetic, ingenios conceput.
Da Vinci însă renunÈ›ase la matematică È™i criptografie, preferînd o soluÈ›ie de tip mecanic. Criptex-ul. Un recipient portabil, în care puteau fi închise hărÈ›i, scrisori, diagrame ― de fapt, orice. O dată ce informaÈ›ia era închisă în criptex, numai cel care cunoÈ™tea parola corectă putea avea acces la ea.
― Ne trebuie o parolă, spuse Sophie, arătînd spre discurile cu litere. Un criptex funcÈ›ionează aproximativ ca o încuietoare cu cifru. Dacă aliniezi cadranele în mod corect, încuietoarea se deschide. Criptex-ul are cinci discuri cu litere. Cînd le roteÈ™ti È™i le aÈ™ezi în poziÈ›ia corectă, piesele din interior se aliniază È™i cilindrul se deschide.
― Iar înăuntru...?
― Cînd cilindrul se deschide, ai acces la compartimentul interior, care poate conÈ›ine o foaie de hîrtie pe care este notată informaÈ›ia secretă.
Langdon o privi nevenindu-i să creadă:
― Și spui că bunicul tău îți confecÈ›iona asemenea dispozitive cînd erai mică?
― Unele mai mici, da. De vreo două ori, de ziua mea, mi-a dat un criptex È™i mi-a spus o ghicitoare. SoluÈ›ia ghicitorii era parola pentru criptex È™i, o dată ce-mi dădeam seama care e, puteam deschide cilindrul pentru a-mi lua felicitarea.
― Cam mult efort pentru o felicitare!
― Nu, fiindcă în felicitare era scrisă întotdeauna o altă ghicitoare sau un indiciu. Bunicului îi plăcea să născocească adevărate "vînători de comori" prin casă ― o serie de indicii care ma duceau în cele din urmă pînă la cadoul primit. Fiecare astfel de "vînătoare" era un fel de test, pentru a fi sigur că-mi meritam cadoul. Și testele nu erau niciodată foarte simple!
Profesorul privi din nou criptex-ul, părînd la fel de sceptic.
― Dar de ce să nu-l desfaci pur È™i simplu? Sau să-l spargi? Metalul pare a fi subÈ›ire, iar marmura e o rocă relativ moale.
Sophie surîse:
― Fiindcă da Vinci era prea inteligent pentru a fi păcălit atît de uÈ™or. El a conceput criptex-ul în aÈ™a fel încît, dacă încerci, folosind orice mijloace, să-l deschizi cu forÈ›a, informaÈ›ia din interior se autodistruge. Uite!
Sophie ridică ușor cilindrul din casetă și i-l arată.
― InformaÈ›ia care trebuie transmisă este scrisă pe o bucată de papirus.
― Nu pe pergament?
Sophie clătină din cap:
― Nu. Știu că în vremea aceea pergamentul din piele de oaie era mai frecvent folosit È™i mai rezistent, dar în criptex se utiliza numai papirus. Cu cît era mai subÈ›ire, cu atît mai bine!
― Am înÈ›eles!
― ÃŽnainte de a fi introdus în criptex, papirusul era înfășurat în jurul unei mici fiole de sticlă.
Sophie clătină cilindrul și dinăuntrul lui se auzi același gîlgîit.
― O fiolă cu lichid, adăugă ea.
― Ce fel de lichid?
― OÈ›et, îi zîmbi Sophie.
Langdon ezită o clipă, apoi clătină din cap, pricepînd în sfîrșit:
― Inteligent!
"Oțet și papirus", își spuse Sophie. Dacă cineva încerca să deschidă cu forța criptex-ul, fiola de sticlă se spărgea și oțetul dizolva imediat foița de papirus. În urmă nu mai rămînea decît o pastă fără formă.
― După cum vezi, continuă Sophie, unica modalitate de a afla informaÈ›ia închisă în interior este să cunoÈ™ti parola formată din cinci litere. Și, avînd cinci discuri, fiecare cu cîte douăzeci È™i È™ase de litere, asta înseamnă douăzeci È™i È™ase la puterea a cincea. Aproximativ douăsprezece milioane de combinaÈ›ii posibile.
― Dacă zici tu, replică Langdon cu o privire de parcă ar fi vrut să spună că în mintea lui se înghesuiau vreo douăsprezece milioane de întrebări.
― Ce informaÈ›ie crezi că e ascunsă înăuntru?
― Orice ar fi, e clar că bunicul a dorit din toată inima s-o È›ină secretă.
Cu aceste cuvinte, Sophie închise capacul casetei și studie trandafirul cu cinci petale. Era limpede că o frămînta ceva.
― Spuneai mai devreme că roza este un simbol al Graalului? întrebă ea în cele din urmă.
― Da. ÃŽn simbolistica StăreÈ›iei, trandafirul È™i Graalul sînt sinonime.
― E ciudat totuÈ™i, fiindcă bunicul mi-a spus întotdeauna că roza înseamnă discreÈ›ie, tăinuire. ObiÈ™nuia să pună un trandafir pe uÈ™a biroului său de acasă cînd avea de dat un telefon confidenÈ›ial È™i nu voia să-l deranjez. Mă încuraja È™i pe mine să procedez la fel.
"DrăguÈ›a mea, îi spunea bunicul, mai bine decît să încuiem uÈ™ile, atunci cînd avem nevoie de intimitate, putem pune pe ușă un trandafir ― la fleur des secrets. Astfel vom învăța să ne respectăm È™i să avem încredere unul în celălalt. Agățarea unui trandafir pe ușă e un vechi obicei roman."
― Sub Rosa, murmură Langdon. Romanii atîrnau totdeauna un trandafir în sala de întrunire, pentru a arăta că discuÈ›iile respective erau confidenÈ›iale. Astfel, cei care participau È™tiau că tot ce s-a spus "sub semnul rozei" ― sub Rosa ― trebuia să rămînă secret.
Profesorul îi explică pe scurt că discreÈ›ia trandafirului nu era unicul motiv pentru care StăreÈ›ia îl alesese ca simbol al Graalului. Rosa rugosa, una dintre cele mai vechi specii de trandafir, avea cinci petale È™i simetrie pentagonală, exact ca Steaua lui Venus, fapt care îi conferea rozei clare semnificaÈ›ii iconografice, referindu-se la feminitate. ÃŽn plus, roza amintea mult de "calea cea bună" È™i de croirea propriului drum în viață. Roza Vînturilor, cu punctele ei cardinale era un ajutor de nădejde în navigaÈ›ie, ca È™i Liniile Rozei ― meridianele de pe globul pămîntesc. Din aceste motive, trandafirul amintea de Graal pe mai multe planuri ― secret, feminitate È™i îndrumare, sexul feminin È™i steaua călăuzitoare ce indica drumul spre aflarea adevărului tăinuit.
Cînd sfîrși de vorbit, pe chipul lui Langdon se așternu o încordare ciudată.
― Robert! Te simÈ›i bine?
El însă rămăsese cu privirile lipite de casetă.
― Sub... Rosa, bîigui afișînd o expresie de teamă È™i uluire deopotrivă. Nu se poate!
― Ce anume?
Încet, profesorul își ridică ochii spre ea.
― Sub semnul Rozei...! È™opti el. Criptex-ul acesta... cred că È™tiu ce e.



48

Nici lui nu-i venea să creadă ideea care tocmai îi trecuse prin minte, însă ținînd seama de persoana care le dăduse criptex-ul, de modul în care acesta le parvenise și de trandafirul incrustat pe casetă, totul ducea la o singură concluzie:
"Am în față cheia de boltă a Stăreției din Sion!"
Legenda era clară:
Cheia de boltă este o piatră codificată, ascunsă "sub semnul Rozei"
― Robert! Ce s-a întîmplat?
După un moment în care își adună gîndurile profesorul o întrebă:
― Þi-a vorbit bunicul tău vreodată despre un obiect numit la clef de voûte?
― "Cheia seifului"?
― Nu, asta-i traducerea literală. Clef de voûte este un termen frecvent folosit în arhitectură. Voûte nu se refera la seiful sau tezaurul unei bănci, ci la plafonul boltit al unei clădiri.
― Dar plafoanele boltite nu au chei!
― Păi, de fapt, au. Fiecare arcada de piatră necesită o piesă centrală, în formă de pană, care îmbină elementele laterale È™i suportă întreaga greutate a boltei. Aceasta piatră este cheia, în sens arhitectural, a boltei. I se mai spune È™i piatra unghiulară sau, ca în Noul Testament, "piatra din capul unghiului".
Sophie ridică din umeri și privi criptex-ul:
― Dar e clar că asta nu este o cheie de boltă!
Profesorul nu È™tia de unde să înceapă să-i explice. Cheile de boltă ― ca o tehnică de construcÈ›ie a arcadelor din piatra ― fuseseră unul dintre cele mai bine păstrate È™i apărate secrete în cadrul confreriei masonice, la începuturile acesteia. "Gradul masonic al Arcului Regal. Arhitectură. Piatra de boltă" ― toate erau conectate. Tehnica secretă a utilizării unei pietre unghiulare pentru a construi arcade È™i cupole boltite făcea parte dintre secretele graÈ›ie cărora masonii au devenit maeÈ™tri atît de bogaÈ›i ― un secret păstrat cu strășnicie. Cheia de boltă avusese dintotdeauna o conotaÈ›ie de secret bine aparat. TotuÈ™i, cilindrul de marmură din caseta de lemn era ceva cu totul diferit. Cheia de boltă a StăreÈ›iei ― dacă asta conÈ›inea într-adevăr caseta ― nu semănă cîtuÈ™i de puÈ›in cu ceea ce-È™i imaginase profesorul.
― Cheia de boltă a StăreÈ›iei din Sion nu este specialitatea mea. Pe mine mă interesează în primul rînd latura simbolistică a Sfîntului Graal, aÈ™a că în general am ignorat cam tot ce se referea la descoperirea lui.
Sophie se încruntă:
― La descoperirea Sfîntului Graal?
Langdon înclină din cap, alegîndu-și cu grijă cuvintele:
― Sophie, în conformitate cu tradiÈ›iile StăreÈ›iei, cheia de boltă este o hartă codificată... o hartă ce dezvăluie locul în care este ascuns Sfîntul Graal.
― Și crezi că asta se află în caseta noastră?
Profesorul nu știa deloc ce să mai creadă. Chiar și lui i se părea imposibil și totuși aceasta părea singura concluzie logică la care putea ajunge. "O piatră criptată, ascunsa sub semnul Rozei."
Ideea că acest criptex fusese inventat de Leonardo da Vinci ― fost Mare Maestru al Le Prieuré de Sion ― constituia un alt indiciu care sugera că aveau în mînă chiar piatra unghiulară a ordinului. "O invenÈ›ie a unui fost Mare Maestru... adusă la viață secole mai tîrziu de un alt membru al aceleiaÈ™i organizaÈ›ii." Legătură era prea evidentă pentru a o pune doar pe seama coincidenÈ›ei.
ÃŽn ultimul deceniu, istoricii căutaseră cheia de boltă în bisericile din FranÈ›a. Cunoscători ai tradiÈ›ionalelor duble-înÈ›elesuri ale StăreÈ›iei, "vînătorii" Graalului ajunseseră la concluzia că la clef de voûte era o cheie de boltă reală, concretă ― o piatră gravată cu un text criptic, incastrată într-o arcadă dintr-o biserică. "Sub semnul Rozei." Iar arhitectura nu ducea lipsă de roze. "Ferestrele cu roze. Basoreliefurile rozetă". Și, desigur, numărul mare de cinquefoils ― decoraÈ›iunile sub formă de floare cu cinci petale prezente adesea în partea superioară a bolÈ›ilor È™i a arcadelor, chiar deasupra cheii de boltă. Ascunzătoarea părea a fi într-un loc diabolic de simplu. Harta către Sfîntul Graal era încastrată undeva, într-o arcadă a cine È™tie cărei biserici, rîzînd parcă de credincioÈ™ii neÈ™tiutori, ce îngenuncheau la rugăciune chiar sub ea.
― Criptex-ul ăsta nu poate fi cheia de boltă, replică Sophie. Nu este chiar atît de vechi. Sînt sigură că bunicul l-a construit È™i deci nu are cum să facă parte din antica legendă a Graalului.
― De fapt, interveni Langdon cu un tremur în glas, se crede că piatra unghiulară a fost creată de StăreÈ›ie cîndva, în ultimele două decenii.
Sophie îi aruncă o privire sceptică:
― Dar dacă aÈ™a ar sta lucrurile, dacă acest criptex ar dezvălui unde este ascuns Sfîntul Graal, de ce ar fi vrut bunicul să mi-l dea mie? Eu habar n-am cum să-l deschid È™i ce să fac cu el. Nici măcar nu È™tiu ce este Sfîntul Graal!
Spre surprinderea lui, Langdon își dădu seama că ea avea dreptate, încă nu avusese timp să-i explice ce însemna, de fapt, Graalul. Dar povestea trebuia să măi aștepte. Deocamdată, mai importantă era cheia de boltă.
"Dacă aceasta e cu adevărat în casetă..."
Pe fondul sonor al pneurilor care rulau în viteză, Langdon îi povesti pe scurt tot ce È™tia el despre cheia de boltă. Vreme de secole, cel mai de preÈ› secret al StâreÈ›iei ― locul în care era ascuns Sfîntul Graal ― nu a fost niciodată consemnat. Din motive de siguranță, el era transmis prin viu grai fiecărui nou seneÈ™al, în cursul unei ceremonii tainice. TotuÈ™i, la un moment dat, în cursul ultimului secol, au apărut unele zvonuri care susÈ›ineau că politica Ordinului s-a schimbat. Probabil din cauza noilor posibilități electronice de ascultare, StăreÈ›ia a hotărît să nu mai pomenească niciodată verbal locul în care se află Graalul.
― Și atunci, cum să transmită secretul mai departe?
― Aici intră în scenă cheia de boltă. La moartea unuia dintre cei patru membri din fruntea ierarhiei, cei trei râmaÈ™i aleg din cadrul eÈ™aloanelor inferioare un candidat pentru înlocuirea celui decedat. ÃŽn loc să-i dezvăluie însă noului seneÈ™al unde anume este ascuns Graalul, ei îl supun unui test.
Văzînd tulburarea din ochii lui Sophie, Langdon își aminti ce-i povestise ea mai devreme, cum bunicul ei organiza veritabile "vînători ale comorilor" ― preuves de mérite. Cheia de boltă era, se pare, un concept similar. Pe de altă parte, testele constituiau o practică frecventă în cadrul societăților secrete. Cel mai cunoscut caz era cel al masoneriei, ai cărei membri urcau în structura ierarhică dacă dovedeau că pot păstra un secret, îndeplinind diverse ritualuri È™i trecînd numeroase teste de-a lungul anilor. Gradul de dificultate a încercărilor creÈ™tea treptat, culminînd cu învestirea candidatului ca Mason de gradul treizeci È™i doi.
― Prin urmare, deduse Sophie, cheia de boltă este une preuve de mérite. Dacă un seneÈ™al nou ales o poate deschide, înseamnă că este demn să afle secretul pe care-l ascunde.
Langdon încuviință.
― Uitasem că tu ai experiență în acest domeniu.
― Da, È™i nu numai datorită bunicului. ÃŽn criptografie, metoda este numită "limbaj autopermisiv". Altfel spus, dacă eÈ™ti suficient de inteligent pentru a citi un anumit limbaj, înseamnă că-È›i este permis să afli ce transmite acesta.
Profesorul ezită o clipă, apoi continuă:
― Sophie, îți dai seama câ, dacă aceasta este cu adevărat cheia de bolta, faptul că bunicul tău a avut acces la ea duce la o singură concluzie: că deÈ›inea o poziÈ›ie extrem de înaltă în cadrul StăreÈ›iei din Sion. Probabil că a fost unul dintre cei patru seneÈ™ali.
Sophie oftă.
― A avut, într-adevăr, o poziÈ›ie înaltă în cadrul unei societăți secrete. Sînt sigură de asta. Dar nu pot decît să bănuiesc că era vorba despre StăreÈ›ie.
― Știai că bunicul tău era membru al unei organizaÈ›ii secrete?!
― Am văzut, acum zece ani, unele lucruri pe care n-ar fi trebuit să le văd. De arunci n-am mai vorbit cu el. Bunicul nu a fost doar un membru de vîrf al grupului respectiv... Cred câ a deÈ›inut cea mai înaltă poziÈ›ie în cadrul lui.
Lui Langdon nu-i venea să creadă că auzise bine.
― Mare Maestru? Dar... nu văd cum ai fi putut să È™tii tu aÈ™a ceva!
― AÈ™ preferă sa nu vorbesc despre asta, declară ea cu o privire pe cît de hotărîtă, pe atît de îndurerată.
"Jacques Saunière? Mare Maestru?" ÃŽn ciuda implicaÈ›iilor uluitoare ale acestui lucru ― dacă era adevărat ― profesorul avea strania impresie că totul se potrivea perfect. La urma urmei, toÈ›i foÈ™tii Mari MaeÈ™tri erau personalități publice, cu înclinaÈ›ii artistice ― o demonstrau documentele descoperite în cadrul Bibliotecii NaÈ›ionale din Paris È™i numite, mai tîrziu, Les Dossiers Secrets.
Toți istoricii Stăreției și împătimiții Graalului citiseră Les Dossiers. Catalogate sub numărul 4° 1m1 249, acestea fuseseră autentificate de numeroși specialiști și confirmau fără urmă de dubiu ceea ce istoricii bănuiau de mult timp: printre Marii Maeștri ai Le Prieuré se număraseră: Leonardo da Vinci, Sandro Botticelli, sir Isaac Newton, Victor Hugo și, mai recent, Jean Cocteau.
"De ce nu È™i Jacques Saunière?"
ÃŽndoielile îi sporiră însă cînd își aminti că în seara aceasta avusese programată o întîlnire cu Saunière. "Marele Maestru al StăreÈ›iei din Sion mi-a solicitat mie o întrevedere. Pentru ce? Ca să discutam banalități despre artă?" CîtuÈ™i de puÈ›in probabil! La urma urmei, dacă instinctul nu-l înÈ™ela, Marele Maestru tocmai îi transferase nepoatei sale legendara cheie de boltă a confreriei È™i, totodată, îi ceruse să ia legătura cu el, cu Robert Langdon.
"De neconceput!"
Oricît s-ar fi gîndit, tot nu reuÈ™ea să-È™i explice comportamentul lui Saunière. Chiar dacă se temuse pentru viaÈ›a lui, mai existau încă trei seneÈ™ali care cunoÈ™teau secretul. De ce È™i-ar fi asumat bătrînul un risc atît de mare, înmînîndu-i cheia de boltă nepoatei sale ― cu atît mai mult cu cît cei doi nu mai comunicau aproape deloc? Și pentru ce să-l implice pe Langdon... un străin?
"Din întregul mozaic lipsește o piesă", își spuse profesorul.
Răspunsurile mai aveau însă de așteptat. Sunetul motorului care încetinea îi luă pe amîndoi prin surprindere. Sub pneuri se auzea scrîșnet de pietriș. "De ce oprește atît de repede?" Vernet le spusese că-i va scoate din oraș, ducîndu-i undeva unde să fie în siguranță. Furgoneta abia mai înaintă, sub roți simțindu-se un teren surprinzător de accidentat. Sophie îi aruncă profesorului o privire îngrijorată și, cu mișcări grăbite, închise capacul casetei și o încuie.
După un moment, mașina se opri, cu motorul încă în funcțiune. Cînd ușile compartimentului de marfă se deschiseră, Langdon observă cu surprindere că se aflau într-o zonă împădurită, departe de șosea. Vernet își făcu imediat apariția, cu o privire stranie în ochi și cu un pistol în mînă:
― ÃŽmi pare rău, spuse el, dar chiar nu am altă soluÈ›ie.



49

André Vernet arăta ciudat cu un revolver în mînă, dar în privirea lui se citea o hotărîre pe care Langdon își spuse că n-ar fi de dorit s-o pună la încercare.
― Mă tem că trebuie să insist, adaugă bancherul, agitîndu-È™i arma în faÈ›a lor. Lasă caseta jos!
Sophie o strînse mai tare la piept:
― Ai spus cà erai prieten cu bunicul meu!
― Am datoria de a proteja bunurile lui Jacques Saunière È™i exact asta am de gînd să È™i fac. AÈ™a că lasă caseta jos!
― Bunicul mi-a dat-o mie!
― Acum! strigă Vernet, strîngînd mai tare arma în mînă.
Sophie așeză caseta pe podeaua furgonetei. Þeava revolverului se îndreptă apoi spre profesor:
― Domnule Langdon, adu caseta spre mine! Și bagă de seamă că îți cer dumitale asta fiindcă pe dumneata chiar nu aÈ™ ezita să te împuÈ™c!
Langdon se holbă la el, nevenindu-i să creadă:
― De ce faci una ca asta?
― Dumneata ce crezi? se răsti Vernet în engleza sa cu accent franÈ›uzesc. Pentru a proteja bunurile clientului meu!
― Noi sîntem clienÈ›ii dumitale acum! replică Sophie.
Figura bancherului deveni rece și imobilă, de parcă ar fi fost de piatră:
― Mademoiselle Neveu, nu È™tiu cum aÈ›i obÈ›inut cheia aceea È™i numărul de cont, dar e evident că nu prin mijloace cinstite. Dacă aÈ™ fi È™tiut amploarea crimelor săvîrÈ™ite, nu v-aÈ™ fi ajutat să fugiÈ›i din sediul băncii!
― Dar È›i-am spus, nu avem nimic de-a face cu asasinarea bunicului meu!
Vernet se răsuci ușor spre Langdon:
― Și totuÈ™i, la radio s-a spus că dumneata eÈ™ti căutat nu doar pentru uciderea lui Jacques Saunière, ci È™i pentru moartea celorlalÈ›i trei.
― Ce?!
Langdon înmărmuri la auzul acestor veÈ™ti. "ÃŽncă trei crime?" CoincidenÈ›a de număr îl izbi chiar mai puternic decît faptul că, È™i în aceste cazuri, el era principalul suspect. De fapt, era prea puÈ›in probabil să fie doar o simplă coincidență. "Cei trei seneÈ™ali?" Fără să vrea, privirea îi zbură la caseta din lemn de trandafir. "Dacă seneÈ™alii au fost uciÈ™i, Saunière nu a avut, într-adevăr, altă soluÈ›ie; trebuia să transmită cuiva cheia de boltă."
― PoliÈ›ia se va ocupa de asta cînd vă voi preda, îi răspunse Vernet. Deja am implicat banca mult prea mult în "afacerea" asta.
Sophie fierbea de furie:
― Evident că nu ai de gînd să ne predai poliÈ›iei, altfel ne-ai fi dus înapoi la banca. ÃŽn loc de asta, ne ameninÈ›i aici cu un pistol?!
― Bunicul dumitale mi-a cerut serviciile pentru un singur motiv, acela de a-i păstra bunurile în siguranță È™i la adăpost. Indiferent de ce conÈ›ine acesta casetă, nu voi permite să devină probă etichetată È™i catalogată în evidenÈ›ele poliÈ›iei. Domnule Langdon, adu-mi caseta!
Sophie clătină din cap:
― Nu i-o duce!
O bubuitura izbucni și un glonț se înfipse în peretele furgonetei, chiar deasupra capului său. Cartușul gol căzu cu un clinchet pe podeaua de oțel.
"La dracu!" Profesorul încremeni.
Vocea lui Vemet era mai sigură acum:
― Domnule Langdon, ia caseta!
Profesorul se conformă.
― Acum adu-mi-o aici, îi ceru bancherul, stînd nemiÈ™cat lîngă bara din spate a furgonetei, cu revolverul îndreptat spre pieptul lui.
Þinînd caseta în mînă, Langdon se apropie de ușile deschise.
"Trebuie să fac ceva! Doar n-o să-i dau cheia de boltă a Stăreției!" Cînd se apropie de cadrul ușilor, își dădu seama că se află mai sus decît Vernet și se întrebă dacă nu cumva ar putea să profite de acest avantaj. Þeava pistolului era îndreptată acum spre genunchii lui. "O lovitura de picior bine plasată, poate?" Din păcate, cînd el se apropie, bancherul păru că-și dă seama de pericol și se trase cîțiva pași înapoi. Departe de piciorul lui.
― Lasă caseta lîngă ușă!
Neavînd altă soluție, Langdon îngenunche și așeză caseta la marginea compartimentului, chiar în fața ușilor deschise:
― Acum, ridică-te!
Dădu să se ridice, însă se opri o clipă, zărind cartușul gol căzut lîngă cadrul ușilor.
― Ridică-te È™i îndepârtează-te de casetă!
Langdon mai zăbovi un moment, cu privirea pe pragul de metal apoi se ridică. Dintr-o singura mișcare, aproape nevăzut, împinse cartușul pînă în șănțulețul îngust în care se atingeau ușile cînd se închideau. Se ridică de tot în picioare și se trase doi pași înapoi.
― Du-te pînă la peretele din spate È™i întoarce-te cu spatele!
Profesorul se supuse ordinului.


Vernet simțea cum inima îi bătea nebunește, mai să-i spargă pieptul. Þinînd arma cu mîna dreapta, încercă să ia caseta cu stînga. Din păcate, era prea grea. "Am nevoie de ambele mîini." Aruncînd o privire spre cei doi prizonieri, evaluă riscurile. Amîndoi se aflau la vreo trei metri distanță, cu spatele spre el, așa că trecu la acțiune: cu mișcări rapide, lăsă pistolul pe bara din spate, luă caseta cu ambele mîini, o așeză pe pămînt și imediat înhăță arma și o îndreptă spre cei doi. Nici unul nu mișcase.
"Perfect!" Acum nu mai trebuia decît să închidă și să încuie ușile. Lăsînd deocamdată caseta pe iarbă, împinse ușile grele de oțel, bîjbîind cu o mînă după ivărul cu care le putea bloca. Metalul bubui trîntit pe metal și Vernet apucă ivărul, împingîndu-l spre stînga. Limba de fier se deplasă doi centimetri și scrîșni atunci cînd se opri, fără a intra în locașul ei. "Ce s-a întîmplat?" Mai împinse o dată, dar ivărul nu se mișcă. Limba nu era perfect aliniată cu manșeta în care trebuia să intre. "Ușa nu e bine închisă!" Cuprins de panică, Vernet izbi cu pumnul în ușă cît putu de tare, dar degeaba. "Ceva o blochează!" Se întoarse și se pregăti să se repeadă cu umărul înainte, dar, în aceeași fracțiune de secundă, ușa îi explodă în față, trîntindu-l la pămînt, cu nasul plin de sînge. Instinctiv, își acoperi fața cu mîinile și arma îi zbură în lături.
Robert Langdon sări din furgonetă undeva, alături, și Vernet încercă să se ridice, dar se împletici, privirea i se încețoșă și căzu din nou, pe spate. Sophie Neveu strigă ceva. După o clipă, simți un val de țărînă și gaze de eșapament cum îl împroașcă. Pneurile scrîșniră și Vernet reuși să se ridice exact la timp pentru a vedea roțile din spate ale furgonetei derapînd. Urmă o bușitură și bara din față agăță un trunchi de copac. Motorul urlă, copacul se înclină și, în cele din urmă, bara de protecție cedă, frîngîndu-se la jumătate. Mașina zvîcni înainte, cu partea din bara rămasă atîrnînd pe jos. Cînd intră din nou pe drumul asfaltat, o dîră de scîntei izbucni luminoasă în noapte, acolo unde fierul rupt mătura șoseaua.
Vernet se întoarse spre locul în care, pînă acum două secunde, stătuse furgoneta. Chiar în lumina slabă a lunii, se vedea că nu mai era nimic acolo.
Caseta de lemn dispăruse.



50

Părăsind Castelul Gandolfo, Fiatul negru coborî Dealurile Albei în serpentine, spre valea ce se întindea dedesubt. Pe bancheta din spate, episcopul Aringarosa zîmbi, cîntărind în poală servieta cu obligațiuni și încercînd să-și imagineze cît timp va mai dura pînă ce va reuși să facă schimbul cu Învățătorul.
"Douăzeci de milioane de euro."
Suma îi va permite să acceadă la o putere incomparabil mai prețioasă decît valoarea banilor.
În timp ce se reîntorcea spre Roma, episcopul se întrebă din nou de ce nu-l contactase încă Învățătorul. Își scoase din buzunar telefonul mobil și îi verifică semnalul. Foarte slab.
― Acoperirea nu este foarte bună în această zonă, îi spuse È™oferul. ÃŽn cinci minute vom ieÈ™i însă dintre munÈ›i È™i atunci veÈ›i avea semnal.
― MulÈ›umesc.
Brusc, Aringarosa simți un ghimpe în inimă. "Nu e semnal în munți?" Și dacă Învățătorul încercase între timp să-l contacteze? Dacă se întîmplase ceva grav?
Repede, cuprins de emoție, își verifică mesageria vocală. Nimic. Dar, la urma urmei, Învățătorul nu s-ar fi hazardat să-i lase un mesaj înregistrat; omul era foarte prevăzător cînd era vorba de comunicații.
Nimeni nu înțelegea mai bine decît el riscurile exprimării libere și deschise din zilele noastre. În definitiv, metodele moderne de ascultare jucaseră un rol esențial în felul în care izbutise să acumuleze uriașul bagaj de date și cunoștințe secrete pe care le deținea.
"Iată de ce își ia atîtea măsuri de precauție."
Din păcate însă, măsurile acestea incluseseră și refuzul de a-i oferi lui un număr la care să poată fi contactat. "Numai eu voi lua legătura cu tine, îi spusese Învățătorul. Așa că ține-ți telefonul la îndemînă." Acum, dîndu-și seama că mobilul nu-i funcționase bine, începu să fie cuprins de temeri: oare ce-o fi crezut Învățătorul dacă a încercat să-l sune și n-a primit nici un răspuns?
"Va bănui că s-a întîmplat ceva rău.
Sau că n-am reușit să iau obligațiunile."
Episcopul simți cum îi apar broboane de sudoare pe frunte.
"Sau, mai rău... va crede că am luat banii și am fugit!"



51

Chiar și la modesta viteză de șaizeci de kilometri pe oră, bara ruptă a furgonetei blindate făcea un zgomot infernal lovindu-se de asfaltul șoselei, împroșcînd scîntei aurii pînă spre capotă.
"Trebuie să ieșim de pe șosea", își spuse Langdon.
Abia vedea pe unde mergeau. Unicul far care mai funcționa era descentrat și arunca pieziș un fascicul de lumină, care se îndrepta mai degrabă spre copacii de pe marginea drumului. Se părea că, la mașina asta, numai compartimentul de marfă era blindat, nu și partea din față.
Sophie ședea pe bancheta alăturată, privind tăcută caseta de lemn pe care o ținea în brațe.
― Te simÈ›i bine? o întreba Langdon văzîndu-i chipul tulburat.
― Crezi că e adevărat ce a spus?


― Despre celelalte trei crime? Da, categoric da! AÈ™a se explică multe ― dorinÈ›a disperată a bunicului tău de a transfera cuiva cheia boltă, ca È™i încrîncenarea cu care mă vînează Fache.
― Nu, mă refeream la afirmaÈ›ia lui referitoare la faptul că încerca doar să-È™i protejeze banca.
― Și ce altceva să fi vrut de fapt?
― Să păstreze cheia de boltă pentru el!
Profesorului nu-i trecuse prin minte o asemenea idee:
― De unde să È™tie Vemet ce se află în casetă?
― Păi, a fost depusă la el în bancă. Și, la urma urmei, l-a cunoscut bine pe bunicul meu. Poate că È™tia unele lucruri. Poate că a vrut să păstreze Graalul doar pentru el.
Langdon clătină din cap. Bancherul nu părea genul care să nutrească asemnenea ambiții:
― Din experienÈ›a mea, îți pot spune că există doar două motive pentru care oamenii caută Sfîntul Graal. Ori sînt naivi È™i cred că vor găsi de mult pierduta cupă a lui Iisus...
― Ori?
― Ori È™tiu adevărul È™i se simt ameninÈ›aÈ›i de el. ÃŽn decursul istoriei au existat multe grupări hotărîte să distrugă Graalul.
Liniștea care se așternu între ei nu făcea decît să scoată în evidență hîrșîitul barei de protecție pe asfalt. Parcurseseră deja cîțiva kilometri și, cînd privi jerba de scîntei, Langdon începu să se întrebe dacă nu era cumva periculoasă. În orice caz, dacă ar fi trecut pe lîngă o altă mașină, în mod cert le-ar fi atras atenția.
― Cobor să văd dacă pot să pun bara la loc.
Trase pe dreapta și opri la marginea drumului.
În sfîrșit, liniște.
În timp ce se apropia de botul mașinii, se simțea însuflețit de o energie surprinzătoare. Faptul că se aflase de două ori în bătaia armei într-o singură noapte îi ascuțise simțurile. Trase adînc în piept aerul răcoros și încercă să se adune. Dincolo de faptul că era un individ căutat de poliție, Langdon începea să simtă că îl apasă tot mai mult responsabilitatea dată de ideea că, împreună cu Sophie, se afla, poate, în posesia indiciilor cifrate capabile să dezlege unul dintre cele mai vechi mistere ale omenirii.
De parcă povara care îi apăsă pe umeri nu ar fi fost suficientă, își dădu brusc seama că pierduse orice È™ansă de a înapoia StăreÈ›iei cheia de boltă. Vestea despre celelalte trei crime avea implicaÈ›ii grave. "ÃŽn Le Prieuré de Sion s-a infiltrat cineva. Ordinul a fost compromis." MiÈ™cările confreriei fuseseră urmărite sau cineva din interior trădase. AÈ™a se explica de ce Jacques Saunière preferase să le transmită cheia de boltă lui È™i lui Sophie ― persoane din afara Ordinului, necompromise. "Deci nu putem pur È™i simplu să înapoiem caseta cuiva din StăreÈ›ie." Chiar dacă ar fi reuÈ™it să dea de urma unui membru al Ordinului, nu avea de unde să È™tie că acesta nu era de cealaltă parte a baricadei. Deocamdată, cheia de boltă se afla în mîinile lor È™i acolo trebuia să rămînă, indiferent dacă le plăcea sau nu.
Botul furgonetei arăta mai rău decît bănuise el. Farul din stînga nu mai exista, iar cel din dreapta semănă cu un ochi care tocmai a fost scos din orbită. Încercă să-l fixeze la loc, dar căzu imediat. Singurul lucru bun era faptul că bara din față fusese smulsă aproape complet. Langdon o lovi tare cu piciorul, pentru a o desprinde în întregime.
Nu reuși din prima și, tot lovind-o, în minte îi reveni discuția de mai devreme cu Sophie. "Bunicul mi-a lăsat un mesaj telefonic, în care zicea că trebuie să-mi spună adevărul despre familia mea." Atunci cuvintele ei nu îi păruseră semnificative, dar acum, după ce aflase despre implicarea Stăreției din Sion, începea să vadă lucrurile într-o cu totul altă lumină.
Bara se desprinse brusc, cu un trosnet. Acum, cel puÈ›in, maÈ™ina nu va mai semăna cu un foc de artificii. Luă bucata de metal È™i o azvîrli printre copaci, întrebîndu-se încotro ar trebui să se îndrepte de acum. Habar nu avea cum să deschidă criptex-ul È™i nici de ce Saunière li-l lăsase lor. Din păcate însă, supravieÈ›uirea lor în noaptea asta depindea chiar de răspunsul la aceste întrebări.
"Avem nevoie de ajutor", își spuse el. "De ajutorul unui profesionist."
În lumea Sfîntului Graal și a Stăreției din Sion, asta însemna un singur om. Va fi greu, desigur, s-o convingă pe Sophie.


Stînd pe bancheta furgonetei, în vreme ce-l aștepta pe Langdon, Sophie privea cu frustrare caseta de lemn. "De ce mi-a lăsat-o bunicul tocmai mie?" Nu avea nici cea mai vagă idee la ce anume ar trebui să o folosească.
"GîndeÈ™te, Sophie! FoloseÈ™te-È›i mintea! Grand-père încearcă să-È›i spună ceva!"
Deschise caseta È™i studie din nou discurile criptex-ului. "O dovadă că merit." Aproape că simÈ›ea mîna bunicului în alcătuirea obiectului. "Piatra de boltă este o hartă ce poate fi descifrată numai de cei care se dovedesc demni. Tipic pentru Jacques Saunière."
Scoțînd criptex-ul din casetă, își trecu un deget peste discuri. "Cinci litere." Roti discurile unul cîte unul. Mecanismul se mișca Ușor și literele pe care le alese se aliniară între săgețile din alamă marcate la capetele cilindrului. Discurile formară astfel un cuvînt din cinci litere, despre care Sophie știa că e mult prea evident:
G-R-A-A-L.
Prinzînd cilindrul de cele două capete, trase ușor. Nimic nu se mișcă. Auzi lichidul din interior gîlgîind și renunță. Formă imediat un alt cuvînt: V-I-N-C-I.
Nici de data aceasta nu se deschise.
B-O-L-T-A.
Tot nimic.
ÃŽncruntată, puse cilindrul înapoi în casetă È™i închise capacul. Privi afară, pe geamul portierei È™i, văzîndu-l pe Langdon cum se opinteÈ™te cu bara de protecÈ›ie, se simÈ›i recunoscătoare pentru că era aici, cu ea. "P.S. GÃSEȘTE-L PE ROBERT LANGDON." Motivul acestui îndemn era clar acum. Sophie nu avea cunoÈ™tinÈ›ele necesare pentru a înÈ›elege intenÈ›iile bunicului ei, aÈ™a că Saunière îl alesese pe Robert Langdon pentru a-i fi îndrumător. Și pentru a-i face educaÈ›ia în domeniu. Din nefericire pentru american, în noaptea asta devenise cu mult mai mult decît un simplu îndrumător; era È›inta vie a lui Bezu Fache... È™i a unor forÈ›e nevăzute care intenÈ›ionau să pună stăpînire pe Sfîntul Graal.
"Și măcar de-aș ști ce e acest Graal!"
Pentru o clipă, se întreba dacă merita să-și riște viața ca să afle.


Din nou la volan, Langdon era mulțumit de mersul lin al furgonetei.
― Știi cum putem ajunge la Versailles?
Sophie se întoarse spre el:
― Vrei să admiri priveliÈ™tea?
― Nu, am un plan. Un istoric al religiilor pe care-l cunosc locuieÈ™te în apropiere de Versailles. Nu-mi amintesc exact unde, însă putem căuta. Am fost la el acasă de cîteva ori. ÃŽl cheamă Leigh Teabing È™i a făcut parte din British Royal Society.
― Iar acum locuieÈ™te în Paris?
― Graalul e pasiunea lui de-o viață. Acum cincisprezece ani, cînd au apărut primele zvonuri despre cheia de boltă, s-a mutat în FranÈ›a pentru a căuta Graalul în bisericile de aici. A scris cîteva cărÈ›i despre Graal È™i despre cheia de boltă È™i mă gîndesc că ne-ar putea ajuta să aflăm cum să deschidem criptex-ul È™i ce să facem cu el mai departe.
― Dar, ai încredere în el?
― ÃŽncredere pentru ce? Că nu va fura informaÈ›ia din criptex?
― Și că nu ne va preda poliÈ›iei.
― N-am de gînd să-i spun că sîntem căutaÈ›i de poliÈ›ie. Sper că ne va primi la el pînă ce vom dezlega tot misterul ăsta.
― Robert, te-ai gîndit că fiecare post de televiziune din FranÈ›a se pregăteÈ™te, probabil, să difuzeze fotografiile noastre? Bezu Fache È™tie totdeauna să folosescă presa în avantajul său. Ne va fi imposibil să facem o singură miÈ™care fără a fi recunoscuÈ›i.
"Grozav!" exclamă Langdon în sinea lui. "Debutul meu la televiziunea franceză va avea loc la emisiunea «Urmărire generală»." Cel puțin, Jonas Faukman va fi mulțumit; ori de cîte ori Langdon intra în atenția presei, vînzările cărților lui creșteau amețitor.
― Și omul ăsta È›i-e prieten suficient de bun? insistă Sophie.
Profesorul se îndoia că Leigh Teabing era genul care să stea în fața televizorului la o oră atît de tîrzie din noapte, dar trebuia luat în considerație și acest aspect. Instinctul îi spunea că poate avea încredere deplină în el. Þinînd seama de circumstanțe, Teabing se va da probabil peste cap ca să-i ajute. Pe lîngă faptul că-i rămăsese îndatorat, pasiunea lui era căutarea Graalului, iar Sophie susținea că bunicul ei fusese Marele Maestru al Stăreției din Sion! La auzul unei asemenea vești, Teabing ar fi în stare de orice pentru a le da o mînă de ajutor.
― Leigh ne-ar putea fi un aliat preÈ›ios, spuse Langdon.
"Depinde cît de mult îi vom spune din ceea ce știm."
― Fache va pune, probabil, o recompensă pe capul nostru.
Profesorul izbucni în rîs:
― Crede-mă, Sophie, banii sînt ultimul lucru de care tipul ăsta are nevoie.
Leigh Teabing era aproape la fel de bogat ca unul dintre acele mărunte principate europene. Descendent al primului Duce de Lancaster, își obținuse averea în modul clasic: o moștenise. Domeniul său de la marginea Parisului includea un palat din secolul al XVII-lea și două lacuri.
Langdon îl întîlnise pentru prima dată cu cîțiva ani în urmă, prin intermediul lui British Broadcasting Corporation. Teabing propusese rețelei de televiziune un documentar istoric care să prezinte istoria explozivă a Sfîntului Graal pe înțelesul publicului larg. Producătorii de la BBC se arătaseră interesați de premisele, studiile și referințele sale, dar consideraseră că întregul concept era atît de șocant și de greu de digerat, încît ar fi riscat să discrediteze reputația impecabilă a rețelei. La sugestia lui Teabing, hotărîseră să solicite opiniile a trei reputați istorici din trei țări diferite, și aceștia confirmaseră, prin propriile lor cercetări, ideile britanicului cu privire la Sfîntul Graal.
Langdon fusese unul dintre cei trei.
BBC îl invitase la reÈ™edinÈ›a din Paris a lui Teabing, pentru filmări. ÃŽn salonul luxos al castelului, în faÈ›a camerelor de filmat, Langdon își dezvăluise scepticismul cu care privise iniÈ›ial secretul Graalului, relatînd apoi cum, în urma anilor îndelungaÈ›i de cercetări, ajunsese la concluzia că povestea era, totuÈ™i, reală. ÃŽn final, prezentase rezultatul propriilor sale studii ― o serie de conexiuni simbolistice care coroborau afirmaÈ›iile controversate ale lui Teabing.
În ciuda probelor documentate și personalităților marcante reunite, emisiunea agitase atît de tare spiritele tradiționalismului creștin, încît declanșase un veritabil val de ostilitate. În Statele Unite nu fusese difuzată, dar repercusiunile ajunseseră și pe celălalt mal al Atlanticului. La scurt timp după aceea, Langdon primise o carte poștală de la un vechi prieten, episcopul catolic de Philadelphia. Mesajul conținea doar trei cuvinte: "Et tu, Robert!"
― Robert, insistă Sophie, eÈ™ti sigur că putem avea încredere în omul ăsta?
― Absolut. Sîntem colegi, nu are nevoie de bani È™i È™tiu că dispreÈ›uieÈ™te autoritățile franceze. Guvernul francez îi percepe impozite uriaÈ™e fiindcă a cumpărat o proprietate de interes istoric. Nu va fi cîtuÈ™i de puÈ›in dornic să coopereze cu Fache.
După un moment de tăcere, timp în care scruta panglica de asfalt din fața mașinii, Sophie îl întrebă:
― Dacă mergem la el, cît de mult vrei să-i spunem?
― Crede-mă, îi răspunse el cu seninătate, Leigh Teabing È™tie despre Le Prieuré de Sion È™i despre Sfîntul Graal mai multe decît oricine altcineva.
― Mai multe decît bunicul meu?
― Mă refeream la cei din afara ei.
― Dar de unde È™tii că Teabing nu este membru al Ordinului?
― Fiindcă È™i-a petrecut întreaga viață încercînd să facă public adevărul despre Sfîntul Graal; or, confreria nu vrea decît să păstreze în continuare acest secret.
― Mi se pare că acesta este un conflict de interese.
Profesorului nu-i era greu să-i înÈ›eleagă îngrijorarea. Saunière îi dăduse ei criptex-ul È™i, cu toate că nu È™tia ce conÈ›ine sau cum ar trebui să procedeze cu el, Sophie ezita să implice o persoană complet necunoscută. Și, È›inînd seama de informaÈ›iile care s-ar putea afla înăuntru, probabil că avea dreptate.
― Nu trebuie să-i spunem lui Teabing de la bun început despre cheia de boltă. Putem, eventual, să nu-i spunem deloc. Dar vom găsi în casa lui un loc în care să ne ascundem È™i să ne gîndim în liniÈ™te, iar ― cine È™tie ― poate că vorbind cu el, îți vei da seama de ce bunicul tău È›i-a dat criptex-ul È›ie.
― Nouă, îi reaminti Sophie.
Mîndru de această includere, profesorul se întrebă din nou ce anume îl determinase pe Saunière să apeleze la el.
― Știi măcar aproximativ unde locuieÈ™te domnul Teabing?
― Domeniul lui se numeÈ™te Château Villette.
Sophie se răsuci spre el cu o privire uluită:
― Château Villete?!
― Exact.
― InteresanÈ›i prieteni ai !
― CunoÈ™ti proprietatea?
― Am trecut pe acolo. Este în regiunea castelelor, cam la douăzeci de minute de aici.
― Atît de departe?
― Da, însă astfel vei avea timp să-mi povesteÈ™ti ce anume este cu adevărat Sfîntul Graal.
Langdon se gîndi o clipă, apoi răspunse:
― ÃŽÈ›i voi spune cînd vom ajunge la Teabing acasă. El este specializat în alte aspecte ale legendei decît cele pe care le cunosc eu, astfel că doar aÈ™a îți vei putea face o imagine completă. ÃŽn plus, adăugă profesorul surîzînd, Graalul este pasiunea vieÈ›ii lui; ascultîndu-l pe Leigh Teabing vorbind despre Sfîntul Graal va fi ca È™i cum Einstein însuÈ™i È›i-ar explica teoria relativității.
― Bine, să sperăm că pe Leigh nu-l deranjează oaspeÈ›ii nocturni.
― De fapt, este sir Leigh. Omul e o adevărată figură! A fost înnobilat de regină cu cîțiva ani în urmă, după ce a scris o amplă istorie a Casei de York.
Sophie îl privi cu ochi mari, neîncrezători:
― GlumeÈ™ti, nu? Vrei sa spui că vom vizita un cavaler?
Langdon surîse ușor.
― Sîntem în căutarea Graalului, Sophie. Cine ar fi mai potrivit să ne ajute, dacă nu un cavaler?



52

Cele 35 de hectare ale domeniului Château Villette se află aproape de Versailles, la douăzeci și cinci de minute distanță de Paris. Proiectată de François Mansart în 1668 pentru contele d'Aufflay, aceasta este una dintre cele mai importante reședințe istorice din regiunea pariziană. Împreună cu cele două lacuri și cu grădinile concepute de Le Nôtre, este, mai degrabă, un castel decît un conac obișnuit, cunoscut sub numele de alint La Petite Versailles.
Langdon frînă brusc la capătul aleii de acces, lungă de peste un kilometru și jumătate. Dincolo de poarta impunătoare, clădirea se profila în depărtare, înconjurată de o peluză întinsă. Pancarta de la poartă era scrisă în limba engleză: "PROPRIETATE PARTICULARÃ! TRECEREA INTERZISÃ!"
Parcă pentru a-È™i proclama sus È™i tare originea britanică, pe lîngă inscripÈ›iile în engleză, Teabing instalase interfonul de la poarta pe partea dreaptă a drumului ― acolo unde, în orice È›ară europeană cu excepÈ›ia Marii Britanii, este locul pasagerului.
Sophie privi dispozitivul și se strîmbă nedumerită:
― Și dacă cineva vine singur în maÈ™ină, fără nimeni pe scaunul din dreapta?
― Nu întreba!
Langdon discutase deja problema cu sir Leigh și-i explică lui Sophie că omul prefera ca lucrurile să fie exact ca la el acasă.
― Robert, mai bine vorbeÈ™te tu, îi ceru ea, în timp ce cobora geamul portierei.
Profesorul se întinse prin fața ei pentru a apăsa pe butonul de apel al interfonului și o undă de parfum îl învălui. Dîndu-și seama abia acum cît de aproape erau unul de altul, Langdon râmase așa, aplecat într-o poziție nu tocmai comodă, în vreme ce în aparat se auzi soneria unui telefon.
Într-un tîrziu, interfonul pîrîi și o voce iritată, cu accent francez, îi răspunse:
― Château Villette. Cine-i acolo?
― Sînt Robert Langdon, răspunse profesorul, aplecat peste genunchii lui Sophie. Sînt un prieten al lui sir Leigh Teabing. Am nevoie de ajutorul său!
― Stăpînul meu doarme. Și la fel încercam să fac È™i eu. Ce treabă aveÈ›i cu domnia sa?
― Este o problemă personală. Una de mare interes pentru dumnealui.
― ÃŽn acest caz, sînt sigur că va fi încîntat să vă primească mîine dimineață.
Langdon își schimbă ușor poziția incomodă:
― Este vorba despre o problemă importantă!
― La fel este È™i somnul domniei sale. Dacă-i sînteÈ›i prieten, È™tiÈ›i că are o sănătate precară!
Sir Leigh Teabing fusese bolnav de poliomielită în copilărie și de atunci purta proteze metalice la picioare și mergea în cîrje, dar la ultima sa vizită omul fusese atît de energic și de plin de viață, încît abia dacă i se observa infirmitatea.
― Am să vă rog să fiÈ›i amabil È™i să-i comunicaÈ›i că am descoperit noi informaÈ›ii despre Graal. InformaÈ›ii care nu suportă amînare pînă dimineață.
Urmă o lungă pauză. Langdon și Sophie așteptară cu răbdare, fără a opri motorul furgonetei.
După un minut încheiat, un alt glas se auzi la interfon:
― Bunul meu prieten, îmi vine să cred că ai uitat să-È›i potriveÈ™ti ceasul după ora Europei!
Vocea era proaspătă și veselă.
Langdon rîse, recunoscînd accentul britanic:
― Leigh, te rog să mă scuzi fiindcă te-am trezit la o oră atît de nepotrivită.
― Servitorul meu îmi spune nu doar că te afli în Paris, dar È™i că i-ai pomenit ceva despre Graal.
― Mi-am închipuit că asta te va ridica repede din pat.
― Și aÈ™a s-a È™i întîmplat!
― Ce zici, deschizi poarta pentru un vechi prieten?
― Cei aflaÈ›i în căutarea adevărului sînt mai mult decît prieteni. Sînt fraÈ›i!
Langdon făcu o grimasă către Sophie, obișnuit cu predilecția lui Teabing pentru efectele teatrale.
― FireÈ™te că voi deschide poarta, dar mai întîi trebuie să mă asigur că în inima ta sălășluieÈ™te adevărul. Un test al onestității tale. ÃŽmi vei răspunde la trei întrebări.
Langdon oftă și-i șopti lui Sophie:
― Ai răbdare. AÈ™a cum È›i-am spus, tipul e o figură!
― Iată prima întrebare, declara Teabing pe un ton răsunător. Ce doreÈ™ti să îți servesc, ceai sau cafea?
Profesorul cunoștea bine sentimentele britanicului pentru fenomenul american al cafelei.
― Ceai. Earl Grey.
― Excelent! A doua întrebare. Lapte ori zahăr?
Langdon ezită.
― Lapte, È™opti Sophie la urechea lui. Cred că englezii preferă ceaiul cu lapte.
― Lapte, răspunse el.
Tăcere.
― Zahăr?
Aceeași tăcere.
"Stai!" Profesorul își aminti băutura ușor amăruie ce-i fusese servită la ultima lui vizită aici și își dădu seama că i se pusese o întrebare cu pistă falsă.
― Lămîie! Earl Grey cu lămîie!
― ÃŽntr-adevăr, se auzi de această dată vocea amuzată a lui Teabing. Și, în final, trebuie să-È›i adresez cea mai dificilă întrebare.
După o scurtă pauză, britanicul reluă pe un ton solemn:
― ÃŽn ce an a învins ultima dată un canotor de la Harvard pe unul de la Oxford la Henley?
Langdon habar nu avea, dar nu-și putea închipui decît un singur motiv pentru care Teabing l-ar întreba așa ceva:
― Sînt sigur că n-a existat niciodată o asemenea năzbîtie.
Lîngă geamul furgonetei, încuietoarea porții începu să bîzîie.
― Inima È›i-e sinceră, prietene! PoÈ›i intra!



53

― Domnule Vernet!
Responsabilul de noapte al Băncii Zürich era bucuros să audă vocea președintelui în receptor.
― Unde aÈ›i disparut, domnule? PoliÈ›ia este aici È™i toată lumea vă aÈ™teaptă!
― Am o mică problemă, îi răspunse Vernet foarte tulburat. Am nevoie imediat de ajutorul dumitale.
"Ai cu mult mai mult decît o mică problemă", comentă responsabilul în sinea sa. Poliția înconjurase banca și amenința că însuși căpitanul DCPJ avea să vină cu mandatul pe care banca îl solicitase.
― Cu ce vă pot ajuta, domnule?
― Furgoneta blindată numărul trei. Trebuie s-o găsesc.
Derutat, responsabilul își verifică lista de programări.
― Este aici. Jos, la rampa de încărcare.
― Păi, nu este. MaÈ™ina a fost furată de doi indivizi urmăriÈ›i de poliÈ›ie.
― Poftim? Și cum au ieÈ™it de aici?
― Nu pot intra în detalii la telefon, dar avem de-a face cu o situaÈ›ie ce se poate dovedi extrem de nefericită pentru bancă.
― Ce doriÈ›i să fac eu, domnule?
― Să activezi transmițătorul de urgență al furgonetei.
Privirea responsabilului se îndreptă spre panoul de control LoJack montat pe perete. La fel ca majoritatea vehiculelor blindate, toate furgonetele băncii erau echipate cu un sistem de localizare prin radio, care putea fi acționat direct de la sediu. Responsabilul de noapte folosise sistemul o singură dată, după o deturnare, și funcționase perfect, localizînd furgoneta și transmițîndu-i automat coordonatele către autorități. În noaptea aceasta însă, responsabilul avea impresia că președintele preferă un plus de discreție și de prudență.
― Domnule, vă daÈ›i seama că, dacă activez sistemul LoJack, transmițătorul va da imediat de È™tire autorităților că avem o problemă.
Vernet rămase tăcut timp de cîteva secunde:
― Da, È™tiu. Dă-i drumul, totuÈ™i. Furgoneta numărul trei. AÈ™tept la telefon. Am nevoie de locaÈ›ia exactă a maÈ™inii în clipa în care o obÈ›ii.
― Imediat, domnule.
Treizeci de secunde mai tîrziu, la patruzeci de kilometri depărtare, ascuns în burta furgonetei blindate, un mic transmițător prinse viață.



54

În vreme ce furgoneta înainta pe aleea mărginită de plopi, spre casa lui Teabing, Sophie simțea deja cum trupul i se relaxează. Era ușurată că ieșiseră de pe drumul principal și, dacă se gîndea bine, cunoștea puține locuri în care să poată fi mai în siguranță decît în acest domeniu privat, deținut de un străin cu o fire deschisă.
Aleea schiță o curbă largă și, imediat după ea, spre dreapta se ivi Château Villette. Înaltă de trei etaje și lungă de cel puțin șaizeci de metri, clădirea din piatră cenușie era iluminată de spoturi exterioare. Fațada aspră contrasta puternic cu grădinile perfect îngrijite și cu iazul argintiu.
În interiorul ei, luminile se aprinseră.
În loc să oprească în fața intrării principale, Langdon duse mașina într-o parcare ascunsă vederii de vegetația bogată.
― AÈ™a nu riscăm să fim văzuÈ›i de pe È™osea. Sau să-i dăm lui Leigh motive să întrebe de ce călătorim într-o furgonetă blindată.
Sophie încuviință:
― Și ce facem cu criptex-ul? Nu cred că ar trebui să-l lăsăm aici, dar, dacă Leigh îl vede, în mod cert va voi să È™tie ce e.
― Fii fără grijă, îi răspunse Langdon, coborînd din maÈ™ină.
Își scoase sacoul, înveli caseta în el și strînse pachetul la piept, ca pe un copil.
Sophie îi aruncă o privire ciudată.
― Cîtă subtilitate!
― Teabing nu deschide niciodată el însuÈ™i; preferă să-È™i facă o intrare teatrală. Voi găsi eu un loc în care să-l ascund înainte de apariÈ›ia lui. De fapt, adăugă Langdon după o pauză, poate că ar fi bine să te previn: sir Leigh Teabing are un simÈ› al umorului pe care multe persoane îl găsesc puÈ›intel cam... bizar.
Sophie se îndoia că mai putea să existe ceva care să i se pară ciudat în noaptea asta.
Aleea ce ducea spre intrarea principală era din pietre care fuseseră șlefuite bucată cu bucată. În capătul ei, se afla o ușă din lemn sculptat de stejar combinat cu cireș, cu un ciocănel de alamă de mărimea unui grepfrut. Înainte ca Sophie să apuce să bată la ușă, aceasta se deschise larg.
În fața lor apăru un majordom elegant și pus la punct, care aparent mai avea de făcut un ultim retuș la ținuta pe care tocmai o îmbrăcase. Părea în jur de cincizeci de ani, cu trăsături rafinate și o expresie austeră ce arăta clar că prezența oaspeților la o asemenea oră nu i se părea cîtuși de puțin amuzantă.
― Sir Leigh va coborî imediat, declară el într-o engleză cu puternic accent francez. Momentan se îmbracă. Totdeauna preferă să-È™i întîmpine oaspeÈ›ii purtînd ceva mai mult decît o cămașă de noapte. Pot să vă iau haina? se interesă el, încruntîndu-se la pachetul din braÈ›ele lui Langdon.
― MulÈ›umesc, mă simt bine aÈ™a.
― Desigur. Pe aici, vă rog!
Majordomul îi conduse prin holul luxos de marmură într-un salon elegant mobilat, iluminat difuz de lămpi victoriene. Aerul avea un parfum antic, oarecum princiar ― un amestec de tutun de pipă, frunze de ceai, sherry È™i izul de lut al conacelor vechi din piatră. Pe zidul din fundul încăperii, între două seturi lucitoare de cămăși de zale, se lăfăia un È™emineu suficient de mare pentru a frige un bou întreg în el. Apropiindu-se de el, majordomul îngenunche È™i aprinse un chibrit deasupra buÈ™tenilor de stejar È™i deasupra vreascurilor aÈ™ezate acolo dinainte. Un foc viu prinse imediat viață.
Omul se ridică, îndreptîndu-și jacheta:
― Stăpînul doreÈ™te să vă simÈ›iÈ›i ca la dumneavoastră acasă.
Cu aceste cuvinte, ieși din salon, lăsîndu-i singuri.
Sophie se întrebă pe care dintre piesele de moblier vechi de lîngă È™emineu se putea aÈ™eza ― pe divanul în stil renascentist acoperit cu pluÈ™, pe balansoarul rustic ori pe unul dintre cele două taburete de piatră ce păreau aduse din vreo biserică bizantină.
Langdon despături sacoul, scoase caseta din lemn și o ascunse dub divanul de pluș, împingînd-o adînc, să nu se vadă. Apoi își scutură haina, o îmbrăcă, îi netezi reverele și zîmbi satisfăcut, așezîndu-se exact deasupra comorii ascunse.
"Așadar se poate sta pe divan", își spuse Sophie și se așeză lîngă el.
Privind flăcările din È™emineu, învăluită în căldura lor plăcuta, îi trecu prin minte că bunicului ei i-ar fi plăcut această încăpere. Lambriurile din lemn întunecat erau decorate cu tablouri ale clasicilor, printre care Sophie recunoscu un Poussin ― al doilea pictor preferat al lui Jacques Saunière. Pe poliÈ›a de deasupra căminului, un bust de alabastru al zeiÈ›ei Isis domina salonul.
Dedesubt, printre flăcări, două garguie de piatră serveau drept pirostrii, cu gurile căscate amenințător. Totdeauna îi fusese frică de garguie cînd era mică... pînă cînd bunicul îi alungase această spaimă urcînd cu ea pe acoperișul catedralei Notre-Dame în timpul unei ploi torențiale.
― PrinÈ›esă, uită-te la creaturile astea nătînge, o îndemnase el arătîndu-i garguiele prin care apa de ploaie se scurgea vijelios. Auzi zgomotul acela caraghios pe care-l fac gîturile lor?
Sophie înclinase din cap și zîmbise amuzată de sunetul gîlgîit al apei prin gurile deschise.
― Fac gargară, îi explicase bunicul. Gargariser! De acolo le vine È™i numele acesta aiurit, "garguie".
De atunci, nu-i mai fusese niciodată frică de ele.
Amintirile îi aduseră cu ele o umbră de tristeÈ›e È™i cruda realitate a morÈ›ii bunicului o copleÈ™ise iarăși. Grand-père nu mai este. Gîndul îi zbură la criptex-ul de sub divan È™i se întreba dacă Leigh Teabing va È™ti cum să-l deschidă. Sau dacă e bine să-i pomenească despre el. Cu ultimele sale cuvinte, bunicul îi ceruse să-l găsească pe Robert Langdon, dar nu îi pomenise nimic despre implicarea vreunei alte persoane. "Dar trebuia să ne ascundem undeva!" își spuse ea, hotărîtă să aibă încredere în judecata americanului.
― Sir Robert! răsună o voce undeva, în spatele lor. Văd că te însoÈ›eÈ™te o domniță!
Langdon se ridică. Sophie îi urmă exemplul. Glasul se auzise din capătul unei scări în formă de spirală, ce urca spre penumbra etajului. Pe ultimele trepte, o siluetă se zărea neclară.
― Bună seara, salută Langdon. Sir Leigh, dă-mi voie să È›i-o prezint pe Sophie Neveu.
― Sînt onorat.
Teabing coborî spre lumina, treaptă cu treaptă, protezele metalice și cîrjele de care se ajuta devenind vizibile.
― Vă mulÈ›umesc că ne-aÈ›i primit, spuse Sophie. ÃŽmi dau seama că ora este foarte tîrzie.
― E atît de tîrzie, draga mea, încît este prea devreme, rîse el. Vous n'êtes pas américaine?
― Parisienne.
― Dar vorbiÈ›i o engleză superbă.
― MulÈ›umesc. Am studiat la Royal Holloway.
― Ah, aÈ™a se explică! Robert v-a spus, poate, că eu am făcut È™coala undeva în apropiere, la Oxford.
Apoi, fixîndu-l pe Langdon cu un surîs poznaș, adăugă:
― FireÈ™te, mi-am depus actele È™i la Harvard, pentru mai multă siguranță.
Gazda lor ajunse, în sfîrșit, la capătul treptelor. Sophie își spuse că nu avea deloc o înfățișare mai aristocratică decît Sir Elton John, de pildă. Rotunjor și rumen la față, sir Leigh Teabing avea un smoc de păr roșu, sîrmos și ochi joviali, de culoarea alunei, care străluceau de viață. Purta pantaloni cu pense și o cămașă de mătase pe sub haina scoțiană. În ciuda protezelor de aliminiu în care-i erau prinse picioarele, omul avea un aer demn și o siguranță de sine ce păreau mai degrabă rodul moștenirii, iar nu al unui efort conștient.
Ajuns în fața lui Langdon, îi întinse cu hotărîre mîna:
― Robert, ai mai slăbit!
― Iar tu ai mai pus ceva!
Britanicul rîse din toată inima, bătîndu-se cu palma pe burta rotunjoară:
― Touché! Singurele plăceri trupeÈ™ti care mi-au mai rămas par a fi cele culinare.
Apoi, întorcîndu-se spre Sophie, îi luă delicat mîna în palma lui, își plecă ușor fruntea deasupra ei și privi discret în lături:
― M'lady!
Sophie îl străfulgeră pe Langdon cu privirea, neștiind dacă nu cumva se întorseseră cu cîteva secole în urmă sau dacă nu intraseră într-o casă de smintiți.
Majordomul își făcu apariția în salon, ducînd un serviciu de ceai pe care îl așeză pe o măsuța în fața căminului.
― El este Rémy Legaludec, îl prezentă Teabing, slujitorul meu.
Valetul înclină țeapăn din cap și dispăru iarăși.
― Rémy este Lyonnais, È™opti stăpînul casei, de parcă ar fi vorbit despre o boală ruÈ™inoasă. Dar È™tie să gătească niÈ™te sosuri excepÈ›ionale.
Langdon surîse amuzat:
― AÈ™ fi crezut că-È›i vei aduce personal britanic.
― Pentru numele Cerului, nu! Nu i-aÈ™ dori nimănui un bucătar englez ― decît, poate, agenÈ›ilor fiscali francezi. Pardonnez-moi, mademoiselle Neveu. Vă rog să fiÈ›i convinsa că dezgustul meu pentru francezi se referă doar la politică È™i la fotbal. Guvernul dumitale îmi fură banii, iar naÈ›ionala franceză de fotbal a umilit-o recent pe a noastră.
Sophie îi surîse delicat.
Teabing o studie cîteva clipe și apoi se întoarse spre Langdon:
― S-a întîmplat ceva! Amîndoi păreÈ›i frînÈ›i!
― Ei bine, am avut o noapte interesanta, Leigh!
― Nu mă îndoiesc. VeniÈ›i la uÈ™a mea neanunÈ›aÈ›i, în miez de noapte, zicînd ceva despre Graal. Spune-mi: chiar este vorba despre Graal sau I-ai menÈ›ionat numai fiindcă È™tiai că e singurul subiect care mă va ridica din pat în toiul nopÈ›ii?
"Cîte puțin din ambele", își spuse Sophie, amintindu-și de crip-tex-ul ascuns sub divan.
― Leigh, răspunse Langdon, am vrea să vorbim cu tine despre Le Prieuré de Sion.
Sprîncenele stufoase ale britanicului se arcuiră brusc:
― Păstrătorii! Vasăzică într-adevăr este vorba despre Graal! Și spuneai că ai venit cu informaÈ›ii? Ceva nou, Robert?
― Poate că da. Nu sîntem foarte siguri. Probabil că ne vom da seama ceva mai bine după ce vom afla, mai întîi, unele lucruri de la tine.
Teabing își agită degetul arătător în fața lui.
― Americanul, piÈ™icher ca-ntotdeauna! AÈ™a deci, un joc de-a quid pro quo. Foarte bine! Vă stau la dispoziÈ›ie. Ce doriÈ›i să vă spun?
Langdon oftă adînc:
― Sper că vei fi atît de amabil încît să-i explici domniÈ™oarei Neveu adevărata natură a Sfîntului Graal.
Teabing făcu ochii mari:
― Adică ea nu È™tie?!
Profesorul clătină din cap.
Zîmbetul care se întinse pe figura britanicului era aproape obscen:
― Robert, mi-ai adus o virgină?
Langdon se întoarse spre Sophie și-i făcu semn cu ochiul:
― "Virgin" este termenul pe care entuziaÈ™tii îl folosesc pentru toÈ›i cei care n-au auzit niciodată adevărata poveste a Graalului.
Teabing îl întrerupse, nerăbdător:
― Spune-mi, draga mea, cît anume È™tii deja?
Sophie îi relată pe scurt tot ce-i explicase Langdon mai devreme ― Le Prieuré de Sion, Cavalerii Templieri, documentele Sangreal È™i Sfîntul Graal, despre care mulÈ›i susÈ›ineau că n-ar fi un potir... ci altceva, mult mai puternic.
― Atîta tot?! sir Leigh îi aruncă profesorului o privire indignată: Robert, te credeam un gentleman! Ai lipsit-o tocmai de orgasm!
― Știu, dar m-am gîndit că împreună am putea...
Dar se opri, realizînd probabil că metafora mersese puțin cam prea departe.
Britanicul o învăluise deja pe Sophie în privirea lui scînteietoare:
― EÈ™ti o virgină a Graalului, draga mea! Și, crede-mă, prima experiență nu se uită niciodată!



55

Așezată pe divan alături de Langdon, Sophie sorbea din ceai și mînca o plăcintă, bucurîndu-se de efectele lor bine venite. Sir Leigh Teabing deborda de atîta entuziasm, pășind cu greutate în sus și-n jos prin fața căminului.
― Sfîntul Graal, începu el pe un ton declamator. Cei mai mulÈ›i oameni mă întreabă doar unde e. Mi-e teamă că la aceasta întrebare nu voi putea răspunde niciodată.
Apoi, răsucindu-se brusc, îl privi drept în ochi:
― Oricum... mult mai interesantă mi se pare o altă întrebare: ce anume este Sfîntul Graal?
Sophie aproape că simțea valul de entuziasm academic ce-i cuprinsese pe cei doi bărbați de lîngă ea.
― Pentru a înÈ›elege pe deplin ce este Graalul, continuă Teabing, trebuie mai întîi să înÈ›elegem Biblia. Cît de bine cunoÈ™ti Noul Testament?
Sophie ridică din umeri:
― Nu prea îl cunosc. Am fost crescută de un om care îl venera pe Leonardo da Vinci.
Sir Leigh afișă o expresie mirată și încîntată deopotrivă:
― Un suflet iluminat! Superb! Atunci trebuie să È™tii că Leonardo a fost unul dintre păstrătorii secretului care se referea la Sfîntul Graal. Și că a ascuns tot soiul de indicii în operele sale.
― Robert mi-a spus deja asta, da.
― Și ce credea da Vinci despre Noul Testament?
― Nu È™tiu.
Teabing făcu un semn spre biblioteca din peretele opus:
― Robert, fii amabil! Pe raftul de jos. La Storia di Leonardo.
Langdon se ridică, se apropie de bibliotecă și scoase volumul indicat, pe care-l aduse și-l așeză pe masă, între ei. Întorcînd cartea cu fața spre Sophie, Teabing o deschise și-i arătă o serie de citate de pe coperta a treia.
― Din însemnările lui da Vinci despre polemici È™i speculaÈ›ii, îi spuse, indicînd un anumit citat. Cred că È›i se va părea relevant pentru discuÈ›ia noastră.
Sophie citi:

"Mulți au făcut negoț cu iluzii și false minuni, amăgind mulțimile nătînge."
LEONARDO DA VINCI

― Uite È™i un alt citat:

"Oarba ignoranță ne înșală.O! Bieți muritori, deschideți ochii bine!"
LEONARDO DA VINCI

Sophie simți un fior.
― Da Vinci se refera aici la Biblie?
Teabing încuviință printr-o mișcare a capului:
― Opiniile lui cu privire la Biblie au o legătura directa cu Sfîntul Graal. De fapt, da Vinci a È™i pictat Graalul; È›i-l voi arăta imediat, dar, mai întîi, trebuie să vorbim despre Biblie. Și, adăugă el surîzînd, tot ce trebuie să È™tii despre Biblie poate fi rezumat în cele cîteva cuvinte ale doctorului Martyn Percy: "Biblia nu a venit prin fax direct din rai".
― Poftim?
― Biblia este un produs al omului, draga mea! Nu a căzut ca prin minune din cer! Omul a creat-o, ca pe o consemnare istorică a unor vremuri tulburi, È™i a evoluat apoi în urma nenumăratelor traduceri, adăugiri È™i revizuiri. N-a existat È™i încă nu exista o versiune finală a Bibliei.
― ÃŽnÈ›eleg.
― Iisus Hristos a fost un personaj istoric de o forță extraordinară, poate cel mai enigmatic È™i mai charismatic lider pe care l-a cunoscut omenirea în toate timpurile. Mesia vestit de profeÈ›i, Iisus a răsturnat regi, a inspirat mulÈ›imi È™i a fondat o nouă filozofie de viață. Ca urmaÈ™ al regilor Solomon È™i David, era îndreptățit la titlul de împărat al evreilor. FireÈ™te, evenimentele de pe parcursul vieÈ›ii sale au fost consemnate de o sumedenie de adepÈ›i din toată regiunea.
Teabing se întrerupse o clipă pentru a sorbi cîteva înghițituri de ceai, apoi așeză cana pe polița șemineului și reluă:
― Mai bine de optzeci de evanghelii au fost scrise, È™i totuÈ™i numai cîteva dintre ele ― printre care cele ale lui Luca, Marcu, Matei È™i Ioan ― au fost incluse în Noul Testament.
― Cine a ales care anume vor fi incluse?
― Aha! izbucni britanicul, entuziasmat. Ironia fundamentală a creÈ™tinismului! Biblia, aÈ™a cum o cunoaÈ™tem noi astăzi, a fost alcătuită de împăratul roman păgîn Constantin cel Mare.
― Constantin ― din cîte È™tiam eu ― a fost creÈ™tin! observă Sophie.
― CîtuÈ™i de puÈ›in! Toată viaÈ›a a fost un necredincios, fiind botezat doar pe patul de moarte, cînd era prea slăbit ca să mai protesteze. Pe vremea lui, religia oficială în Roma era venerarea Soarelui ― Sol Invictus, adică "Soarele Invincibil" ― È™i Constantin era marele ei preot. Din nefericire pentru el, capitala imperiului căzuse pradă unor tulburări religioase din ce în ce mai accentuate. La trei secole de la răstignirea lui Iisus, numărul celor care credeau în el crescuse exponenÈ›ial. ÃŽntre creÈ™tini È™i păgîni izbucneau conflicte care, cu timpul, au căpătat proporÈ›ii atît de mari, încît ameninÈ›au să ducă la scindarea Romei. Constantin a decis că trebuia făcut ceva pentru a calma spiritele. ÃŽn anul 325 după Hristos, a hotărît unificarea Romei sub o singură religie: creÈ™tinismul.
Sophie părea surprinsă:
― Dar de ce ar fi ales un împărat păgîn creÈ™tinismul ca religie oficială?
Teabing chicoti:
― Constantin era un abil om de afaceri. Și-a dat seama că religia creÈ™tină este în plină dezvoltare È™i nu a făcut altceva decît să parieze pe cartea cîștigătoare. ÃŽncă È™i azi istoricii se mai minunează de ingeniozitatea cu care împăratul i-a convertit pe adoratorii Soarelui la creÈ™tinism. ÃŽmbinînd simbolurile, datele È™i ritualurile păgîne cu tradiÈ›ia creÈ™tină proaspăt formată, a pus bazele unei religii hibride, acceptabilă pentru ambele părÈ›i implicate.
― Transmutarea simbolurilor, interveni Langdon. Vestigiile religiei păgîne în simbolistica creÈ™tină sînt irefutabile. Discul solar al egiptenilor a devenit aureola sfinÈ›ilor creÈ™tini. Pictogramele ce o reprezentau pe zeiÈ›a Isis alăptîndu-l pe Horus, fiul ei conceput în mod miraculos, au fost preluate în imagistica Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus în braÈ›e. Și efectiv toate elementele ritualurilor catolice ― mitra, altarul, doxologia È™i împărtășania ― adică "hrănirea cu trupul Domnului" ― provin din religiile păgîne anterioare.
Teabing începu să rîdă:
― Dă-i voie simbolistului sâ-È›i vorbească despre iconografia creÈ™tină È™i nu mai scapi de el! Adevărul e că nimic nu e original în creÈ™tinism. Zeul Mitra, precreÈ™tin ― numit "Fiul lui Dumnezeu" È™i "Lumina Lumii" ― era născut pe 25 decembrie, a murit, a fost îngropat într-un mormînt de piatră È™i a înviat după trei zile. Apropo, 25 decembrie este, totodată, data de naÈ™tere a lui Osiris, Adonis È™i a lui Dionisos. Nou-născutul Krishna a fost întîmpinat cu aur, smirnă È™i tămîie. Chiar È™i ziua sfîntă a fiecărei săptămîni a fost preluată de creÈ™tini de la păgîni.
― Cum adică?
― IniÈ›ial, îi explică Langdon, creÈ™tinii respectau sabatul iudaic, sîmbăta, dar Constantin a preferat duminica, pentru a coincide cu ziua în care păgînii venerau Soarele. Chiar È™i astăzi, majoritatea credincioÈ™ilor merg duminica dimineaÈ›a la biserica fără a È™ti că o fac în amintirea tributului săptămînal adus zeului Soare.
Sophie amețise deja:
― Și toate astea au legătura cu Graalul?
― Exact, răspunse Teabing. Fii atentă mai departe! Pe fondul acestei fuzionări a religiilor, Constantin a simÈ›it nevoia să întărească noua tradiÈ›ie creÈ™tină È™i a organizat o celebră adunare ecumenică pe care o cunoaÈ™tem sub numele de Sinodul de la Niceea.
Sophie auzise că în cadrul acestui Sinod fusese conceput Crezul.
― La această întrunire, continuă britanicul, participanÈ›ii au dezbătut È™i au votat numeroase aspecte È™i elemente ale creÈ™tinismului ― data PaÈ™telui, rolul episcopilor, administrarea Sfintelor Taine È™i, desigur, caracterul divin al lui Iisus.
― Nu cred că înÈ›eleg. Caracterul Lui divin?
― Draga mea, pînă atunci, Iisus fusese considerat de adepÈ›ii săi un profet, un muritor... un om extraordinar, însă doar un om.
― Nu Fiul lui Dumnezeu?
― CredinÈ›e că Iisus este "Fiul al lui Dumnezeu" a fost propusă în mod oficial È™i votată în cadrul Sinodului de la Niceea.
― Stai puÈ›in! Cu alte cuvinte, caracterul divin al lui Iisus a fost rezultatul unui vot?!
― Un vot destul de strîns, pot să spun. Stabilirea divinității lui Hristos era însă critică pentru dorita reunificare a Imperiului Roman È™i pentru noua structură de putere apărută ― Vaticanul. Defînindu-l în mod oficial pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, Constantin l-a transformat într-o divinitate ce transcende omenescul, o entitate a cărei putere este mai presus de orice. Pe lîngă faptul că astfel erau zădărnicite de la bun început orice viitoare atacuri păgîne la adresa creÈ™tinismului, acum adepÈ›ii lui Hristos nu mai puteau fi mîntuiÈ›i decît prin intermediul unicului intercesor sacru ― Biserica Romano-Catolică.
Sophi îi aruncă o privire întrebătoare lui Langdon și el încuviință printr-un ușor semn al capului.
― Miza nu era alta decît puterea, continuă Teabing. Definirea lui Hristos ca Mesia era esenÈ›ială pentru funcÈ›ionarea Bisericii È™i a statului. MulÈ›i erudiÈ›i afirmă chiar că Biserica acelor începuturi l-a confiscat pe Iisus, deturnîndu-i mesajul universal, învăluindu-l într-o aură impenetrabilă de divinitate È™i folosindu-l pentru a-È™i spori propria putere. Eu însumi am scris cîteva cărÈ›i pe această temă.
― Și bănuiesc că fundamentaliÈ™tii creÈ™tini vă trimit zilnic mesaje injurioase.
― De ce ar face-o? replică Teabing. Majoritatea creÈ™tinilor educaÈ›i cunosc istoria propriei religii. Iisus a fost, într-adevăr, un om de o anvergură È™i o forță excepÈ›ionale. Manevrele politice dubioase ale lui Constantin nu-i afectează cîtuÈ™i de puÈ›in viaÈ›a È™i personalitatea ieÈ™ite din comun. Nimeni nu afirmă că Iisus a fost un impostor È™i nimeni nu neagă că el a trăit cu adevărat pe Pămînt È™i că a constituit o sursă de inspiraÈ›ie pentru milioane de oameni. Noi nu susÈ›inem decît că împăratul Constantin s-a folosit în interes propriu de influenÈ›a considerabilă pe care o deÈ›inea Hristos. Și, procedînd astfel, a modelat faÈ›a creÈ™tinismului în maniera în care o cunoaÈ™tem noi azi.
Sophie privi cu coada ochiului cartea de artă care stătea deschisă pe masă, nerăbdătoare să treacă mai departe și să vadă cum reprezentase da Vinci Graalul.
― Bun, uite care-i ideea, adăuga Teabing, vorbind mai repede. Fiindcă această schimbare de statut a avut loc la aproape patru secole după moartea lui Iisus, Constantin a fost nevoit să facă, de asemenea, ceva în privinÈ›a miilor de documente anterioare ce relatau viaÈ›a Lui de om muritor. Și împăratul È™tia că are nevoie de o lovitură de maestru pentru a rescrie istoria. AÈ™a a apărut cel mai interesant moment în istoria creÈ™tinismului.
Teabing se întrerupse pentru un moment, privind-o intens pe Sophie, apoi continuă:
― Constantin a comandat È™i a finanÈ›at scrierea unei noi Biblii, din care a eliminat acele evanghelii ce aminteau de caracterul Lui uman È™i le-a îmbogățit pe celelalte, care îi accentuau caracterul divin. Astfel, primele evanghelii au fost interzise, adunate de pretutindeni È™i arse.
― Un amănunt interesant, interveni Langdon. ToÈ›i cei care au preferat evangheliile interzise, respingînd versiunea lui Constantin, au fost consideraÈ›i eretici. Termenul "eretic" însuÈ™i a luat naÈ™tere atunci. ÃŽn latina, haereticus înseamnă "alegere". Cei care au "ales" istoria reală a lui Iisus au fost primii eretici din istoria lumii.
― Din fericire pentru istorici, reluă Teabing, unele dintre evangheliile pe care Constantin a încercat să le distrugă au reuÈ™it totuÈ™i să supravieÈ›uiască. Prin anul 1950 au fost descoperite Manuscrisele de la Marea Moartă, ascunse într-o grotă în apropiere de Qumran, în DeÈ™ertul Iudeii. Să nu uităm, de asemenea, Manuscrisele Copte găsite în 1945 la Nag Hammadi. Pe lîngă faptul că relatează istoria reală a Graalului, aceste documente vorbesc despre viaÈ›a lui Iisus în termeni cît se poate de umani. Desigur, respectîndu-È™i tradiÈ›ia de dezinformare, Vaticanul a încercat din răsputeri să împiedice ca manuscrisele să fie făcute publice. Și putem înÈ›elege È™i de ce. Ele scot la iveală crasele discrepanÈ›e È™i adăugiri ulterioare, confirmînd fără dubiu că Biblia moderna a fost alcătuită È™i "corectată" de oameni care urmăreau un È›el politic clar ― promovarea caracterului divin al lui Iisus Hristos È™i exploatarea în interes propriu a influenÈ›ei sale.
― Și totuÈ™i, interveni iarăși Langdon, este important să ne reamintim că dorinÈ›a Bisericii ca manuscrisele recent descoperite să nu fie date publicității provine dintr-o credință sinceră în imaginea tradiÈ›ională a lui Iisus. Vaticanul este reprezentat astăzi de oameni profund pioÈ™i, care cred sincer că aceste documente nu pot fi altceva decît false mărturii.
Teabing rîse ușor și se așeză pe un fotoliu din fața lui Sophie.
― După cum vezi, draga mea, profesorul nostru are despre Roma opinii mult mai blînde decît mine. Cu toate acestea, nu greÈ™eÈ™te cînd își susÈ›ine credinÈ›a în sinceritatea clerului actual ― È™i e uÈ™or de înÈ›eles de ce. Biblia lui Constantin a fost pentru ei unicul adevăr timp de sute de ani; nimeni nu e mai îndoctrinat decît cel care are misiunea de a-i îndoctrina pe ceilalÈ›i.
― Adică, explică Langdon, noi credem în divinitățile părinÈ›ilor È™i ale strămoÈ™ilor noÈ™tri.
― Cu alte cuvinte, replică britanicul, aproape tot ce ne-au învățat părinÈ›ii È™i strămoÈ™ii noÈ™tri despre Iisus este fals. AÈ™a cum sînt È™i poveÈ™tile despre Sfîntul Graal.
Sophie privi din nou citatul lui da Vinci:

"Oarba ignoranță ne înșală.O! Bieți muritori, deschideți ochii bine!"

Teabing luă cartea de pe masă și începu s-o răsfoiască.
― Dar, înainte de a-È›i arăta pictura lui Leonardo care înfățiÈ™ează Sfîntul Graal, aÈ™ vrea să arunci o privire peste asta!
Și deschise cartea la o reprezentare pe două pagini a unei lucrări de-a lui da Vinci.
― Presupun că recunoÈ™ti aceasta frescă.
"Sper că glumeÈ™te", își spuse Sophie privind una dintre cele mai cunoscute fresce din istoria omenirii ― Cina cea de taină, pe care Leonardo o relizase pe zidul bazilicii Santa Maria delle Grazie din Milano. Lucrarea îl înfățiÈ™a pe Iisus înconjurat de apostoli, în clipa în care îi vesteÈ™te că unul dintre ei îl va trăda.
― Sigur, recunosc fresca.
― Atunci poate cà vei vrea să-mi faci È™i mie o plăcere. ÃŽnchide ochii, te rog!
Nesigura, Sophie se conformă.
― Unde este aÈ™ezat Iisus? întreba Teabing.
― ÃŽn centru.
― Bun! Și ce mănîncă El È™i apostolii săi?
― Pîine. Evident!
― Excelent! Dar ce beau?
― Vin. Beau vin.
― Foarte bine. O ultima întrebare: cîte pahare sînt pe masă?
Sophie ezită o clipă, dîndu-și seama că era o întrebare-capcană. "Și după ce au mîncat, Iisus a ridicat paharul cu vin și l-a împărțit cu ucenicii Lui."
― Un pahar, răspunse. "Cupa lui Iisus, își spuse. Sfîntul Graal." Iisus le-a dat ucenicilor un singur potir cu vin, aÈ™a cum se întîmplă azi la împărtășanie.
― Deschide ochii.
Pe chipul lui Teabing se întinsese un zîmbet victorios. Sophie privi reproducerea și văzu cu uimire că fiecare personaj avea în față cîte un pahar, inclusiv Iisus. Treisprezece cupe! Toate mici, fără picior, din sticlă obișnuită. Nicăieri nu se zărea vreun potir. Sau un Sfînt Graal.
Privirile lui Teabing scînteiau:
― PuÈ›intel cam ciudat ― nu È›i se pare? ― È›inînd seama că atît Biblia, cît È™i tradiÈ›ionala legendă a Graalului susÈ›in că acesta este momentul în care s-a "născut" Sfîntul Graal. ÃŽn mod bizar, da Vinci pare să fi uitat să picteze tocmai cupa lui Iisus.
― Nu mă îndoiesc că specialiÈ™tii au remarcat deja acest lucru.
― Ai fi uimita să afli cîte anomalii a inclus Leonardo în lucrarea aceasta, anomalii pe care majoritatea specialiÈ™tilor nu le observă sau pur È™i simplu preferă să le ignore. Fresca pe care o priveÈ™ti este, de fapt, cheia întregului mister al Graalului. ÃŽn Cina cea de taină, da Vinci o arată clar.
Sophie cerceta nerăbdătoare reproducerea cu privirile:
― Fresca aceasta ne spune ce anume este Graalul cu adevărat?
― Nu, nu ce anume, È™opti Teabing, ci mai degrabă cine. Sfîntul Graal nu este un obiect. ÃŽn realitate este o... persoană.


56

Sophie fàcu ochii mari și îl privi pe Teabing amuțită, apoi se întoarse spre Langdon:
― Sfîntul Graal este o persoană!?
Profesorul încuviință:
― O femeie, de fapt!
După expresia de completă uimire întipărită pe chipul ei, americanul își dădu seama că o năuciseră de tot. Aceeași reacție o avusese și el, de altfel, cînd auzise prima dată această afirmație. Abia cînd înțelesese întreaga simbolistică a Graalului își dăduse seama că implicațiile feminine erau evidente.
Probabil că și Teabing se gîndise la același lucru, fiindcă interveni:
― Robert, poate că e momentul să-i explici aceste lucruri È™i din perspectiva simbolisticii.
Ridicîndu-se de pe fotoliu, luă o coală de hîrtie și i-o întinse lui Langdon.
Profesorul scoase un stilou din buzunar:
― Sophie, cunoÈ™ti pictogramele moderne ce desemnează masculinul È™i femininul?
Și desenă simbolurile obișnuite, pentru masculin , și pentru feminin .
― Desigur, răspunse ea.
― Ei bine, nu acestea sînt simbolurile originale. MulÈ›i oameni consideră în mod greÈ™it că simbolul masculin provine de la reprezentarea schematică a unui scut È™i a unei săbii, pe cînd cel feminin ar fi o oglindă ce reflectă frumuseÈ›ea. ÃŽn realitate, pictogramele au apărut iniÈ›ial ca simboluri astronomice: al zeului È™i a planetei Marte, respectiv, al zeiÈ›ei È™i planetei Venus. La apariÈ›ia lor erau însă mult mai simple.
Langdon desenă o altă figura pe coala de hîrtie:

― Acesta era simbolul iniÈ›ial pentru masculin. Un falus rudimentar reprezentat.
― Sugestiv, replică Sophie.
― Și la obiect, adăugă Teabing.
Profesorul continua:
― Acest simbol este numit "paloÈ™ul" È™i denotă agresivitatea, masculinitatea. Nu pot să nu adaug că exact acest falus schematic este folosit în prezent pe uniformele militare, pentru a arăta gradul.
― ÃŽntr-adevăr, rînji Teabing. Cu cît ai mai multe penisuri, cu atît eÈ™ti mai mare în grad. BăieÈ›ii ― tot băieÈ›i!
Langdon surîse:
― Să continuam. AÈ™a cum probabil îți închipui, simbolul feminin este opusul acestuia È™i poartă numele de "potir".
Și desenă alături o altă figură:

Sophie ridică ochii spre el, surprinsa:
― "Potirul", continuă Langdon, seamănă cu un recipient, cu o cupă È™i ― mai important ― sugerează forma uterului unei femei. Este un simbol al feminității È™i al fertilității. Sophie, rosti el apăsat, privind-o în ochi, legenda ne spune ca Sfîntul Graal este un potir, o cupă. Dar această descriere nu e altceva decît o alegorie menită să ascundă È™i să protejeze adevărata natură a Graalului. Cu alte cuvinte, legenda foloseÈ™te potirul ca pe o metaforă pentru ceva cu mult, mult mai important.
― O femeie, replică Sophie.
― Exact. Graalul este, de fapt, străvechiul simbol al feminității, iar Sfîntul Graal reprezintă sacrul feminin È™i divinitatea feminină, simboluri pe care noi le-am pierdut fiindcă Biserica le-a eliminat. Caracterul puternic al femeii È™i capacitatea ei de a da viață erau odinioară sacre, dar constituiau o ameninÈ›are pentru ascensiunea Bisericii, al cărei cler era în majoritate alcătuit din bărbaÈ›i, aÈ™a încît sacrul feminin a fost demonizat È™i considerat necurat. Nu Dumnezeu, ci omul ― bărbatul, de fapt ― a fost cel care a creat conceptul de "păcat originar", prin care Eva a gustat din mărul cunoaÈ™terii È™i a provocat alungarea din rai a perechii primordiale. Femeia, iniÈ›ial dătătoare de viață, devenise acum inamicul.
― AÈ™ mai putea adăuga, interveni Teabing, că acest concept care situează femeia la originea vieÈ›ii constituia însăși baza religiilor antice. NaÈ™terea era considerată un act mistic, plin de semnificaÈ›ie. Din nefericire, filozofia È™i teologia creÈ™tină au decis să confiÈ™te această putere creatoare a femeii È™i să ignore adevărul biologic È™i l-au considerat pe bărbat creator. Geneza ne spune că Eva a fost creată din coasta lui Adam. Femeia a devenit astfel un fel de produs secundar, o derivaÈ›ie a bărbatului. Una păcătoasă. Geneza a reprezentat începutul sfîrÈ™itului pentru divinitatea feminină.
― Graalul, continuă Langdon, este simbolul acestei zeiÈ›e pierdute. O dată cu apariÈ›ia creÈ™tinismului, vechile religii păgîne nu s-au stins fără luptă. Legendele despre cavalerii porniÈ›i în căutarea Graalului nu erau altceva decît istorisiri ale năzuinÈ›ei ― acum ilicite ― de a redescoperi sacrul feminin. Cavalerii care pretindeau că se află "în căutarea potirului" foloseau o astfel de exprimare "cifrată" pentru a se apăra împotriva Bisericii care subjugase femeia, interzisese zeiÈ›a, îi ardea pe rug pe cei care se îndoiau È™i scosese în afara legii orice act de venerare a sacrului feminin.
Sophie clătină din cap:
― Scuză-mă, dar cînd mi-ai spus că Sfîntul Graal este o persoană, am crezut că te referi chiar la o persoana în carne È™i oase.
― Chiar la asta m-am È™i referit, îi răspunse Langdon.
― Dar nu la o persoană oarecare, izbucni Teabing care, nemaiputîndu-se stăpîni, se ridică cu greu în picioare. O femeie care purta în ea un secret atît de puternic încît, dacă ar fi fost dezvăluit, ar fi riscat să zdruncine din temelii tot ce înseamnă creÈ™tinism!
Sophie îl privi copleșita:
― Și femeia aceasta este o personalitate cunoscută a istoriei?
― Foarte cunoscută! Și dacă ma veÈ›i urma în birou, adaugă britanicul în timp ce își lua cîrjele È™i pornea spre ușă, mă voi simÈ›i onorat să vă arăt cum a reprezentat-o da Vinci în pictură.


Într-o încăpere alăturată, majordomul Rémy Legaludec stătea tăcut în fața televizorului. Postul de știri difuza fotografii ale unui bărbat și ale unei femei... aceleași persoane cărora el tocmai le servise ceaiul.



57

În timp ce stătea în mijlocul intersecției din fața băncii, locotenentul Collet se întreba de ce îi ia atît de mult lui Fache să ajungă cu mandatul de percheziție. Finanțiștii ăștia aveau, cu siguranță, ceva de ascuns; pretindeau că Langdon și Neveu veniseră la bancă mai devreme, dar că fuseseră refuzați, fiindcă nu aveau datele de identificare a contului.
"Atunci, de ce nu ne lasă să intrăm și să aruncăm o privire?"
În sfîrșit, telefonul mobil din buzunarul lui sună. Era postul de comandă de la Luvru.
― Am obÈ›inut mandatul de percheziÈ›ie? întrebă Collet.
― Dă-o-ncolo de bancă, locotenente! îi spuse agentul. Tocmai am primit un pont. Știm exact unde se ascund Langdon È™i Neveu.
Collet se așeză pe capota mașinii:
― Nu mai spune!
― Avem o adresă din suburbii. Undeva, în apropiere de Versailles.
― Căpitanul Fache È™tie?
― ÃŽncă nu. E ocupat cu un apel important.
― Vin imediat! ComunicaÈ›i-i îndată ce se eliberează!
Collet notă adresa și urcă repede la volan. Demarînd în trombă, își dădu seama că uitase să întrebe cine vînduse pontul despre locul în care se ascundea Langdon. Oricum, acum nu mai conta. Tocmai i se oferise șansa de a-și răscumpăra toate greșelile din trecut; se îndrepta spre cea mai răsunătoare arestare din întreaga lui carieră. Contactă prin radio cele cinci mașini care îl însoțeau:
― Fără sirene, băieÈ›i! Nu vrem ca Langdon să È™tie că venim.


La patruzeci de kilometri distanță, un Audi negru pătrunse pe un drum secundar și parcă la marginea unui cîmp. Silas coborî și privi printre zăbrelele de fier ale gardului care înconjura vastul domeniu și zări în depărtare conturul castelului.
La parter toate luminile erau aprinse. "Ciudat pentru aceasta oră!", își spuse Silas, zîmbind. Informația pe care i-o dăduse Învățătorul era, evident, corectă. "Nu voi pleca din această casă fără «cheia de boltă», își jură el. Nu-i voi dezamăgi pe episcop și pe Învățător."
Își verifică revolverul Heckler and Kock cu treisprezece gloanțe și îl aruncă în iarbă, printre gratii. Apoi, prinzîndu-se cu mîinile de barele de fier, se cățără pe gard și sări dincolo. Ignorînd durerea ascuțită provocată de cilice, își recuperă arma și porni pe alee, spre castel.



58

"Biroul" lui Teabing nu semănă cu nici o altă încăpere cu aceeaÈ™i destinaÈ›ie din cîte văzuse Sophie vreodată. De È™ase sau È™apte ori mai întins decît cele mai luxoase birouri, le cabinet de travail al lui sir Leigh părea un soi de hibrid între un laborator de cercetare, o bibliotecă de arhivă È™i un tîrg de vechituri. Iluminată de trei candelabre suspendate de plafon, pardoseală care părea nesfîrÈ™ită era presărată cu insuliÈ›e formate din mese de lucru îngropate sub grămezi de cărÈ›i, lucrări de artă, artefacte È™i surprinzător de multe echipamente electronice ― computere, proiectoare, microscoape, copiatoare È™i scanere de cercetare.
― Am transformat sala de bal, spuse Teabing cu un surîs spășit. Pe mine nu mă prea asaltează ocaziile de a dansa.
Sophie avea impresia că, o dată cu venirea nopții, pătrunsese într-un fel de zonă crepusculară în care nimic nu mai era așa cum credea ea.
― Toate astea vă ajută în munca pe care o depuneÈ›i?
― Aflarea adevărului a devenit pasiunea vieÈ›ii mele. Iar Sangrealul mi-e iubita preferată!
"Sfîntul Graal e o femeie", își repetă ea în gînd, pradă unei vîrtej de idei ce păreau să nu aibă nici un sens.
― SpuneaÈ›i că aveÈ›i o pictură care o reprezintă pe femeia despre care pretindeÈ›i că este Sfîntul Graal.
― Da, dar nu eu pretind acest lucru. Iisus însuÈ™i a afirmat-o răspicat.
― Care este acea pictura? îl întrebă Sophie privind picturile de pe pereÈ›i.
― Hmmm... Teabing își luă un aer preocupat, de parcă uitase: Sfîntul Graal... Sangrealul... Potirul.
Apoi se întoarse brusc È™i arătă cu mîna spre peretele opus al încăperii, pe care atîrna o reproducere lungă de doi metri È™i jumătate a frescei Cina cea de taină ― o replică identică aceleia pe care o văzuse cu cîteva minute în urmă în cartea de artă:
― Iat-o!
Sophie clipi repede fiindcă era sigură că nu înțelesese bine:
― Dar e aceeaÈ™i pictură pe care mi-aÈ›i arătat-o mai devreme.
― Știu, dar copia mărită e mult mai incitantă, nu-i aÈ™a?
Tînăra se întoarse spre Langdon în speranța că acesta o va lămuri:
― Nu pricep o iotă!
Profesorul îi surîse:
― După cum vei vedea, Sfîntul Graal apare totuÈ™i în Cina cea de taină. Leonardo n-a lăsat loc de dubii.
― Stai puÈ›in, îl întrerupse Sophie. Mi-aÈ›i spus că Graalul este o femeie. ÃŽn fresca aceasta sînt reprezentaÈ›i însă doar treisprezece bărbaÈ›i.
― Oare? făcu Teabing arcuindu-È™i sprîncenele: Uită-te mai bine!
Sceptică, Sophie se apropie de reproducere È™i privi cu atenÈ›ie cele treisprezece chipuri ― Iisus Hristos în mijloc, È™ase apostoli la dreapta È™i alÈ›i È™ase la stînga Lui:
― Da, sînt toÈ›i bărbaÈ›i, îi răspunse ea.
― AÈ™a? Dar cel aÈ™ezat pe locul de onoare, la dreapta lui Iisus?
Sophie cercetă chipul apostolului de lîngă umărul drept al lui Iisus. Treptat, un val de uimire o acapară. Ucenicul respectiv avea pârul lung și roșcat, mîinile împreunate într-un gest delicat și sîni vag conturați.
― E o femeie! exclamă ea.
Teabing izbucni în rîs:
― Ia te uită ce surpriza! Crede-mă, nu e o simplă greÈ™eală. Leonardo È™tia să redea perfect deosebirile anatomice dintre cele două sexe.
Sophie nu-și mai putea lua ochii de la femeia de lîngă Iisus. "La Cina cea de taină se presupune că au luat parte treisprezece bărbați. Atunci, cine e aceasta femeie?" Deși văzuse de nenumărate de ori diverse reproduceri ale frescei, niciodată nu remarcase acest amănunt ciudat.
― Nimeni nu-l observă, îi spuse Teabing. Ideile noastre preconcepute despre această scenă sînt atît de puternic înrădăcinate, încît mintea refuză să recunoască detaliul È™i ochii îl trec cu vederea.
― Fenomenul se numeÈ™te skitoma, adaugă Langdon. Creierul procedează astfel cu unele dintre cele mai sugestive simboluri.
― Un alt motiv pentru care nu ai remarcat femeia, continuă Teabing, este acela că majoritatea reproducerilor din lucrările de artă au fost realizate înainte de 1954, cînd detaliile erau încă ascunse sub straturile de vopsea È™i de murdărie depuse din cauza tentativelor de restaurare din secolul trecut. Acum însă, fresca a fost curățată pînă s-a ajuns la pictura originală a lui da Vinci. Et voilà!
Sophie se apropie și mai mult de imagine. Femeia așezată în dreapta lui Iisus era tînără și avea o expresie cucernică: o înfățișare nevinovată și reținută, păr roșcat, iar mîinile îi erau împreunate. "Aceasta este femeia care ar putea distruge Biserica?"
― Cine e? întreba ea cu glas tare.
― Aceasta, draga mea, este Maria Magdalena!
― Păcătoasa, femeia uÈ™oara din Biblie?
Teabing icni ușor, de parcă termenul l-ar fi jignit pe el în persoană.
― Madgalena nu a fost nicidecum o prostituată! Această greÈ™eală nefericită este moÈ™tenirea campaniei de defăimare lansate de Biserică în primele secole ale erei creÈ™tine. Era nevoie ca Maria Magdalena să fie denigrată pentru a-i ascunde periculosul secret ― rolul ei de Sfînt Graal.
― Rolul?
― AÈ™a cum am mai spus, Biserica trebuia să convingă omenirea că profetul Iisus era o fiinÈ›a divină. Prin urmare, toate evangheliile care aminteau de trăsăturile È™i aspectele pămînteÈ™ti ale vieÈ›ii Lui au fost eliminate din Biblie. Din nefericire pentru cei care au compilat noua versiune a Bibliei, un anumit element extrem de tulburător apărea iar È™i iar în majoritatea evangheliilor: Maria Magdalena, mai exact, căsătoria ei cu Iisus Hristos.
― Poftim?!
Sophie privi, nevenindu-i să creadă ceea ce tocmai auzise, cînd spre Teabing, cînd spre Langdon.
― Este un fapt dovedit istoric, reluă britanicul, È™i da Vinci È™tia prea bine acest lucru. Cina cea de taină aproape că-l trage pe privitor de mînecă pentru a-i arăta că Iisus È™i Maria Magdalena formau un cuplu.
Privirile ei zburară din nou la reproducerea de pe perete.
― Observă, insistă Teabing, că veÈ™mintele celor doi sînt aidoma unor imagini în oglindă.
Sophie era înmărmurită. Într-adevăr, hainele lui Iisus și cele ale Magdalenei aveau culori opuse. El purta o robă roșie și o mantie albastră; ea avea roba albastra și mantia roșie. "Yin și yang."
― Dacă vrei să observi cîteva aspecte È™i mai bizare, trebuie să remarci că Iisus È™i mireasa Lui par că se ating în dreptul È™oldurilor, avînd busturile depărtate unul de altul, de parcă aÈ™a ar fi vrut să creeze între ei un spaÈ›iu clar delimitat.
Chiar înainte ca britanicul să traseze conturul pe reproducere, Sophie îl recunoscu forma evidentă: din centrul picturii ― acelaÈ™i simbol pe care Langdon îl asociase mai devreme cu Sfîntul Graal, cu potirul È™i uterul feminin.
― De asemenea, continuă Teabing, dacă îi priveÈ™ti pe Iisus È™i Maria Magdalena ca pe niÈ™te elemente compoziÈ›ionale, nu ca pe niÈ™te oameni, vei vedea o altă formă care-È›i sare imediat în ochi. O literă a alfabetului.
Sophie își dădu seama imediat. Faptul că litera îți sărea în ochi era prea puțin spus; aproape că tot restul se pierea în fundal, cu excepția ei. Clar conturată în centrul picturii, ieșea parcă în relief silueta unui uriaș și indubitabil M.
― PuÈ›in cam prea bine conturat pentru a fi o simplă coincidență, nu crezi?
― Dar ce rost are acolo? îl întrebă Sophie, uluită.
Sir Leigh ridică din umeri:
― AdepÈ›ii teoriei conspiraÈ›iei È›i-ar spune că provine de la Matrimonio sau de la Maria Magdalena. Sincer, nimeni nu È™tie sigur! Singura certitudine este că litera M nu este doar o simplă greÈ™eală sau o coincidență. Nenumărate lucrări care se refera la Graal conÈ›in aceeaÈ™i literă ― fie în filigran, fie în substrat sau în chiar cadrul compoziÈ›iei. Cea mai vizibilă este, desigur, cea de pe altarul catedralei Our Lady of Paris din Londra, proiectat de un fost Mare Maestru al Le Prieuré, Jean Cocteau.
Sophie cîntări în minte informația primită:
― Recunosc, prezenÈ›a literei M este interesantă, dar nu cred că există cineva care să pretindă că reprezintă o dovadă a căsătoriei lui Iisus cu Maria Magdalena.
― Nu, desigur că nu, replică Teabing, apropiindu-se de o măsuță pe care trona un teanc de cărÈ›i È™i începînd să caute prin ele. AÈ™a cum am spus mai devreme, căsătoria lor este documentată istoric. ÃŽn plus, ideea lui Iisus căsătorit este mult mai logică decît imaginea standard din Biblie.
― De ce?
― Fiindcă Iisus era evreu, replică Langdon, lăsîndu-i lui Teabing timp să caute prin stiva de cărÈ›i, È™i fiindcă tradiÈ›iile din vremea Lui interziceau în mod efectiv unui evreu să rămînă celibatar. Conform obiceiurilor iudaice, burlăcia era un lucru condamnabil È™i prima îndatorire a unui tată era aceea de a-i găsi fiului său o soÈ›ie. Dacă Iisus ar fi fost necăsătorit, măcar una dintre evanghelii ar fi menÈ›ionat acest lucru È™i ar fi oferit o explicaÈ›ie pentru nefirescul său celibat.
Teabing dădu, în sfîrÈ™it, de cartea pe care o căuta È™i o aÈ™eză pe masă. Era un volum de mari dimensiuni, ca un atlas supradimensionat, pe a cărui copertă scria: Evangheliile gnostice. Cînd britanicul o deschise, Sophie observă că avea în cuprins fotografii ale unor texte ce păreau fragmente din documente antice ― papirusuri zdrenÈ›uite, scrise de mînă. Nu-È™i dădu seama în ce limbă erau scrise, dar pe pagina alăturată fiecărui fragment se afla traducerea în engleză.
― Acestea sînt fotocopii ale manuscriselor Nag Hammadi È™i ale celor de la Marea Moartă, îi spuse Teabing. Cele mai vechi documente ale creÈ™tinătății. Tulburător este faptul că nu se potrivesc cu evangheliile din Biblie.
Apoi, răsfoind pînă pe la mijlocul cârtii, sir Liegh îi arătă un pasaj:
― Evanghelia lui Filip este cea mai indicată pentru început.
Sophie citi fragmentul:

"Și însoțitoarea Mîntuitorului este Maria Magdalena. Hristos o iubea mai mult decît pe oricare dintre ucenicii Sâi și o săruta adesea pe gură. Ceilalți ucenici erau mîhniți din cauza acestui lucru și își arătau dezaprobarea. Ei îl întrebau: «De ce pe ea o iubești mai mult decît pe noi toți?»"

Textul era surprinzător, dar cîtuși de puțin sugestiv, așa că Sophie remarcă:
― Nu pomeneÈ™te deloc despre căsătorie!
― Au contraire, surise Teabing, arătîndu-i un cuvînt de pe primul rînd. AÈ™a cum È›i-ar spune toÈ›i cei care au studiat aramaica, termenul "însoÈ›itoare" însemna, pe atunci, tocmai soÈ›ie.
Langdon încuviință. Sophie citi din nou prima frază: "Și însoțitoarea Mîntuitorului este Maria Magdalena."
Teabing răsfoi cartea și îi arătă alte fragmente care, spre surprinderea ei, sugerau fără dubiu existența unei relații romantice între Iisus și Maria Magdalena. Cînd le citi, Sophie își aminti de un preot furios care bătuse la ușa casei lor, pe cînd ea era doar un copil.
― Aici locuieÈ™te Jacques Saunière? întrebase omul, încruntîndu-se la ea. Vreau să discutăm despre articolul pe care l-a scris.
Și preotul îi arătă un ziar împăturit.
Sophie îl chemase pe bunicul ei È™i cei doi se retrăseseră imediat în birou È™i închiseseră uÈ™a în urma lor. "Bunicul a scris ceva în ziar?" Imediat fugise în bucătărie È™i începuse să răsfoiască ziarul de dimineață. Găsise numele bunicului ei sub un articol de pe pagina a doua. Nu înÈ›elesese ea tot ce scria acolo, dar se părea că guvernul acceptase ― sub presiunile clerului ― să interzică difuzarea în FranÈ›a a unui film artistic american intitulat Ultima ispitire a lui Iisus, în care se zicea că Iisus iubea È™i avusese relaÈ›ii sexuale cu o femeie pe nume Maria Magdalena. ÃŽn articol, bunicul ei susÈ›inea că Biserica dăduse dovadă de aroganță È™i greÈ™ise atunci cînd interzisese filmul.
"Nu-i de mirare că preotul e furios!" își spusese ea.
― E o pornografie! Sacrilegiu! strigase oaspetele, în timp ce ieÈ™ea val-vîrtej din birou È™i se îndrepta spre ieÈ™ire. Cum poÈ›i să susÈ›ii aÈ™a ceva? Americanul ăsta, Martin Scorsese, este un blasfemiator È™i Biserica nu-i va permite să pună piciorul în FranÈ›a!
Apoi ieșise și trîntise ușa în urma lui.
Cînd bunicul intrase în bucătărie, o găsise pe Sophie cu ziarul în mînă și se încruntase:
― EÈ™ti pe fază!
― Crezi că Iisus a avut o prietenă? îl întrebase ea.
― Nu, draga mea, am spus doar că Biserica n-ar trebui să ne dicteze ce anume să acceptam È™i ce nu.
― Dar Iisus chiar a avut o prietenă?
Bunicul ei rămăsese tăcut cîteva clipe:
― Ar fi chiar atît de rău dacă ar fi avut?
Sophie se gîndise puțin și apoi ridicase din umeri:
― Pe mine nu m-ar deranja.


Sir Leigh Teabing vorbea mai departe:
― Nu te voi plictisi cu numeroasele referiri la uniunea dintre Iisus È™i Maria Magdalena; istoricii moderni au explorat subiectul pînă la epuizare. AÈ™ vrea totuÈ™i să-È›i atrag atenÈ›ia asupra unui alt lucru, adăuga el, arătîndu-i un alt fragment. Acest text este extras din Evanghelia Mariei Magdalena.
Sophie habar n-avusese că exista și o evanghelie a Magdalenei.

"Și Petru spuse: «Chiar a vorbit Mîntuitorul cu o femeie fără știința noastră? Acum trebuie să ne întoarcem cu toții și să ascultam de ea? O preferă, oare, pe ea în locul nostru?»
Iar Levi răspunse: «Petru, totdeauna ai fost aprig. Acum te vad cîrcotind împotriva femeii ca împotriva unui dușman. Dacă pentru Mîntuitor ea a fost vrednică, cine ești tu să o respingi? Firește că Mîntuitorul o cunoaște bine. De aceea a iubit-o mai mult decît pe noi toți.»"

― Femeia despre care vorbesc, îi explică Teabing, este Maria Magdalena. Petru era gelos pe ea.
― Fiindcă Iisus o prefera?
― Nu numai din cauza asta. ÃŽn joc era mult mai mult decît simpla afecÈ›iune. ÃŽn momentul despre care se vorbeÈ™te în această evanghelie, Iisus bănuieÈ™te că va fi în curînd prins È™i răstignit. Drept urmare, o povățuieÈ™te pe Maria Magdalena cum să ducă mai departe Biserica Sa după ce El nu va mai fi. Ca urmare, Petru își arată nemulÈ›umirea fiindcă e pe locul doi, după o femeie. Vezi tu, Petru era puÈ›in misogin.
Sophie se străduia să nu piardă firul.
― Vorbim totuÈ™i despre Sfîntul Petru! Piatra de temelie pe care Iisus È™i-a clădit Biserica.
― Exact acela, cu o singură excepÈ›ie. ÃŽn conformitate cu aceste evanghelii nemodificate, nu lui Petru i-a dat Iisus povățuiri despre fondarea Bisericii CreÈ™tine, ci Mariei Magdalena.
Sophie îl privi neîncrezătoare:
― Vrei să spui că Biserica CreÈ™tină urma să fie fondată È™i condusă de o femeie?!
― Acesta era planul iniÈ›ial. Iisus a fost primul feminist din istoria omenirii. El È™i-a dorit ca viitorul Bisericii sale să fie încredinÈ›at în mîinile Mariei Magdalena.
― Iar lui Petru nu i-a convenit, interveni Langdon, arătînd spre reproducerea după Cina cea de taină. Acesta de aici e Petru! PoÈ›i să vezi că da Vinci È™tia prea bine ce sentimente nutrea ucenicul față de Magdalena.
Din nou, Sophie rămăsese fără glas. În frescă, Petru era aplecat amenințător spre Maria Magdalena, schițînd o mișcare de retezare cu palma a gîtului ei. "Același gest ca în Fecioara între stînci!"
― Uită-te È™i aici, continuă Langdon, arătînd spre apostolii de lîngă Petru. De rău augur, nu È›i se pare?
Mijindu-și ochii pentru a vedea mai bine, Sophie zări o mînă ieșind din mijlocul apostolilor.
― ÃŽn mîna aceea este, cumva, un pumnal?!
― Da. Și mai ciudat încă, dacă numeri braÈ›ele, vezi că mîna nu aparÈ›ine... nimănui. E o mînă fără trup. Anonimă.
Sophie simțea că toată povestea asta o copleșește.
― ÃŽmi pare rău, dar tot nu înÈ›eleg cum demonstrează toate astea faptul că Maria Magdalena ar fi Sfîntul Graal.
― Aha! exclamă Teabing din nou. Aici e buba!
Se duse încă o dată la teancul de cărți, luă dintre ele o diagramă de mari dimensiuni și o întinse pe masă. Era un complicat arbore genealogic.
― PuÈ›ini oameni își dau seama că, pe lîngă faptul că era mîna dreaptă a lui Iisus, Magdalena era deja, prin ea însăși, o femeie puternică.
Sophie observă că deasupra diagramei stătea scris numele familiei:

"TRIBUL LUI VENIAMIN".

― Maria Magdalena e aici, spuse Teabing, punînd vîrful creionului aproape de vîrful arborelui.
― Magdalena era din neamul lui Veniamin?
― Exact. Și prin vene îi curgea sînge regal.
― Dar eu crezusem că Magdalena era săracă.
Sir Leigh clătină din cap:
― S-a spus despre ea că era o tîrfă pentru a È™terge orice urmă a descendenÈ›ei sale nobile.
Sophie privi din nou spre Langdon, ca pentru o confirmare, și profesorul încuviință.
― Dar ce-i păsa Bisericii din acele vremuri dacă Maria Magdalena avea sînge regal sau nu?
Britanicul surîse:
― Draga mea copilă, nu atît sîngele regal al Mariei Magdalena era îngrijorător pentru oamenii Bisericii, cît mai degrabă uniunea ei cu Iisus, care de asemenea avea o origine nobilă. După cum È™tii, în Evanghelia după Matei ni se spune că Iisus provenea din neamul lui David, fiind un urmaÈ™ al regelui Solomon, Regele Iudeilor. Prin căsătoria Sa cu o femeie din neamul lui Veniamin, se uneau două neamuri, creînd posibilitatea apariÈ›iei unor pretenÈ›ii legitime la tron È™i la restauraÈ›ia dinastiei regale aÈ™a cum fusese ea în vremea lui Solomon.
Parcă lucrurile începeau să se lege cumva.
Teabing părea și mai entuziasmat acum:
― Legenda Sfîntului Graal este o legendă a sîngelui regesc. Cînd aminteÈ™te despre potirul în care a fost cules sîngele lui Hristos, se referă, de fapt, la Maria Magdalena ― pîntecele care a purtat descendenÈ›a regală a lui Iisus.
Cuvintele păreau că dau ocol întregii încăperi, înainte de a fi înregistrate de creierul lui Sophie. "Maria Magdalena a purtat descendența regală a lui Iisus Hristos?"
― Dar cum a putut El să aibă o descendenÈ›a regală? Decît poate dacă...
Dar se întrerupse și îi aruncă o privire lui Langdon:
― ... Dacă ei doi au avut un copil, sfîrÈ™i profesorul în locul ei.
Sophie rămase înmărmurită.
― Iată, strigă Teabing, cea mai mare mistificare din istoria omenirii! Nu numai că Iisus a fost căsătorit, dar a avut È™i un copil! Draga mea, Maria Magdalena a fost Potirul cel Sfînt. Ea a fost cea care a purtat descendenÈ›a regală a lui Iisus Hristos ― viÈ›a din care s-a născut rodul sacru!
Simțind cum i se face pielea ca de găina, Sophie bîigui:
― Dar cum a putut fi È›inut ascuns un astfel de secret, atîția ani?
― Ascuns?! exclamă Teabing. Dar nu a fost deloc ascuns! Neamul de sînge regesc al lui Iisus este sursa celei mai vii legende din istoria omenirii, cea a Sfîntului Graal. Povestea Mariei Magdalena a fost strigată în cele patru zări secole de-a rîndul, prin cele mai diverse aluzii È™i metafore. Istoria ei e prezentă în orice colÈ›iÈ™or pe care-l vezi cînd deschizi ochii!
― Dar documentele Sangreal? Ele conÈ›in dovezi care demonstrează că Iisus a avut urmaÈ™i de sînge regesc?
― ÃŽntr-adevăr.
― Deci întreaga legendă a Sfîntului Graal se referă, de fapt, la sîngele regal?
― Exact. Cuvîntul Sangreal provine din San Greal, adică Sfîntul Graal. Dar la originea sa, termenul era rostit altfel.
Teabing scrise ceva pe o bucată de hîrtie și i-o întinse: "SANG REAL" Brusc, Sophie înțelese semnificația celor scrise.
Sang Real însemna "Sînge regal".



59

Recepționerul din holul sediului central al Opus Dei de pe Lexington Avenue din New York recunoscu surprins vocea episcopului Aringarosa la telefon:
― Bună seara, domnule.
― Am primit ceva mesaje? întrebă episcopul, pe un ton neobiÈ™nuit de îngrijorat.
― Da, domnule. ÃŽmi pare foarte bine că aÈ›i sunat, fiindcă nu v-am putut contacta în apartamentul dumneavoastră. AÈ›i primit un mesaj urgent, cu aproape o jumătate de oră în urmă.
Aringarosa părea că răsuflă ușurat:
― Da? Cel care a telefonat È™i-a spus È™i numele?
― Nu, domnule, doar un număr de telefon.
Operatorul i-l dictă.
― Cu prefixul treizeci È™i trei? Este prefixul FranÈ›ei, nu-i aÈ™a?
― Da, domnule, È™i numărul este din Paris. Apelantul mi-a spus că este absolut necesar să-l contactaÈ›i imediat.
― Vă mulÈ›umesc. AÈ™teptam telefonul acesta.
Și Aringarosa închise brusc. Recepționerul puse receptorul în furcă, întrebîndu-se de ce legătura fusese atît de proastă. Programul zilnic al episcopului sugera că acesta se afla în New York la sfîrșit de săptămînă, însă lui i se păruse că aceasta îi vorbește de la celălalt capăt al lumii. Omul ridică din umeri, fără să-și mai pună și alte întrebări. La urma urmei, episcopul Aringarosa se comportase foarte ciudat în ultimele luni.


"Celularul meu probabil că nu a avut semnal", își spuse Aringarosa în vreme ce Fiatul negru se apropia de ieșirea de pe autostrada spre aeroportul de curse charter Ciampino, de lîngă Roma. "Învățătorul a încercat să ia legătura cu mine." Deși era îngrijorat fiindcă ratase apelul, se simțea încurajat de faptul că Învățătorul fusese suficient de încrezător pentru a-l suna chiar la sediul Opus Dei.
"În Paris lucrurile trebuie să fi decurs conform planului." Formînd numărul pe care i-l dăduse recepționerul, era entuziasmat la gîndul că în curînd se va afla și el în Paris. "Voi ateriza înainte de ivirea zorilor." La aeroport îl aștepta un turboreactor închiriat pentru a-l duce în Franța. Avioanele de linie nu constituiau o opțiune de luat în considerare la această oră, mai cu seamă avînd în vedere conținutul servietei sale.
La celălalt capăt al liniei un telefon începu să sune.
O voce de femeie îi răspunse:
― Direction Centrale Police Judiciaire.
Aringarosa ezită o clipă. Nu se așteptase la așa ceva:
― Ãăă, da... Mi s-a cerut să sun la acest număr.
― Qui êtes-vous? întreba femeia. Cum vă numiÈ›i?
Episcopul nu știa dacă e cazul să-și spună numele. "Poliția Judiciară Franceză?!"
― Numele dumneavoastră, monsieur!
― Episcop Manuel Aringarosa.
― Un moment.
Se auzi un clic și, după o lungă așteptare, o voce de bărbat îi vorbi pe un ton aspru și îngrijorat:
― ÃŽmi pare bine că în sfîrÈ™it am dat de dumneavoastră. Noi doi avem multe de discutat.



60

Sangreal... Sang Real... San Greal... Sînge regal... Sfîntul Graal.
Totul părea să se întrepătrundă.
"Sfîntul Graal este Maria Magdalena... mama urmașilor de sînge regal ai lui Iisus Hristos." Sophie se simți pradă unui nou val de confuzie și, tăcută, continuă să-l privească nedumerită pe Robert Langdon. Cu cît mai multe piese așezau el și Teabing pe masă în fața ei, cu atît mai imprevizibil devenea întregul joc de puzzle.
― După cum vezi, draga mea, spuse sir Leigh È™chiopătînd uÈ™or spre un raft cu cărÈ›i, Leonardo nu a fost singurul care a încercat să spună lumii adevărul cu privire la Sfîntul Graal. Despre spiÈ›a de sînge regal ai lui Iisus au scris foarte detaliat nenumăraÈ›i istorici.
Și Teabing îi arătă cu o mișcare largă a mîinii un șir de cîteva zeci de cărți.
Sophie își înclină capul pe un umăr și citi titlurile:

REVELAÞIA TEMPLIERILOR. Tainicii păstrători ai adevăratei identități a lui Hristos
FEMEIA CU VASUL DE ALABASTRU. Maria Magdalena și Sfîntul Graal
ZEIÞA DIN EVANGHELII. În căutarea sacrului feminin

― Iată, probabil, cea mai cunoscută lucrare, adaugă Teabing luînd de pe raft un volum hărtănit È™i întinzîndu-i-1.
Pe copertă scria:

SÎNGE SFÎNT, SFÎNT GRAAL. Un best-seller internațional.

Sophie ridică ochii spre cei doi bărbați:
― Un best-seller internaÈ›ional? Eu n-am auzit niciodată despre cartea asta.
― Erai prea mică în anii optzeci, atunci cînd a apărut, însă a agitat puÈ›in spiritele la vremea aceea. După părerea mea, autorii au tras unele concluzii cam pripite în analiza lor, dar premisa fundamentală de la care au pornit este reală È™i, spre lauda lor, au adus, în fine, ideea spiÈ›ei regale a lui Hristos în atenÈ›ia opiniei publice.
― Dar care a fost reacÈ›ia Bisericii?
― Una de furie, fireÈ™te ― ceea ce era, de altfel, È™i de aÈ™teptat. La urma urmei, este vorba despre un secret pe care Vaticanul a încercat sâ-1 îngroape încă din secolul al IV-lea. ÃŽn parte, acesta a fost È™i scopul cruciadelor. Culegerea È™i distrugerea informaÈ›iilor. Maria Magdalena constituia, pentru Biserica acelor începuturi, o adevărată ameninÈ›are cu distrugerea. Pe lîngă faptul că era femeia căreia Iisus îi încredinÈ›ase sarcina de a întemeia Biserica Sa, Magdalena constituia totodată dovada fizică a faptului că nou-proclamata divinitate vusese urmaÈ™i muritori. Pentru a se apăra, oamenii Bisericii i-au promovat imaginea de femeie uÈ™oară È™i au distrus dovezile mariajului ei cu Iisus, invalidînd astfel orice potenÈ›ialele afirmaÈ›ii cu privire la eventualii urmaÈ™i ai lui Hristos È™i la caracterul Lui muritor.
Sophie se uită din nou la Langdon așteptînd ca acesta să-i confirme, și profesorul înclina din cap:
― Dovezile istorice în sprijinul acestor afirmaÈ›ii sînt considerabile.
― Recunosc, reluă Teabing, că implicaÈ›iile sînt cutremurătoare, dar trebuie să înÈ›elegi cît de puternice au fost motivaÈ›iile clerului pentru o asemenea mistificare. Biserica nu ar fi putut supravieÈ›ui dacă informaÈ›iile despre urmaÈ™ii lui Hristos ar fi devenit publice. Vestea că Iisus a avut un copil ar fi aruncat în aer ideea esenÈ›ială a divinității Sale È™i, o dată cu ea, însăși Biserica CreÈ™tină, care se auto-proclamase unicul mijlocitor între om È™i Dumnezeu, unica poartă de intrare în ÃŽmpărăția Cerului.
― Roza cu cinci petale, îl întrerupse Sophie, arătînd spre cotorul uneia dintre cărÈ›ile lui Teabing.
"Același desen cu cel incrustat pe caseta din lemn de trandafir."
Sir Leigh aruncă o privire spre Langdon și zîmbi:
― Are ochi buni, domniÈ™oara!
Apoi reveni spre Sophie și începu să-i explice:
― Acesta este simbolul folosit de LE PRIEURÉ de Sion pentru Sfîntul Graal. Pentru Maria Magdalena. Fiindcă numele ei fusese interzis de Biserica, Magdalena a devenit cunoscută sub numeroase pseudonime secrete ― printre ele, Potirul, Sfîntul Graal È™i Roza. Acesta din urmă aminteÈ™te de pentagrama zeiÈ›ei Venus È™i de Roza Vînturilor, călăuzitoarea navigatorilor. Apropo, cuvîntul rose este identic în franceză, engleză, germană È™i în multe alte limbi.
― "Rose", mai adăugă Langdon, este, totodată, anagrama numelui Eros, zeul grec al iubirii carnale.
Sophie se uită surprinsă spre Langdon, dar Teabing continuă:
― Roza a fost dintotdeauna un simbol esenÈ›ial al sexualității feminine, în cadrul cultelor primitive ale divinității feminine, cele cinci petale reprezentau etapele principale ale vieÈ›ii unei femei ― naÈ™terea, apariÈ›ia menstruaÈ›iei, maternitatea, menopauza È™i moartea. ÃŽn epoca modernă, relaÈ›ia dintre trandafirul înflorit È™i feminitate au un caracter mai pregnant vizual. Poate că specialistul în simbolistica îți va explica mai bine, adăugă sir Leigh uitîndu-se cu subînÈ›eles spre Langdon.
Robert ezită... cam prea mult.
― Oh, Doamne! exclamă Teabing. Voi, americanii, sînteÈ›i atît de pudici! Ceea ce se jenează el să-È›i spună, Sophie, este că trandafirul înflorit seamănă cu organele genitale feminine ― caliciul prin care întreaga omenire a prins viață. Și dacă ai văzut vreodată o pictură de Georgia O'Keeffe, È™tii exact la ce mă refer.
― Ceea ce trebuie să reÈ›ii, interveni Langdon arătînd spre raftul plin de cărÈ›i, este faptul că toate aceste volume confirmă aceeaÈ™i premisă istorică.
― Și anume că Iisus a fost tată! replică Sophie încă nesigură.
― Exact. Și că Maria Magdalena a fost cea care i-a purtat în pîntece copilul. Le Prieuré de Sion o venerează È™i astăzi ca Zeiță, Sfînt Graal, Roză È™i Mamă Divină.
Din nou îi reveni în minte ritualul pe care îl surprinsese în subsolul cabanei.
― Confreria susÈ›ine că Maria Magdalena era însărcinată atunci cînd Iisus a fost răstignit. Și, pentru a-È™i proteja copilul încă nenăscut, nu a avut altă soluÈ›ie decît să fugă din Þara Sfîntă. Cu ajutorul lui Iosif din Arimatea, unchiul lui Iisus, Maria Magdalena a călătorit în secret pînă pe teritoriul actual al FranÈ›ei, pe atunci Galia, unde a găsit adăpost în sînul comunității evreieÈ™ti. Acolo a dat naÈ™tere unei fiice, căreia i-a pus numele Sarah.
― Se È™tie È™i numele copilului? întrebă Sophie, cuprinsă de îndoială.
― Ba chiar mai mult decît atît! ViaÈ›a Magdalenei È™i cea a micuÈ›ei Sarah au fost scrupulos consemnate în scris de protectorii lor evrei. Nu uita că fetiÈ›a era urmaÈ™a regilor David È™i Solomon! Din acest motiv, evreii din FranÈ›a considerau că Maria Magdalena era de sînge regal, sacru, fiind, totodată, precursoarea unei dinastii. NumeroÈ™i învățaÈ›i ai acelor timpuri au păstrat mărturii scrise ale vieÈ›ii pe care a dus-o Maria Magdalena în Galia, incluzînd aici naÈ™terea micuÈ›ei Sarah È™i arborele genealogic al familiei.
Sophie făcu ochii mari:
― Există È™i un arbore genealogic al lui Iisus Hristos?
― BineînÈ›eles! Și constituie ― se pare ― fundamentul documentelor Sangreal. Genealogia completă a primilor descendenÈ›i ai lui Hristos.
― Dar la ce bun o asemenea genealogie? Nu constituie o dovadă. Nici un istoric nu-i poate confirma autenticitatea.
Teabing chicoti ușor:
― După cum nu pot confirma nici autenticitatea Bibliei!
― Adică?
― Adică istoria este scrisă totdeauna de cei mai puternici. Atunci cînd se ciocnesc două culturi, cea care pierde este, în cele din urmă, distrusă, iar cea care cîștigă scrie cărÈ›ile de istorie ― cărÈ›i care îi glorifică propria cauză È™i o discreditează pe cea a învinÈ™ilor. După cum observa odată Napoleon: "Ce e istoria altceva decît o poveste convenabil ticluită?" Prin însăși natura ei, istoria e totdeauna o relatare subiectivă.
La acest aspect, Sophie nu se gîndise.
― Documentele Sangreal nu fac altceva decît să relateze cealaltă versiune a istoriei lui Iisus. ÃŽn final, pe care dintre ele o accepÈ›i devine o problemă de credință È™i de alegere personală, dar cel puÈ›in putem fi mulÈ›umiÈ›i că informaÈ›ia a supravieÈ›uit. ÃŽn documentele Sangreal se afla zeci de mii de pagini pline de date. Martorii oculari afirmă că toată această comoară era transportată în patru cufere uriaÈ™e. Printre ele se crede că se află Documentele Puriste ― mii de file originale, datînd din epoca pre-constantiniană, scrise de primii adepÈ›i ai lui Iisus, care-l venerau ca pe un ÃŽnvățător È™i un profet în întregime uman, om în carne È™i oase. Tot aici se zvoneÈ™te că s-ar găsi È™i legendarul Document "Q" ― un manuscris în a cărui existență pînă È™i Vaticanul crede. Se pare că acesta ar fi o culegere de învățături ale lui Iisus, probabil scrise chiar de mîna Lui.
― Scrieri ale lui Iisus Hristos?!
― Exact, replică Teabing. De ce n-ar fi păstrat El însuÈ™i o cronică a faptelor sale? MulÈ›i oameni procedau astfel în acele vremuri. Un alt document exploziv despre care se crede că s-ar afla într-unul din acele patru cufere este manuscrisul numit Jurnalele Magdalenei ― o relatare personală a Mariei Magdalena cu privire la relaÈ›ia sa cu Iisus, la răstignirea Lui È™i la perioada pe care a petrecut-o în FranÈ›a.
Sophie rămase tăcută pentru un moment, apoi întrebă:
― Și aceste patru cufere cu documente erau, de fapt, comoara găsită de Cavalerii Templieri sub Templul lui Solomon?
― Da. Acestea au fost documentele care au conferit Templierilor puterea lor excepÈ›ională... documentele care au constituit obiectul neîncetatelor căutări ale Graalului în decursul istoriei.
― Dar spuneai că Sfîntul Graal este Maria Magdalena. Dacă documentele sînt adevărata È›intă a cercetărilor, de ce se vorbeÈ™te despre căutarea Graalului?
― Fiindcă în locul în care este ascuns Sfîntul Graal se află È™i un sarcofag.
Afară, o pală de vînt răscoli frunzele copacilor.
Vocea lui Teabing era mai joasă, mai potolită acum:
― Căutarea Sfîntului Graal nu reprezintă altceva decît năzuinÈ›a de a îngenunchea în faÈ›a rămășiÈ›elor pămînteÈ™ti ale Mariei Magdalena, de a te ruga la picioarele celei proscrise, ale sacrului feminin pierdut.
― Adică ascunzătoarea Sfîntului Graal este de fapt un... mormînt?
Ochii căprui ai lui Teabing se umeziră:
― ÃŽntr-adevăr. Un mormînt în care odihneÈ™te trupul Mariei Magdalena, alături de documentele ce relatează adevărata poveste a vieÈ›ii ei. ÃŽn esenÈ›a sa, căutarea Graalului a fost dintotdeauna o căutare a Magdalenei ― regina defăimată, îngropată împreună cu mărturiile ce atestă dreptul la putere al urmaÈ™ilor ei.
Sophie așteptă un moment ca Teabing să-și vină în fire. Erau încă multe lucruri despre bunicul ei pe care nu le înțelegea:
― ÃŽn toÈ›i aceÈ™ti ani, întrebă ea în cele din urmă, membrii StăreÈ›iei È™i-au asumat sarcina de a apăra documentele Sangreal È™i mormîntul Mariei Magdalena?
― Da, însă confreria mai are È™i o altă îndatorire ― aceea de a proteja însăși spiÈ›a lui Iisus. UrmaÈ™ii lui Hristos s-au aflat întotdeauna în pericol. Biserica primelor secole creÈ™tine s-a temut că, dacă spiÈ›a se perpetuează, secretul lui Iisus È™i al Magdalenei va ieÈ™i la un moment dat la iveală, punînd sub semnul întrebării doctrina fundamentală a catolicismului ― aceea a unui Mesia divin, care păstra distanÈ›a față de femei È™i de iubirea sexuală. Cu toate acestea, urmaÈ™ii lui Hristos au supravieÈ›uit la adăpost în FranÈ›a, pînă în secolul al V-lea cînd, printr-o miÈ™care îndrăzneață, s-au unit cu familia regală franceză È™i au dat naÈ™tere dinastiei merovingiene.
Cuvintele o luară prin surprindere pe Sophie. ToÈ›i elevii din FranÈ›a ― È™i nu numai ― auziseră despre aceasta dinastie.
― Parisul a fost fondat de merovingieni!
― Da. Acesta este unul dintre motivele pentru care legenda Graalului este atît de vie aici, în FranÈ›a. Multe aÈ™a-zise expediÈ›ii de căutare a Graalului iniÈ›iate de Vatican erau, de fapt, misiuni sub acoperire ce urmăreau anihilarea membrilor acestei dinastii. Ai auzit de regele Dagobert?
Sophie își amintea vag numele dintr-o lecție de istorie:
― Dagobert a fost un rege merovingian, nu-i aÈ™a? ÃŽnjunghiat în ochi în timp ce dormea.
― Exact! Asasinat de Vatican în înÈ›elegere cu Pepin d'Heristal. La sfîrÈ™itul secolului al VII-lea. O dată cu uciderea lui Dagobert, dinastia merovingiană aproape că s-a stins. Din fericire, fiul lui Dagobert, Sigisbert, a izbutit să scape neÈ™tiut de nimeni È™i astfel familia a supravieÈ›uit. Unul dintre urmaÈ™ii săi a fost Godefroi de Bouillon, cel care a fondat Le Prieuré de Sion.
― AcelaÈ™i om, interveni Langdon, care le-a cerut templierilor să dezgroape documentele Sangreal de sub Templul lui Solomon, obÈ›inînd astfel dovada legaturilor de sînge dintre merovingieni È™i Iisus Hristos.
Teabing încuviință, suspinînd adînc:
― Astăzi, Le Prieuré de Sion are o misiune extrem de importantă ― de fapt, trei misiuni într-una singura: trebuie să protejeze documentele Sangreal, să apere mormîntul Mariei Magdalena, È™i, desigur, trebuie să ocrotească spiÈ›a regală a lui Iisus ― pe cei cîțiva membri ai dinastiei merovingiene care au supravieÈ›uit pînă în zilele noastre.
Cuvintele britanicului plutiră parcă o clipă în aerul spațioasei încăperi și Sophie resimți o stranie vibrație, de parcă în străfundul ființei sale rezona un adevăr ascuns. "Urmașii lui Iisus care au supraviețuit pînă azi." Din nou vocea bunicului părea că-i șoptește în ureche: "Prințesa, trebuie să-ți spun adevărul despre familia ta."
Un fior de gheață îi străbătu tot trupul.
"Sînge regal!"
Nu, nu era posibil!
"Prințesa Sophie!"
― Sir Leigh?
Vocea majordomului răsună în interfonul montat pe perete și Sophie tresări, surprinsă.
― PuteÈ›i veni pînă în bucătărie o clipă?
Teabing se încruntă și, apropiindu-se de interfon, apăsă butonul:
― Rémy, după cum bine È™tii, sînt împreună cu oaspeÈ›ii mei. Dacă vom avea nevoie de ceva din bucătărie în noaptea aceasta, ne vom servi singuri. MulÈ›umesc È™i noapte bună!
― Numai un cuvînt înainte de a mă retrage, sir! Dacă nu vă supăraÈ›i!
Sir Leigh bombăni și apăsă din nou pe buton:
― Spune repede, Rémy!
― Este o problemă a casei, sir, nu trebuie să-i deranjăm pe oaspeÈ›i cu ea.
― Și nu poate aÈ™tepta pînă dimineață? izbucni Teabing enervat.
― Nu, sir! Nu vă voi râpi decît un minuÈ›el.
Britanicul își dădu ochii peste cap și se întoarse spre Langdon și Sophie:
― Cîteodată mă întreb, de fapt, cine serveÈ™te pe cine!
Apoi, apăsînd pe buton încă o dată:
― Vin imediat, Rémy! Să-È›i aduc ceva cînd vin?
― Doar eliberarea de sub oprimare, sir.
― Rémy, îți dai seama, sper, că biftecul tău au poivre este unicul motiv pentru care încă mai lucrezi pentru mine.
― Asta-mi tot spuneÈ›i dumneavoastră, sir! Asta-mi tot spuneÈ›i!



61

"Prințesa Sophie!"
Parcă sunetul protezelor metalice ale lui Teabing care se îndepărta spre bucătărie trecea direct prin ea. Amorțită, se întoarse spre Langdon și-l privi drept în față. Profesorul clătină deja din cap, de parcă i-ar fi citit gîndurile:
― Nu, Sophie! îi È™opti el. AcelaÈ™i gînd mi-a trecut È™i mie prin minte cînd mi-am dat seama că bunicul tău a fost membru al StăreÈ›iei È™i cînd mi-ai spus că voia să-È›i dezvăluie un secret despre familia ta. Dar e imposibil. Langdon făcu o pauză: Saunière nu este un nume merovingian.
Sophie nu știa dacă ar trebui să se simtă dezamăgită sau ușurată. Ceva mai devreme, Langdon o întrebase în treacăt despre numele de fată al mamei ei: Chauvel. Acum înțelegea care fusese rostul întrebării lui.
― Dar Chauvel? insistă ea.
Din nou Langdon făcu semn că nu.
― ÃŽmi pare rău! Știu că astfel multe dintre întrebările tale È™i-ar fi găsit răspunsul. Dar numai două ramuri ale dinastiei merovingiene mai există astăzi. Numele de familie sînt Plantard È™i Saint-Clair. Ambele familii trăiesc în mare secret, probabil protejate de StăreÈ›ie.
Sophie repetă în gînd cele două nume È™i, la rîndul ei, clătină din cap. Nu exista nimeni în familia ei care să se numească Plantard ori Saint-Clair. O resemnare obosită începea să pună stăpînire pe ea. Nu făcuse nici un progres în a înÈ›elege ce anume intenÈ›ionase bunicul ei să-i dezvăluie. Aproape că-È™i dorea ca Jacques Saunière să nu fi pomenit despre familia ei; deschisese astfel niÈ™te râni vechi, care erau însă la fel de dureroase azi, ca È™i în trecut. "Sînt morÈ›i, Sophie. Nu se mai întorc." ÃŽÈ™i aminti cum mama ei obiÈ™nuia să-i cînte seara, cum o ridica tatăl ei pe umeri, iar bunica È™i frățiorul mai mic surîdeau È™i o priveau cu ochii lor verzi strălucitori. Tot ce-i mai rămăsese era bunicul.
"Iar acum nici el nu mai e. Sînt singură."
Tăcută, se întoarse și se apropie din nou de Cina cea de taină, uitîndu-se cu atenție la părul lung, roșcat, al Magdalenei și la ochii ei senini. Era ceva în expresia ei... ceva care amintea de pierderea cuiva drag. Sophie aproape că simțea tristețea aceea.
― Robert? È™opti ea încet.
Profesorul se apropie:
― Leigh a spus că povestea Graalului e pretutindeni în jurul nostru, È™i totuÈ™i eu de-abia în seara asta am auzit-o.
Langdon păru că ar fi vrut să-i cuprindă umerii și s-o liniștească, dar se abținu:
― Ai mat auzit povestea È™i înainte, Sophie! Toată lumea a auzit-o. Numai că nu ne dăm seama ce e cu adevărat.
― Nu înÈ›eleg.
― Istoria Graalului este pretutindeni, numai că e ascunsă. Cînd Biserica a interzis orice referire la Maria Magdalena, povestea ei a trebuit sâ fie transmisă mai departe prin mijloace mai discrete... prin metafore È™i prin simboluri.
― Desigur. Prin arta, adică!
Langdon arătă spre Cina cea de taină:
― Un exemplu perfect. Unele dintre cele mai cunoscute opere de arta, literatură sau muzică redau în secret povestea Mariei Magdalena È™i a lui Iisus.
Și profesorul îi spovesti pe scurt despre operele lui da Vinci, Botticelli, Poussin, Bernini, Mozart È™i Victor Hugo ― lucrări care aminteau despre năzuinÈ›a de a reînvia sacrul feminin. Legende străvechi, precum cea a lui sir Gawain È™i a Cavalerului Verde, legenda regelui Arthur, ba chiar povestea Frumoasa-din-Pădurea-Adormită erau, de fapt, alegorii ale Graalului. Romanul CocoÈ™atul de la Notre-Dame al lui Hugo È™i opera Flautul fermecat a lui Mozart erau pline de simboluri masonice È™i aluzii referitoare la Graal.
― O dată ce È›i s-au deschis ochii spre adevărata semnificaÈ›ie a Sfîntului Graal, adăugă Langdon, începi s-o vezi peste tot: în pictură, în muzică, în cărÈ›i, ba chiar È™i în desene animate È™i în unele filme artistice.
Apoi, arătîndu-i ceasul său cu Mickey Mouse, îi spuse că Walt Disney își făcuse în viață un crez din a duce mai departe istoria Graalului. Mulți îl consideraseră "un da Vinci al epocii moderne". La fel ca ilustrul său predecesor, Disney fusese un vizionar, un om cu mult înaintea timpului său, un artist extrem de talentat, membru ale unor societăți secrete și, mai cu seamă, iubise enigmele, farsele și dublele înțelesuri. Ca și Leonardo, Disney inserase în arta sa simboluri și mesaje ascunse. Pentru un ochi antrenat, primele filme realizate de Disney constituiau o avalanșă de aluzii și de metafore.
Majoritatea mesajelor ascunse de Walt Disney în desenele sale se refereau la religie, la miturile păgîne È™i la femininul subjugat. Nu fusese o pură întîmplare că acest cineast alesese să transpună pe ecran poveÈ™ti ca Albă-ca-Zăpada, Cenușăreasa È™i Frumoasa-din-Pădurea-Adormită ― toate amintind de încarcerarea sacrului feminin. Nimeni nu avea nevoie de cunoÈ™tinÈ›e profunde de simbolistică pentru a înÈ›elege că Albă-ca-Zăpada ― o prinÈ›esă care aproape că se stinge după ce gustă dintr-un măr otrăvit ― nu e altceva decît o aluzie clară la căderea Evei în Grădina Raiului. Și cine se putea îndoi că prinÈ›esa Aurora din povestea Frumoasei-din-Pădu-rea-Adormitâ ― "alintată" Rose È™i ascunsă adînc în hățiÈ™ul unei păduri pentru a o feri de atingerea râului ― era de fapt povestea Graalului spusă pe înÈ›elesul copiilor.
În ciuda imaginii sale serioase, compania Disney păstra încă un filon jucăuș și angajații ei actuali se amuzau adesea ascunzînd simboluri secrete în diverse producții. Langdon n-avea să uite niciodată cînd unul dintre studenții săi adusese un DVD cu filmul de animație The Lion King și oprise la un moment dat derularea pentru a le arăta un cadru în care cuvîntul SEX era clar vizibil, format din particule de praf deasupra leușorului Simba. Deși bănuia că isprava era mai degrabă o farsă a unui desenator decît vreo aluzie conștiența la sexualitatea umană, Langdon învățase cu acea ocazie să nu subestimeze niciodată tendința companiei Disney spre simbolismul ascuns. Mica-Sirenă, de pildă, era o îmbinare de simboluri care aminteau de divinitatea feminină, atît de sugestive, încît în nici un caz nu puteau fi rezultatul unei pure coincidențe.
Cînd văzuse pentru prima dată Mica-Sirenă, lui Langdon i se tăiase respiraÈ›ia atunci cînd observase că tabloul ce decora căminul subacvatic al sirenei Ariei era nici mai mult nici mai puÈ›in decît Magdalena penitentă, un celebru omagiu adus Mariei Magdalena de pictorul francez Georges de la Tour în secolul al XVII-lea ― decor cît se poate de potrivit, dacă È›inem seama că filmul se dovedise a fi un colaj de nouăzeci de minute plin de referinÈ›e simbolice la sanctitatea pierdută a zeiÈ›ei Isis, la Eva È™i, în mod repetat, la Maria Magdalena. Numele sirenei, Ariel, amintea de asemenea de sacrul feminin È™i, în Cartea lui Isaia, era sinonim cu "Sfînta Cetate asediată". Desigur, nici părul lung È™i roÈ™cat al sirenei nu era doar o simplă coincidență.
Dincolo de ușa biroului se auzi din nou zgomotul cîrjelor lui Teabing; de această dată acesta se apropia cu pași repezi. Cînd britanicul intră în încăpere, pe chipul lui era așternută o expresie rigidă:
― Ai face bine să-mi dai o explicaÈ›ie, Robert, spuse el pe un ton rece È™i sec. Nu se poate spune că ai fost tocmai sincer cu mine!



62

― Sînt victima unei înscenări, Leigh! spuse Langdon încercînd să-È™i pastreze calmul. Doar mă cunoÈ™ti! N-aÈ™ fi în stare să ucid pe cineva.
Vocea lui Teabing era la fel de rece cînd i se adresă din nou:
― Robert, ai apărut la televiziune, pentru numele lui Dumnezeu! Știai că eÈ™ti căutat de poliÈ›ie?
― Da.
― ÃŽn acest caz, ai abuzat de încrederea mea. Nu-mi vine să cred că mi-ai periclitat situaÈ›ia venind aici È™i cerîndu-mi să perorez despre Graal, astfel ca tu să te poÈ›i ascunde în casa mea!
― N-am omorît pe nimeni!
― Jacques Saunière e mort È™i poliÈ›ia spune că tu l-ai ucis. Brusc chipul i se întristă: AÈ™a un iubitor al artelor...
― Sir?
Majordomul intrase în încăpere și se oprise în prag, cu brațele încrucișate la piept.
― Să-i dau afară?
― Lasă-mă pe mine!
Teabing șchiopătă pînă în celălalt capăt al biroului, deschise ușile duble de sticlă ce dădeau spre peluză și făcu semn spre spațiul verde de afară:
― Vă rog să vă urcaÈ›i în maÈ™ină È™i să plecaÈ›i.
Sophie nu se clinti:
― Avem informaÈ›ii despre la clef de voûte. Cheia de boltă a StăreÈ›iei.
Teabing se holbă la ea preț de cîteva secunde și apoi se strîmbă:
― O încercare disperata! Robert È™tie cît de mult am căutat-o.
― Nu e o minciună, Leigh, interveni Langdon. De aceea am venit la tine. Ca să vorbim despre cheia de boltă.
Majordomul făcu un pas spre ei:
― PlecaÈ›i imediat sau chem poliÈ›ia.
― Leigh, insistă profesorul, È™tim unde e ascunsă!
Teabing păru că se înmoaie puțin.
Rémy se apropie însă cu pași hotărîți:
― PlecaÈ›i imediat! Sau vă voi da...
― Rémy! izbucni sir Leigh. Scuză-ne pentru un moment!
Majordomul rămase cu gura căscată:
― Sir? Trebuie să mă opun! Oamenii aceÈ™tia sînt...
― Mă ocup eu, replică Teabing È™i-i făcu semn să iasă din încăpere.
După o clipă de tăcere înmărmurită, Rémy se retrase ca un cîine care tocmai a fost certat de stăpîn.
Rezemat de pervazul ferestrei deschise, britanicul se întoarse spre oaspeții săi, cu aceeași expresie rigidă pe chip:
― Să vă aud povestea. Ce È™tiÈ›i despre cheia de boltă?


În tufărișul des de sub fereastra lui Teabing, Silas strînse bine pistolul în mînă și aruncă o privire prin ușile de sticlă. Cu cîteva clipe în urmă, înconjurase clădirea și-l văzuse pe Langdon vorbind cu femeia în birou. Înainte de a reuși să intre însă, apăruse un individ cu cîrje, care țipase la Langdon, deschisese ușile de sticlă și le ceruse celor doi să plece. "Apoi femeia spusese ceva despre cheia de boltă și totul se schimbase." Strigătele deveniseră șoapte. Atmosfera se calmase. Și ușile de sticlă fuseseră imediat închise.
Acum, ascuns în întuneric, Silas privi înăuntru pe furiș. "Cheia de boltă e undeva în casă." Era sigur de asta.
Fără a ieși din umbra tufișurilor, se apropie mai mult de ușă și încercă să audă ce se discuta înăuntru. Le va da cinci minute. Dacă nu vor menționa între timp unde se află cheia de boltă, va intra peste ei și-i va obliga să vorbească.


În birou, Teabing făcuse ochii mari și se bîlbîia surprins la culme:
― Mare Maestru? Jacques Saunière?!
Sophie încuviință, conștientă de șocul prin care trecea britanicul:
― Dar n-ai de unde să È™tii tu una ca asta!
― Jacques Saunière era bunicul meu.
Teabing se împletici, sprijinindu-se în cîrje, și privi repede spre Langdon, care confirmă spusele lui Sophie.
― Miss Neveu, am rămas fără grai. Dacă este adevărat, atunci îmi exprim regretul pentru pierderea dumneavoastră! Trebuie să recunosc că, în cadrul cercetărilor mele, am alcătuit o listă cu oameni din Paris pe care îi bănuiam de implicare în activitatea StăreÈ›iei din Sion. Jacques Saunière se afla È™i el pe această listă. Dar... Mare Maestru? Mi-e greu să-mi È™i imaginez!
Teabing rămase tăcut o clipă, gînditor, și apoi clătină din cap cu hotărîre:
― Dar tot nu se leagă. Chiar dacà Saunière ar fi fost cu adevărat Marele Maestru al StăreÈ›iei È™i ar fi creat el însuÈ™i cheia de boltă, sub nici un motiv nu È›i-ar fi spus dumitale unde o poÈ›i găsi. Cheia de boltă dezvăluie calea către cea mai de preÈ› comoară a StăreÈ›iei. Nepoată sau nu, în nici un caz nu puteai primi o asemenea informaÈ›ie.
― Domnul Saunière era pe moarte atunci cînd i-a dezvăluit-o, interveni Langdon. Nu avea alte opÈ›iuni.
― Dar nu avea nevoie de alte opÈ›iuni! replică Teabing. Există trei seneÈ™ali care cunosc acelaÈ™i secret. Atît de ingenios este sistemul lor. ÃŽntr-o astfel de situaÈ›ie unul dintre ei devine Mare Maestru È™i apoi aleg un alt seneÈ™al căruia să-i împărtășească secretul cheii de boltă.
― Bănuiesc că n-ai văzut întreaga emisiune de È™tiri, spuse Sophie. Pe lîngă bunicul meu, alte trei personalități pariziene au fost asasinate în seara aceasta. ÃŽn acelaÈ™i mod. Toate lăsînd impresia că au fost interogate.
― Și crezi că erau... bîigui Teabing?
― SeneÈ™alii, încheie Langdon.
― Dar... cum? Nu este posibil ca un asasin să afle numele tuturor celor patru membri de vîrf din Le Prieuré de Sion! Uită-te la mine! Eu studiez ordinul ăsta de zeci de ani È™i n-am putut afla nici măcar numele unui singur membru al său! Mi se pare de neconceput ca toÈ›i cei trei seneÈ™ali È™i Marele Maestru să poată fi descoperiÈ›i È™i uciÈ™i într-o singură zi.
― Mâ îndoiesc că informaÈ›iile au fost obÈ›inute într-o singură zi, îi replică Sophie. Mai degrabă pare o acÈ›iune tip décapiter bine pusă la punct. Este o tehnică pe care noi o folosim în lupta împotriva organizaÈ›iilor mafiote. Dacă DCPJ vrea să intervină asupra unui astfel de grup, îl È›ine în secret sub supraveghere È™i ascultare luni de zile, îi identifică pionii principali È™i apoi intră în acÈ›iune È™i-i prinde pe toÈ›i în acelaÈ™i moment. Decapitare. Lipsit de conducere, grupul nu se mai poate controla È™i divulgă alte informaÈ›ii. Este posibil ca cineva să fi urmărit răbdător confreria È™i apoi să fi atacat brusc, sperînd că unul dintre cei patru va divulga locul unde este ascunsa cheia de boltă.
Teabing încă nu părea convins.
― Dar fraÈ›ii nu ar fi vorbit niciodată! Au jurat să păstreze tăcerea! Chiar È™i în faÈ›a morÈ›ii.
― Exact, confirmă Langdon. Cu alte cuvinte, dacă nici unul n-ar fi divulgat secretul È™i dacă toÈ›i ar fi fost uciÈ™i...
Britanicul icni:
― Atunci locaÈ›ia cheii de boltă ar fi pierdută pentru totdeauna!
― Și o dată cu ea, însăși locaÈ›ia Sfîntului Graal.
Teabing păru că se clatină sub greutatea cuvintelor rostite de Langdon. Apoi, de parcă ar fi fost prea istovit pentru a se mai putea ține pe picioare, se prăbuși în scaunul de-alături, cu privirile pierdute pe fereastră.
Sophie se apropie de el și-i vorbi cu o voce joasă, blîndă:
― Þinînd seama de situaÈ›ia dificilă a bunicului meu, este posibil ca, în disperare de cauză, să fi încercat să transmită secretul cuiva din afara StâreÈ›iei. Unei persoane în care È™tia că poate avea încredere deplină. Unui membru al familiei.
― Dar cineva capabil de un asemenea atac... cineva care a putut descoperi atît de multe lucruri despre confrerie...
Se întrerupse și pe chipul lui palid apăru expresia unei noi spaime:
― La mijloc nu poate fi decît o singură forță. Tipul acesta de infiltrare nu poate veni decît din rîndurile celui mai vechi duÈ™man al StăreÈ›iei.
Langdon îl privi uimit:
― Biserica.
― Cine altcineva? Vaticanul caută de secole Graalul.
Sophie se uită la amîndoi cu scepticism.
― CredeÈ›i că Biserica l-a ucis pe bunicul meu?!
― N-ar fi pentru prima data în istorie cînd Biserica ar ucide pentru a se apăra. Documentele care însoÈ›esc Graalul sînt explozive È™i de secole întregi clerul caută să le distrugă.
Lui Langdon nu-i venea totuși să creadă ipoteza lui Teabing, că Biserica ar fi în stare să omoare oameni de dragul obținerii acestor documente. Îl cunoștea pe noul papă și pe mulți dintre cardinali și știa că toți erau persoane profund spirituale, care n-ar fi acceptat niciodată asasinatul. "Indiferent care era miza."
Sophie părea că gîndește la fel.
― Dar n-ar fi oare posibil ca membrii StăreÈ›iei să fi fost uciÈ™i de cineva din afara Bisericii? Cineva care nu È™tie ce este Graalul cu adevărat? Cupa din care a băut Iisus ar putea constitui, la urma urmei, o comoară de invidiat. Fără îndoială, au fost comise crime È™i pentru mult mai puÈ›in de atît!
― Din experienÈ›a mea pot spune că oamenii sînt dispuÈ™i să facă mult mai mult pentru a evita ceea ce le stîrneÈ™te frica decît pentru a obÈ›ine ceea ce-È™i doresc. Simt disperare în acest atac asupra StăreÈ›iei.
― Leigh, interveni Langdon, argumentul tău e paradoxal. De ce ar ucide prelaÈ›ii catolici patru membri ai StâreÈ›iei, în încercarea de a găsi È™i distruge niÈ™te documente despre care cred că sînt doar niÈ™te minciuni?
Teabing chicoti încet.
― Turnurile de fildeÈ™ de la Harvard te-au cam înmuiat, Robert! Da, clericii de la Roma nutresc o credință puternică, datorită căreia pot face față oricărei furtuni ― inclusiv unor documente care contrazic tot ce au ei mai scump în suflet. Dar ce te faci cu restul lumii? Cum rămîne cu cei care nu au credinÈ›a lor? Cei care, văzînd haosul È™i violenÈ›a care domnesc azi în lume, se întreabă unde-i Dumnezeu? Cei care aud despre scandalurile din Biserică È™i se întreabă cine sînt oamenii ăștia care pretind că spun adevărul despre Hristos È™i totuÈ™i mint pentru a ascunde fărădelegile comise de propriii lor preoÈ›i? Cum rămîne cu oamenii aceia, Robert, dacă apar dovezi È™tiinÈ›ifice care demonstrează că povestea spusă de Biserică despre Iisus este incorectă È™i că nu e, de fapt, altceva decît o poveste bine ticluită, cea mai mare minciună aruncată vreodată în faÈ›a omenirii'?
Profesorul nu îi răspunse.
― ÃŽÈ›i spun eu ce s-ar întîmpla dacă documentele ar ieÈ™i la iveală, reluă Teabing. Vaticanul s-ar vedea confruntat cu o criză fără precedent din cei două mii de ani de existență.
După o lungă tăcere, Sophie întrebă:
― Dar dacă Biserica este cea care a pus la cale aceste atacuri, de ce acÈ›ionează tocmai acum? După atîția ani? StăreÈ›ia păstrează ascunse documentele Sangreal È™i deci nu constituie o ameninÈ›are imediată pentru Biserică!
Teabing oftă adînc și se întoarse spre Langdon:
― Robert, presupun că tu cunoÈ™ti care este misiunea finală a StăreÈ›iei.
― O cunosc, răspunse el simÈ›ind un nod în gît atunci cînd realiză implicaÈ›iile acesteia.
― Miss Neveu, reluă britanicul, Biserica È™i confreria au încheiat cu mult timp în urmă o înÈ›elegere tacită: Biserica nu atacă StăreÈ›ia, StăreÈ›ia păstrează ascunse documentele Sangreal. Dar confreria a nutrit dintotdeauna ideea de a dezvălui la un anume moment dat secretul. O dată cu apropierea de o anumită dată în istorie, StăreÈ›ia plănuieÈ™te să rupă tăcerea È™i să-È™i savureze triumful, făcînd publice documentele Sangreal È™i strigînd în cele patru zări adevărul despre Iisus Hristos.
Sophie îl privi în tăcere cîteva clipe, apoi se văzu și ea nevoită să se așeze pe un fotoliu.
― Și crezi că data aceasta se apropie? Și că Biserica È™tie?
― E doar o speculaÈ›ie, însă, dacă ar fi aÈ™a, Biserica ar avea o motivaÈ›ie puternică pentru a orchestra un atac menit să ducă la găsirea documentelor înainte de a fi prea tîrziu.
Langdon avea neplăcuta impresie că raționamentul lui Teabing era corect.
― Crezi că Biserica a reuÈ™it să obÈ›ină dovezi concrete ale respectivei date vizate de confrerie?
― De ce nu? Dacă a reuÈ™it să descopere identitățile membrilor, atunci cu siguranță a izbutit să le afle È™i planurile. Și chiar dacă nu cunoaÈ™te data exactă, superstiÈ›iile pot împinge clerul la acÈ›iune.
― SuperstiÈ›iile?
― Din punctul de vedere al profeÈ›iilor, ne aflăm în prezent într-o epoca de uriaÈ™e transformări. Am intrat de curînd într-un nou mileniu È™i, o dată cu acest prag, s-a încheiat bimilenara Eră a PeÈ™tilor, peÈ™tele fiind, totodată, simbolul lui Iisus. AÈ™a cum È™tiu toÈ›i cei care studiază simbolistica, esenÈ›a zodiei PeÈ™tilor susÈ›ine ca omului trebuie să i se spună ― de către o putere mai înaltă ― ce anume să facă, fiindcâ el nu este capabil să gîndească de unul singur. Prin urmare, Era PeÈ™tilor a fost o epocă a ferventelor sentimente religioase. Acum intrăm însă în Era Vărsătorului, al cărei ideal afirmă că omul va afla adevărul È™i va deveni capabil să gîndească singur. Transformarea ideologică este covîrÈ™itoare È™i se petrece chiar în zilele noastre.
Langdon simți un fior. Profețiile astrologice nu-l interesaseră niciodată prea mult și nu le acordase o credibilitate deosebită, dar știa că în cadrul Bisericii erau oameni care credeau cu toată ființa în ele.
― Biserica numeÈ™te această perioadă de tranziÈ›ie Ziua de Apoi.
Sophie îl privi cu scepticism:
― Adică sfîrÈ™itul lumii? Apocalipsă?
― Nu, îi răspunse Langdon. Asta e o greÈ™eală frecvent întîlnită. Multe religii amintesc de Ziua de Apoi, dar sintagma nu se referă la sfîrÈ™itul lumii, ci la finele erei actuale, Era PeÈ™tilor, care a început o dată cu naÈ™terea lui Iisus, a durat două mii de ani È™i s-a încheiat o dată cu trecerea în noul mileniu. Acum, că am trecut în Era Vărsătorului, putem spune că Ziua de Apoi a venit.
― MulÈ›i istorici ai Graalului, adaugă Teabing, cred că ― dacă StăreÈ›ia are de gînd să dezvăluie adevărul ― acest moment al istoriei ar fi unul cît se poate de potrivit. Majoritatea specialiÈ™tilor ― È™i eu mă număr printre ei ― au presupus că dezvăluirea va coincide cu tre-cerea în noul mileniu. Evident, ne-am înÈ™elat. Dar calendarul actual nu coincide perfect cu semnele astrologice, aÈ™a încît predicÈ›iile se referă la o perioadă incertă. Dacă Biserica are informaÈ›ii despre o eventuală dată precisă, apropiată, sau dacă doar își face griji în temeiul pofeÈ›iilor astrologice ― nu È™tiu. Și nici nu mai contează. Ambele scenarii ar putea explica un eventual atac al Bisericii împotriva StăreÈ›iei din Sion. Și, credeÈ›i-mă ― adăugă Teabing încruntîndu-se ― dacă Vaticanul găseÈ™te Graalul, îl va distruge imediat. Atît documentele, cît È™i relicvele Mariei Magdalena. Și atunci, dragii mei, toate dovezile vor fi pierdute; Biserica își va fi cîștigat lupta de rescriere a istoriei pe care o poartă de milenii. Adevărata față a trecutului va fi È™tearsă pentru totdeauna.
Cu mișcări încete, Sophie scoase cheia aurie din buzunar și i-o întinse britanicului.
Teabing o luă și o studie cîteva clipe.
― Dumnezeule! Sigiliul StareÈ›iei! De unde ai cheia asta?
― Mi-a dat-o bunicul în seara asta, înainte de a muri!
― E cheia unei biserici?
Sophie trase adînc aer în piept:
― Cheia aceasta permite accesul la cheia de bolta.
Capul lui Teabing zvîcni în sus și pe chip i se așternu o expresie de totală neîncredere:
― Imposibil! Ce biserică mi-a scăpat? Am căutat în toate bisericile din FranÈ›a!
― Nu e într-o biserică, ci într-o bancă elveÈ›iană.
Entuziasmul din ochii lui Teabing se evaporă:
― Cheia de boltă se află într-o bancă?
― ÃŽntr-un seif, interveni Langdon.
― ÃŽn seiful unei bănci?!
Britanicul clătină din cap energic:
― E imposibil! Cheia de boltă este ascunsă sub semnul Rozei.
― Exact. Era aÈ™ezată într-o caseta din lemn de trandafir pe capacul căreia e incrustată o roză cu cinci petale.
Ochii britanicului păreau gata să-i sară din cap:
― Adică ai văzut cheia de boltă?!!
Sophie încuviință:
― Am fost la bancă.
Teabing se apropie de ei, privindu-i ca trăsnit:
― Prieteni, trebuie să facem ceva! Cheia de boltă e în pericol! Avem datoria de a o proteja. Dacă mai există È™i alte chei? Furate, poate, de la seneÈ™alii asasinaÈ›i? Dacă Biserica are acces la bancă, aÈ™a cum aÈ›i avut voi...
― Cînd vor ajunge ei, va fi prea tîrziu, replică Sophie, pentru că noi am luat cheia de boltă de acolo.
― Ce? ! AÈ›i scos-o din ascunzătoarea ei? !
― Nu-È›i face griji, îl liniÈ™ti Langdon. Cheia de boltà se află într-un loc sigur.
― Extrem de sigur, sper!
― Păi, replică profesorul fără a-È™i putea reÈ›ine zîmbetul, depinde de cît de des mături pe sub divan!


Vîntul se întețise și, ghemuit lîngă zidul castelului, Silas își strînse sutana pe lîngă corp. Deși nu putuse auzi decît fragmente disparate din discuția celor dinăuntru, cuvintele "cheie de boltă" răzbătuseră de multe ori prin fereastra închisă.
"E înăuntru!"
Cuvintele Învățătorului îi reveniră în minte: "Du-te la Château Villete. Ia cheia de boltă. Nu răni pe nimeni."
Acum, Langdon și ceilalți se retrăseseră brusc într-o altă cameră, după ce stinseseră toate luminile din birou. Ca o panteră care-și pîndește prada, Silas se apropie de ușile de sticlă. Nu erau încuiate, așa că le deschise, se strecura înăuntru și le închise în urma sa. Dintr-o altă încăpere, se auzeau voci înăbușite. Își scoase revolverul din buzunar, îi ridică piedica și porni cu pași ușori pe culoar.



63

Locotenentul Collet se oprise în capătul aleii de acces către reședința lui Teabing și privea clădirea masivă. "Izolată. Întunecată. Bună ascunzătoare." Cei șase agenți ai săi se așezară în dispozitiv, pe toată lungimea gardului. Aveau să înconjoare casa în numai cîteva minute. Langdon nici nu ar fi putut alege un loc mai nimerit unui atac prin surprindere.
Se pregătea să-l sune pe Fache, cînd se auzi soneria telefonului său. Căpitanul nu se arătă nici pe departe atît de mulțumit pe cît crezuse Collet că va fi.
― De ce mie nu mi-a zis nimeni că avem veÈ™ti despre Langdon?
― VorbeaÈ›i la telefon È™i...
― Unde eÈ™ti acum, locotenent Collet?
Îi dădu adresa și continuă:
― Proprietatea aparÈ›ine unui cetățean britanic, pe nume Teabing. Langdon a parcurs o distanță considerabilă pînă aici È™i vehiculul cu care a venit se află dincolo de poartă, nu sînt semne de pătrundere forÈ›ată; pesemne că îl cunoaÈ™te pe proprietar.
― Sosesc imediat, îi spuse Fache. Nu faceÈ›i nici o miÈ™care. Mă ocup personal de problema asta.
Collet rămase cu gura căscată:
― Dar, căpitane, veÈ›i face douăzeci de minute pînă aici! Trebuie să acÈ›ionăm imediat! ÃŽl am sub supraveghere. Sîntem opt oameni în total. Patru dintre noi au carabine, iar restul, revolvere.
― AÈ™teptaÈ›i-mă!
― Căpitane, dar dacă Langdon are un ostatic înăuntru? Dacă ne vede È™i decide să plece pe jos? Trebuie să acÈ›ionam acum! Oamenii mei sînt pe poziÈ›ii, gata de atac!
― Locotenent Collet, ai să aÈ™tepÈ›i sosirea mea înainte de a face vreo miÈ™care. E un ordin!
Și închise. Înmărmurit, Collet își puse telefonul în buzunar. "De ce mama dracului îmi cere Fache să aștept?" Dar în sinea lui știa deja răspunsul. Deși celebru pentru instinctul lui care nu dădea greș, căpitanul era recunoscut și pentru orgoliul lui nemăsurat. "Fache vrea să facă el însuși arestarea." După ce împînzise ecranele televizoarelor cu figura lui Langdon, voia acum ca și el să aibă parte de aceeași publicitate. Iar el, Collet, trebuia doar să țină prada în șah pînă cînd venea șeful să se erijeze în eroul zilei.
Dar în minte îi veni imediat È™i o a doua explicaÈ›ie posibilă: "Controlul pierderilor." ÃŽn poliÈ›ie, ezitările în arestarea unui suspect își aveau locul doar atunci cînd apăruseră unele suspiciuni cu privire la vinovăția acestuia. "Să aibă oare Fache dubii privind implicarea lui Langdon?" Gîndul era înspăimîntător. Căpitanul depășise toate limitele în încercarea de a-l prinde pe american ― surveillance cachée, Interpol, televiziune... Nici măcar marele Bezu Fache nu va scăpa prea uÈ™or È™i neÈ™ifonat, dacă se va dovedi că afiÈ™ase pe ecrane figura unui respectat profesor american, acuzîndu-l de crimă, cînd adevărul era cu totul altul. Dacă își dăduse seama că greÈ™ise, era firesc să-i ceară acum lui Collet să nu treacă la acÈ›iune. Ultimul lucru care-i mai trebuia căpitanului acum era ca locotenentul său să dea buzna în casa unui nevinovat cetățean britanic È™i să-l ia pe Langdon în vizorul armei.
ÃŽn plus, dacă americanul era nevinovat, se explica astfel unul dintre cele mai bizare paradoxuri ale acestui caz: de ce îl ajuta Sophie Neveu, nepoata victimei, pe presupusul asasin să scape? Comportamentul ei ar fi de înÈ›eles însă dacă femeia ar È™ti că acuzÈ›iile împotriva profesorului erau false. Fache făcuse cele mai extravagante presupuneri în încercarea de a explica strania purtare a lui Sophie Neveu, mergînd chiar pînă la a bănui că femeia ― unica moÈ™tenitoare a lui Saunière ― își convinsese iubitul, pe Langdon, să-l ucidă pe bătrîn pentru a pune mîna mai repede pe moÈ™tenire. Bănuind acest lucru, Saunière ar fi putut lăsa poliÈ›iei mesajul: "P.S. găseÈ™te-1 pe Robert Langdon." Collet era însă sigur că alta trebuie să fie explicaÈ›ia. Sophie Neveu părea o persoană mult prea integră pentru a se implica în niÈ™te acÈ›iuni atît de josnice.
― Locotenente! se auzi glasul unuia dintre oamenii săi, care se apropia în fugă. Am găsit o maÈ™ină!
Collet îl urmă în fugă vreo cincizeci de metri, pînă la o curbă largă în alee. Acolo, ascuns printre tufișuri aproape în întregime, se afla un Audi negru. Numere de înmatriculare indicau faptul că era o mașină închiriată. Colet îi pipăi capota. Era caldă încă. Ba chiar fierbinte.
― Probabil că aÈ™a a ajuns Langdon aici. Sună la compania de închirieri, îi ceru locotenentul agentului. Află dacă maÈ™ina a fost furată!
― Da, domnule.
Un alt agent îi făcu semn să privească spre gard:
― Locotenente, ia uitaÈ›i-vă aici, la pîlcul de copaci din capătul aleii, îi spuse întinzîndu-i un binoclu.
Collet ajustă binoclul și privi în direcția indicată. Dincolo de cotul aleii, treptat, siluetele verzui ale copacilor îi intrară în cîmpul vizual. Iar ceea ce văzu acolo îl lăsă cu gura căscată. Ascunsă bine în vegetația deasă, era o furgonetă blindată. Identică întru totul cu cea pe care el însuși o lăsase să plece de la sediul băncii elvețiene, ceva mai devreme. Collet se rugă ca aceasta să fie doar o bizară coincidență, deși știa că adevărul era cu totul altul.
― Mi se pare clar că asta e modalitatea prin care au reuÈ™it Langdon È™i Neveu să părăsească banca, remarcă agentul.
Locotenentul rămăsese fără grai. Își aminti de șoferul furgonetei. De ceasul Rolex. Cît de nerăbdător era să plece. "Iar eu n-am verificat compartimentul pentru marfă!"
Aproape nevenindu-i să creadă, își dădu seama că o persoană din cadrul băncii mințise poliția cu privire la Sophie și Langdon, ajutîndu-i, de fapt, să fugă. "Dar cine? Și de ce?" Poate că totuși acesta era motivul pentru care Fache îi interzisese să acționeze. Poate căpitanul își dăduse seama că în toată afacerea asta erau implicate mai multe persoane. "Dar dacă Langdon și Neveu au venit aici cu furgoneta blindată, al cui este Audi-ul negru?"


La sute de kilometri depărtare spre sud, un avion charter Beechcraft Baron 58 survola Marea Tireniană. În ciuda zborului lin, episcopul Aringarosa strînse în mînă punga pe care o avea pregătită pentru cazul în care îi era rău de avion. Conversația telefonică pe care o avusese cu Parisul nu decursese deloc așa cum sperase el.
Singur în cabina, Aringarosa își răsucea inelul de aur pe deget, încercînd să-și domolească senzația de frică și de disperare. "Situația în Paris a luat o întorsătură extrem de urîtă." închizînd ochii, episcopul rosti în gînd o rugăciune pentru ca Bezu Fache să găsească modalitatea de a o remedia.



64

Teabing ședea pe divan, ținea în brațe caseta din lemn de trandafir și îi admira incrustațiile delicate. "Trăiesc cea mai stranie și mai incitantă noapte a vieții mele."
― Deschide capacul, È™opti Sophie.
Britanicul surîse. "Nu mă grăbi!" După mai bine de zece ani în care căutase cheia de boltă, voia să savureze fiecare nanosecundă din acest moment. Își trecu palma peste capacul lustruit, simțind textura florii:
― Roza, È™opti el.
"Roza este Maria Magdalena È™i Sfîntul Graal. Roza e busola ce arată calea." Sir Leigh se simÈ›ea ca un fraier. Ani de-a rîndul bătuse bisericile È™i catedralele, plătind pentru acces special, È™i analizase sute de arcade situate sub rozare, căutînd cheia de boltă. "La clef de voûte ― o piatră unghiulara sub semnul rozei."
Cu mișcări încete, deschise închizătoarea capacului și îl ridică.
Cînd, în sfîrșit, zări obiectul din interior, își dădu seama brusc că nu putea fi altceva decît cheia de boltă. Privea pierdut cilindrul de piatră, alcătuit din discuri interconectate. Dispozitivul i se părea ciudat de familiar.
― Proiectat È™i construit după o schiță din jurnalele lui da Vinci, îi spuse Sophie. Bunicului mei îi plăcea să construiască asemenea obiecte.
"Desigur!" Văzuse și el schițele și planurile lui Leonardo. "Cheia către Sfîntul Graal se află în acest cilindru." Teabing ridică cu grijă criptex-ul din casetă. Deși habar n-avea cum să-l deschidă, avea impresia că însuși destinul său se află ascuns înăuntru. În momentele de deznădejde, se întrebase adesea dacă va vedea vreodată încununarea căutărilor sale. Acum, aceste dubii dispăruseră pentru totdeauna. Putea auzi aievea cuvintele străvechi... esența legendei Graalului:
"Vous ne trouvez pas le Saint-Graal, c'est le Saint-Graal qui vous trouve.
Nu tu găsești Graalul, el te găsește pe tine."
Și, incredibil, în noaptea asta, cheia aflării Sfîntului Graal îi apăruse în pragul ușii!


În timp ce Sophie și Teabing studiau criptex-ul discutînd despre discuri, oțel și gîndindu-se care ar putea fi parola, profesorul luă caseta și se apropie cu ea de o masă bine iluminată, pentru a o examina îndeaproape. Cîteva dintre cuvintele rostite de britanic, ceva mai devreme, îi răsunau și acum ciudat în minte.
"Cheia către Graal este ascunsă sub semnul Rozei."
Langdon îndreptă caseta spre lumină și studie trandafirul incrustat. Deși nu avea cunoștințe vaste în domeniul lucrării lemnului sau al mobilierului intarsiat, își aminti celebrul plafon casetat al unei mînăstiri de lîngă Madrid din care, la trei secole după construcția sa, plăcile din tavan începuseră brusc să cadă, revelînd textele sacre scrijelate de călugări pe ghipsul de dedesubt.
Privi din nou trandafirul de pe capac.
"Sub roză.
Sub Rosa.
Secret."
O bufnitură undeva pe hol îi atrase atenția. Se întoarse, dar nu zări nimic în întuneric. Probabil că majordomul lui Teabing trecuse pe acolo. Își îndreptă din nou privirea spre caseta din lemn. Își trecu degetul peste marginea netedă a intarsiei, întrebîndu-se dacă nu cumva ar putea desprinde trandafirul, dar îmbinarea era perfectă. Nici măcar lama unui cuțit nu ar fi încăput între floare și adîncitura în care era montată.
Deschise cutia și examină interiorul capacului. Neted. Înclinînd-o pe o parte și pe alta, la un moment dat o rază de lumină se reflectă în ceea ce părea a fi un minuscul orificiu aflat pe dosul capacului. Închise caseta și examină din nou trandafirul incrustat. Nici un orificiu.
"Nu trece dintr-o parte în alta."
Puse cutia pe masă și, privind în jur, văzu un teanc de coli prinse cu o agrafă de birou. Luă agrafa, se întoarse la cutie, o deschise și studie din nou orificiul. Apoi dezdoi agrafa și, cu mișcări atente, introduse un capăt în cavitate și împinse ușor. Imediat auzi cum ceva cade pe masă și închise capacul pentru a vedea ce este. Era o mică bucățică de lemn, ca o piesă dintr-un puzzle. Trandafirul din lemn ieșise din locașul lui și se afla acum pe masă.
Mut de uimire, Langdon privi adîncitura în care fusese floarea. Acolo, gravate în lemn, scrise de mînă, se aflau patru rînduri de text într-o limbă pe care n-o mai întîlnise.
"Literele îmi par semitice, și totuși nu recunosc limba!"
O mișcare bruscă în spatele lui îl luă prin surprindere. Venită parcă de nicăieri, o izbitură în moalele capului îl făcu să aterizeze direct în genunchi.
În cădere, i se păru că zărește o bizară fantomă albicioasă aplecată deasupra lui cu o armă în mînă. Apoi în fața ochilor lui totul se făcu negru.



65

DeÈ™i lucra în poliÈ›ie, Sophie Neveu nu fusese niciodată ameninÈ›ată cu arma ― pînă în noaptea asta. Revolverul în È›eava căruia privea acum era È›inut de mîna palidă a unui uriaÈ™ albinos cu păr lung È™i alb. Ochii lui roÈ™iatici aveau o căutătură înfricoșătoare, nepămîn-tească. ÃŽnveÈ™mîntat într-o sutană de lînă, legată în jurul mijlocului cu o funie, părea un călugăr medieval. Sophie nu-È™i putea da seama cine ar putea fi individul, dar dintr-o dată acordă ceva mai multă consideraÈ›ie ipotezei emise de Teabing, că în spatele întregului complot se afla Biserica.
― ȘtiÈ›i pentru ce am venit, spuse călugărul cu o voce răguÈ™ită.
Sophie și Teabing ședeau pe divan, cu mîinile ridicate, așa cum le ceruse intrusul. Langdon zăcea pe podea, gemînd. Privirea călugărului se fixă imediat pe criptex-ul din poala britanicului. Acesta i se adresă pe un ton sfidător:
― N-ai să fii în stare să-l deschizi!
― ÃŽnvățătorul meu e foarte înÈ›elept, replică Albinosul făcînd un pas spre ei, cu arma îndreptată cînd spre un prizonier, cînd spre celălalt.
"Unde naiba o fi acum majordomul lui Teabing?" se întrebă Sophie. "Oare nu l-a auzit pe Robert căzînd?"
― Cine e ÃŽnvățătorul tău? Poate că putem ajunge la o înÈ›elegere cu el, îi propuse sir Leigh.
― Graalul e nepreÈ›uit!
― Sîngerezi, remarcă Teabing calm, făcînd semn spre glezna dreaptă a călugărului, pe care se vedea cum se scurge un firicel de sînge. Și È™chiopătezi.
― Ca È™i tine, replică Albinosul È™i îi arătă cîrjele sprijinite de divan. Acum, dă-mi cheia de boltă!
― Știi despre cheia de boltă?
― Nu te priveÈ™te pe tine ce È™tiu eu. Ridică-te încet È™i dă-mi-o!
― Eu chiar mă ridic mai greu!
― Tocmai. Prefer ca nimeni să nu facă miÈ™cări bruÈ™te.
Teabing se prinse cu mîna dreaptă de una dintre cîrje, iar cu stînga luă criptex-ul. Ridicîndu-se cu greu de pe canapea, rămase în picioare, deși se clătina ușor; ținea cilindrul greu în mîna stîngă și cu cealaltă se sprijinea în cîrje.
Călugărul se apropie, cu revolverul îndreptat spre capul britanicului. Sophie nu putea decît să privească deznădăjduită cum Albinosul întinde brațul pentru a înșfăca criptex-ul.
― N-o să reuÈ™eÈ™ti niciodată, declară Teabing. "Numai cei merituoÈ™i pot deschide piatra."


"Doar Dumnezeu hotărăște cine e merituos și cine nu", își spuse Silas.
― Vezi că este greu, îl preveni infirmul. Dacă nu-l iei acum, mi-e teamă că am să-l scap, mai adaugă omul, al cărui braÈ› începu să tremure violent.
Silas făcu repede un pas înainte pentru a apuca piatra și, în aceeași clipă, bătrînul își pierdu echilibrul. Cîrja îi aluneca sub el și trupul i se înclină spre dreapta. "Nu!" Călugărul se repezi să prindă cilindrul și, în mișcare, arma își pierdu ținta. Dar cheia de boltă începuse să se depărteze de el. Infirmul se înclină spre dreapta, iar brațul lui stîng zvîcni spre spate și cilindrul îi căzu din mînă, pe canapea. În aceeași clipă, cîrja care alunecase păru să accelereze uimitor și schiță un arc de cerc prin aer, spre piciorul lui Silas.
Mii de ace i se înfipseră în carne atunci cînd cîrja izbi cureaua cilice și țepii ei metalici îi sfîșiară rana deja deschisă. Silas căzu în genunchi, iar fierul ascuțit mușcă și mai rău din piciorul lui. Arma bubui asurzitor și se descărcă, iar glonțul se înfipse stingher, în pardoseală. Înainte ca Silas să își poată ridica pistolul pentru a trage din nou, gheata femei i se înfipse sub maxilar.


La capătul aleii, Collet auzi focul de armă. Bubuitura îi trimise un val de adrenalină în vene. ÃŽn timp ce-l aÈ™tepta pe Fache, renunÈ›ase deja la visul de a-l aresta el în persoană pe Langdon, dar ― naiba să-l ia! ― în nici un caz nu avea de gînd să permită ca, din cauza orgoliului nemăsurat al căpitanului, să se trezească el acuzat de neglijență profesională.
"Un foc de armă s-a auzit din interiorul unei case particulare și dumneata ai așteptat liniștit în capătul aleii?!"
Collet știa că ratase ocazia unui atac prin surprindere. Dar mai știa și că, dacă mai aștepta încă o secundă, întreaga sa cariera în poliție avea sa devină o chestiune de domeniul trecutului.
― BăieÈ›i, intrăm!


Undeva, într-un colț al creierului său năucit, Robert Langdon înregistrase bubuitura armei. Totodată, auzise și strigătul de durere. Al lui oare? Un ciocan pneumatic îi pisa de zor capul în dreptul cefei. Undeva, în apropiere, cineva vorbea.
― Unde mama dracului ai fost?!
Asta fusese vocea furioasă a lui Teabing.
Majordomul năvăli în încăpere.
― Ce s-a întîmplat? Oh, Dumnezeule! Cine mai e È™i ăsta? Chem poliÈ›ia!
― Pe moaÈ™-ta! Nu chemi nici o poliÈ›ie! Fă-te È™i tu util È™i adu ceva cu care să-l legăm pe monstrul ăsta!
― Și puÈ›ină gheață, strigă Sophie în urma lui.
Langdon leșină din nou. Alte voci. Mișcare. Acum era întins pe divan. Sophie îi ținea la cap o pungă cu gheață. Capul îl durea îngrozitor. Treptat, privirea i se limpezi și zări forma care zăcea pe podea. "Am oare vedenii?" Trupul masiv al unui călugăr albinos era legat cu bandă adezivă, iar gura îi era astupată cu același material. În bărbie avea o tăietură urîtă, iar deasupra coapsei drepte, sutana îi era îmbibată de sînge. Și el părea că tocmai își vine în fire.
Langdon se întoarse cu greu spre Sophie:
― Cine e ăsta? Și ce s-a... întîmplat?
Teabing se apropie șchiopătînd:
― Ai fost salvat de un cavaler înarmat cu o spadă "made by" Acme Orthopedic!
Americanul făcu ochii mari, dar renunță să se chinuie să mai priceapă ceva și dădu să se ridice.
Sophie puse pe umărul lui mîna care-i tremura, dar care în același timp era hotărîtă:
― Ai puÈ›ina răbdare, Robert!
― Mă tem, continuă Teabing să peroreze, că tocmai i-am demonstrat prietenei tale care este nefericitul avantaj al condiÈ›iei mele: toată lumea mă subestimează!
În timp ce încă mai stătea pe divan, Langdon îl privi pe călugărul întins pe jos și încercă să-și dea seama ce se întîmplase.
― Omul purta un cilice, îi explică sir Leigh.
― Un ce?
Teabing îi arătă brîul de pînză cu spini metalici mînjiți de sînge, aflată lîngă călugăr, pe podea.
― O curea sau brîu al Disciplinei. ÃŽl purta pe coapsă. Am È›intit bine!
Langdon își fricționă capul. Auzise cîte ceva despre asemenea curele.
― Dar cum... de unde ai È™tiut?
Teabing rînji:
― CreÈ™tinismul e domeniul meu de studiu, Robert, È™i sînt unele secte care își afiÈ™ează deschis crezul. După cum se vede, adăugă el, arătînd cu cîrja spre sîngele ce È™iroia prin sutana călugărului.
― Opus Dei, È™opti profesorul, amintindu-È™i de recentul scandal din presă, care implicase o serie de cunoscuÈ›i oameni de afaceri din Boston, membri ai Opus Dei. Unii colegi îi acuzaseră în mod public că, pe sub costumele scumpe la trei rînduri, purtau cilice. AcuzaÈ›iile se dovediseră a fi false. La fel ca mulÈ›i alÈ›i membri ai sectei, aveau o implicare destul de redusă în activitățile Opus Dei È™i nu practicau mortificarea corporală; erau catolici fervenÈ›i, soÈ›i È™i părinÈ›i devotaÈ›i, cetățeni oneÈ™ti È™i serioÈ™i. Deloc surprinzător, presa își mutase repede atenÈ›ia asupra celorlalÈ›i membri ai sectei... precum era cel care zăcea acum pe podea.
Teabing studia îndeaproape bucata de pînză însîngerată.
― Dar de ce ar încerca Opus Dei să găsească Sfîntul Graal?
Langdon încă nu-și revenise în totalitate pentru a se mai gîndi la așa ceva.
Sophie se apropie de masa pe care se afla caseta:
― Robert, ce e asta?
Și-i arătă micul trandafir desprins de pe capac.
― Intarsia ascundea un text care era gravat pe capac. Cred că textul ne spune cum să deschidem cheia de boltă.
Înainte ca Sophie sau Teabing să apuce să-i răspundă, o mare de sirene și lumini ale mașinilor de poliție se revărsă la poalele dealului și începu să urce aleea spre casă.
Sir Leigh se încruntă:
― Prieteni, se pare că trebuie să luăm o decizie. Și de data asta trebuie s-o luăm repede!



66

Collet și agenții săi se năpustiră în casa lui sir Leigh Teabing cu armele în mîini. După ce s-au răspîndit, au început să cerceteze toate camerele de la parter. Găsiră urma unui glonț în podeaua salonului, semne ale unei lupte, puțin sînge, un fel de curea ciudată cu spini metalici și o rolă de bandă adezivă pe jumătate consumată. Toate încăperile păreau pustii.
Pe cînd voia să-și împartă oamenii în două echipe pentru a cerceta subsolul și terenul din spatele casei, auzi niște voci la etaj:
― Sînt sus!
Urcînd treptele două cîte două, agenții verificară fiecare încăpere, dormitoarele și coridoarele întunecate pe măsură ce se apropiau de sunetul vocilor. Acestea păreau a veni din dormitorul aflat la capătul unui culoar interminabil. Agenții înaintau cu precauție și viteză, blocînd toate posibilele ieșiri.
În timp ce se apropia de ultimul dormitor, Collet văzu că ușa acestuia era larg deschisă. Vocile încetară brusc, în locul lor răsunînd un huruit ciudat, ca de motor.
Cu revolverul în mînă, locotenentul dădu semnalul. Pipăi peretele de lîngă ușă, găsi întrerupătorul și aprinse lumina. Răsucindu-se și dînd buzna în cameră, urmat de grupul de agenți, Collet își aținti arma spre... nimic.
Un dormitor gol. Părea a fi foarte vechi.
Huruitul automobilului încă se mai auzea dintr-un panou electronic montat pe peretele de lîngă pat. Locotenentul mai văzuse asemenea panouri și în celelalte încăperi din casă. Era un fel de interfon. Se repezi la el și rămase cu mîna suspendată în aer, deasupra celor zece butoane etichetate: "BIROU... BUCATÃRIE...
SPÃLÃTORIE... BECI".
"De unde dracu' aud mașina?"
"DORMITORUL PRINCIPAL... SOLAR... ȘOPRON... BIBLIOTECÃ"
"Șopron!" În cîteva secunde, Collet era deja jos, trăgîndu-l după el pe unul dintre agenți. Umăr la umăr, traversară în fugă peluza din spatele casei și ajunseră cu răsuflarea tăiată în fața unui șopron ponosit. Înainte de a intra, locotenentul auzi huruitul motorului care se îndepărta. Își scoase arma, se repezi înăuntru și aprinse luminile.
ÃŽn partea dreaptă a È™opronului fusese amenajat un fel de atelier rudimentar ― maÈ™ini de tuns iarba, unelte de grădinărit, resturi de plante È™i îngrășăminte. Pe peretele alăturat se afla bine cunoscutul panou de interfon. Unul dintre butoane era deschis: "DORMITORUL DE OASPEÞI II".
Collet se răsuci, fierbînd de mînie. "Ne-au ademenit la etaj cu ajutorul interfonului!" Privind în partea stîngă a È™opronului, văzu un È™ir lung de boxe pentru cai. Fără cai. Proprietarul prefera, probabil, caii-putere; boxele fuseseră transformate în garaje. Iar "colecÈ›ia" de maÈ™ini era uimitoare ― un Ferrari negru, un Rolls-Royce de odinioară, un vechi Aston Martin sports coupé È™i un Porsche 356 de colecÈ›ie.
Ultima boxă era goală.
Collet se apropie în fugă și văzu cîteva pete de ulei pe jos. "Nu au cum să iasă din perimetrul încercuit!" Aleea și poarta erau blocate de două mașini ale poliției tocmai pentru o astfel de eventualitate.
― Domnule!
Agentul îi făcu semn spre capătul șirului de boxe.
Oblonul din spate al È™opronului era ridicat È™i, dincolo de el, cîmpul noroios È™i întunecat se întindea pînă departe, în noapte. Collet ieÈ™i repede afară, încercînd să scruteze bezna cu privirea. Nu se zărea însă nimic altceva decît umbra vagă a unei păduri care se afla la orizont. Faruri de automobil ― nu. Valea era, probabil, străbătută de numeroase drumuri forestiere È™i poteci de vînătoare, dar locotenentul era sigur că prada sa nu va reuÈ™i să ajungă pînă la pădure.
― Ia cîțiva oameni È™i răspîndiÈ›i-vă pe cîmp! Probabil că s-au împotmolit pe undeva. MaÈ™inile astea elegante nu fac față terenului neasfaltat.
― Hm, domnule!
Agentul îi arătă un suport pe care atîrnau cîteva seturi de chei. Etichetele din dreptul fiecăruia purtau nume familiare:
"DAIMLER... ROLLS-ROYCE... ASTON MARTIN... PORSCHE"
Ultimul suport era gol. Cînd citi eticheta de sub el, Collet își dădu seama că situația nu era tocmai roz.



67

Range Rover-ul era negru sidefiu, cu tracțiune 4x4, transmisie standard, faruri din polipropilenă armată și volanul pe dreapta. Langdon era mulțumit că nu era el la volan.
La ordinul stăpînului său, majordomul Rémy manevră vehiculul cu o agilitate impresionantă pe cîmpul desțelenit, scăldat în lumina lunii. Fără a aprinde farurile, trecuse peste un gorgan și acum cobora panta lină îndepărtîndu-se de Château Villette, aparent spre silueta întunecată a pădurii din față.
Þinînd în brațe cheia de boltă, Langdon se răsuci în scaun, spre Sophie, care ședea pe bancheta din spate, alături de Teabing.
― Ce-È›i mai face capul, Robert? întrebă ea.
― Mai bine, mulÈ›umesc, spuse americanul, încercînd să surîdă, deÈ™i îl durea cumplit.
Teabing se întoarse și aruncă o privire spre călugărul legat fedeleș, înghesuit în spatele banchetei, în compartimentul pentru bagaje. Sir Leigh ținea în poală revolverul Albinosului și parcă era portretul îngălbenit de vreme al unui senior englez într-un safari, pozînd deasupra prăzii ucise.
― Habar n-ai cît mă bucur că ai trecut pe la mine în seara asta, Robert, exclamă Teabing, rîzînd de parcă se distra de minune, aÈ™a cum nu o mai făcuse de mult timp.
― ÃŽmi pare rău că te-am implicat în chestia asta, Leigh!
― Oh, te rog, toată viaÈ›a mea am aÈ™teptat să fiu implicat!
Zărind prin parbriz umbra unui gard viu lung, își bătu majordomul pe umăr:
― Þine minte, fără lumini de poziÈ›ie. Dacă e nevoie, foloseÈ™te frîna de mînă. Vreau să intrăm puÈ›in în pădure. N-are rost să ne complicăm să riscăm să fim văzuÈ›i din casă.
Rémy încetini și pătrunse printr-o deschidere în gardul viu. Rover-ul înaintă ușor pe o potecă acoperită de vegetație și instantaneu ramurile copacilor ascunseră lumina lunii.
"Nu văd nimic", își spuse Langdon, străduindu-se să distingă ceva în față.
Nimic, doar întuneric cît cuprinzi cu ochii. Cîteva ramuri măturară portierele din stînga și majordomul roti ușor volanul în direcție opusă. Þinînd drumul mai mult sau mai puțin drept, parcurse astfel cam treizeci de metri.
― Te descurci perfect, Rémy. Cred că e de-ajuns. Robert, vrei tu să acÈ›ionezi butonul acela albastru de sub supapa? Uite-l acolo, îl vezi?
Langdon găsi butonul și apăsă:
Două conuri de lumină galbenă se deschiseră în față, revelînd vegetația deasă ce încadra poteca. "Faruri de ceață", realiză profesorul. Ofereau suficientă lumină cît să poată ține drumul drept și nu mai era nici un pericol să fie văzuți de pe cîmp.
― Ei bine, Rémy, chicoti Teabing, acum ai È™i lumină. VieÈ›ile noastre sînt în mîinile tale !
― Dar unde mergem? întrebă Sophie.
― Poteca înaintează cam trei kilometri în pădure, întretaie domeniul Villette È™i apoi coteÈ™te spre nord. Cu condiÈ›ia să nu dăm de vreun lac sau de copaci căzuÈ›i în drum, vom ieÈ™i nevătămaÈ›i pe autostrada cinci.
"Nevătămați!" Capul lui Langdon nu era deloc de aceeași părere. Privi din nou spre cheia de boltă, cuibărită în siguranță în caseta ei din lemn. Trandafirul de pe capac fusese repus la loc și, cu toate că era încă buimac, profesorul ardea de nerăbdare să-l scoată și să examineze din nou textul gravat dedesubt. Desfăcu încuietoarea capacului și dădu să-l deschidă, cînd Teaing puse o mînă fermă pe umărul lui:
― Ai răbdare, Robert! Terenul e accidentat È™i nu avem nici lumină suficientă. Ferească Dumnezeu să stricăm ceva! Dacă n-ai recunoscut limba pe lumină, n-ai să reuÈ™eÈ™ti nici în bezna asta! Hai mai bine să aÈ™teptăm pînă ce vom fi în siguranță. Vom avea timp È™i pentru asta în curînd!
Profesorul știa că Teabing are dreptate. Înclină din cap și închise capacul.
În spate, călugărul gemea și se zbătea. Brusc, începu să bîțîie din picioare destul de puternic.
Britanicul se întoarse și-i puse pistolul în față.
― Nu pot să-mi dau seama ce nu-È›i convine, domnule! Ai pătruns prin efracÈ›ie în casa mea È™i ai tras o lovitură urîtă în È›easta unui bun prieten. AÈ™ putea foarte bine să te împuÈ™c pe loc È™i să te las să putrezeÈ™ti aici, în pădure!
Călugărul se potoli.
― EÈ™ti sigur că am făcut bine atunci cînd ne-am hotărît să-l luăm cu noi? întrebă Langdon.
― Al naibii de sigur! EÈ™ti căutat pentru crimă, Robert! Ticălosul ăsta e biletul tău spre libertate! Se pare că poliÈ›ia te vrea din tot sufletul dacă te-a urmărit pînă la mine acasă.
― GreÈ™eala a fost a mea, interveni Sophie! Furgoneta blindată avea, probabil, un transmițător.
― Asta n-are importanță. Pe mine nu faptul că v-a găsit poliÈ›ia mă surprinde, ci faptul că insul ăsta a dat de voi. Din cîte mi-aÈ›i spus, nu-mi imaginez cum v-a putut urmări pînă la mine acasă; doar dacă a avut informaÈ›ii din interiorul PoliÈ›iei Judiciare sau al băncii.
Langdon zăbovi puțin asupra acestei idei. Era clar că Bezu Fache ținea neapărat să găsească un țap ispășitor pentru asasinatele din seara asta. Iar Vernet își schimbase atitudinea cam prea brusc, deși era, oarecum, de înțeles, ținînd seama că americanul era căutat pentru patru crime.
― Călugărul ăsta n-a acÈ›ionat de unul singur, îi spuse Teabing, È™i pînă cînd nu vom afla cine se află în spatele întregii afaceri, nici unul dintre voi nu e în siuranță. Vestea bună, prieteni, e aceea că acum vă aflaÈ›i voi pe o poziÈ›ie de forță! Monstrul ăsta din spatele meu are informaÈ›iile de care avem noi nevoie È™i cel ce trage sforile care-l mînuiesc probabil că fierbe acum de îngrijorare!
Mașina prinsese deja viteza și, după ce traversase un pîrîu și urcase un gorgan, acum cobora din nou.
― Robert, vrei să fii amabil È™i să-mi dai telefonul de pe bord? îi ceru sir Leigh.
Langdon i-l dădu și Teabing formă un număr. După o lungă așteptare, cineva răspunse.
― Richard? Te-am trezit? FireÈ™te că da! Ce întrebare prostească! ÃŽmi pare rău. Am însă o mică problemă. Nu mă simt foarte bine È™i trebuie să plec în Insule pentru tratamentul meu, împreună cu Rémy. Păi, chiar acum. Regret că te-am luat pe neaÈ™teptate. PoÈ›i s-o pregăteÈ™ti pe Elizabeth în cam douăzeci de minute? Știu, dar fă È™i tu ce poÈ›i! Ne vedem în curînd!
Și închise.
― Elizabeth? se miră Langdon.
― Avionul meu. Mă costă cît valoarea reginei în aur!
Profesorul se răsuci în scaun și-l privi lung:
― Ce e? izbucni Teabing. Nu puteÈ›i rămîne în FranÈ›a, cînd toată PoliÈ›ia Judiciara e pe urmele voastre! ÃŽn Londra veÈ›i fi mult mai în siguranță.
Sophie îi aruncă și ea o privire întrebătoare:
― Crezi că ar trebui să plecăm din È›ară?
― Prieteni, sînt un tip mult mai influent în lumea civilizată decît aici, în FranÈ›a! ÃŽn plus, se crede că Graalul e ascuns pe undeva, prin Marea Britanie. Dacă vom reuÈ™i să deschidem criptex-ul, sînt sigur că vom găsi o hartă care va demonstra că am pornit în direcÈ›ia cea bună.
― ÃŽÈ›i asumi un risc uriaÈ™ dacă ajuÈ›i doi fugari. PoliÈ›ia din FranÈ›a n-o să te vadă deloc cu ochi buni.
Teabing făcu un gest de dezgust:
― Am terminat-o cu FranÈ›a. M-am mutat aici numai pentru a găsi cheia de boltă. Acum nu mai am nici o treabă aici. Nici nu-mi pasă dacă n-am să mai văd vreodată Château Villette.
― Dar cum vom trece de securitatea de la aeroport? întrebă Sophie.
Teabing rîse ușor:
― Zburăm de la Le Bourget ― un aerodrom situat nu departe de aici. Medicii francezi mă scot din sărite, aÈ™a că la fiecare două săptămîni plec în Anglia pentru a-mi face tratamentul. Plătesc, desigur, pentru anumite privilegii È™i aici, È™i acolo. O dată ce vom fi deasupra mării, poÈ›i decide, Robert, dacă vrei să fim aÈ™teptaÈ›i de cineva de la Ambasada SUA.
Dar Langdon își spuse că nu voia să aibă de-a face cu nimeni de la ambasadă. Deocamdată nu se putea gîndi decît la cheia de boltă, la inscripție și la posibilitatea de a descoperi Graalul. Oare Teabing avea dreptate în ceea ce privește Marea Britanie? Într-adevăr, majoritatea legendelor plasau Graalul undeva în Regatul Unit. Chiar și mitica Insulă Avalon a regelui Arthur se credea că ar fi, de fapt, Glastonbury, în Anglia. Oriunde s-ar fi aflat Graalul însă, niciodată nu-și închipuise că avea să pornească în căutarea lui. "Documentele Sangreal. Adevărata istorie a lui Iisus Hristos. Mormîntul Mariei Magdalena." Brusc, avea impresia că se află pe un fel de tărîm nepămîntesc, în care lumea reală nu-l putea atinge.
― Sir? răsună vocea majordomului. Vă gîndiÈ›i cu adevărat să vă întoarceÈ›i definitiv în Anglia?
― Rémy, n-ai de ce să-È›i faci griji! Dacă mă întorc pe pămînturile reginei, nu înseamnă că am să mă mulÈ›umesc toată viaÈ›a de acum înainte cu budincă È™i cartofi. Sper să vii È™i tu cu mine acolo! Am de gînd să cumpăr o vilă splendidă în Devonshire È™i toate lucrurile tale îți vor putea fi trimise fără întîrziere. E o aventură, Rémy. ÃŽÈ›i spun eu, o adevărată aventură!
Langdon nu-și putu stăpîni un surîs. Entuziasmul britanicului încîntat de ideea unei reveniri triumfale în propria țara era molipsitor. Privirile îi rătăceau absente pe fereastră, peste umbrele fantomatice ale copacilor. Oglinda laterală a mașinii era orientată spre interior și chipul lui Sophie se reflecta în ea. O privi tăcut un timp îndelungat și un val de plăcută căldură puse stăpînire pe el. În ciuda necazurilor din seara asta, era mulțumit că se afla într-o companie atît de încîntătoare.
După cîteva minute, de parcă i-ar fi simțit brusc privirile ațintite asupra ei, Sophie se aplecă în scaun și puse o mînă pe umărul lui, bătîndu-l ușor cu palma:
― EÈ™ti bine, da?
― Mda, răspunse el. Oarecum.
Sophie se rezemă din nou de spătarul banchetei și Langdon zări un surîs care tocmai îi flutura pe buze. Brusc, își dădu seama că și el zîmbea.


Înghesuit după banchetă, Silas de-abia mai putea respira. Brațele îi erau răsucite la spate și strîns legate de glezne cu frînghie de rufe și cu bandă adezivă. La fiecare hîrtop din șosea, un nou val de durere îi străbătea umerii. Bine că, măcar, îi scoseseră cureaua cilice! Cu gura acoperită de rînduri de bandă adezivă, nu putea respira decît pe nas și nările începuseră deja să i se înfunde din cauza prafului care acoperea compartimentul de bagaje. Începu să tușească.
― Cred că se sufocă, spuse È™oferul pe un ton îngrijorat.
Britanicul care-l lovise cu cîrja se întoarse și privi spre el peste spătarul banchetei, cu o uitătură rece:
― Din fericire pentru tine, noi, britanicii, judecăm buna creÈ™tere a unui om nu după felul în care se poartă cu prietenii, ci după compasiunea pe care o arată duÈ™manilor.
Cu aceste cuvinte, insul se aplecă și întinse mîna spre gura lui. Dintr-o singură mișcare, apucă banda și trase de ea.
Silas simți că buzele parcă-i luară foc, dar aerul care-i pătrunse în piept părea trimis chiar de însuși bunul Dumnezeu.
― Pentru cine lucrezi? întrebă britanicul.
― Eu împlinesc lucrarea Domnului, bălmăji el, abia miÈ™cîndu-È™i maxilarul după lovitura de picior a femeii.
― EÈ™ti membru al Opus Dei.
Fusese o afirmație, nu o întrebare.
― Nu È™tii tu cine sînt eu!
― De ce vrea Opus Dei cheia de boltă?
Silas nu avea de gînd să-i răspundă. Cheia de boltă era cheia către Sfîntul Graal, iar acesta era primul pas spre apărarea dreptei credințe.
"Eu împlinesc lucrarea Domnului. Calea este în pericol."
Însă, așa cum era îngrămădit în spatele mașinii, legat ca o boccea, se temea că îi dezamăgise crunt pe Învățător și pe episcop. Nu avea cum să ia legătura cu ei și să-i înștiințeze despre teribila turnură pe care o luaseră evenimentele. "Răpitorii mei dețin cheia de boltă! Vor ajunge la Graal înaintea noastră!" În tăcere și în întuneric, Silas se rugă. Durerea care-i chinuia trupul era un stimulent nimerit.
"Un miracol, Doamne! Am nevoie de un miracol!" N-avea de unde să știe că, peste numai cîteva ore, chiar i se va oferi unul.


― Robert! Ce-i cu expresia aceea ciudată de pe chipul tău?
Langdon se întoarse spre ea, dîndu-și seama că avea dinții încleștați și că inima îi bătea furibund. Tocmai îi trecuse prin minte o idee incredibilă. "Oare explicația să fie chiar atît de simplă?"
― Am nevoie de celularul tău, Sophie!
― Acum?
― Cred că mi-a venit o idee.
― Ce anume?
― ÃŽÈ›i spun într-o clipă. Mai întîi am nevoie de telefon.
Pe chipul ei se așternu o expresie de îngrijorare:
― Mă îndoiesc că Fache l-a pus sub urmărire, dar, pentru orice eventualitate, nu vorbi mai mult de un minut.
Și-i întinse aparatul.
― Cum sun în Statele Unite?
― Trebuie să vorbeÈ™ti cu taxă inversa. Abonamentul meu nu include convorbiri transatlantice.
Langdon forma zero, conștient că în următoarele șaizeci de secunde va afla probabil răspunsul la o întrebare care-l frămîntase toată noaptea.



68

În New York, editorul Jonas Faukman era pe punctul de a se băga în pat, gata de un somn bun, cînd tocmai îi sună telefonul. "Cam tîrziu pentru discuții", bombăni el și ridică receptorul.
― PrimiÈ›i un apel cu taxă inversă de la Robert Langdon? întrebă operatoarea.
Buimac, Jonas aprinse lumina.
― Păi... da, sigur.
După un clic, pe fir se auzi glasul lui Langdon.
― Robert? Mă trezeÈ™ti la miezul nopÈ›ii È™i mă pui tot pe mine să plătesc pentru asta?
― Jonas, iartă-mă! Voi vorbi pe scurt. Trebuie neaparat să te întreb. Manuscrisul pe care È›i l-am dat... ai...?
― Robert, îmi pare râu, È™tiu că mi-ai cerut să-È›i trimit È™palturile săptămîna asta, dar sînt mult prea aglomerat. Lunea următoare. Promit.
― Nu mă îngrijorează È™palturile. Vreau să È™tiu dacă ai trimis vreun text de prezentare fără să-mi spui.
Faukman ezită. Ultimul manuscris al lui Langdon ― o istorie a venerării divinului feminin ― includea cîteva fragmente despre Maria Magdalena ce ar fi iscat anumite controverse. DeÈ™i materialul era bine documentat È™i fusese abordat deopotrivă de alÈ›i specialiÈ™ti, el, unul, nu avea de gînd să dea publicității nici un text de prezentare fără a avea mai întîi girul unor istorici È™i oameni de artă reputaÈ›i.
Jonas alesese deja zece nume mari cărora le trimisese fragmente din manuscris, împreuna cu o scrisoare prin care le solicita în mod politicos cîteva cuvinte pentru prezentarea cărții. Din experiența lui, majoritatea erau încîntați de perspectiva de a-și vedea numele tipărit.
― Jonas! insistă Langdon. Ai trimis manuscrisul, nu-i aÈ™a?
Faukman ezită o clipă, sesizînd nemulțumirea din glasul profesorului.
― Textul era curat, Robert, È™i am vrut să-È›i fac o surpriza cu niÈ™te texte de prezentare extra.
― Ai trimis unul È™i custodelui de la Luvru?
― Dar tu ce crezi? Manuscrisul tău face referire de mai multe ori la exponatele din Muzeul Luvru, în bibliografie ai menÈ›ionat cărÈ›ile lui Saunière... Era firesc să-i trimit o copie!
Liniștea de la celălalt capăt al firului se prelungi.
― Cînd i-ai trimis-o?
― Cu aproximativ o lună în urmă. Am menÈ›ionat că vei veni la Paris È™i i-am sugerat să vă întîlniÈ›i pentru o discuÈ›ie.
Faukman se întrerupse, frecîndu-se la ochi, apoi reluă brusc:
― Stai puÈ›in, nu trebuia să fii chiar la Paris săptămîna asta?
― Păi, sînt la Paris.
Editorul se ridică foarte repede în capul oaselor:
― Și mă suni cu taxă inversa din FranÈ›a?
― Retrage suma din drepturile mele de autor, Jonas. De la Saunière ai primit vreun răspuns? I-a plăcut manuscrisul?
― Nu È™tiu, încă nu mi-a răspuns.
― Ei bine, nici n-o să-È›i răspundă. Asta explică multe. Acum trebuie să închid. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc.
― Robert...
Dar nu mai era nimeni la celălalt capăt al firului.
Faukman așeză receptorul în furcă și clătină din cap, siderat. "Scriitorii! exclamă în sinea lui. Chiar și cei care par normali sînt țicniți!"
Pe bancheta Rover-ului, Teabing izbucni în rîs:
― Robert, zici că ai scris o carte despre o societate secretă È™i editorul tău a trimis un exemplar chiar pe adresa respectivei societăți?!
Langdon oftă:
― Evident!
― O coincidență crudă, prietene!
"CoincidenÈ›a nu are nici un amestec aici." A-i cere lui Jacques Saunière să-È™i spună părerea despre un manuscris despre divinitatea feminină era la fel de firesc ca a-i solicita lui Carl Lewis cîteva cuvinte despre atletism. ÃŽn plus, era perfect normal ca orice carte pe tema venerării zeiÈ›ei să menÈ›ioneze È™i Le Prieuré de Sion.
― Uite care-i întrebarea de un milion de dolari, spuse Teabing încă rîzînd. Atitudinea ta față de StăreÈ›ie ― în carte ― este favorabilă ei sau nu?
Langdon înțelegea unde bătea, de fapt. Mulți istorici doriseră în decursul timpului să știe de ce confreria nu făcuse încă publice documentele Sangreal; unii considerau că informația trebuia dezvăluită de mult.
― Nu mi-am exprimat nici o poziÈ›ie față de acÈ›iunile StăreÈ›iei.
― Adică față de lipsa acÈ›iunilor ei.
Langdon ridică din umeri. Teabing era așadar de părere că documentele ar fi trebuit date publicității.
― Am expus doar istoria confreriei È™i am descris-o ca pe o organizaÈ›ie modernă ce venerează divinul feminin, păstrătoare a Graalului È™i a unor străvechi documente.
― Ai amintit È™i despre cheia de boltă? întreba Sophie.
Profesorul oftă din nou. Amintise. În mod repetat.
― Am menÈ›ionat-o ca pe un exemplu al măsurilor extreme pe care StăreÈ›ia este dispusă să le ia pentru a proteja documentele Sangreal.
― Păi, remarcă Sophie uluită, cred că aÈ™a se explică mesajul bunicului meu ― "P.S. găseÈ™te-l pe Robert Langdon."
El credea că mai exista totuși și altceva în manuscrisul lui, un alt amănunt care îi atrăsese atenția custodelui, dar acesta era un lucru despre care trebuia să discute cu Sophie doar atunci cînd vor rămîne singuri.
― Deci, adaugă ea, l-ai minÈ›it pe Fache.
― Poftim?
― I-ai spus că n-ai corespondat cu bunicul meu.
― Păi n-am făcut-o! Editorul meu i-a trimis manuscrisul.
― Da, dar gîndeÈ™te-te puÈ›in! Dacă n-a găsit plicul cu adresa expeditorului, n-are de unde să È™tie că nu tu i l-ai trimis. Sau, mai rău, că nu i l-ai înmînat personal È™i că apoi ai minÈ›it.


Cînd ajunseră la aerodromul Le Bourget, Rémy parcase în fața unui mic hangar, la capătul pistei. La apariția lor, un ins într-o salopetă mototolită le ieși în întîmpinare și ridică uriașa poartă metalică a hangarului. Înăuntru aștepta un turbojet alb-argintiu.
Langdon rămase cu ochii pironiți :
― Asta-i Elizabeth?
― Ne trece peste afurisitul ăla de Canal!
Omul în salopetă se apropie de mașina, ducîndu-și mîna streașină la ochi pentru a se feri de lumina farurilor.
― Sînt aproape gata, sir, rosti el cu un pronunÈ›at accent britanic. ÃŽmi cer scuze pentru întîrziere, dar m-aÈ›i luat prin surprindere È™i...
Se opri brusc, în momentul în care văzu cîte persoane coboară din mașină. Privi spre Sophie și Langdon, apoi din nou spre Teabing.
― Am, împreună cu asociaÈ›ii mei, o afacere urgentă în Londra! N-avem timp de pierdut. Te rog să te pregăteÈ™ti de plecare imediat!
În timp ce vorbea, Teabing luă revolverul de pe bordul mașinii și i-l întinse lui Langdon. La vederea armei, pilotul căscă ochii și gura, apoi se apropie de Teabing și-i șopti:
― Vă cer iertare, domnule, dar autorizaÈ›ia mea de zbor menÈ›ionează doar numele dumneavoastră È™i al majordomului. Nu-i pot lua È™i pe oaspeÈ›ii dumneavoastră!
― Richard, replică britanicul cu un zîmbet cald, două mii de lire sterline È™i pistolul ăsta încărcat spun că îi poÈ›i lua È™i pe ei.
Apoi, făcînd semn spre mașină, mai adăugă:
― Și pe nefericitul din spate!



69

Motoarele Garrett TFE-731 ale avionului Hawker 731 propulsară aeronava cu forța tunetului. Jos, aerodromul Le Bourget devenea parcă mai mic cu fiece secundă.
"Fug din țară", își spuse Sophie așezîndu-se mai bine în scaunul de piele. Pînă în acest moment, jocul ei cu Fache, de-a șoarecele și pisica, păruse oarecum justificabil în fața Ministerului Apărării. "Încercam să apăr un om nevinovat. Încercam să îndeplinesc ultimele dorințe ale bunicului meu." Acum însă, depășise limitele acceptabile. Părăsea țara pe furiș, fără acte în regulă, în compania unui individ căutat de poliție și a unui ostatic imobilizat. Dacă existase vreodată o "limită a raționalului", tocmai o depășise. "Aproape cu viteza sunetului."
Sophie È™edea lîngă Langdon È™i Teabing în partea din față a cabinei ― Fan Jet Executive Design, după cum scria pe medalionul auriu de pe ușă. Fotoliile luxoase erau prinse pe È™ine în podea, putînd fi repoziÈ›ionate È™i fixate în jurul unei mese dreptunghiulare. O minisală de conferinÈ›e. DecoraÈ›iunile elegante nu puteau disimula însă situaÈ›ia cîtuÈ™i de puÈ›in elegantă din celălalt compartiment al avionului, aproape de toaletă, unde Rémy, posac È™i cu pistolul în mînă, îndeplinea ordinele stăpînului său, de a-l păzi pe călugărul albinos aruncat la picioarele lui ca un balot murdar.
― ÃŽnainte de a ne îndrepta atenÈ›ia asupra cheii de boltă, spuse Teabing, v-aÈ™ ruga să-mi permiteÈ›i cîteva cuvinte.
Avea un aer stînjenit, ca un tată ce se pregătea să explice copiilor săi adevărul despre fete și băieți:
― Prieteni, îmi dau seama că eu sînt doar un oaspete în aceasta călătorie È™i mă simt onorat pentru acest statut. TotuÈ™i, ca unul care È™i-a petrecut întreaga viață în căutarea Graalului, simt că este datoria mea să vă previn că aÈ›i pornit pe un drum pe care nu mai exista cale de întoarcere ― indiferent de pericolele ce vă vor sta în cale. Miss Neveu, bunicul dumitale È›i-a înmînat acest criptex în speranÈ›a că vei păstra viu secretul Sfîntului Graal.
― Da.
― Și, fireÈ™te, te simÈ›i obligată să urmezi acest drum, indiferent unde te va duce el.
Sophie încuviință, cu toate că mai avea o motivație, la fel de puternică: "Adevărul despre familia mea". Deși Langdon o asigurase că nu exista nici o legătură între cheia de boltă și trecutul ei, simțea totuși că acest mister avea o componentă profund personală, ca și cum criptex-ul făurit de mîinile bunicului ei încerca să-i vorbească, să-i ofere un fel de alinare pentru pustiul care-i chinuise sufletul în toți acești ani.
― Bunicul tău È™i cei trei seneÈ™ali au murit în seara aceasta pentru a păstra cheia de boltă departe de Biserică. Opus Dei s-a apropiat de ea primejdios de mult. ÃŽnÈ›elegi, sper, că acest fapt îți aÈ™azâ pe umeri o responsabilitate imensă. Þi s-a încredinÈ›ată o torță! O flacără vie, ce arde de două mii de ani È™i pe care n-o poÈ›i lăsa să se stingă. TorÈ›a aceasta nu poate cădea în mîinile cui nu trebuie. ÃŽmi dau seama ― continuă Teabing privind spre caseta din lemn de trandafir ― că nu ai avut de ales în această privință, dar, È›inînd seama de ce se află în joc aici, trebuie ori să-È›i asumi deplina responsabilitate... ori s-o încredinÈ›ezi altcuiva.
― Bunicul mi-a dat mie criptex-ul. Sînt sigură că voi putea face față acestei responsabilități.
Teabing părea mai încurajat, dar nu pe deplin:
― Bun! VoinÈ›a È™i hotărîrea fermă sînt necesare. Și totuÈ™i, aÈ™ vrea să mai È™tiu ceva: înÈ›elegi că deschiderea criptex-ului te va pune în faÈ›a unei încercări È™i mai grele?
― Cum aÈ™a?
― Draga mea, imaginează-È›i că ai deodată în față o hartă care îți arată unde este ascuns Sfîntul Graal. ÃŽn acel moment, vei fi în posesia unui adevăr capabil să schimbe istoria pentru totdeauna. Vei deveni păstrătoarea unui secret pe care omul l-a căutat timp de secole. Și te vei confrunta cu responsabilitatea de a-l face cunoscut întregii lumi. Cel care va face acest lucru va fi venerat de unii È™i dispreÈ›uit de alÈ›ii. Problema care se pune este dacă vei fi suficient de puternică pentru a putea duce la îndeplinire o asemenea sarcină.
După un moment de gîndire, Sophie replică:
― Nu sînt sigura că această decizie îmi aparÈ›ine.
Sprîncenele lui Teabing zvîcniră:
― Nu? Dacă nu È›ie, cea care deÈ›ine cheia de boltă, atunci cui aparÈ›ine?
― Confreriei, care a reuÈ™it să păstreaze secretul timp de aproape două mii de ani.
― StăreÈ›ia? Cum? ÃŽn noaptea asta a fost nimicită. Decapitată, aÈ™a cum ai spus tu. Dacă este vinovat un spion din propriile rînduri sau cineva din afară, noi nu vom È™ti probabil niciodată, dar faptul rămîne: cineva a descoperit identitățile celor patru membri de vîrf ai organizaÈ›iei. ÃŽn momentul de față, eu n-aÈ™ avea încredere în nici o persoană care se declară reprezentant al StăreÈ›iei.
― Și atunci, ce sugerezi? întrebă Langdon.
― Robert, È™tii la fel de bine ca mine că StăreÈ›ia nu a apărat acest adevăr atîția ani doar pentru a-l È›ine ascuns o veÈ™nicie. Membrii ei aÈ™teptau momentul potrivit pentru a-l dezvălui ― momentul în care lumea este pregătită să facă față adevărului.
― Și crezi că acest moment a sosit?
― Absolut. Nici n-ar putea fi mai evident acest lucru. Toate semnele istorice sînt vizibile È™i, pe urmă, dacă StăreÈ›ia nu ar fi intenÈ›ionat să-È™i dezvăluie secretul foarte curînd, de ce ar fi atacat Biserica tocmai acum?
― Călugărul încă nu ne-a spus ce urmărea, ripostă Sophie.
― Scopul pe care-l urmărea el este acelaÈ™i cu al Bisericii ― de a distruge documentele care ar dezvălui marea mistificare. Vaticanul s-a apropiat acum de acest obiectiv mai mult decît oricînd în trecut, iar StăreÈ›ia È›i-a acordat dumitale toată încrederea ei, miss Neveu. Misiunea de salvare a Graalului include, în mod evident, È™i suprema dorință a confreriei, aceea de a împărtăși lumii întregi adevărul.
Langdon interveni:
― Leigh, a-i cere lui Sophie să ia o astfel de decizie înseamnă să-i arunci pe umeri o povară mult prea mare pentru cineva care a aflat abia cu o oră în urmă de existenÈ›a documentelor Sangreal.
― ÃŽmi cer scuze dacă te presez, miss Neveu. Eu, unul, am fost totdeauna de părere că aceste documente trebuie date publicității, dar, la urma urmei, decizia îți aparÈ›ine. Cred însă că e important să te gîndeÈ™ti la ceea ce se va întîmpla dacă vom reuÈ™i să deschidem cheia de boltă.
― Domnilor, replică Sophie pe un ton ferm, pentru a folosi cuvintele voastre: "Nu tu găseÈ™ti Graalul, ci el te găseÈ™te pe tine". Cred că Graalul m-a găsit pentru un motiv anume È™i că, atunci cînd va veni timpul, voi È™ti ce să fac!
Amîndoi o priviră surprinși.
― Deci, adăugă ea cu un semn spre caseta din lemn. Să-i dăm drumul!



70

La Château Villette, în salon, locotenentul Collet privea focul din șemineu, dezamăgit la culme. Fache sosise cu cîteva momente în urmă și acum se afla în încăperea alăturată, zbierînd la telefon și încercînd să coordoneze tentativa eșuată de a localiza Range Rover-ul.
"Ar putea fi oriunde acum", își spuse Collet.
Nesocotise ordinele directe ale căpitanului și-l ratase pe Langdon a doua oară, așa că era mulțumit cel puțin că PTS identificase urma de glonț în podea, coroborînd astfel afirmațiile sale că în casă fusese tras un foc de armă. Dispoziția lui Fache era însă cruntă și locotenentul nu se îndoia că, o dată ce apele se vor mai liniști, repercusiunile grave nu vor întîrzia să apară.
Din păcate, nimic din ce găsiseră în salon nu părea să indice nici ceea ce se întîmplase, nici cine fusese implicat. Audi-ul negru de afară fusese închiriat pe un nume fals, cu o carte de credit falsă, iar amprentele din mașină nu se potriveau cu cele existente în baza de date a Interpolului.
Un agent dădu buzna în salon:
― Unde-i căpitanul Fache?
― VorbeÈ™te la telefon, răspunse Collet fără a-È™i lua privirea de la focul ce se stingea în È™emineu.
― Am terminat de vorbit! lătră Fache, intrînd în salon. Ce-ai aflat?
― Domnule, Centrala a primit un apel de la André Vernet, Depository Bank of Zürich. Omul vrea să discute cu dumneavoastră personal. Și-a schimbat mărturia.
― Ce?
Acum Collet își ridică, în sfîrșit, ochii.
― Vernet recunoaÈ™te că Langdon È™i Neveu au intrat în bancă în seara asta.
― Ne-am dat È™i noi seama. De ce a minÈ›it Vernet?
― Zice că nu vorbeÈ™te decît cu dumneavoastră, dar a fost de acord să coopereze total.
― ÃŽn schimbul a ce?
― Vrea ca numele băncii să nu ajungă în presă È™i să-l ajutam să recupereze un bun furat. Se pare că Langdon È™i Neveu au furat ceva din contul lui Saunière.
― Ce?! izbucni Collet. Cum?
Fache nici nu tresări.
― Ce au furat?
― Vernet nu ne-a oferit È™i amănunte, dar se pare că e dispus la orice pentru a-È™i recupera bunul respectiv.
Collet încercă să-È™i imagineze cum de s-a putut întîmpla aÈ™a ceva. Poate că Langdon È™i Neveu l-au ameninÈ›at pe bancher cu arma. Poate că l-au silit să deschidă contul lui Saunière È™i să-i scoată din bancă în furgoneta blindată. Oricît de logic ar fi părut acest scenariu, locotenentului îi venea totuÈ™i greu să creadă că Sophie Neveu s-ar implica într-o astfel de acÈ›iune.
Din bucătărie, un alt agent strigă:
― Căpitane! Verificăm numerele de urgență ale lui Teabing È™i am dat de aerodromul Le Bourget. Am veÈ™ti proaste!
După treizeci de secunde, Fache se pregătea să părăsească Château Villette. Aflase că Teabing avea un avion personal în apropiere de Le Bourget și că acesta își luase zborul cu o jumătate de oră în urmă.
Funcționarul de la aerodrom susținuse că nu știe cine era în avion și nici încotro se îndreaptă. Decolarea nu fusese programată și nu existase nici un plan de zbor. Cît se poate de ilegal, chiar pentru un aerodrom mic. Fache era sigur că, dacă-i va presa suficient de mult, va putea obține răspunsurile dorite.
― Locotenent Collet! lătră el în drum spre ușă. Nu am de ales È™i trebuie să te las la conducerea operaÈ›iunilor PTS de aici. ÃŽncearcă să n-o dai în bară È™i de data asta!



71

Cînd avionul ajunse la altitudinea de croazieră, zburînd spre Londra, Langdon își desfăcu brațele din jurul casetei și o așeză pe masă. De-o parte și de alta a lui, Sophie și Teabing se aplecară spre ea, nerăbdători.
Profesorul nu acordă atenție de aceasta dată criptex-ului și discurilor sale marcate cu litere, ci se concentră asupra feței interioare a capacului. Cu vîrful unui pix, desfăcu atent trandafirul incastrat, scoțînd la iveală textul gravat dedesubt. ,"Sub Rosa", murmură el, sperînd că o nouă privire asupra scrisului îi va aduce lămurirea dorită. Focalizîndu-și întreaga atenție, profesorul studie textul ciudat:

După cîteva secunde, frustrarea pe care o simțise și prima oară la început începu să pună din nou stăpînire pe el.
― Leigh, pur È™i simplu nu pot să înÈ›eleg.
Din locul în care stătea, pe partea opusă a mesei, Sophie nu vedea textul, dar neputința lui Langdon de a identifica imediat limba o luă prin surprindere. "Bunicul folosea o limbă atît de obscură, încît nici un specialist în simbolistică n-o poate recunoaște?" Dar apoi își dădu seama că acest fapt n-ar fi trebuit s-o mire; la urma urmei, n-ar fi fost acesta primul secret pe care i-l ascunsese bunicul ei.


În fața ei, sir Leigh Teabing părea gata să explodeze. Nerăbdător să studieze și el textul, se fîțîia pe scaun, se aplecă într-o parte și încercă să vadă ceva pe lîngă Langdon, care era încă aplecat deasupra casetei.
― Nu È™tiu, È™opti profesorul. AÈ™ zice că-i o limbă semitică, dar nu sînt foarte sigur. Majoritatea limbilor semitice timpurii includ nek-kudot. Aceasta însă, nu!
― Probabil e mai veche, presupuse Teabing.
― Nekkudot? întreba Sophie.
― Majoritatea alfabetelor semitice modeme, îi explică britanicul fără a-È™i ridica ochii, nu au vocale È™i folosesc nekkudot ― puncte È™i liniuÈ›e scrise sub sau deasupra consoanelor ― pentru a indica sunetele vocalice. ÃŽn termeni istorici, nekkudot a apărut recent în limbă.
Langdon continuă să privească textul, pierdut.
― O transliteraÈ›ie sefardică, poate...?
Dar Teabing deja nu mai rezistă:
― Dacă aÈ™ putea È™i eu să...
ÃŽÈ™i întinse braÈ›ul È™i trase caseta din faÈ›a lui Langdon, apropiind-o de el. Americanul cunoÈ™tea bine limbile vechi standard ― greaca, latina, limbile romanice ― dar, din cîte remarcase el, cea de aici părea mai specializată, poate o scriere Rashi sau a STAM cu ghirlande.
Trăgînd adînc aer în piept, Teabing își lăsă privirea să se înfrupte din textul gravat. Minute îndelungi rămase tăcut. Cu fiecare secundă, încrederea în sine i se topea:
― Sînt uluit, spuse, în cele din urmă. Limba asta nu seamănă cu nimic din ce am văzut eu pînă acum!
Langdon oftă, descurajat:
― Pot să văd È™i eu? întrebă Sophie.
Teabing se prefăcu a n-o fi auzit:
― Robert, spuneai mai devreme că ai impresia că ai mai văzut ceva asemănător înainte?
Profesorul părea siderat:
― AÈ™a am crezut, dar nu sînt sigur. Scrierea îmi pare oarecum familiară.
― Leigh! insistă Sophie, deloc încîntată să fie lăsată pe dinafară. Pot să mă uit È™i eu la caseta pe care mi-a lăsat-o bunicul?
― FireÈ™te, dragă, replică el È™i împinse caseta spre ea.
Nu voise s-o umilească, dar era cert că Sophie Neveu se amesteca unde nu-i fierbea oala. Dacă un istoric al Royal Society și un profesor de simbolistică de la Harvard nu puteau identifica limba respectivă, cum să reușească ea...
― Aaah! exclamă Sophie la cîteva secunde după ce-È™i aruncase privirea pe text. Trebuia să-mi fi închipuit!
Langdon și Teabing se întoarseră în același timp, privind-o uimiți.
― Să-È›i fi închipuit ce? se interesă sir Leigh.
― Că asta e limba pe care ar fi folosit-o bunicul.
― Vrei să spui că poÈ›i citi textul?
― Foarte uÈ™or, ciripi Sophie, încîntată de sine. Bunicul m-a învățat limba asta pe cînd aveam doar È™ase ani. O vorbesc fluent.
Apoi se aplecă peste masă și-l fulgeră pe Teabing cu o privire dojenitoare:
― Și sincer, sir, È›inînd cont de loialitatea dumneavoastră față de Coroană, sînt puÈ›intel surprinsă că n-aÈ›i recunoscut-o de la bun început.
Instantaneu, Langdon își dădu seama.
"Nu-i de mirare că scrisul îmi părea al naibii de familiar!"
Cu cîțiva ani în urmă, profesorul luase parte la un eveniment desfășurat în cadrul Muzeului Fogg de la Harvard. Fost absolvent al universității, Bill Gates acceptase să împrumute muzeului una dintre nepreÈ›uitele sale achiziÈ›ii ― optsprezece coli de hîrtie pe care le cumpărase recent în cadrul unei licitaÈ›ii de la Armand Hammer Estate.
Suma oferită ― nu mai puÈ›in de 30,8 milioane de dolari.
Autorul paginilor ― Leonardo da Vinci.
Cele optsprezece file ― numite Codex Leicester, în cinstea celebrului lor deÈ›inător, contele de Leicester ― erau tot ce mai rămăsese dintr-un fascinant jurnal al lui da Vinci: eseuri È™i schiÈ›e ce rezumau teoriile sale originale despre astronomie, geologie, arheologie È™i hidrologie.
Profesorul își mai amintea È™i acum reacÈ›ia pe care o avusese atunci cînd, după ce stătuse răbdător la rînd, zărise în sfîrÈ™it preÈ›ioasele documente. O cruntă dezamăgire. Scrisul era ininteligibil. DeÈ™i excelent conservate È™i scrise într-o caligrafie impecabilă ― cerneală stacojie pe hîrtie alb-gălbuie ― codexul părea o aiureală. La început, Langdon crezuse că nu poate citi nimic fiindcă da Vinci scrisese textul în italiana veche. Dar după ce le studiase cu atenÈ›ie, își dăduse seama că nu recunoaÈ™te nici un cuvînt, ba chiar nici o literă.
― ÃŽncercaÈ›i aÈ™a, domnule, i se adresase unul dintre responsabilii muzeului, arătîndu-i o oglinjoară de mînă prinsă cu un lănÈ›iÈ™or de marginea vitrinei.
Langdon luase oglinda și privise textul reflectat pe suprafața ei.
Totul era perfect lizibil!
În nerăbdarea sa de a citi notițele marelui savant, uitase că una dintre numeroasele sale aptitudini deosebite era aceea de a scrie "în oglindă". Istoricii se întrebaseră adesea dacă da Vinci proceda așa doar pentru a se amuza sau pentru a se asigura că nimeni altcineva nu-i înțelege scrisul și deci nu-i poate fura ideile. Motivele erau însă lipsite de importanța; doar Leonardo știa sigur de ce.


Sophie surîse în sinea ei, văzînd câ Langdon înțelesese.
― Pot să citesc primele cuvinte, spuse ea. Sînt în engleză.
Teabing încă nu pricepuse:
― ExplicaÈ›i-mi È™i mie!
― Scriere inversă, răspunse Langdon. Avem nevoie de o oglindă.
― Ba nu, replica Sophie. Sînt sigura că furnirul ăsta este suficient de subÈ›ire.
Luă caseta și, plasînd-o în fața unei lămpi de pe perete, începu să examineze partea interioară a capacului. Bunicul ei nu putea scrie invers, așa că întotdeauna "trișa": scria normal, apoi întorcea hîrtia pe partea cealaltă și retrasa contururile. În acest caz, probabil că pirogravase textul firesc pe o bucată de lemn și apoi rindeluise dosul lemnului pînă ce rămăsese doar o foiță subțire, prin care scrisul pi-rogravat se vedea clar. Nu-i mai rămăsese după aceea decît să întoarcă foița de lemn invers și s-o fixeze în capacul casetei.
Așezînd capacul în dreptul lămpii, își dădu seama că presupunerile ei erau corecte. Fasciculul viu de lumină străbătea stratul subțire de lemn, iar textul apărea scris normal.
Perfect inteligibil.
― Engleză, bîigui Teabing, luîndu-È™i capul în mîini de ruÈ™ine. Limba mea maternă!
În partea din spate a avionului, Rémy Legaludec asculta cu atenție, încercînd să audă ceva pe fondul sonor al motoarelor, dar nu reușea să deslușească nimic. Nu-i plăcea deloc modul în care decurgeau evenimentele din această noapte. Absolut deloc. Privi din nou spre călugărul legat fedeleș de la picioarele sale. Omul zăcea nemișcat, resemnat parcă sau rugîndu-se în tăcere pentru izbăvire.



72

La cinci mii de metri în atmosferă, Robert Langdon simÈ›ea cum lumea reală dispare în jurul lui, lăsîndu-se absorbit de poemul lui Saunière, lizibil în lumină prin capacul casetei:

Sophie luă o bucată de hîrtie și transpuse repede scrierea în engleza obișnuită. Cînd sfîrși, toți trei se aplecară asupra textului, citindu-i pe rînd. Era ca un fel de rebus arheologic... o ghicitoare ce făgăduia să indice cum poate fi deschis criptex-ul:

An ancient word of wisdom frees this scroll...
And helps us keep her scaner'd family whole...
A headstone praised by Templars is the key...
And atbash will reveal the truth to thee.
"Un străvechi cuvînt de-nțelepciune liberează acest papirus...
Pentru ca al ei neam unit să îl păstram...
Piatra de căpătîi dragă templierilor e cheia...
Ce atbash adevărul ți-l va revela."

Înainte să se apuce să se întrebe care poate fi parola ascunsă în aceste versuri, Langdon sesiză un alt aspect, mult mai profund: metrica poemului. "Pentametru iambic!"
ÃŽl întîlnise de nenumărate ori de-a lungul anilor în care studiase societățile secrete din Europa ― ba chiar È™i anul trecut, în Arhivele Secrete ale Vaticanului. Vreme de secole, pentametrul iambic fusese preferatul învățaÈ›ilor de pretutindeni, de la grecul Arhilocus pînă la Shakespeare, Milton, Chaucer È™i Voltaire ― oameni cu vederi largi, care își scriseseră comentariile pe teme sociale într-un metru pe care mulÈ›i îl considerau ca avînd proprietăți mistice. Rădăcinile pentametrului iambic erau extrem de vechi, datînd din vremurile păgîne.
"Iambi. Două silabe cu accent opus. Accentuată È™i neaccentuatâ. Yin È™i yang. O pereche echilibrată. Șiruri de cîte cinci astfel de perechi. Pentametru. Cinci ― pentru pentagrama zeiÈ›ei Venus È™i pentru sacrul feminin."
― E un pentametru! exclamă Teabing, întorcîndu-se spre Langdon. Și poemul e în engleză! La lingua pura!
Profesorul încuviință. La fel ca majoritatea societăților secrete aflate pe poziÈ›ii opuse față de cea a Bisericii, Le Prieuré de Sion considerase timp de secole că engleza era unica limbă europeană "pură". Spre deosebire de franceză, spaniolă È™i italiană, toate înrudite cu latina ― limba Vaticanului ― engleza nu era accesibilă maÈ™inii de propagandă a Romei, devenind astfel în timp o limbă secretă, folosită preponderent de acele organizaÈ›ii suficient de educate pentru a o învăța.
― Poemul acesta, exclamă Teabing, se referă nu numai la Graal, ci È™i la templieri È™i la urmaÈ™ii Mariei Magdalena! Ce am putea cere mai mult?
― Parola, replică Sophie, citind încă o dată poemul. Se pare că avem nevoie de un străvechi cuvînt de înÈ›elepciune.
― Abracadabra? propuse britanicul, cu privirea scînteind.
"Un cuvînt din cinci litere", își spuse Langdon, gîndindu-se la uriaÈ™ul număr de termeni vechi ce ar putea fi consideraÈ›i cuvinte de înÈ›elepciune ― fragmente din texte mistice, profeÈ›ii astrologice, legăminte ale societăților secrete, incantaÈ›ii Wicca, formule magice egiptene, mantre păgîne... Lista era nesfîrÈ™ită.
― Parola, continuă Sophie, pare a avea legătură cu templierii. "Și piatra de căpătîi a templierilor e cheia."
― Leigh, tu eÈ™ti specialistul în templieri. Ai vreo idee?
După cîteva secunde de meditație, Teabing oftă.
― Păi, piatra de căpătîi nu poate fi altceva decît o piatră de mormînt. Este posibil ca poemul să se refere la mormîntul pe care templierii îl consideră ca fiind al Mariei Magdalena, însă asta nu ne ajută prea mult, fiindcă nu È™tim unde se află acest loc de veci.
― ÃŽn ultimul vers, interveni Sophie, se spune că atbash va revela adevărul. Am mai auzit undeva cuvîntul acesta... atbash.
― Nu mă miră deloc, replică Langdon. L-ai auzit probabil la cursul de criptografie. Cifrul Atbash este unul dintre cele mai vechi coduri.
"Desigur! Celebrul sistem ebraic de codificare."
Într-adevăr, învățase la cursul de criptografie despre cifrul Atbash, care data din jurul anului 500 înainte de Hristos și era folosit în prezent ca un exemplu clasic de schemă de substituție rotațională. O formă banală de criptogramă ebraică, cifrul Atbash era un simplu cod de substituție bazat pe alfabetul ebraic, de douăzeci și două de litere. În Atbash, prima literă era înlocuită cu ultima a alfabetului, cea de-a doua cu penultima și așa mai departe.
― Cifrul Atbash este cum nu se poate mai potrivit, remarcă Teabing. Texte criptate cu ajutorul lui pot fi întîlnite în Cabala, în manuscrisele de la Marea Moartă È™i chiar în Vechiul Testament. SpecialiÈ™tii È™i misticii evrei mai descoperă încă È™i astăzi înÈ›elesuri ascunse folosind acest cod. Nu mă îndoiesc că StăreÈ›ia a studiat È™i ea cifrul Atbash.
― Singura problemă, interveni Langdon, este că nu avem nici un text căruia să-i aplicăm acest cifru.
Teabing oftă.
― Trebuie să fie un cod pe piatra aceea de mormînt! Nu trebuie decît să găsim piatra de căpătîi atît de preÈ›uită de templieri.
După expresia întunecată de pe chipul profesorului, Sophie înțelese că nu le va fi deloc ușor să facă acest lucru.
"Atbash e cheia. Dar ne lipsește ușa!"
Trei minute mai tîrziu, britanicul suspină din greu și clatină din cap:
― Prieteni, sînt depășit! LăsaÈ›i-mă să mă gîndesc puÈ›in în liniÈ™te; mă duc să văd ce fac Rémy È™i oaspetele nostru È™i să aduc ceva de ronțăit.
Și plecă spre compartimentul din spate al avionului.
Sophie se simțea și ea istovită.
Afară, întunericul dinaintea apariÈ›iei zorilor era ca de smoală. O senzaÈ›ie stranie își făcu loc în sufletul ei: parcă zbura aiurea prin spaÈ›iu, fără nici cea mai vagă idee unde va ateriza. ÃŽÈ™i petrecuse întreaga copilărie dezlegînd enigme create de Jacques Saunière È™i acum avea neplăcuta impresie că poemul din faÈ›a lor conÈ›inea informaÈ›ii pe care încă nu le sesizaseră.
"Trebuie să mai fie ceva aici, își spuse. Ingenios ascuns... dar real."
Și mai era un gînd care o frămînta: se temea că, presupunînd că vor izbuti să deschidă criptex-ul, ceea ce vor găsi înăuntru nu va fi o simplă "hartă către Sfîntul Graal". În ciuda convingerii celor doi bărbați că în cilindrul de piatra se afla "adresa" comorii, ea dezlegase suficiente mistere ale bunicului său pentru a ști că acesta nu-și dezvăluia secretele prea ușor.



73

Controlorul de trafic aerian din tura de noapte moțăia în fața unui radar în așteptare, cînd căpitanul Poliției Judiciare dădu cu ușa de perete.
― Avionul lui Teabing! È›ipă la el Bezu Fache dînd buzna în turnul de control. ÃŽncotro a plecat?
IniÈ›ial, omul bîigui ceva într-o jalnică încercare de a proteja interesele britanicului ― unul dintre cei mai respectabili clienÈ›i ai aerodromului.
― Bine, replică Fache. Te bag la arest fiindcă ai permis unui avion particular să decoleze fără să aibă un plan de zbor.
Căpitanul îi făcu semn unui agent, care se apropie cu o pereche de cătușe. Controlorul se ridică, tremurînd. Își aminti articolele din presă care dezbăteau o problemă controversată: era căpitanul Fache un erou sau un pericol public? El, unul, tocmai aflase răspunsul la această întrebare.
― StaÈ›i! se rugă el la vederea cătuÈ™elor. Doar atît vă pot spune: sir Leigh Teabing zboară adesea la Londra pentru un tratament medical. Are un hangar la Aeroportul Biggin Hill din Kent. La marginea Londrei.
Fache făcu semn ofițerului cu cătușele să se îndepărteze:
― Spre Biggin Hill se îndreaptă È™i în seara asta?
― Nu È™tiu. Avionul a decolat pe culoarul său obiÈ™nuit È™i ultimul contact radar avut cu el sugerează Londra ca destinaÈ›ie. Biggin Hill pare foarte probabil.
― Mai avea È™i alÈ›i pasageri?
― Domnule, jur că eu n-am de unde È™ti acest lucru. ClienÈ›ii noÈ™tri se pot duce direct la hangar È™i se îmbarcă aÈ™a cum doresc. Persoanele care se află la bord intră în responsabilitatea ofiÈ›erilor vamali de la aeroportul de destinaÈ›ie.
Fache se uită din nou la ceas și apoi privi aeronavele înșiruite ce așteptau afară.
― Dacă se duc la Biggin Hill, în cît timp ajung?
Controlorul își răsfoi documentele:
― E un zbor scurt. Avionul ar putea ateriza în jurul orei... È™ase treizeci. Adică peste cincisprezece minute.
Fache se încruntă și se întoarse spre unul dintre oamenii săi.
― Adu-mi un elicopter aici. Plec la Londra. Și fă-mi legătura cu poliÈ›ia din Kent. Nu cu serviciul MI 5. Vreau discreÈ›ie. PoliÈ›ia locală. Spune-le să permită aeronavei lui Teabing să aterizeze È™i pe urmă să-l înconjoare pe pistă. Să nu debarce nimeni pînă ce n-ajung eu acolo!



74

― EÈ™ti tăcută, observă Langdon privind-o pe Sophie, aÈ™ezată de cealaltă parte a mesei.
― Doar obosită. Și poemul acesta... Nu È™tiu.
Profesorul avea și el aceeași stare de spirit. Huruitul motoarelor și ușoara legănare a avionului parcă îl hipnotizau, iar capul încă îl durea acolo unde îl lovise călugărul. Teabing era tot undeva în compartimentul din spate și Langdon hotărî să profite de momentul de singurătate pentru a vorbi cu Sophie ceva ce-l frămîntase de mult.
― Cred că am înÈ›eles, în parte, motivul pentru care bunicul tău È›i-a cerut să iei legătura cu mine. Cred că voia ca eu să-È›i explic ceva!
― Istoria Sfîntului Graal È™i a Mariei Magdalena nu sînt motive suficiente?
Langdon ezită o clipă, neștiind cum ar trebui să continue.
― Este vorba despre răceala dintre voi doi, despre motivul pentru care nu ai mai vorbit cu el timp de zece ani. Jacques Saunière spera, cred, că lucrurile se vor îndrepta dacă vei înÈ›elege ce anume v-a îndepărtat unul de altul.
Sophie se foi în scaun:
― Dar nu È›i-am spus ce anume ne-a îndepărtat unul de altul.
El o privi atent, scrutător:
― Ai surprins un ritual sexual, nu-i aÈ™a?
― De unde È™tii asta? !
― Sophie, mi-ai spus că ai văzut un lucru care te-a convins că bunicul tău făcea parte dintr-o societate secretă. Iar acel lucru te-a deranjat atît de tare, încît de atunci ai refuzat să mai stai de vorbă cu el. Eu È™tiu destule despre societățile secrete; n-am nevoie de mintea unui da Vinci pentru a-mi închipui ce anume ai văzut!
Ea tăcea.
― S-a întîmplat prin primăvară, nu-i aÈ™a? continuă Langdon. ÃŽn preajma echinocÈ›iului. Pe la mijlocul lui martie.
Sophie privea în continuare pe fereastră:
― Veneam în vacanÈ›a de primăvara, de la universitate. Mă întorsesem acasă cu cîteva zile mai devreme.
― Vrei să-mi povesteÈ™ti?
― Nu cred.
Apoi, brusc, se întoarse spre el; avea ochii în lacrimi.
― Nu È™tiu prea bine ce am văzut.
― Erau prezenÈ›i atît bărbaÈ›i, cît È™i femei?
După o clipă, Sophie încuviință.
― ÃŽmbrăcaÈ›i în alb È™i negru?
Își șterse lacrimile și apoi înclină din nou din cap, părînd mai relaxată.
― Femeile purtau rochii albe de mătase... È™i pantofi aurii. Þineau în mîini globuri aurii. BărbaÈ›ii aveau tunici negre È™i pantofi negri.
Profesorul se strădui să-și ascundă emoțiile, aproape că nu-i venea să creadă ceea ce auzea. Sophie Neveu fusese martora unei ceremonii sacre, vechi de două mii de ani!
― Purtau măști? întrebă el. Măști androgine?
― Da. ToÈ›i. Identice. Femeile albe, bărbaÈ›ii negre!
Langdon citise numeroase descrieri ale acestei ceremonii și-i înțelegea originile mistice:
― Se numeÈ™te Hieros Gamos, îi spuse în È™oaptă. Datează de peste două mii de ani. PreoÈ›ii È™i preotesele egiptene o îndeplineau periodic, pentru a celebra puterea reproductivâ a femeii. Iar dacă ai surprins Hieros Gamos fără a avea pregătirea È™i cunoÈ™tinÈ›ele necesare pentru a-i înÈ›elege semnificaÈ›ia, îmi dau seama că ai fost destul de È™ocată.
Ea nu îi răspunse.
― Expresia Hieros Gamos provine în limba greacă È™i înseamnă mariaj sacru.
― Ritualul pe care l-am văzut eu nu era deloc o căsătorie.
― Mariaj, adică uniune, Sophie.
― Mai bine zis, sex.
― Nu.
― Nu?
Ochii ei măslinii îl priveau întrebători acum și, pentru moment, Langdon cedă puțin.
― Adică... da, dintr-un punct de vedere, dar nu aÈ™a cum înÈ›elegem noi termenul azi.
Și-i explica mai departe că, deÈ™i ceea ce văzuse ea păruse probabil un fel de ritual sexual, Hieros Gamos nu avea nimic de-a face cu erotismul. Era un act spiritual. ÃŽn trecut, actul sexual era modalitatea prin care omul putea ajunge la experienÈ›a dumnezeirii. Anticii credeau că nici un bărbat nu era împlinit din punct de vedere spiritual dacă nu avea cunoaÈ™terea carnală a sacrului feminin. Uniunea fizică dintre bărbat È™i femeie constituia unica modalitate prin care omul se împlinea spiritual È™i ajungea la gnosis ― cunoaÈ™terea divinului. Pe vremea zeiÈ›ei Isis, ritualurile sexuale erau considerate unica punte dintre Pămînt È™i Ceruri.
― Prin comuniunea cu femeia, continuă Langdon, bărbatul putea atinge un moment de orgasm în care mintea i se golea de orice gînd È™i atunci putea să-l vadă pe Dumnezeu.
Sophie îi aruncă o privire sceptică:
― Orgasmul ca... rugăciune?
Profesorul ridică din umeri, deși ea avea dintr-un anumit punct de vedere dreptate. Din punct de vedere fiziologic, orgasmul masculin era însoțit de o frîntură de secundă complet lipsită de gînduri. Un scurt vacuum mental. Un moment de limpezime, în care Dumnezeu putea fi întrezărit. Cei care practică meditația ating aceeași stare de vid mental fără să aibă nevoie de sex și descriu adesea Nirvana ca pe un infinit orgasm spiritual.
― Sophie, nu trebuie să uiÈ›i că opiniile despre sex ale anticilor erau complet diferite de ale noastre, cei de astăzi. Actul sexual dădea naÈ™tere unei noi vieÈ›i ― miracolul suprem ― ori miracolele nu pot fi împlinite decît de zei. Capacitatea femeii de a da viață din pîntecele ei îi conferea un caracter sacru. De zeiță. Iar actul sexual era comuniunea celor două jumătăți ale spiritului uman ― cea masculină È™i cea feminină ― prin care bărbatul putea afla împlinirea spirituală È™i cunoaÈ™terea lui Dumnezeu. Ce ai văzut tu nu avea nimic de-a face cu sexul, ci cu spiritualitatea. Ritualul Hieros Gamos nu e o perversiune. E o ceremonie profund sacrosanctă.
Cuvintele lui păreau că au atins o coardă sensibilă a sufletului ei. Sophie fusese extrem de reținută și de stăpînă pe sine toată seara, dar acum, pentru prima dată, Langdon văzu cum aerul ei ferm și controlat începe să se destrame. Ochii i se umplură din nou de lacrimi, pe care și le șterse cu mîneca jachetei.
Mai bine să-i lase o clipă să-È™i revină. Desigur, conceptul actului sexual ca o cale de comuniune cu Dumnezeu era, la prima vedere, de neimaginat. StudenÈ›ii lui evrei afiÈ™au întotdeauna o expresie siderată cînd le spunea că tradiÈ›ia iudaică timpurie implica acte sexuale rituale. "Și nu altundeva, ci doar în Templu!" Evreii din vechime credeau că în Sfînta Sfintelor din Templul lui Solomon rezida nu numai Dumnezeu, ci È™i corespondentul său feminin, Shekinah. Oamenii care căutau împlinirea spirituală veneau la Templu pentru a consulta preotesele ― hierodule ― cu care făceau dragoste È™i aveau asfel experienÈ›a divinului prin intermediul uniunii fizice. Tetragrama iudaică YHWH ― numele sacru al lui Dumnezeu ― provine, de fapt, din numele Yehova, la rîndul lui o îmbinare androgină a masculinului Yah cu numele pre-ebraic al Evei, Havah.
― Pentru Biserica începuturilor creÈ™tine, îi explică Langdon pe acelaÈ™i ton blînd, "utilizarea" actului sexual ca un mijloc de a comunica direct cu Dumnezeu constituia o ameninÈ›are serioasă pentru puterea È™i autoasumata ei poziÈ›ie de unic intermediar între om È™i divinitate. Din motive lesne de înÈ›eles, Biserica a făcut tot ce a putut pentru a demoniza dragostea fizică È™i a o ostraciza ca pe un act dezgustător È™i păcătos. Iar celelalte religii majore ale vremii au procedat la fel.
Sophie rămase tăcută, dar profesorul avea impresia că încet-încet începe să-l înțeleagă mai bine pe bunicul ei. Ca o ironie a sorții, Langdon abordase aceeași temă în sala de curs, cu numai cîteva luni în urmă.
― E, oare, surprinzător faptul că avem față de sex sentimente contradictorii? îi întrebase atunci pe studenÈ›ii săi. MoÈ™tenirea noastră antică È™i însăși fiziologia corpului uman ne sugerează că sexul e un lucru perfect natural ― o cale spre împlinirea spirituală ― È™i totuÈ™i religia modernă îl blamează, considerîndu-l ruÈ™inos, È™i ne învață să ne înăbuÈ™im dorinÈ›ele sexuale ca fiind porniri diavoleÈ™ti.
Langdon preferase totuÈ™i să nu-È™i È™ocheze studenÈ›ii povestindu-le că mai mult de zece societăți secrete din lumea întreagă ― multe foarte influente ― practicau încă È™i astăzi ritualuri sexuale, păstrînd astfel vii vechile tradiÈ›ii. Personajul interpretat de Tom Cruise în Eyes Wide Shut descoperise acest lucru cînd se strecurase în mijlocul unei întruniri secrete a elitei din Manhattan È™i surprinsese o ceremonie Hieros Gamos. Din păcate, realizatorii filmului denaturaseră semnificaÈ›ia ritualului, dar esenÈ›a lui totuÈ™i rămăsese ― o societate secretă care celebra magia uniunii sexuale.
― Domnule profesor, îl interpelase un student de prin ultimele rînduri. VreÈ›i să spuneÈ›i că, în loc să mergem la biserică, ar trebui să facem mai mult sex?
Langdon surîsese, fără a mușca din momeală. Din ce auzise el despre petrecerile de la Harvard, tinerii ăștia nu duceau deloc lipsă de sex.
― Domnilor, replicase el, conÈ™tient că se află pe un teren minat, aÈ™ putea să vă ofer doar o sugestie. Fără a fi atît de temerar, încît să propovăduiesc sexul premarital È™i, deopotrivă, fără a fi atît de naiv încît să cred că sînteÈ›i cu toÈ›ii niÈ™te îngeraÈ™i puri, vă voi oferi un singur sfat referitor la viaÈ›a sexuală...
Toți băieții din sală se aplecaseră în față, pentru a auzi mai bine.
― Data viitoare cînd vă veÈ›i afla în compania unei femei, încercaÈ›i să priviÈ›i în propriul suflet È™i să vedeÈ›i dacă nu cumva puteÈ›i aborda sexul ca pe un act mistic, spiritual. StrăduiÈ›i-vă să găsiÈ›i acea scînteie de divinitate pe care bărbatul o poate atinge numai prin uniunea cu sacrul feminin.
Fetele din bănci aprobaseră în tăcere, surîzînd cu subînțeles. Băieții schimbaseră între ei chicote grosolane și glume fără perdea. Langdon oftase. Bărbații de la colegiu erau încă niște băieței.


Sophie își lipi fruntea rece de fereastră și, privind în gol, în noapte, încercă să înțeleagă tot ce-i spusese Langdon. Păreri de rău începeau iarăși s-o copleșească. "Zece ani." Gîndul îi zbură la teancurile de scrisori nedeschise pe care le primise de la bunicul ei. "Îi voi spune totul lui Robert." Fără a-și întoarce privirea de la geam, începu să îi povestească. Încet. Cu reținere.
Relatîndu-i cele întîmplate în noaptea aceea, simți cum alunecă înapoi, în trecut... străbate păduricea din jurul proprietății bunicului ei din Normandia... cercetează casa care pare pustie... aude vocile care răzbesc de undeva, de dedesubt... și apoi descoperă ușa secretă. Coboară încet scara de piatră, treaptă cu treaptă. Parcă simte și acum în nări aerul jilav, rece... Era în martie. Din penumbra în care se ascunsese, la capătul scării, privea grupul de oameni necunoscuți care se legănau și intonau incantațiile la lumina tremurătoare a lumînărilor.
"Visez", își spusese în sinea ei. "E un vis. Ce altceva ar putea fi?"
Femeile și bărbații erau intercalați, alb, negru, alb, negru. Robele de mătase fluturau atunci cînd femeile ridicau în mîini globurile aurii și rosteau în cor:
― Am fost cu tine de la începuturi, în zorii a tot ce e sfînt, te-am purtat în pîntece înainte de venirea zilei.
Apoi globurile erau lăsate mai jos și toți participanții începeau să se legene înainte și înapoi, de parcă ar fi fost în transă. Celebrau, probabil, ceva ce se afla chiar în mijlocul cercului.
"La ce se uită oare?"
Ritmul incantației se acceleră. Mai repede! Mai tare!
― Femeia din faÈ›a ta e dragoste! strigau femeile, ridicînd din nou globurile.
Iar bărbații răspundeau:
― Ea-È™i are sălaÈ™ în eternitate!
Incantația era din ce în ce mai sacadată. Mai rapidă. Mai sonoră. Participanții făcuseră un pas înainte și îngenuncheaseră cu toții, în acea clipă, Sophie reușise, în sfîrșit, să vadă ceea ce priveau toți.
Pe un altar jos, decorat, din mijlocul cercului, se afla un bărbat. Gol, întins pe spate, cu chipul acoperit de o mască neagră. Sophie recunoscuse imediat trupul È™i semnul din naÈ™tere de pe umăr. Abia izbutise să-È™i înăbuÈ™e strigătul de surprindere. Grand-père! Imaginea era într-adevăr È™ocantă, dar asta nu era totul.
Deasupra bunicului ei se afla o femeie, goală și ea, cu o mască albă și cu părul bogat, argintiu, care-i cădea liber pe spate. Avea un trup durduliu, departe de a fi perfect, și se legăna în ritmul incantației, făcînd dragoste cu bunicul ei.
Sophie voise să se întoarcă și să fugă, dar picioarele îi erau ca de plumb. Zidurile subsolului o încarcerau, iar incantația, ajunsă la un ritm amețitor, o hipnotiza. Cuvintele intonate deveniseră aproape un cîntec, tot mai tare, mai sacadat și mai frenetic. Cu un urlet brusc, întreaga atmosferă păruse că explodează. Simțea că i se taie respirația și își dăduse seama că plînge în hohote mute. Se întorsese și se împleticise pe scări, ieșise afară din casă, și pornise imediat spre Paris, tremurînd din tot corpul.



75

Turbojetul survola marea de lumini de pe Coasta de Azur, cînd Aringarosa își închise telefonul, după o a doua convorbire cu Fache. Întinse mîna după punga pe care o folosea cînd avea rău de avion, dar își dădu seama că era prea șocat pentru a mai simți chiar și greață.
"De s-ar termina odată!"
Ultimele vești primite de la Fache erau greu de imaginat, incredibile, dar în noaptea asta nimic nu mai părea să aibă sens. "Ce se întîmplă?" Totul ieșise violent de sub orice posibilitate de control, "În ce l-am amestecat pe Silas? În ce m-am amestecat eu însumi?!"
Tremurînd, episcopul se apropie de cabina pilotului.
― Trebuie să schimbam destinaÈ›ia.
Pilotul îi aruncă o privire peste umăr și izbucni în rîs:
― GlumeÈ™ti, nu-i aÈ™a?
― Nu. Trebuie să ajung imediat la Londra!
― Părinte, ăsta e un zbor charter, nu un taxi!
― ÃŽÈ›i voi plăti suplimentar, fireÈ™te! Cît vrei? Pînă la Londra facem doar o oră în plus spre nord È™i aproape că nu e nevoie să schimbam direcÈ›ia, aÈ™a că...
― Nu e o chestiune legată de bani, părinte! Sînt alte elemente de care trebuie să È›in seama.
― Zece mii de euro. Pe loc.
Pilotul se întoarse, cu ochii cît cepele.
― Cît? Ce fel de preot poartă cu el atîția bani lichizi?!
Aringarosa se apropie de servieta lui neagră, o deschise și scoase una dintre obligațiunile la purtător, pe care i-o întinse.
― Ce-i asta? întreba omul.
― O obligaÈ›iune la purtător emisă de Banca Vaticanului, în valoare de zece mii de euro.
Pilotul îi aruncă o privire nedumerită:
― E acelaÈ™i lucru cu banii lichizi!
― Numai că banii sînt bani, îi răspunse omul È™i-i înapoie obligaÈ›iunea.
Aringarosa simți că i se înmoaie picioarele și se rezemă de ușa cabinei.
― E o problemă de viață È™i de moarte, îi spuse. Trebuie să mă ajuÈ›i. Trebuie să ajung la Londra.
Pilotul privi lung inelul de aur de pe degetul episcopului.
― Sînt diamante adevărate?
― Oh, nu mă pot despărÈ›i de acest inel!
Omul ridică din umeri și-i întoarse spatele, revenind la comenzile avionului.
Cu o tristețe copleșitoare, Aringarosa își mîngîie inelul de pe deget. Din păcate, tot ce însemna acest inel pentru el avea să fie pierdut, oricum. După un îndelung moment, îl scoase de pe inelar și-l așeză tăcut pe bordul avionului.
Apoi se retrase la locul său din spate și se trînti pe o banchetă. După cincisprezece secunde, simți cum avionul virează cîteva grade spre nord.
Totuși, episcopul nu simțea nici o urmă de bucurie în suflet.
Totul începuse sub forma unei cauze sfinte. Un plan ingenios pus la punct. Acum, aidoma unui domino, piesele se prăbușeau una cîte una... iar finalul nu se întrezărea încă.



76

Se vedea clar că Sophie nu-È™i revenise încă de pe urma amintirilor recent răscolite. ÃŽn ceea ce-l privea pe el, Langdon era uluit de ceea ce tocmai auzise. Pe lîngă faptul că surprinsese ritualul în plină desfășurare, Sophie se văzuse nevoită să facă față unei realități de două ori mai È™ocante: personajul central fusese însuÈ™i bunicul ei... Marele Maestru al confreriei Le Prieuré de Sion. E drept, într-o companie selectă: da Vinci, Botticelli, Isaac Newton, Victor Hugo, Jean Cocteau... Jacques Saunière.
― Nu È™tiu ce altceva È›i-aÈ™ mai putea spune, È™opti el.
Ochii ei, scăldați în lacrimi, aveau acum o nuanță adîncă, măslinie:
― M-a crescut ca pe propria fiică.
Profesorul recunoscu emoția care, treptat, îi încețoșa privirea: remușcare. Profundă și rece. Sophie Neveu îl alungase pe bătrîn din viața ei și în sfîrșit acum îl vedea într-o cu totul altă lumină.
Afară, zorii se iveau deja pe cer, o dungă roșiatică marca răsăritul. Sub ei, pămîntul era încă învăluit în întuneric.
― Ceva de mîncare, dragii mei?
Teabing intră în cabina, ducînd în mînă o tavă cu o cutie de biscuiți și cîteva cutii de Cola, scuzîndu-se pentru puținele rezerve de care dispunea.
― Prietenul nostru, călugărul, încă nu e pregătit să vorbească! Să-i mai lăsăm însă puÈ›in timp!
Apoi, mușcînd dintr-un biscuit, își îndreptă atenția spre poem.
― Deci, dragii mei, înregistrăm vreun progres? Ce încearcă bunicul tău să ne spună aici? întreba el uitîndu-se la Sophie. Unde mama dracului e piatra aceea de căpătîi? Piatra atît de dragă templierilor!
Sophie clătină din cap, fără să-i răspundă.
Lăsîndu-l pe britanic să studieze din nou versurile, Langdon deschise o cutie de Cola și se întoarse spre fereastră, cu gîndurile pierdute printre imagini ale unor ritualuri tainice și coduri secrete. "Piatra de căpătîi dragă templierilor e cheia." Luă o înghițitură din lichidul dulce și călduț. "O piatră de căpătîi venerată de templieri!"
Întunericul nopții se destrămă rapid și, sub ochii săi, apele oceanului căpătară luciri vii. "Canalul Mînecii." Nu mai era mult pînă la destinație.
Poate că lumina zilei le va aduce o nouă înțelegere, o nouă viziune, dar cu cît cerul devenea mai alburiu, cu atît gîndurile lui păreau mai negre. Ritmurile pentametrului iambic și incantațiile ritualului Hieros Gamoș păreau a se confunda cu huruitul motoarelor.
"O piatră de căpătîi venerată de templieri."
Dedesubt, oceanul lăsase din nou loc pămîntului și, brusc, o idee nouă îi străfulgeră prin minte. Cutia de băutură aproape că-i scăpă din mînă:
― N-o să vă vină să credeÈ›i, exclamă în timp ce se întorcea spre ceilalÈ›i. Piatra de căpătîi a templierilor... Mi-am dat seama ce este!
Teabing făcu ochii mari, de parcă erau două farfurioare:
― Știi unde este piatra de mormînt?
Langdon surîse:
― Nu, nu unde este, ci mai degrabă ce anume este.
Sophie și britanicul se traseră mai aproape, numai ochi și urechi.
― Cred că termenul "piatră de căpătîi" este o exprimare aproape literală, care se referă efectiv la un cap din piatră, le explică Langdon, care căzuse pradă din nou entuziasmului său didactic. Nu e o piatră de mormînt.
― Un cap din piatră? bîigui Teabing.
Nici Sophie nu părea cîtuși de puțin convinsă.
― Leigh, pe vremea InchiziÈ›iei, Biserica i-a acuzat pe Templieri de tot felul de erezii, nu-i aÈ™a?
― ÃŽntr-adevăr. O sumedenie de acuzaÈ›ii false. Sodomie, urinare pe cruce, venerarea diavolului ― o listă întreagă.
― Și pe lista aceea se afla deopotrivă adorarea unor falÈ™i idoli, am dreptate? Mai exact, Biserica i-a acuzat pe Templieri că practică ritualuri secrete în cadrul cărora venerează un cap sculptat în piatră... un zeu păgîn care...
― Baphomet! izbucni Teabing. Pe legea mea, Robert, ai dreptate! O piatră de căpătîi atît de dragă Templierilor!
Profesorul îi explică lui Sophie, în cîteva cuvinte, că Baphomet era o străveche divinitate păgînă a fertilității, asociată cu forÈ›a creatoare a actului reproducerii. Baphomet era reprezentat sub forma unui cap de berbec sau de È›ap ― un simbol obiÈ™nuit al fecundității È™i procreării. Cavalerii templieri îl venerau formînd un cerc uman în jurul capului sculptat È™i înălțînd rugăciuni.
― Baphomet! exclamă din nou Teabing. Ceremonia preamărea magia creatoare a unirii sexuale, dar papa Clement a insistat È™i a convins în cele din urmă lumea că piatra sculptată a templierilor, îl reprezenta de fapt pe diavol. Vaticanul a folosit capul lui Baphomet ca pe o probă incendiară împotriva templierilor.
Langdon încuviință. CredinÈ›a modernă într-un diavol încornorat, numit Satan, deriva din strădania Bisericii de a face din capul de berbec sau de È›ap al zeului fertilității un simbol al răului. Și, evident, strădaniile sale dăduseră roade, deÈ™i nu în întregime. Masa de Ziua RecunoÈ™tinÈ›ei din tradiÈ›ia americană amintea È™i astăzi de simbolurile păgîne ale fertilității. De asemenea, "cornul abundenÈ›ei" constituia un tribut adus lui Baphomet È™i se regăsea în mitologia greacă, în care micul Zeus fusese alăptat de o capră al cărei corn se rupsese, oferindu-i o provizie nesfîrÈ™ită de fructe. Baphomet "apărea" neÈ™tiut È™i în fotografiile de grup, în care vreun glumeÈ› ridica două degete în spatele capului unui prieten, ca două coarne; puÈ›ini dintre aceÈ™ti glumeÈ›i È™tiau însă că gestul lor făcea, de fapt, aluzie la virilitatea robustă a "victimei" ― un fel de reclamă, s-ar putea zice.
― Da, da! continuă Teabing să exclame, incitat. La Baphomet trebuie să se refere poemul! O piatră de căpătîi atît de dragă templierilor!
― Bine, dar dacă aÈ™a stau lucrurile, înseamnă că avem de-a face cu o nouă dilemă, interveni Sophie, arătînd spre discurile criptex-ului. Baphomet are opt litere. Aici e loc însă numai pentru cinci.
Britanicul afișă un zîmbet larg:
― Draga mea, acesta e momentul în care intră în scenă cifrul Atbash.



77

Langdon era impresionat. Teabing tocmai sfîrÈ™ise de scris întregul alfabet ebraic ― alef-beit. E drept, folosise echivalentele latine, nu caracterele ebraice, È™i acum le citea cu glas tare, cu o pronunÈ›ie perfectă:

A B G D H V Z Ch T Y K L M N S O P Tz Q R Sh Th

― Alef, Beit, Gimel, Hei, Vav, Zayin, Chet, Tet, Yud, Kaf, Lamed, Mem, Nun, Samech, Ayin, Pei, Tzadik, Kuf, Reish, Shin, Tav.
Ștergîndu-și fruntea cu un gest dramatic, Teabing continuă:
― ÃŽn ortografia tradiÈ›ională ebraică, vocalele nu au reprezentare grafică. Prin urmare, dacă vom scrie cuvîntul Baphomet cu literele alfabetului ebraic, vocalele vor dispărea, rămînînd doar...
― Cinci litere, sfîrÈ™i Sophie.
Teabing încuviință și începu din nou să scrie:
― Bun, iată cum se scrie cuvîntul Baphomet cu caracterele ebraice. Voi menÈ›iona È™i vocalele, pentru mai multă claritate:

B a P V o M e Th

― Să nu uitam, desigur, adăugă el, că textele în ebraică se scriu de la dreapta la stînga, dar noi putem aplica cifrul Atbash direct. ÃŽn continuare, nu mai trebuie decît să ne creăm propria schemă de substituÈ›ie, rescriind întregul alfabet în ordine inversă.
― Există o cale mai uÈ™oară, interveni Sophie, luînd creionul din mîna britanicului. FuncÈ›ionează la toate cifrurile de substituÈ›ie reflectivă, inclusiv la Atbash. E un mic truc pe care I-am învățat la Royal Holloway.
Scrise prima jumătate a alfabetului de la stînga la dreapta și apoi, dedesubt, scrise cea de-a doua jumătate în sens invers.
― CriptanaliÈ™tii numesc această metodă "dublarea". E mult mai puÈ›in complicată È™i mult mai exactă:

A B G D H V Z Ch T Y K
Th Sh R Q Tz P O S N M L

Teabing chicoti vesel:
― Ai dreptate. Mă bucur să văd că amicii de la Holloway își fac bine treaba.
Privind matricea de substituÈ›ie, Langdon simÈ›i acelaÈ™i fior pe care bănuia că-l încercaseră savanÈ›ii din vechime, cînd utilizaseră pentru prima dată cifrul Atbash pentru a decripta acum celebrul Misterul Sheshach. Timp de secole, cei ce studiau textele sacre fuseseră deconcertaÈ›i de referirile biblice la o cetate numită Sheshach. OraÈ™ul nu apărea pe nici o hartă È™i nici în alte documente, cu toate că era menÈ›ionat deseori în Cartea lui Ieremia ― regele din Sheshach, cetatea Sheshach, poporul din Sheshach. ÃŽn cele din urmă, un învățat transpusese numele folosind cifrul Atbash, iar rezultatul se dovedise exploziv. Cifrul arăta că termenul Sheshach era, de fapt, un cod ce desemna o altă cetate, mult mai cunoscută. Procesul de decriptare fusese simplu.
Sheshach era scris în ebraică Sh-Sh-K.
Transpus în matrița de substituție, Sh-Sh-K devenea B-B-L.
Iar B-B-L în ebraică se citea Babel.
Misterioasa cetate se dovedise a nu fi alta decît Babel, ceea ce declanșase un val frenetic de reexaminări ale Bibliei. În numai cîteva săptămîni, mai multe cuvinte codificate astfel fuseseră descoperite în Vechiul Testament, dezvăluind o varietate uluitoare de semnificații ascunse, despre existența cărora savanții nu avuseseră măcar habar pînă atunci.
― Ne apropiem, È™opti Langdon, incapabil să-È™i stăpîneascâ entuziasmul.
― Pas cu pas, Robert. Sophie, eÈ™ti gata?
Ea înclină capul, tăcută.
― Bun! ÃŽn ebraică È™i fără vocale, Baphomet se scrie B-P-V-M-Th. Acum aplicăm matricea ta de substituÈ›ie, pentru a obÈ›ine parola formată din cinci litere.
Profesorul simțea că inima lui mai are puțin și îi sare din piept. Lumina vie a soarelui răzbătea acum de afară. Privind tabelul schițat de Sophie, începu să opereze atent transformările.
― B devine Sh... P devine V...
Teabing rîdea cu gura pînă la urechi, ca un băiețel care tocmai a descoperit pomul de Crăciun.
― Și cifrul Atbash ne dezvăiuie... Dumnezeule mare! bîigui el È™i deodată se făcu alb la față.
Langdon tresari și el:
― Ce s-a întîmplat? întreba Sophie.
― N-o să-È›i vină să crezi! Mai cu seamă È›ie, adaugă Teabing, ridicîndu-È™i ochii spre ea.
― Ce vrei să spui?
― Este... ingenios, È™opti britanicul. Peste măsură de ingenios! Aplauze, vă rog! Iată parola!
Și întoarse spre ei hîrtia pe care scrisese noul cuvînt: "Sh-V-P-Y-A"
― Ce-i asta? se încruntă Sophie.
Se părea că nici Langdon nu înțelesese.
Vocea lui Teabing tremura însă de admirație și de emoție:
― Acesta, prieteni, este, într-adevăr, un vechi cuvînt de înÈ›elepciune. Profesorul citi literele încă o dată. "Un străvechi cuvînt de înÈ›elepciune eliberează papirusul." După o clipă, își dădu seama. Aproape cu un È™oc.
― Un străvechi cuvînt de înÈ›elepciune!
Sophie privi cuvîntul și apoi discurile criptex-ului. Imediat își dădu seama că nici Teabing și nici Langdon nu observaseră un neajuns major.
― StaÈ›i puÈ›in! exclamă ea. Nu poate fi asta parola! Pe nici unul dintre discuri nu e scris grupul de litere Sh; aici sînt trecute numai literele alfabetului latin.
― CiteÈ™te cuvîntul în întregime, o îndemnă Langdon. Și nu uita două lucruri: în ebraică, simbolul pentru sunetul Sh poate fi pronunÈ›at la fel de bine S, în funcÈ›ie de accent. AÈ™a cum È™i litera P poate fi pronunÈ›ată F.
"SVFYA?" îi veni ei în minte, dar totuși era nelămurită.
― Genial! exclamă Teabing. Litera "Vav" este adesea un indicator al vocalei O!
Sophie studie din nou literele, citind noul cuvînt:
― S... o...f...y... a.
Deși își auzi sunetul propriei sale voci, aproape că nu-i veni să creadă.
― Sophia? Am citit Sophia?!
Langdon dădea din cap frenetic, afirmativ.
― Da! Sophia înseamnă "înÈ›elepciune" în limba greacă! Rădăcina numelui tău, Sophie, este, efectiv, un "cuvînt de înÈ›elepciune".
Brusc, un dor cumplit de bunicul ei o cuprinsese. "A criptat cheia de boltă a Stăreției și a folosit numele meu!" Un nod dureros îi urcă în gît. Totul părea că se leagă perfect. Însă, privind din nou cele cinci discuri ale criptex-ului, observă că mai exista o problemă.
― Dar... nu se poate... cuvîntul Sophia are È™ase litere!
Zîmbetul larg nu dispăru nici acum de pe chipul lui Teabing:
― CiteÈ™te poemul din nou. Bunicul tău a scris "un străvechi cuvînt de înÈ›elepciune".
― Da, È™i?
― ÃŽn greaca veche, cuvîntul "înÈ›elepciune" se scria S-O-F-I-A.



78

Deși tremura, Sophie luă criptex-ul și începu să rotească discurile, potrivind literele. "Un străvechi cuvînt de-nțelepciune liberează acest papirus." Langdon și Teabing păreau că nici nu mai respiră, cu ochii lipiți de mîinile ei.
S...O... F...
― Cu grijă, o îndemna britanicul. Cu infinită grijă!
...I... A.
Sophie alinie ultimul disc.
― Bun, È™opti ea, ridicîndu-È™i priviriea spre ei. Acum îl voi deschide.
― Nu uita de oÈ›et, o atenÈ›ionă Langdon cu glasul pierit. Fii atentă!
Ea însă știa că, dacă acest criptex semănă cu cele pe care le deschisese de atîtea ori în copilăria ei, nu va fi nevoie decît să apuce cilindrul de cele două capete și să tragă ușor, dar ferm, în direcții opuse. Dacă discurile erau corect aliniate, așadar parola corect formată, unul dintre capete avea să se desprindă de cilindru, precum capacul unui flacon, lăsînd să se vadă papirusul rulat în jurul fiolei cu oțet. Pe de altă parte, dacă parola formată era incorectă, presiunea exercitată de ea la capetele criptex-ului avea să fie transferată unei pîrghii din interior care, pivotînd, apăsa fiola, o va sparge, în cele din urmă.
"Trage ușor", își spuse ea.
Teabing și Langdon se aplecară în față cînd ea prinse în mîini capetele cilindrului. În emoția stîrnită de descifrarea codului, Sophie aproape că uitase ce era de așteptat să găsească înăuntru. "Am în față cheia de boltă a Stăreției!" După părerea britanicului, în interiorul ei se afla o hartă care indica drumul către Sfîntul Graal, mormîntul Mariei Magdalena și documentele Sangreal... neprețuita comoară a adevărului ascuns.
Mai verifică o dată alinierea celor cinci litere față de semnul indicator și apoi, încet, trase de cele două capete. Nimic. Trase puțin mai tare. Brusc, cilindrul de piatră se desfăcu, aidoma unui ax telescopic. Capătul greu îi rămase în mîna stîngă. Teabing și Langdon săriră drept în picioare. Inima ei bătea frenetic cînd puse piesa detașată pe masă și apoi înclină tubul pentru a privi înăuntru.
"Un papirus!"
ÃŽn mijlocul ruloului de hîrtie se vedea un obiect cilindric ― probabil fiola cu oÈ›et. ÃŽn mod ciudat însă, materialul înfășurat în jurul recipientului cu oÈ›et nu era obiÈ™nuita foiță subÈ›ire de papirus, ci un pergament. "Straniu, își spuse; oÈ›etul nu poate dizolva pergamentul din piele de miel." Se uită iarăși în mijlocul ruloului È™i își dădu seama că obiectul pe care-l zărea nu era totuÈ™i o fiolă cu oÈ›et. Era cu totul altceva.
― Ce s-a întîmplat? întrebă Teabing. Scoate papirusul!
Încruntîndu-se, Sophie prinse cu două degete ruloul și obiectul din mijlocul lui, extrăgîndu-le din cilindru.
― Dar nu e un papirus! exclamă Teabing. E prea greu!
― Știu. E o căptuÈ™eală.
― Pentru ce? Pentru fiola cu oÈ›et?
― Nu.
Sophie derulă materialul și scoase la vedere obiectul din interior.
― Pentru asta.
Cînd Langdon văzu ce se afla în interiorul ruloului de pergament, simți cum i se frînge inima.
― Dumnezeu să ne ajute! bîigui Teabing, prăbuÈ™indu-se înapoi în scaun. Bunicul tău a fost un arhitect crud.
Profesorul continua să privească uluit. "Văd că Saunière n-a avut de gînd să ne uÈ™ureze cîtuÈ™i de puÈ›in sarcina."
Pe masă, în faÈ›a lor, stătea un al doilea criptex. Mai mic. ConfecÈ›ionat din onix negru. Fusese închis în interiorul celui dintîi. Pasiunea lui Saunière pentru dualism era din nou evidentă. Două criptex-uri. Totul în dublu exemplar. "Duble înÈ›elesuri. Masculin-feminin. Negru închis în alb. Pînza de simbolism se întindea parcă la nesfîrÈ™it. Albul dă naÈ™tere negrului.
Fiece om se naște din femeie.
Alb ― feminin.
Negru ― masculin."
Întinse mîna și luă al doilea criptex. Părea identic cu primul, numai că era mai mic și avea culoarea neagră. Îl clătină și auzi în interior gîlgîitul familiar. Probabil că fiola cu oțet pe care o auziseră mai devreme era cea din criptex-ul mic.
― Ei bine, Robert, spuse Teabing întinzîndu-i bucata de pergament. Vei fi mulÈ›umit să afli cel puÈ›in că ne îndreptăm în direcÈ›ia cea bună!
Langdon examină foaia groasă de pergament. Pe ea, scris de mînă, era alt poem de patru versuri. Tot în pentametru iambic. Versurile erau criptice, dar nu avu nevoie să citească decît primul vers pentru a realiza că Teabing avusese dreptate să-i aducă în Marea Britanie.

"ÎN LONDRA ZACE-UN CAVALER DE PAPÃ ÎNGROPAT"

Restul poemului sugera clar că parola pentru deschiderea celui de-al doilea criptex putea fi găsită dacă vizita mormîntul respectivului cavaler, aflat undeva, în oraș.
Profesorul se întoarse incitat spre britanic.
― Ai idee la ce cavaler se referă poemul?
― Nici cea mai vagă. Dar È™tiu exact în ce criptă trebuie să căutăm.


În același moment, la douăzeci de kilometri în fața lor, șase mașini ale poliției din Kent străbăteau străzile ude de ploaie, spre Aeroportul Biggin Hill.



79

Locotenentul Collet se autoservi cu o sticlă de Perrier din frigiderul lui Teabing și se înapoie în salon. În loc să-l însoțească pe Fache la Londra, unde acțiunea era în plină desfășurare, rămăsese aici, să dădăcească echipa PTS care se răspîndise în toate încăperile reședinței.
Pînă acum, nu descoperiseră nimic util: un unic glonț îngropat în dușumea, o foaie de hîrtie cu cîteva simboluri desenate pe ea împreună cu cuvintele "paloș" și "potir", plus o curea cu țepi metalici îmbibați cu sînge, despre care unul dintre oamenii PTS îi spusese că amintește de gruparea catolică Opus Dei, ce stîrnise recent un scandal media pe tema practicilor agresive de recrutare a membrilor săi în Paris.
Collet oftă. "Poftim! Să înțelegi ceva din amestecul ăsta ciudat!"
Parcurse un culoar elegant, apoi locotenentul intră în vasta bibliotecă, unde unul dintre ofițerii PTS preleva amprentele. Omul era un individ corpolent, cu bretele pe pieptul lui lat.
― AÈ›i găsit ceva? întrebă Collet.
― Nimc nou. Seturi multiple, dar aceleaÈ™i cu cele identificate în restul casei.
― Dar pe cilice?
― Interpolul încă mai lucrează la ele. Le-am trimis tot ce-am găsit.
― Și asta? se interesă Collet arătînd spre două pungi sigilate de pe birou.
Omul ridică din umeri.
― Le-am luat din obiÈ™nuință; prelevez tot ce mi se pare ciudat.
Locotenentul se apropie de birou. "Ciudat?"
― Englezul ăsta-i un individ ciudat, adăugă ofiÈ›erul. Ia uitaÈ›i-vă aici!
Căută printre punguțele sigilate și alese una, pe care i-o întinse lui Collet.
Era o fotografie a intrării principale într-o catedrală gotică ― tradiÈ›ionala arcadă ce se îngusta treptat, pînă la uÈ™a de mici dimensiuni.
Locotenentul studie fotografia și își ridică privirea spre ofițer:
― Chestia asta e ciudată?
― ÃŽntoarceÈ›i-o È™i pe partea cealaltă.
Pe dosul pozei se aflau cîteva cuvinte în engleză, care descriau naosul lung și îngust a catedralei ca pe un tribut păgîn și secret adus pîntecelui unei femei. Într-adevăr, era ciudat. Mai uimitoare erau însă cuvintele referitoare la intrarea în catedrală.
― Stai puÈ›in! exclamă. Tipul ăsta crede că uÈ™a catedralei reprezintă...
Ofițerul clătină capul în sens afirmativ.
― Cu tot cu marginile labiale È™i un simpatic clitoris cinquefoil deasupra intrării. Te cam face să-È›i doreÈ™ti să mergi mai des la biserică! observă omul.
Collet luă de pe masă o a doua pungă cu probe. Prin plasticul transparent se vedea o altă fotografie, aparent a unui document vechi. În capătul ei scria:
"Les Dossiers Secrets ― Number 4" Im1 249."
― Ce-i asta? întrebă.
― N-am idee. Are o grămadă de copii ale fotografiei ăsteia, aÈ™a că am luat È™i noi una.
Collet cercetă documentul:

PRIEURÉ DE SION ― LES NAUTONEERS/MARII MAEȘTRI
JEANDEGISORS 1188-1220
MARIE DE SAINT-CLAIR 1220-1266
GUILLAUME DE GISORS 1266-1307
EDOUARD DE BAR 1307-1336
JEANNE DE BAR 1336-1351
JEAN DE SAINT-CLAIR 1351-1366
BLANCHE D'EVREUX 1366-1398
NICOLAS FLAMEL 1398-1418
RENE D'ANJOU 1418-1480
IOLANDE DE BAR 1480-1483
SANDRO BOTTICELLI 1483-1510
LEONARDO DA VINCI 1510-1519
CONNETABLE DE BOURBON 1519-1527
FERDINAND DE GONZAGUE 1527-1575
LOUIS DE NEVERS 1575-1595
ROBERT FLUDD 1595-1637
J. VALENTIN ANDREA 1637-1654
ROBERT BOYLE 1654-1691
ISAAC NEWTON 1691-1727
CHARLES RADCLYFFE 1727-1746
CHARLES DE LORRAINE 1746-1780
MAXIMILIAN DE LORRAINE 1780-1801
CHARLES NODIER 1801 -1844
VICTOR HUGO 1844-1885
CLAUDE DEBUSSY 1885-1918
JEAN COCTEAU 1918-1963"

"Prieuré de Sion?" se miră Collet.
― Locotenente! strigă un alt agent din pragul uÈ™ii. Centrala are un apel urgent pentru căpitanul Fache, dar operatorul nu-l poate contacta. ÃŽl preluaÈ›i dumneavoastră?
Collet reveni în bucătărie și ridică receptorul.
Era André Vernet.
Accentul rafinat al bancherului nu reușea să mascheze nervozitatea din vocea lui.
― Căpitanul Fache mi-a spus că mă va suna, însă n-am primit nici o veste din partea domniei sale pînă acum.
― Căpitanul este foarte ocupat. Vă pot ajuta eu?
― Am fost asigurat că voi fi È›inut la curent cu progresele înregistrate de ancheta dumneavoastră.
Pentru un moment, Collet avu impresia că recunoaște timbrul vocii, dar nu reușea să-și amintească de unde.
― Monsieur Vernet, eu mă ocup în prezent de investigaÈ›iile care au loc aici, în Paris. Sînt locotenentul Collet!
La celalalt capăt al firului se lăsă o lungă tăcere:
― Domnule locotenent, am un apel pe o altă linie. Vă rog să mă scuzaÈ›i. Vă voi contacta mai tîrziu.
Și-nchise.
Collet rămase cu receptorul în mînă preț de cîteva secunde. Apoi, brusc, își dădu seama. "Știam eu că recunosc vocea aceea de undeva!" De surprindere, aproape că i se tăie răsuflarea.
"Șoferul mașinii blindate!
Cu Rolexul fals."
Acum înÈ›elegea de ce închisese bancherul atît de repede; își reamintise numele Collet ― ofiÈ›erul de poliÈ›ie pe care îl minÈ›ise cu cîteva ore în urmă.
Locotenentul cîntări implicațiile acestei revelații ciudate. "Vernet e implicat!" Instinctiv, știa că ar trebui să-l sune pe Fache. Emoțional, era conștient că această pleașcă putea să-i aducă momentul său de glorie.
Contacta imediat Interpolul și solicită să i se trimită toate informațiile deținute despre Depository Bank of Zürich și despre președintele său, André Vernet.



80

― LegaÈ›i-vă centurile, vă rog! îi anunță pilotul lui Teabing, în vreme ce avionul începu să coboare spre pistă, prin burniÈ›a monotonă a dimineÈ›ii. Vom ateriza în cinci minute!
Sir Leigh se simți însuflețit de un sentiment plăcut de nostalgie văzînd dealurile molcome din Kent cum se pierd în zare. Anglia se afla la numai o oră de zbor de Paris, și totuși între ele se întindea o lume întreagă. În această dimineață, peisajul umed și înverzit al tărîmului natal părea neobișnuit de îmbietor. "Exilul meu în Franța s-a sfîrșit. Mă întorc victorios în Anglia. Cheia de boltă a fost găsită." Desigur, nu știa încă unde anume îi va duce. Undeva în Regatul Unit. Exact unde, sir Leigh nu avea încă idee, dar gloria-i aparținea și putea deja s-o savureze.
În vreme ce Langdon și Sophie se pregăteau de aterizare, Teabing se ridică și, retrăgîndu-se într-un colț al cabinei, glisă un panel al peretelui, care-i oferi acces la un seif discret ascuns. Formă cifrul, deschise seiful și scoase două pașapoarte.
― Acte pentru mine È™i Rémy, spuse el, apoi luă dinăuntru un teanc gros de bancnote de cîte cincizeci de lire sterline. Și "acte" pentru voi doi.
Sophie făcu ochii mari:
― Mită?!
― DiplomaÈ›ie în spirit creator. Autoritățile aeroportuare fac din cînd în cînd anumite concesii. La hangarul meu ne va întîmpina un ofiÈ›er vamal britanic, care va dori să urce la bord. ÃŽn loc să-i permitem să facă acest lucru, îi voi spune că am venit împreună cu o celebritate franceză care preferă să călătorească incognito ― din raÈ›iuni de presă, È™tiÈ›i dumneavoastră ― È™i-i voi oferi omului o compensaÈ›ie financiară generoasă, drept mulÈ›umire pentru discreÈ›ia sa.
Lui Langdon nu-i venea să creadă:
― Și ofiÈ›erul o va accepta?
― N-ar accepta de la oricine, desigur, dar oamenii ăștia mă cunosc. Nu sînt un traficant de arme, pentru numele lui Dumnezeu! Am fost înnobilat de regină! AristocraÈ›ia are È™i ea privilegiile ei, fireÈ™te! adăugă britanicul, surîzînd.
Rémy se apropie de ei, ținînd în mînă revolverul Heckler and Koch:
― Sir, eu ce am de făcut?
Teabing îi aruncă o privire:
― Va trebui să rămîi la bord împreună cu oaspetele nostru, pînă ce ne vom întoarce. Nu-l putem căra după noi prin toată Londra!
― Leigh, interveni Sophie, eu am vorbit serios cînd am spus că poliÈ›ia va fi aici înainte de a ne întoarce noi.
Britanicul izbucni în rîs:
― Da, È™i imaginează-È›i surprinderea lor cînd vor urca la bord È™i-l vor găsi pe Rémy!
Sophie părea uimită de ușurința cu care vorbea despre asemenea lucruri.
― Leigh, ai transportat peste graniță un ostatic imobilizat. E un lucru serios!
― La fel de serioÈ™i sînt È™i avocaÈ›ii mei! exclamă el, privind încruntat către călugărul aflat în partea din spate a avionului. Animalul ăsta a intrat în casa mea È™i aproape că m-a ucis. Acesta e adevărul È™i Rémy îl va confirma.
― Dar l-ai legat È™i l-ai luat forÈ›at la Londra!
Teabing ridică mîna dreaptă, mimînd prestația sa din sala de tribunal:
― Onorată Instanță, iertaÈ›i-i unui bătrîn cavaler excentric preferinÈ›a sa copilărească pentru sistemul judiciar britanic. ÃŽmi dau seama că ar fi trebuit să chem autoritățile franceze, dar sînt un snob È™i nu am încredere în acei franÈ›uji ― lasă-mă să te las! Omul acesta aproape că m-a ucis. Da, am luat o decizie pripită, obligîndu-mi majordomul să mă ajute să-l aduc pe ticălos în Anglia, dar am acÈ›ionat sub un stres considerabil. Mea culpa! Mea culpa!
Langdon îl privi cu neîncredere:
― Venind de la tine, Leigh, cred că ar putea chiar să funcÈ›ioneze!
― Sir? se auzi vocea pilotului. Am primit un apel de la turnul de control. Au nu È™tiu ce problemă administrativă în apropierea hangarului dumneavoastră È™i mi-au cerut să aduc avionul direct la terminal.
Teabing venea regulat la Biggin Hill de peste zece ani și pînă acum nu i se mai întîmplase așa ceva:
― Au specificat despre ce problemă e vorba?
― Controlorul de zbor a fost destul de evaziv ― ceva despre o scurgere de combustibil la staÈ›ia de alimentare. Mi-a cerut să opresc în faÈ›a terminalului È™i toată lumea să rămînă la bord pînă sosesc noi ordine. Din motive de siguranță. Nu avem voie să coborîm înainte de a primi permisiunea autorităților aeroportuare.
Teabing era sceptic. "Trebuie să fie o scurgere a naibii de mare!" Stația de alimentare se afla la mai bine de un kilometru distanță de hangarul lui.
Și Rémy părea îngrijorat.
― Sir, mie mi se pare cam suspect.
Teabing se întoarse spre Sophie și Langdon:
― Prieteni, am neplăcuta bănuială că vom fi întîmpinaÈ›i de un veritabil comitet de primire!
― Fache este, probabil, la fel de convins că eu sînt omul lui, oftă profesorul.
― Ori asta, interveni Sophie, ori s-a implicat prea mult pentru a recunoaÈ™te acum că s-a înÈ™elat.
Teabing nu-i mai asculta. Indiferent de ceea ce era în mintea lui Fache, el trebuia să acționeze imediat. "Să nu pierdem din vedere scopul final. Graalul. Am ajuns atît de aproape!" Sub ei, trenul de aterizare se auzi coborînd.
― Leigh, spuse Langdon pe un ton plin de remuÈ™cări, ar trebui să mă predau È™i s-o luăm pe calea legală. Să nu vă mai implic È™i pe voi!
― La naiba, Robert! Chiar îți închipui că pe noi ne vor lăsa să scăpam chiar cu una, cu două? Eu tocmai v-am trecut graniÈ›a fraudulos. Miss Neveu te-a ajutat să fugi de la Luvru, iar în avion avem un prizonier legat fedeleÈ™. Să fim serioÈ™i! Sîntem cu toÈ›ii implicaÈ›i!
― Dacă ne-am îndrepta spre un alt aeroport? sugeră Sophie.
Teabing clătină din cap:
― Dacă decolăm acum din nou, pînă cînd vom primi permisiunea de aterizare oriunde în altă parte, sînt sigur că acel comitet de primire va include È™i cîteva tancuri ale armatei!
Sophie oftă, descurajată.
Sir Leigh știa însă că, dacă voiau să amîne confruntarea cu autoritățile britanice suficient de mult pentru a avea timp să găsească mai întîi Graalul, era nevoie de o acțiune hotărîtă, imediat.
― LăsaÈ›i-mă un minut, le spuse el, È™chiopătînd spre cabina pilotului.
― Unde te duci?
― La o întîlnire de afaceri, replică el, întrebîndu-se cît îl va costa pentru a-È™i convinge pilotul să efectueze o manevră cu totul neobiÈ™nuită.



81

Aparatul Hawker opera manevrele de aterizare.
Simon Edwards ― È™ef de departament la Aeroportul Biggin Hill ― se plimba nervos prin turnul de control, cu ochii la pista de aterizare. Niciodată nu-i plăcuse să fie trezit sîmbăta cu noaptea-n cap, dar acum îi era cu atît mai dezagreabil să È™tie că motivul era o solicitare din partea francezilor de a asista la arestarea unuia dintre cei mai "graÈ™i" clienÈ›i ai săi. Sir Leigh Teabing plătea nu doar pentru a dispune de un hangar personal, ci achita È™i o "taxă per aterizare", pentru frecventele sale sosiri È™i plecări. De obicei, aeroportul era înÈ™tiinÈ›at din vreme cu privire la programul său de zbor È™i putea urma un protocol strict la aterizare; aÈ™a îi plăcea lui Teabing. Limuzina Jaguar pe care o È›inea în hangarul său trebuia să-l aÈ™tepte spălată, lustruită, cu plinul făcut È™i cu un exemplar din London Times pe bancheta din spate. Un ofiÈ›er vamal urma să întîmpine avionul la hangar pentru completarea documentelor necesare È™i verificarea bagajului. Uneori, ofiÈ›erii acceptau o "contribuÈ›ie financiară" substanÈ›ială din partea lui Teabing, pentru a închide ochii la cîte un transport de mărfuri inofensive, de obicei delicatese alimentare ― escargots, un tip special de brînză Roquefort, anumite fructe. Multe prevederi legale vamale erau absurde, în orice caz, È™i dacă Biggin Hill nu se dovedea flexibil cu clienÈ›ii săi, risca să afle pe propria piele că vreun aeroport concurent o făcea. Lui Teabing i se oferea aici tot ce dorea, iar angajaÈ›ii culegeau beneficiile acestei flexibilități.
Acum, în timp ce privea aeronava cum se apropia, Edwards își simți nervii întinși la maximum. Oare firea generoasă a lui Teabing îi crease neplăceri? Autoritățile franceze păreau foarte hotărîte să îl rețină. Lui nu-i fusese comunicat încă motivul, dar acuzațiile ce i se aduceau păreau grave. La solicitarea francezilor, poliția din Kent îi ceruse controlorului de trafic să ia legătura prin radio cu pilotul și să-l îndrepte nu spre hangarul lui Teabing, ci direct spre terminal. Pilotul acceptase, înghițind, probabil, povestea cu scurgerea de combustibil.
Deși polițiștii britanici nu erau, de obicei, înarmați, gravitatea situației impusese totuși acest lucru. Acum, opt oameni dotați cu revolvere așteptau în aerogară clipa în care avionul își va opri motoarele. În acel moment, un lucrător de la întreținere avea să blocheze roțile aeronavei, pentru ca aceasta să nu se mai poată deplasa. Apoi poliția își va face apariția și va ține pasagerii pe loc, pînă la sosirea autorităților franceze.
Bimotorul Hawker ajunsese aproape de sol acum și se apropia dinspre dreapta. Simon Edwards coborî la parter, pentru a urmări aterizarea de la nivelul pistei. Poliția din Kent era pe poziție, ascunsă vederii, iar lucratorul de la întreținere aștepta pregătit. Deasupra pistei, nasul avionului se înclină, iar trenul de aterizare atinse betonul, stîrnind un norișor de fum. Viteza scăzu treptat, iar fuzelajul argintiu continuă să se deplaseze de la dreapta spre stînga, strălucitor în burnița dimineții. Însă în loc să frîneze și să vireze spre terminal, trecu liniștit dincolo de pista de acces și își continuă drumul spre hangarul lui Teabing.
Polițiștii zvîcniră, holbîndu-se la Edwards:
― Ai spus că pilotul a acceptat să oprească în faÈ›a terminalului!
― Păi, a acceptat! replică omul, uluit.
După cîteva secunde, Edwards se trezi el însuși înghesuit într-o mașină ce rula în viteză spre hangar. Convoiul mașinilor de poliție se afla încă la mai bine de cinci sute de metri distanță, cînd avionul rulă liniștit în hangarul lui Teabing și dispăru înăuntru. Cînd, în sfîrșit, frînară în fața ușii enorme deschise, cei opt polițiști năvăliră în interior, cu armele pregătite.
Edwards coborî după ei. Zgomotul era asurzitor.
Motoarele încă huruiau, avionul încheindu-și rotația obișnuită în hangar, poziționîndu-se cu botul spre ușă, pentru a fi gata de plecare. În vreme ce aeronava făcea ultimele manevre, Edwards zări figura pilotului, care afișa o expresie surprinsă și speriată la vederea barajului format de poliție. În sfîrșit, avionul se opri și huruitul motoarelor încetă. Polițiștii luară poziție în jurul fuzelajului. Edwards se apropie de inspectorul-șef, care înaintă precaut spre cabină. După cîteva secunde, ușa compartimentului de pasageri se deschise.
Leigh Teabing apăru în cadrul ușii, în vreme ce scara comandată electronic coborî. Privind marea de arme ațintite asupra lui, se propti bine în cîrje și se scărpină în cap, cu un aer perplex:
― Simon, am cîștigat cumva la tombola poliÈ›iei cît timp am fost plecat? întrebă el pe un ton mai degrabă uimit decît îngrijorat.
Simon Edwards făcu un pas înainte, încercînd să înghită nodul care îi stătea în gît:
― Bună dimineaÈ›a, domnule! Vă rog să ne scuzaÈ›i pentru această situaÈ›ie. Am avut o scurgere de combustibil È™i pilotul dumneavoastră a confirmat că va aduce aeronava în faÈ›a terminalului.
― Da, da, însă eu i-am cerut s-o aducă aici. Sînt deja în întîrziere la o întrevedere. Plătesc pentru acest hangar È™i aiureala asta cu evitarea scurgerii mi s-a părut o exagerare.
― Mi-e teamă că sosirea dumneavoastră ne-a luat puÈ›in prin surprindere, sir.
― Știu. Nu mi-am respectat programul de zbor, într-adevăr. ÃŽntre noi doi fie vorba, noua medicaÈ›ie îmi dă furnicături. M-am gîndit să vin pentru o revizuire a tratamentului.
Polițiștii schimbară între ei priviri nedumerite. Edwards surîse:
― Foarte bine, sir.
Inspectorul-șef făcu un pas în față:
― Sir, trebuie să vă rog să rămîneÈ›i la bord încă aproximativ o jumătate de oră.
Teabing începu să coboare treptele și nu părea deloc încîntat:
― Mi-e teamă că îmi este imposibil. Am o programare medicală, pe care nu-mi pot permite s-o ratez, adăugă el, pășind pe pistă.
Inspectorul se așeză în fața lui, pentru a-l împiedica să se îndepărteze de avion.
― Mă aflu aici la solicitarea PoliÈ›iei Judiciare Franceze, care susÈ›ine că în acest avion se află persoane ce au încălcat legea pe teritoriul acestei țări.
Teabing se holbă lung la polițist și apoi izbucni în rîs:
― Sîntem cumva la vreuna dintre emisiunile acelea cu camera ascunsă? Grozava farsă!
Inspectorul nici măcar nu clipi:
― Vorbesc serios, sir! PoliÈ›ia Franceza pretinde, în plus, că aveÈ›i È™i un ostatic la bord.
Majordomul Rémy apăru și el în cadrul ușii:
― Mă simt ca un ostatic lucrînd pentru sir Teabing, dar domnia sa mă asigură că sînt liber să plec. Sir, adăugă el uitîndu-se la ceas È™i îndreptîndu-È™i privirile către Teabing, sîntem deja în întîrziere!
Apoi arătă cu bărbia spre limuzina Jaguar parcată în colÈ›ul din spatele hangarului ― un automobil luxos, negru ca ebonita, cu geamuri fumurii È™i pneuri bicolore ― È™i începu să coboare scările.
― Aduc maÈ™ina!
― Mă tem că nu vă pot lăsa să coborîți, interveni inspectorul. Vă rog să vă întoarceÈ›i în aeronavă. Amîndoi. ÃŽn scurt timp vor sosi reprezentanÈ›ii PoliÈ›iei Franceze.
Teabing se răsuci spre Simon Edwards:
― Simon, pentru numele lui Dumnezeu, e ridicol! Nu avem pe nimeni altcineva la bord. Doar persoanele obiÈ™nuite ― Rémy, pilotul È™i cu mine. Nu poÈ›i acÈ›iona tu ca un intermediar? Urcă la bord, ca să vezi că avionul e gol.
Edwards știa că era prins în cursă.
― Da, sir! Cred că pot să fac acest lucru.
― La dracu' dacă ai să urci! protestă inspectorul, È™tiind probabil suficient de multe despre autoritățile aeroportuare pentru a bănui că Edwards ar putea minÈ›i în încercarea de a-È™i "ajuta" clientul.
― O să urc eu însumi!
Teabing clătină din cap:
― Ba nu vei urca, domnule inspector! Aceasta este o proprietate particulară È™i, dacă nu ai mandat de percheziÈ›ie, nu te atingi de avionul meu. Þi-am oferit o alternativă rezonabilă. Domnul Edwards poate verifica aeronava.
― Nu-mi convine!
Expresia lui Teabing deveni una de gheață:
― Domnule inspector, mi-e teamă că nu am timp să particip la jocurile dumitale. Am întîrziat, aÈ™a că plec. Dacă vrei să mă opreÈ™ti, mă tem că va trebui să mă împuÈ™ti!
Cu aceste cuvinte, sir Leigh, urmat de Rémy, îl ocoli pe inspector și se îndreptă spre capătul hangarului, unde îi aștepta limuzina.


Inspectorul-șef al poliției din Kent nu simțea decît dezgust pentru Teabing și pentru atitudinea lui sfidătoare. Oamenii ăștia din clasele privilegiate aveau impresia întotdeauna că sînt mai presus de lege.
"Ei bine, nu sînt!" Inspectorul se răsuci pe călcîie și își îndreptă arma spre spinarea aristocratului.
― Stai! Altfel trag!
― Dă-i drumul, replică Teabing fără a se întoarce sau a încetini pasul. AvocaÈ›ii mei îți vor prăji testiculele la micul dejun. Iar dacă îndrăzneÈ™ti să urci la bordul avionului meu fără mandat, în tigaie-È›i vor ajunge È™i ficaÈ›ii!
Inspectorul-È™ef cunoÈ™tea blufurile de genul acesta È™i nu se lăsă deloc impresionat. Din punct de vedere tehnic, omul avea dreptate ― poliÈ›ia avea nevoie de un mandat ca să urce la bordul avionului, dar fiindcă punctul de decolare a zborului fusese în FranÈ›a È™i fiindcă marele Bezu Fache fusese cel care dăduse ordinul, omul legii era sigur că, pentru binele carierei sale, era preferabil să afle ce anume se străduia Teabing să ascundă.
― OpriÈ›i-l, le ceru oamenilor săi. Eu percheziÈ›ionez avionul.
Polițiștii făcură un zid viu în fața lui Teabing, cu armele la vedere, blocîndu-i înaintarea spre limuzină.
De această dată, britanicul se întoarse:
― Inspectore, te avertizez pentru ultima dată! Nici să nu te gîndeÈ™ti să urci la bordul avionului! Altfel ai să regreÈ›i!
Ignorînd amenințarea, polițistul puse piciorul pe prima treaptă și începu să urce scara. Ajungînd la ușa, privi înăuntru. După o clipă, trecu pragul în interior. "Ce mama dracului?"
Cu excepția pilotului înspăimîntat din cabină, aeronava era goală. Nimeni înăuntru. Inspectorul verifică toaleta, scaunele, compartimentul pentru bagaje, fără a găsi absolut nimic, nici un suflet.
"Ce dracu' o fi fost în mintea lui Bezu Fache?!" Se părea că Leigh Teabing spusese adevărul.
Inspectorul-șef al poliției din Kent rămase încremenit în mijlocul avionului, înghițindu-și cu greu nodul din gît. "Rahat!" Cu fața roșie de furie, ieși din nou în capătul scării și privi spre Teabing și spre servitorul acestuia; lîngă limuzină, cei doi erau înconjurați de oamenii săi, în bătaia armelor.
― LăsaÈ›i-i să plece, le ordonă el. Am fost greÈ™it informaÈ›i!
Amenințarea din privirile lui Teabing era sesizabilă, chiar de la distanță.
― Vezi c-o să te sune avocaÈ›ii mei! Iar pentru cultura ta generală, È›ine minte că PoliÈ›ia Franceză nu e de încredere!
Majordomul deschise portiera limuzinei și își ajută stăpînul să se așeze pe bancheta din spate. Apoi înconjură mașina, se urcă și el la volan și porni motorul. Polițiștii se traseră în lături, lăsînd Jaguarul să treacă.


― Bine jucat, amice! hohoti Teabing cînd limuzina acceleră, părăsind aeroportul.
Apoi se aplecă spre marginea întunecoasă a interiorului spațios:
― Toată lumea stă confortabil?
Langdon înclină din cap tăcut. Alături de Sophie, ședea ghemuit pe podea, lîngă Albinosul legat și cu căluș în gură.
Cu cîteva minute mai devreme, cînd bimotorul pătrunsese în hangar, Rémy deschisese trapa de bagaje în cele cîteva secunde în care avionul se oprise la jumătatea rotației. Poliția se apropia în viteză, așa că Langdon și Sophie îl trăseseră după ei pe călugăr și fugiseră pentru a se ascunde după limuzină. Apoi motoarele porniseră din nou și bimotorul își încheiase rotația, chiar în clipa în care poliția dăduse buzna în hangar.
Acum, aflați deja în drum spre Kent, ieșiră din ascunzătoare lăsîndu-l pe Albinos în continuare pe podea și se așezară pe bancheta din fața lui Teabing, chiar în spatele lui Rémy. Sir Leigh îi întîmpină cu un zîmbet larg și deschise micul bar din spatele limuzinei.
― Pot să vă ofer o băutură răcoritoare? Ori poate ceva de ronțăit? BiscuiÈ›i? Alune? O apă minerală?
Langdon și Sophie îi făcură semn că nu.
Teabing închise barul și surîse iar, bine dispus:
― AÈ™a deci, să revenim atunci la mormîntul cavalerului aceluia...



82

― Fleet Street? întreba Langdon mirat.
"Exista o cripta pe Fleet Street?" Pînă acum, sir Leigh păruse evaziv, glumind în legătură cu locul în care credea că se află "mormîntul cavalerului" ― cel care, conform poemului, avea să le dezvăluie parola pentru al doilea criptex.
Teabing se întoarse spre Sophie, afișînd aceeași expresie jucăușă:
― Miss Neveu, arată-i băiatului de Harvard poemul încă o dată, dacă eÈ™ti drăguță.
Sophie căută în buzunarul jachetei È™i scoase criptex-ul negru, înfășurat în fila de pergament. Hotărîseră de comun acord să lase caseta din lemn È™i criptex-ul mare în seiful avionului, luînd cu ei doar strictul necesar ― criptex-ul cel mic, mult mai discret È™i mai uÈ™or de transportat. Fără un cuvînt, îi întinse profesorului pergamentul.
Langdon citise versurile de cîteva ori înainte de a coborî din avion, dar nu i se păruse că ar indica o locație exactă. Acum le parcurse încă o dată, încet și cu răbdare, sperînd că ritmul pentametric își va desluși în fine înțelesul:

In London lies a knight a Pope interred.
His Jabor's fruit a Holy wrath incurred.

You seek the orb that ought be on his tomb.
It speaks of Rosy flesh and seeded womb.

"În Londra zace un cavaler de papă îngropat.
A lui strădanie o sfîntă urgie își atrase.
Să cauți globul ce pe al lui mormînt se afla odat'.
Vorbind de carne Roza și pîntece însămînțat."

Exprimarea din engleză părea simplă. Era vorba despre un cavaler înmormîntat undeva, în Londra. Un cavaler care făcuse ceva ce atrăsese mînia Bisericii. Un cavaler de pe al cărui mormînt lipsea un glob ce ar fi trebuit să se afle acolo. Iar ultimul vers, cel care amintea de "carne Roza" și de "pîntece însămînțat" era o aluzie clară la Maria Magdalena, Roza care purtase sămînța lui Iisus.
În ciuda aparentei lipse de duble înțelesuri a poemului, Langdon nu avea idee la ce cavaler se referea și nici unde ar putea fi el îngropat. Mai mult de-atît, o dată ce vor reuși să identifice mormîntul, se părea că aveau de căutat ceva ce nu mai exista acum. "Globul ce pe al lui mormînt se afla odat"?"
― Nu-È›i spune nimic? întrebă Teabing cu o aparentă dezamăgire, deÈ™i Langdon era sigur că britanicul savura faptul că se afla cu un pas înaintea lui. Dar dumitale, miss Neveu?
Sophie clătină din cap:
― Ce v-aÈ›i face voi doi fără mine?! Eh, bine, să vă luminez, atunci. E foarte simplu, totuÈ™i! Primul vers e cheia! Vrei să-l citeÈ™ti cu glas tare, te rog?
Langdon se conformă:
― "ÃŽn Londra zace un cavaler de papă îngropat."
― Exact! Un cavaler îngropat de un papă. Ce-È›i spune asta?
Profesorul ridică din umeri, nedumerit:
― Un cavaler înmormîntat de un papă? Un cavaler la ale cărui funeralii a participat un papă?
Teabing rîse cu gura pînă la urechi:
― Oh, asta-i bună! Tot timpul optimist, Robert! Ia priveÈ™te al doilea vers. Cavalerul nostru a făcut o faptă ce i-a atras sfînta urgie a Bisericii. Mai gîndeÈ™te-te puÈ›in! AminteÈ™te-È›i care erau relaÈ›iile dintre Biserica È™i templieri. Un cavaler îngropat de un papă...
― Să fie vorba despre un cavaler ucis de un papă? sugeră Sophie.
Teabing surîse și o bătu amical pe genunchi:
― Foarte bine, draga mea! Un cavaler înmormîntat de un papă. Adică ucis.
Gîndul profesorului zbură la celebrul complot din anul 1307 împotriva templierilor ― ghinionul zilei de vineri, treisprezece ― cînd papa Clement ucisese È™i îngropase sute de templieri.
― Dar trebuie să fie nenumărate morminte ale unor cavaleri uciÈ™i de papi!
― Ei, nici chiar aÈ™a! MulÈ›i dintre ei au fost arÈ™i pe rug È™i cenuÈ™a lor a fost azvîrlită în apele Tibrului. Dar poemul nostru se referă în mod explicit la un mormînt. Unul aflat în Londra. Și puÈ›ini au fost cavalerii îngropaÈ›i în capitala Albionului.
Făcu o pauză, privindu-l pe Langdon, de parcă s-ar fi așteptat să-i cadă fisa. În cele din urmă, pufni:
― Robert, pentru numele lui Dumnezeu! Biserica pe care a construit-o în Londra, aripa militară a StăreÈ›iei ― templierii înÈ™iÈ™i!
― Temple Church? realiză Langdon dintr-o dată. Există acolo o criptă?
― Cu zece dintre cele mai înspăimîntătoare morminte din cîte ai văzut vreodată.
Langdon nu vizitase niciodată Temple Church, deși găsise numeroase referiri la ea în cercetările sale despre Le Prieuré de Sion. Odinioară un veritabil epicentru al activităților înfăptuite de Stăreție și de Templieri în Regatul Unit, locașul de cult fusese numit astfel în amintirea Templului lui Solomon, de unde deriva însuși numele templierilor și în ruinele căruia fuseseră descoperite documentele Sangreal. Mult timp circulaseră zvonuri cu privire la ritualurile secrete și bizare practicate în neobișnuitul altar al bisericii.
― Temple Church este pe Fleet Street? întrebă Langdon.
― PuÈ›in în afara ei, pe aleea Inner Temple. Voiam îți mai baÈ›i capul puÈ›in înainte de a-È›i dezvălui adevărul, adăugă Teabing cu o privire È™trengărească.
― MulÈ›umesc!
― Nici unul dintre voi nu a fost acolo?
Profesorul și Sophie clătinară din cap în același timp.
― Nici nu mă surprinde, de fapt. Biserica este ascunsă acum vederii, în spatele unor clădiri mai mari. PuÈ›ini oameni mai È™tiu că se află acolo. E un loc straniu. Iar arhitectura este cît se poate de păgînă.
Sophie îl privi mirată:
― Păgînă?
― La fel ca Panteonul de la Roma! Este o construcÈ›ie rotundă. Templierii au ignorat planul tradiÈ›ional creÈ™tin, în formă de cruce, È™i au construit o biserică perfect circulară, în onoarea Soarelui. O "bezea" nu foarte subtilă la adresa amicilor de la Roma, mai adăugă britanicul, ridicîndu-È™i ironic o sprînceană. La fel de bine ― È™i cu acelaÈ™i efect ― ar fi putut muta monoliÈ›ii de la Stonehenge în mijlocul Londrei.
― Dar restul poemului? îl întrerupse Sophie.
Aerul vesel al istoricului dispăru într-o clipă:
― Nu sînt sigur. E... derutant. Trebuie să cercetăm cu atenÈ›ie toate cele zece morminte. Cu puÈ›in noroc, vom remarca la unul dintre ele globul lipsă.
Pe neașteptate, Langdon își dădu seama cît de aproape se aflau. Dacă globul lipsă le-ar dezvălui parola, vor putea deschide cel de-al doilea criptex. Nici nu reușea să-și imagineze ce vor putea găsi înăuntru.
Se uită din nou la textul poemului. Era ca un fel de ghicitoare primitivă. "Un cuvînt de cinci litere care să amintească de Graal?" ÃŽn avion încercaseră deja toate variantele care le veniseră în minte ― GRAAL, GREAL, VENUS, MARIA, IISUS, SARAH ―, dar cilindrul nu se clintise. "Mult prea evidente!" Probabil că existau alÈ›i termeni formaÈ›i din cinci litere ce se refereau la pîntecele însămînÈ›at al Rozei. Iar faptul că un specialist de talia lui Leigh Teabing nu-i identificase deja sugera că trebuie să fie totuÈ™i un cuvînt mai puÈ›in obiÈ™nuit.
― Sir Leigh! îl strigă Rémy peste umăr, privindu-i în retrovizor. SpuneaÈ›i că Fleet Street este undeva în apropiere de Blackfriars Bridge?
― Da. Ia-o pe Victoria Embankment!
― ÃŽmi pare rău, dar nu È™tiu pe unde vine asta. De obicei mergem numai la spital.
Teabing își dădu ochii peste cap și bombăni:
― Pe cuvîntul meu, uneori parca aÈ™ dădăci un copil! ScuzaÈ›i-mă o clipă, vă rog! ServiÈ›i-vâ cu cîte o gustare È™i o băutură răcoritoare!
Și se aplecă peste paravanul despărțitor, deschis, pentru a vorbi cu Rémy.
Sophie se întoarse spre Langdon și-i șopti:
― Robert, nimeni nu È™tie că noi doi sîntem aici, în Anglia.
Avea dreptate. Poliția din Kent îi va spune lui Fache că avionul era gol și căpitanul va presupune că atît el, cît și Sophie se aflau încă în Franța. "Am devenit invizibili!" Cascadoria lui Teabing îi ajutase să cîștige timp prețios.
― Fache nu va renunÈ›a uÈ™or, adăugă ea. Deja s-a implicat pînă peste cap în această afacere.
Langdon încercase să nu se gîndească la Fache. Sophie promisese să facă tot ce-i va sta în puteri pentru a-l disculpa, o dată ce vor sfîrÈ™i căutările, dar acum începuse să se teamă că acest lucru deja nu mai conta. "Este foarte posibil ca Fache să fie È™i el implicat în complot." DeÈ™i nu-È™i putea imagina PoliÈ›ia Judiciară amestecată în "vînarea" Sfîntului Graal, apăruseră prea multe coincidenÈ›e în noaptea asta pentru a trece cu vederea ideea unei posibile complicități a căpitanului. "Fache este un individ religios È™i pare hotărît să-mi arunce mie în cîrcă toate aceste crime." TotuÈ™i, Sophie îi spusese că ar putea fi totuÈ™i vorba doar despre un exces de zel. La urma urmei, probele împotriva lui erau substanÈ›iale. Pe lîngă faptul că numele său era scris pe podeaua Luvrului È™i în agenda lui Saunière, Langdon părea că a minÈ›it cu privire la manuscrisul său È™i apoi a fugit. "La sugestia lui Sophie."
― Robert, îmi pare rău că eÈ™ti implicat atît de mult, spuse ea, punîndu-È™i o mînă caldă pe genunchiul lui. Mă bucur tare mult că eÈ™ti aici.
Afirmația părea mai degrabă pragmatică decît romantică, și totuși profesorul simți o neașteptată undă de atracție între ei. Îi surise obosit:
― Sînt un tip mult mai plăcut după o noapte în care dorm.
Sophie râmase tăcută cîteva clipe.
― Bunicul mi-a spus să am încredere în tine. ÃŽmi pare bine că, măcar de data asta, l-am ascultat.
― Bunicul tău nici măcar nu mă cunoÈ™tea.
― Cu toate astea, nu pot să nu mă gîndesc că ai făcut tot ce-ar fi vrut el să faci. M-ai ajutat să găsesc cheia de boltă, mi-ai povestit ce-i cu Sangrealul È™i mi-ai explicat ritualul pe care l-am surprins în subsol. ÃŽntr-un fel, în seara asta mă simt mai aproape de bunicul meu decît în orice secundă în ultimii zece ani. Și È™tiu că el ar fi fericit să È™tie asta!
Prin burniÈ›a ce nu mai contenea, în zare se vedeau deja siluetele clădirilor din Londra. Odinioară dominat de Big Ben È™i de Tower Bridge, orizontul se pleca astăzi în faÈ›a RoÈ›ii Mileniului ― un carusel colosal, ultramodern, care, cu înălÈ›imea sa de o sută cincizeci de metri, oferea o perspectivă extraordinară asupra oraÈ™ului. Langdon încercase să urce È™i el o dată, dar "capsulele" îi aminteau de niÈ™te sarcofage închise ermetic È™i preferase să rămînă cu picioarele pe pămînt È™i să admire priveliÈ™tea de pe malul Tamisei.
Mîna lui Sophie așezată pe genunchiul lui îl aduse înapoi dintre amintiri. Nici nu-și dăduse seama că-i vorbește.
― Ce crezi tu că ar trebui să facem cu documentele Sangreal, dacă le vom găsi în cele din urmă?
― Ce cred eu nu mai are importanță! Jacques Saunière È›i-a lăsat criptex-ul È›ie È™i ar trebui să procedezi aÈ™a cum îți spune inima că ar fi dorit el.
― Dar vreau să È™tiu È™i eu părerea ta. Este evident că un anumit lucru din manuscrisul tău l-a determinat să îți acorde încredere. Ba chiar È™i-a programat o întrevedere cu tine ― ceea ce i se întîmpla foarte rar.
― Poate voia doar să-mi spună că mă înÈ™el în totalitate.
― De ce mi-ar fi cerut să te găsesc, dacă nu ar fi fost de acord cu ideile tale? ÃŽn manuscrisul acela, ce anume susÈ›ineai: dezvăluirea documentelor Sangreal sau tăinuirea lor pe mai departe?
― Nici una, nici alta! Nu am spus nimic în acest sens. Manuscrisul meu se referă doar la simbologia femininului sacru È™i la iconografia aferentă acesteia în decursul secolelor. ÃŽn nici un caz nu am sugerat că aÈ™ È™ti ceva despre locul în care este ascuns Graalul.
― TotuÈ™i, scrii o carte în care tratezi acest subiect, deci, în mod cert, consideri că informaÈ›ia ar trebui făcută publică.
― Este o deosebire ca de la cer la pămînt între a discuta la nivel ipotetic asupra unei istorii alternative a lui Iisus È™i...
― Și ce?
― Și a prezenta lumii întregi mii de documente antice ca o dovadă È™tiinÈ›ifică a falsității Noului Testament.
― Dar mie mi-ai spus că Noul Testament are la bază "adevăruri" fabricate.
Langdon surîse:
― Sophie, orice religie din lume are la bază "adevăruri" fabricate. Aceasta e însăși definiÈ›ia credinÈ›ei ― acceptarea unor lucruri pe care nu le putem dovedi, dar despre care ne imaginăm că sînt adevărate. Fiecare religie îl descrie pe Dumnezeu prin intermediul metaforelor, al alegoriilor È™i al hiperbolelor, de la anticii egipteni pînă la dascălii È™colilor teologice de astăzi. Metafora este o modalitate de a ajuta mintea umană să înÈ›eleagă neînÈ›elesul. Problemele apar atunci cînd începem să credem efectiv în propriile noastre metafore.
― Deci eÈ™ti de părere că documentele Sangreal ar trebui să rămînă îngropate pentru veÈ™nicie?
― Eu sînt istoric. Nu pot fi de acord cu distrugerea unor documente È™i mi-ar plăcea ca minÈ›ile luminate din Biserică să dispună de mai multe informaÈ›ii cu privire la extraordinara viață a lui Iisus Hristos.
― ÃŽmi pare că ai argumente pentru ambele variante de răspuns la întrebarea mea.
― AÈ™a sa fie'? Biblia constituie "Cartea de Căpătîi" pentru milioane de oameni din lumea întreagă, aÈ™a cum este pentru alÈ›ii Coranul, Tora sau Canonul Pali. Dacă eu sau tu am descoperi informaÈ›ii care contrazic preceptele sfinte ale credinÈ›ei islamice, budiste, iudaice ori păgîne, ar trebui oare să le facem publice? Ar trebui să batem toba È™i să le spunem budiÈ™tilor că avem dovezi care atestă că Buddha nu s-a născut dintr-o floare de lotus? Sau că Iisus n-a venit pe lume printr-o naÈ™tere literal miraculoasă? Cei care-È™i înÈ›eleg cu adevărat credinÈ›a È™tiu că toate aceste istorii sînt metaforice.
Sophie îl privi cu scepticism.
― Prietenii mei, creÈ™tini evlavioÈ™i, cred că Iisus a mers literal pe apă, că a transformat literal apa în vin È™i că a venit pe lume printr-o naÈ™tere literal miraculoasă.
― Exact ce-È›i spuneam eu! Alegoria a devenit parte integrantă a realității. Și, prin faptul că trăiesc în această realitate, milioane de oameni reuÈ™esc să facă față mai bine vieÈ›ii de zi cu zi È™i să fie puÈ›in mai buni.
― Dar se pare că realitatea lor e falsă.
Langdon rîse ușor:
― Deloc mai falsă decît aceea a unui criprograf care crede în numărul imaginar "i" fiindcă îl ajută să spargă unele coduri.
Sophie se încruntă:
― Nu-i cinstit din partea ta!
După un moment de tăcere, profesorul o întrebă:
― Și, care era întrebarea ta?
― Nu-mi mai amintesc.
― Hm, îmi reuÈ™eÈ™te de fiecare dată, surîse el.



83

Ceasul cu Mickey Mouse al lui Langdon arăta aproape șapte și treizeci de minute cînd coborî din limuzina pe aleea Inner Temple, alături de Sophie și Teabing. Împreună, se strecurară printr-un labirint de clădiri, pînă la piațeta din jurul Bisericii Temple. Zidurile de piatră luceau spălate de ploaie, iar în nișele de sub cupolă uguiau turturele.
Biserica era construită în întregime din piatră de Caen. Clădirea circulară, cu o fațadă care te intimida de-a dreptul, cu un foișor central și un naos excentric amplasat, semăna mai degrabă cu o fortăreața militară decît cu un lăcaș de rugăciune. Sfințită pe data de 10 februarie 1185 de patriarhul Ierusalimului, Heraclius, Temple Church a supraviețuit secolelor de tulburări politice, marelui incendiu din Londra, Primului Război Mondial, fiind grav afectată de bombele germane în 1940. După război, a fost restaurată, redîndu-i-se măreția și gloria de odinioară.
"Simplitatea structurii circulare", își spuse Langdon, privind clădirea pentru prima dată. Arhitectura era robustă și simplă, amintind mai degrabă de asprul Castel Sant' Angelo, decît de rafinatul Panteon roman. Anexa pătrățoasă din dreapta era o excrescență hidoasă, care nu reușea să modifice însă forma inițială, păgînă, a structurii centrale.
― E sîmbătă dimineaÈ›a, spuse Teabing È™chiopătînd spre intrare, È™i îmi închipui că nu va fi slujbă înăuntru.
Intrarea în biserică se făcea printr-o nișă de piatră ce încadra o ușă masivă din lemn. În stînga ușii, părînd ajunsă acolo printr-o întîmplare nefericită, se afla o mică plăcuță pe care erau trecute programul de funcționare și orarul slujbelor religioase.
Citind-o, sprîncenele lui Teabing se încruntară:
― Biserica e închisă pentru vizitatori timp de încă două ore.
Puse mîna pe clanță și împinse. Ușa nu se clinti. Lipindu-și urechea de tăblia groasă din lemn, ascultă. După o clipă, chipul îi căpătă o expresie jucăușă, și Teabing arătă cu degetul spre plăcuță.
― Robert, citeÈ™te programul slujbelor, dacă vrei. Cine este de serviciu săptămîna aceasta?


În biserică, băiatul de altar tocmai isprăvea de aspirat pernuțele de rugăciune cînd auzi un ciocănit în ușă. Nu-i dădu nici o atenție. Părintele Harvey Knowles avea propriile lui chei și, oricum, trebuia să apară abia peste două ore. Probabil că era doar un turist sau vreun localnic nerăbdător. Băiatul nu opri aspiratorul, însă nici ciocănitul nu încetă. "Dar nu știi să citești?" Pe plăcuța de pe ușă scria clar că sîmbăta biserica se deschidea abia la nouă și jumătate, așa că tînărul își continuă netulburat curățenia.
Brusc, ciocănitul se transformă într-un bubuit violent, de parcă omul de afară izbea ușa cu o rangă de metal. Băiatul opri aspiratorul și se apropie mînios de ușă, o descuie și o deschise. Trei oameni se aflau în fața intrării. "Turiști", mîrîi el.
― Deschidem la nouă È™i jumătate.
Tipul mai solid făcu un pas înainte, sprijinindu-se în cîrjele sale metalice.
― Eu sînt sir Leigh Teabing, declară solemn, cu un accent saxon afectat. AÈ™a cum nu mă îndoiesc că È™tii, îi însoÈ›esc pe doamna È™i domnul Cristopher Wren al Patrulea.
Și se trase în lături, făcînd un semn elegant cu brațul către cuplul din spatele său. Femeia avea trăsături plăcute și păr bogat, roșcat, ce-i cădea pe umeri. Bărbatul era înalt, brunet și avea o figură care îi părea cunoscută.
Băiatul de altar rămase o clipă tăcut, neștiind ce să răspundă. Sir Cristopher Wren era cel mai de seamă donator al Bisericii Temple. Datorită lui fusese posibilă refacerea lăcașului după marele incendiu. Numai că omul trecuse în lumea drepților la începutul secolului al optsprezecelea.
― Ãăă... sînt... onorat să vă întîlnesc...
Insul cu cîrjele se încruntă:
― Bine că nu lucrezi în vînzări, tinere, fiindcă nu ai deloc un aer convingător. Unde este părintele Knowles?
― Azi e sîmbătă. Programul său începe mai tîrziu.
Sprîncenele infirmului coborîră și mai mult:
― Poftim recunoÈ™tință! Ne-a dat asigurări că va fi aici, dar se pare că va trebui să ne descurcăm fără el. Nu va dura mult.
Băiatul nu se clinti din pragul ușii.
― ÃŽmi cer scuze, dar ce anume nu va dura mult?
Ochii celui cu cîrjele se îngustară ca două fante, iar și se aplecă spre șoptind, ca și cum voia să-i scutească pe ceilalți de aceasta neplăcere:
― Tinere, se pare că eÈ™ti nou aici! ÃŽn fiecare an, urmaÈ™ii lui sir Cristopher Wren aduc un dram din cenuÈ™a răposatului, pentru a o împrăștia în Biserica Temple. AÈ™a e prevăzut în testamentul lui. Nimeni nu e tocmai încîntat de această tradiÈ›ie, dar ce putem face noi?
Băiatul lucra aici de vreo doi ani, dar pînă acum nu auzise de un asemenea obicei.
― Ar fi mai bine dacă aÈ›i aÈ™tepta pînă la nouă È™i jumătate. Biserica e închisă pentru moment È™i încă n-am terminat curățenia.
Infirmul se încruntă iarăși, furios:
― Tinere, unicul motiv pentru care mai ai astăzi unde face curățenie este domnul din buzunarul acelei doamne!
― PoftiÈ›i?!
― Doamnă Wren, reluă omul cu cîrjele, sînteÈ›i atît de amabilă încît să-i arătaÈ›i acestui tînăr impertinent relicvariul cu cenușă?
Femeia ezită o clipă, apoi, de parcă și-ar fi revenit dintr-o transă profundă, duse mîna la buzunarul jachetei și scoase un mic cilindru înfășurat într-un material protector:
― Iată, vezi? lătră infirmul. Acum, ori respecÈ›i ultima dorință a defunctului È™i ne laÈ™i să presarăm cenuÈ™a, ori am să-i spun părintelui Knowels cît de bine am fost trataÈ›i.
Băiatul mai ezită o clipă, amintindu-și că părintele era foarte riguros în respectarea tradițiilor bisericii și, mai cu seamă, că se înfuria cumplit atunci cînd ceva, indiferent ce, arunca o lumină mai puțin plăcută asupra acestui lăcaș de cult. Poate că părintele uitase pur și simplu de sosirea acestor oaspeți. Dacă așa stăteau lucrurile, atunci risca mult mai mult refuzîndu-i, decît dacă le-ar fi permis să intre. "La urma urmei, au zis că nu durează decît un minut. Ce râu aș face?"
Cînd făcu un pas într-o parte pentru a-i lăsa pe cei trei să intre, băiatul ar fi putut să jure că doamna și domnul Wren erau la fel de năuci ca și el. Destul de tulburat, se întoarse la treburile lui, privindu-i pe furiș cu coada ochiului.


Langdon nu-și putu stăpîni un zîmbet atunci cînd intrară în biserică:
― Leigh, È™opti el, eÈ™ti un mincinos desăvîrÈ™it!
Ochii lui Teabing străluceau de încîntare:
― Clubul de Teatru de la Oxford. Și acum se mai vorbeÈ™te încă despre magistrala mea interpretare în rolul lui Iulius Caesar. Sînt sigur că nimeni n-a jucat Scena întîi din Actul al treilea cu mai multă dăruire decît mine.
― Parcă personajul tău era deja mort în scena aceea?!
Teabing își suflă nasul:
― Da, dar toga mi s-a desfăcut cînd m-am prăbuÈ™it È™i a trebuit să zac jumătate de oră pe scenă cu "băieÈ›aÈ™ul" pe afară. Și totuÈ™i, nici un muÈ™chi nu mi s-a clintit. Am fost magistral, îți spun eu!
Langdon făcu o grimasă: "Uite ce-am pierdut!"
Străbătînd anexa rectangulară spre arcada de la intrare în corpul central al bisericii, profesorul privi cu uimire interiorul auster. Deși structura altarului era similară cu cea a unei biserici creștine obișnuite, mobilierul era rece și simplu, fără ornamentațiile tradiționale.
― Sumbru, È™opti el.
Teabing chicoti încet:
― Biserica Angliei. Anglicanilor le place religia nediluată ― fără nimic care să-i distragă de la nenorocirea lor.
Sophie pătrunse prin arcada ce dădea în vasta sală circulară a lăcașului.
― Parcă ar fi o fortăreață, È™opti ea.
Langdon încuviință tăcut. Chiar de aici, de la intrare, zidurile păreau neobișnuit de robuste.
― Cavalerii templieri erau un ordin războinic, le reaminti Teabing. O organizaÈ›ie militară È™i religioasa în acelaÈ™i timp. Bisericile pe care le construiau erau totodată fortăreÈ›e È™i bănci.
― Bănci? se miră Sophie.
― Ei, da. Templierii au fost cei care au inventat conceptul modern de activitate bancară. Era periculos pentru nobilimea europeană a acelor vremuri să călătorească avînd cu sine aur, aÈ™a că templierii le permiteau celor avuÈ›i să-È™i depună averile în cea mai apropiată Biserică a Templului È™i apoi să le retragă din orice altă biserică a lor din Europa. Iar pentru aceasta nu aveau nevoie decît de o documentaÈ›ie bine pusă la punct. Și de un mic comision, adăugă britanicul făcînd cu ochiul. AÈ™a s-au născut primele automate bancare.
Teabing arătă cu cîrja spre un vitraliu în care primele raze ale soarelui aureolau un cavaler înveșmîntat în alb, pe un cal rozaliu.
― Alanus Marcel, adăugă el, a fost Maestru al Templului la începutul secolului al XIII-lea. El È™i succesorii săi au deÈ›inut titlul parlamentar de Primus Baro Angiae.
Langdon părea surprins:
― Primul Baron al Tărîmului?
― Maestrul Templului ― susÈ›in unii ― avea o putere mai mare decît însuÈ™i regele.
Oprindu-se pentru o clipă, Teabing aruncă o privire furișă spre băiatul de altar, care continua să curețe pardoseala.
― Știi, îi È™opti el lui Sophie, se zice că Sfîntul Graal a fost adus o dată în aceasta biserică peste noapte, cînd Templierii îl mutau dintr-o ascunzătoare în alta. ÃŽÈ›i poÈ›i imagina cele patru cufere cu documentele Sangreal odihnindu-se aici, alături de sarcofagul Mariei Magdalena? Mi se face pielea ca de găină cînd mă gîndesc.
Langdon încercă aceeași senzație atunci cînd pătrunseră în sala circulară. Străbătuse cu privirea zidurile de piatră și garguiele, demonii, monștrii și chipurile schimonosite, care parcă priveau toate spre centrul încăperii. Sub ele, un singur rînd de strane din piatră înconjurau întreaga sală, ca un brîu.
― O arenă, È™opti el.
Teabing ridică o cîrjă și arătă spre stînga și spre dreapta.
Langdon îi văzuse deja.
Zece cavaleri de piatră.
Cinci la stînga, cinci la dreapta.
ÃŽntinse pe pardoseală, siluetele sculptate în mărime naturală se odihneau senine. Cavalerii erau înveÈ™mîntaÈ›i în armuri, cu săbii È™i scuturi, mormintele oferindu-i profesorului strania impresie că se strecurase cineva în biserică È™i turnase ipsos peste oÈ™tenii adormiÈ›i. Trupurile de piatră erau roase de vreme, dar totuÈ™i fiecare avea o înfățiÈ™are distinctă ― armuri diferite, poziÈ›ii deosebite ale braÈ›elor sau picioarelor, trăsături caracteristice È™i însemne specifice pe fiecare scut.
"În Londra zace un cavaler de papă îngropat."
Cu fiecare pas, Langdon se simțea mai emoționat.
Aici era locul!



84

Pe o alee dosnică, foarte aproape de Temple Church, Rémy Legaludec opri limuzina Jaguar în spatele unui șir de tomberoane industriale. Verifică repede zona. Pustie. Coborî din mașină, deschise portiera din spate și urcă.
Simțind prezența majordomului, călugărul se scutură din aparenta lui amorțeală și-l privi cu ochii roșii, mai degrabă curioși decît temători. Pe Rémy îl impresionase puternic puterea lui de a-și păstra calmul atîta vreme. Se zbătuse puțin la început. În Range Rover, călugărul păruse că-și acceptă soarta și că-și încredințează viitorul în mîinile unei puteri suprapămîntene.
Lărgindu-și puțin papionul, Rémy își deschise gulerul înalt, apretat, al uniformei, își descheie smochingul și simți că respiră cu adevărat pentru primă dată, după ani de zile. Se apropie de minibar și își turnă un pahar de votcă Smirnoff, pe care-l dădu peste cap dintr-o singură înghițitură, umplîndu-l imediat la loc.
"Curînd voi fi un om avut."
Scotocind prin minibar, găsi un tirbușon și-i deschise lama ascuțită. Cuțitul era folosit în mod obișnuit pentru retezarea foliei de plumb de pe dopurile sticlelor de vin, însă în dimineața asta avea să servească unui scop mult mai dramatic. Rémy se întoarse spre Silas, ținînd în mînă lama argintie.
În ochii roșii ai călugărului licări acum spaima.
Majordomul zîmbi și se apropie. Albinosul se trase înapoi, luptîndu-se cu banda adezivă care-l imobiliza.
― Stai liniÈ™tit, È™opti Rémy, ridicînd cuÈ›itul.
Silas nu putea crede că Dumnezeu îl uitase. Reușise chiar să transforme durerea fizică pricinuită de legăturile care-i sfîșiau carnea într-un exercițiu spiritual, cîrceii care-i cuprinseseră mușchii lipsiți de sînge amintindu-i de suferințele îndurate de Iisus. "M-am rugat toată noaptea pentru izbăvire." Acum, văzînd cum lama se apropie, își închise ochii.
Un junghi ascuțit îi străpunse umerii. Þipă, neputînd să creadă că avea să moară acolo, pe podeaua acestei limuzine, incapabil să se apere. "Am înfăptuit lucrarea Domnului! Învățătorul a zis că mă va apăra."
SimÈ›i o căldură furnicătoare care-i învăluia spatele È™i umerii È™i își imagina valurile de sînge care i se scurgeau din trup. Un alt junghi îi înÈ›epă coapsele È™i în creier își făcu apariÈ›ia vălul familiar de ceață ― mecanismul de apărare a corpului împotriva durerii.
Fierbințeala îi cuprinse toți mușchii și Silas strînse ochii mai tare, hotărît ca ultima imagine din viața sa să nu fie aceea a propriului asasin. În locul ei, și-l închipui pe tînărul episcop Aringarosa în fața micii bisericuțe din Spania... biserica pe care ei doi o clădiseră doar cu mîinile goale. "Începutul vieții mele."
Parcă tot trupul îi luase foc.
― Ia o înghiÈ›itură, È™opti majordomul, vorbind cu un puternic accent francez. ÃŽÈ›i face bine la circulaÈ›ie.
Silas deschise ochii, uluit. Un chip încețoșat ședea aplecat asupra lui, oferindu-i un pahar. Pe podeaua mașinii, alături de cuțitul imaculat, se afla un morman de bandă adezivă.
― Bea asta, repeta omul. Durerea pe care o simÈ›i e sîngele care începe să-È›i circule prin muÈ™chi.
Zvîcnetul fierbinte se transformă treptat într-un val de furnicături. Votca avea un gust oribil, dar o bău, recunoscător. Soarta îi rezervase o porție zdravănă de ghinion în noaptea asta, dar Dumnezeu remediase totul, cu o singură întorsătură miraculoasă.
"Domnul nu m-a uitat!"
Știa cum ar numi episcopul Aringarosa această schimbare de situație.
"Intervenție divină."
― Am vrut să te eliberez mai devreme, se scuză servitorul, dar mi-a fost imposibil. Cu toată poliÈ›ia care a năvălit la Château Villette È™i mai apoi la aeroport n-am avut cînd, pînă acum. ÃŽnÈ›elegi, Silas, nu-i aÈ™a?
Albinosul tresări, stupefiat.
― De unde îmi cunoÈ™ti numele?
Servitorul îi surîse.
Silas se ridică, frecționîndu-și mușchii înțepeniți, pradă unui amestec de necredință, recunoștință și nedumerire:
― Tu eÈ™ti... ÃŽnvățătorul?
Rémy clătină din cap, izbucnind în rîs:
― AÈ™ fi vrut eu să am atîta putere. Nu, nu sînt eu ÃŽnvățătorul. Dar, ca È™i tine, îl slujesc pe el. Dar ÃŽnvățătorul are o părere bună despre tine. Mă numesc Rémy.
― Dar... nu înÈ›eleg. Dacă lucrezi pentru ÃŽnvățător, de ce a adus Langdon cheia de boltă la tine acasă?
― Nu era casa mea, ci a unuia dintre cei mai cunoscuÈ›i istorici ai Graalului, sir Leigh Teabing.
― Dar tu locuiai acolo. Șansele ca...
Rémy zîmbi din nou, aparent cîtuși de puțin mirat de coincidența care-l adusese pe Langdon acolo.
― Totul a fost extrem de previzibil. Robert Langdon intrase în posesia cheii de boltă È™i avea nevoie de ajutor. Unde ar fi fost mai logic să-l caute, decît în casa lui Leigh Teabing? Faptul că locuiam È™i eu tot acolo a fost motivul pentru care ÃŽnvățătorul m-a abordat. De unde crezi că È™tie el atîtea lucruri despre Graal?
Acum își dădu Silas seama, uluit. Învățătorul recrutase un servitor care avea acces la cercetările lui Leigh Teabing. Un plan strălucit!
― Am multe să-È›i povestesc, continuă Rémy È™i-i întinse revolverul Heckler and Koch încărcat.
Apoi se întinse spre bordul mașinii și scoase din torpedo un pistol mic:
― Dar mai întîi avem o treabă de făcut.


Căpitanul Fache coborî din elicopter pe Aeroportul Biggin Hill și ascultă, siderat, relatarea inspectorului-șef.
― Am percheziÈ›ionat eu însumi avionul, insistă el, È™i n-am găsit pe nimeni înăuntru.
Apoi adăugă pe un ton ofensat:
― Și trebuie să adaug că, dacă sir Leigh Teabing mă dă în judecată, voi...
― L-aÈ›i interogat pe pilot?
― FireÈ™te că nu! Este cetățean francez È™i procedurile noastre impun...
― Du-mă la avion!
Ajuns la hangar, Fache nu avu nevoie nici de un minut întreg pentru a identifica o ciudată pată de sînge pe jos, aproape de locul în care fusese parcată limuzina. Cînd se apropie de avion, începu să bată energic în fuzelaj.
― Sînt căpitanul Fache de la PoliÈ›ia Judiciară Franceză. Deschide imediat!
Speriat, pilotul deschise ușa și coborî scara.
Fache urcă. Trei minute mai tîrziu, cu ajutorul revolverului, obținuse o mărturisire completă, inclusiv o descriere fidelă a călugărului albinos. În plus, află că Langdon și Sophie lăsaseră ceva în seiful avionului, un fel de cutie din lemn. Deși declară că nu știa ce se afla în acea cutie, pilotul îi spuse că asupra ei se concentrase întreaga atenție a lui Langdon, pe tot parcursul zborului pînă la Londra.
― Deschide seiful!
Omul îi aruncă o privire îngrozită:
― Nu È™tiu combinaÈ›ia!
― Foarte rău! Tocmai aveam de gînd să nu-È›i retrag licenÈ›a de zbor!
Pilotul își frînse mîinile:
― Cunosc niÈ™te oameni de la întreÈ›inere de aici. Poate vor reuÈ™i să dea o gaură.
― Ai o jumătate de oră la dispoziÈ›ie!
Omul se repezi la stația radio.
Fache intră în compartimentul din spate al avionului și își turnă un pahar mare de tărie. Era devreme, dar nu dormise toată noaptea, așa că nu mai conta dacă bea ceva înainte de prînz. Așezîndu-se într-un fotoliu confortabil, închise ochii, încercînd să-și pună ordine în gînduri. "Gafa poliției din Kent mă poate costa mult." Toate forțele porniseră deja în urmărirea limuzinei Jaguar.
Telefonul începu să-i sune.
― Alo?
― Sînt în drum spre Londra! Ajung într-o oră.
Era episcopul Aringarosa:
― Credeam că te duci la Paris!
― Sînt foarte îngrijorat. Mi-am schimbat planurile.
― N-ar fi trebuit s-o faci.
― L-ai recuperat pe Silas?
― Nu. Răpitorii lui au păcălit poliÈ›ia locală înainte de a ajunge eu aici.
Aproape că simțea în receptor furia din glasul episcopului:
― M-ai asigurat că vei opri avionul acela!
Fache coborî vocea:
― Þinînd seama de situaÈ›ia în care te afli, îți recomand să nu-mi pui răbdarea la încercare azi. ÃŽi voi găsi pe Silas È™i pe ceilalÈ›i cît de curînd. Unde aterizezi?
― O clipă.
Aringarosa acoperi receptorul cu mîna și după un moment reveni:
― Pilotul încearcă să obÈ›ină permisiunea de aterizare la Heathrow. Sînt unicul lui pasager, dar cursa nu era programată.
― Spune-i să vină la Aeroportul Biggin Hill din Kent. ÃŽi obÈ›in eu permisiunea de aterizare. Dacă nu voi fi aici cînd veÈ›i sosi, voi lăsa o maÈ™ină să vă aÈ™tepte.
― MulÈ›umesc.
― AÈ™a cum È›i-am spus de la bun început, ai face bine să-È›i aminteÈ™ti că nu eÈ™ti singurul pe punctul de a pierde totul în afacerea asta.



85

"Să cauți globul ce pe al lui mormînt se afla odat'."
Toți cavalerii din Temple Church stăteau întinși pe spate, cu capul sprijinit pe cîte o pernă din piatră. Sophie își stăpîni un tremur ușor. Globul din poem îi stîrnea amintiri ale ritualului surprins în casa bunicului.
"Hieros Gamos. Globurile."
Oare același ritual fusese practicat și în această biserică? Încăperea circulară părea construită special pentru astfel de ritualuri păgîne. Un șir de strane din piatră urma întreaga circumferință a zidului. "O arenă", așa cum o numise Robert. Își imagină incinta noaptea, plină de persoane mascate murmurînd incantații la lumina torțelor și urmărind o "sacră comuniune" ce se desfășura în mijlocul lor.
Alungîndu-și imaginea din minte, se apropie, împreuna cu Langdon și Teabing, de primul grup de cavaleri. În ciuda insistențelor britanicului, care susținea că trebuie să dea dovada de meticulozitate, Sophie era nerăbdătoare și o luă înaintea lor, trecînd în revistă rapid cei cinci cavaleri din partea stîngă.
Cercetînd aceste prime morminte, observă asemănările și deosebirile dintre ele. Toți cavalerii erau întinși pe spate, dar trei dintre ei aveau picioarele așezate drept, iar ceilalți doi le aveau încrucișate. Diferența nu părea a avea vreo relevanță. Examinîndu-le veșmintele, observă că doi purtau cîte o tunică peste armură, iar trei aveau robe lungi pînă la glezne. La fel de irelevant! Sophie își îndreptă apoi atenția spre singura deosebire pe care o mai remarca: poziția mîinilor. Doi cavaleri țineau în mîini cîte o spadă, doi se rugau, iar cel de-al patrulea avea brațele întinse pe lîngă corp. După ce-i mai studie atentă cîteva secunde, ridică din umeri: nicăieri nu se vedea vreun semn al unui glob lipsă.
SimÈ›ind greutatea criptex-ului în buzunar, privi înapoi, spre Langdon È™i Teabing. Cei doi se miÈ™cau încet È™i ajunseseră abia la al treilea cavaler ― aparent fără mai mult succes decît ea. Neavînd răbdare să mai aÈ™tepte, se îndreptă spre cel de-al doilea grup de cavaleri. ÃŽn vreme ce traversa sala spre partea dreaptă, recită în gînd poemul pe care îl citise de atîtea ori, încît îl È™tia pe dinafară:

"În Londra zace un cavaler de papa îngropat.
A lui strădanie o sfîntă urgie își atrase.
Să cauți globul ce pe al lui mormînt se afla odat'.
Vorbind de carne Roza și pîntece însămînțat."

Cînd ajunse în dreptul mormintelor, își dădu seama că erau asemănătoare cu primele. Toți cavalerii zăceau întinși pe spate, purtau armuri și aveau spade.
Toți, cu excepția celui de-al zecelea.
Grăbindu-se într-acolo, rămase cu privirile lipite de mormînt.
"Fără pernă. Fără armură. Fără tunică. Fără spadă."
― Robert! Leigh! strigă È™i vocea ei răsună între zidurile de piatră. De aici lipseÈ™te ceva.
Cei doi bărbați porniră imediat spre ea:
― Un glob? întrebă Teabing, agitat.
Cîrjele și protezele lui clincăneau în ritm rapid pe pardoseală.
― LipseÈ™te un glob?
― Nu chiar, le răspunsese. Pare că lipseÈ™te cavalerul cu totul.
Ajungînd lîngă ea, cei doi încremeniră, năuciți. În locul cavalerului întins cu fața în sus, se afla un sarcofag de piatră, închis. Sicriul avea o formă trapezoidală, mai îngust la picioare și lățindu-se spre cap, cu capacul bombat.
― De ce nu e È™i acest cavaler la vedere? întrebă Langdon.
― Fascinant, murmură Teabing, frecîndu-È™i bărbia. Uitasem complet de această ciudățenie. Sînt ani de zile de cînd n-am mai fost aici.
― Sicriul acesta, interveni Sophie, pare a fi fost lucrat în aceeaÈ™i perioadă È™i de acelaÈ™i sculptor ca È™i celelalte nouă. Atunci, de ce cavalerul de aici este în sarcofag, È™i nu deasupra lui, la fel ca ceilalÈ›i?
Britanicul clătină din cap agale.
― Iată unul dintre misterele acestei biserici. Din cîte È™tiu eu, nimeni nu a găsit încă o explicaÈ›ie
― Hei! strigă băiatul de altar, apropiindu-se cu o expresie iritată. IertaÈ›i-mă dacă par nepoliticos, dar mi-aÈ›i spus că vreÈ›i să împrăștiaÈ›i cenuÈ™a defunctului, ori eu văd că, de fapt, admiraÈ›i interiorul.
Teabing se încruntă și se întoarse spre Langdon:
― Domnule Wren, se pare că generozitatea de care a dat dovadă familia dumneavoastră nu vă permite să vă petreceÈ›i cîteva momente în aceasta biserică. Poate că ar fi mai bine să risipim cenuÈ™a È™i să terminam odată!
Apoi se răsuci către Sophie:
― Doamnă Wren?
Ea preluă mingea și scoase criptex-ul din buzunar:
― Și acum, se răsti slr Leigh la băiat, eÈ™ti amabil să ne oferi puÈ›ină intimitate?
Tînărul nu se clinti, studiindu-l pe Langdon cu o privire fixă:
― ÃŽmi păreÈ›i cunoscut de undeva.
― Poate fiindcă domnul Wren vine aici în fiecare an! exclamă Teabing.
"Sau poate", își spuse Sophie cu teama, "fiindcă l-a văzut la televizor anul trecut, la Vatican."
― Nu l-am întîlnit niciodată pe domnul Wren, răspunse băiatul.
― GreÈ™eÈ™ti, interveni profesorul pe un ton calm È™i politicos. Cred că noi doi ne-am mai văzut anul acesta. Părintele Knowles nu a făcut prezentările de rigoare, dar eu È›i-am recunoscut figura de la bun început. ÃŽmi dau seama că am venit într-un moment nepotrivit, dar dacă-mi vei mai permite doar cîteva minute... Am parcurs o distanță considerabilă pentru a împrăștia cenuÈ™a printre aceste morminte.
Deși Langdon își rostise minciunile cu același aer inocent ca și Teabing, băiatul părea din ce în ce mai neîncrezător:
― Acestea nu sînt morminte!
― Poftim?
― Ba sigur că sînt morminte, protestă sir Leigh. Ce tot vorbeÈ™ti acolo?
― Mormintele conÈ›in cadavre. Acestea sînt efigii. Monumente în onoarea celor decedaÈ›i. Nu e nici un trup îngropat sub aceste statui.
― Dar asta e o criptă! strigă Teabing.
― AÈ™a scrie numai în cărÈ›ile vechi de istorie. Se credea că aceasta e o criptă, dar în timpul restaurărilor din anul 1950 s-a constatat că nu e. Și îmi închipui, adăugă băiatul întorcîndu-se spre Langdon, că domnul Wren ar fi È™tiut acest lucru. Þinînd seama că familia lui a descoperit acest adevăr.
Peste cei patru se așternu o liniște stînjenitoare.
Brusc, în anexa de la intrare răsună zgomotul unei uși trîntite.
― Trebuie să fi sosit părintele Knowles, spuse Teabing. Vrei să te duci să verifici?
Băiatul nu părea hotărît, dar porni înapoi, spre intrare.
― Leigh, È™opti Langdon. Nu sînt trupuri înăuntru? Ce tot spune tînărul acela?
― Nu È™tiu. Eu totdeauna am crezut... Dar sigur acesta trebuie să fie locul. Nu cred că băiatul È™tie ce spune! N-are nici un sens!
― Pot să văd poemul din nou? ceru profesorul.
Sophie scoase criptex-ul din buzunar și i-l înmînă.
Langdon derulă pergamentul, ținînd cilindrul în mînă în vreme ce recitea versurile.
― Da, poemul se referă clar la un mormînt. Nu la o efigie.
― Să fie versul greÈ™it? Să fi făcut Jacques Saunière aceeaÈ™i greÈ™eală pe care am făcut-o È™i eu? presupuse Teabing.
Profesorul se gîndi o clipă și apoi clătină din cap.
― Leigh, tu însuÈ™i ai spus-o: biserica aceasta a fost construită de templieri ― braÈ›ul armat al confreriei din Sion. Ceva îmi spune că Marele Maestru al Ordinului È™tia exact dacă aici e îngropat sau nu vreun cavaler.
Teabing îl privi perplex:
― Dar locul ăsta e perfect! Sînt sigur că ne-a scăpat ceva!


Intrînd în anexă, băiatul de altar văzu cu surprindere că nu e nimeni înăuntru.
― Părinte Knowles!
"Sînt sigur că am auzit ușa", își spuse el și se apropie de intrare.
Un individ uscățiv îmbrăcat în smoching ședea în prag, scărpinîndu-se în cap cu un aer pierdut. Băiatul pufni enervat, dîndu-și seama că uitase să încuie ușa după ce-i lăsase pe cei trei să intre. Iar acum, tipul ăsta amărît a venit aici, rătăcit, încercînd, după toate aparențele, să găsească nunta la care trebuia să participe.
― ÃŽmi pare rău, spuse el ocolind o coloană masivă. N-am deschis încă.
În clipa următoare auzi foșnet de haine lîngă el și, înainte de a-și da seama ce se petrece, capul îi zvîcni spre spate, tras de o mînă ca de fier care i se încleștă pe gură, înăbușindu-i strigătul. Mîna era albă ca laptele și mirosea a alcool.
Individul în smoching scoase un revolver micuț din buzunar și i-l lipi de frunte.
Băiatul simți o căldură ciudată în pantaloni și își dădu seama că făcuse pe el.
― Ascultă-mă cu atenÈ›ie, spuse individul cu pistolul. Ai să ieÈ™i imediat din biserică, în liniÈ™te, È™i ai să fugi cît poÈ›i. Fără să te mai opreÈ™ti. E clar?
Băiatul clătină din cap:
― Dacă ai de gînd să chemi poliÈ›ia...
Individul apăsă mai tare revolverul pe fruntea lui.
― Am să te găsesc eu!
În secunda următoare, băiatul alerga cît îl țineau picioarele, hotărît să nu se oprească decît atunci cînd nu va mai putea.



86

Ca o fantomă, Silas se strecură neauzit în spatele victimei sale. Sophie Neveu îl simți mult prea tîrziu. Înainte de a se putea întoarce, Albinosul îi înfipse deja pistolul între omoplați și, înfășurîndu-și brațul în jurul ei, o lipi cu spinarea de trupul lui. Speriată, scoase un țipăt. Teabing și Langdon se întoarseră, ațintindu-l cu priviri speriate:
― Ce...? bîigui britanicul. Ce-ai făcut cu Rémy?
― Singurul lucru care vă priveÈ™te în momentul ăsta e să-mi daÈ›i cheia de boltă.
Misiunea de recuperare ― îi spusese Rémy ― avea să fie simplă È™i precisă: "Intri în biserică, iei cheia de boltă È™i ieÈ™i; fără victime, fără violență."
Þinînd-o strîns și cu putere pe Sophie, Silas își coborî brațul spre talia ei, în buzunarele adînci ale jachetei și scotoci prin el. Parfumul părului ei îi intră în nări, anihilîndu-l pe cel de alcool al propriei răsuflări.
― Unde e? È™opti.
"Cheia de boltă era în buzunarul ei! Acum unde a dispărut?"
― Aici e! se auzi vocea joasă a lui Langdon din cealaltă parte a sălii.
Silas se întoarse și-l văzu pe american ținînd criptex-ul negru în mînă și legănîndu-l dintr-o parte în alta, așa cum își agită un matador capa în fața unui taur bleg.
― Lasă-l jos! îi ceru Silas.
― Lasă-i pe Sophie È™i Leigh să iasă din biserică! Putem rezolva afacerea asta între noi doi!
Albinosul o împinse pe Sophie într-o parte și, cu arma îndreptată spre Langdon, începu să se apropie de el.
― Rămîi acolo unde eÈ™ti! AÈ™teaptă ca ei să iasă din biserică!
― Nu tu faci regulile!
― AÈ™a crezi? ripostă Langdon ridicînd criptex-ul deasupra capului. N-am să ezit să-l trîntesc de podea... È™i aÈ™a sparg È™i fiola dinăuntru.
Deși se strîmbă disprețuitor, Silas nu-și putu opri un fior de spaimă. La așa ceva nu se așteptase. Þinîndu-și arma îndreptată spre pieptul americanului, încercă să-și păstreze vocea la fel de fermă ca și brațul:
― N-ai îndrăzni să distrugi cheia de boltă! Vrei È™i tu să găseÈ™ti Graalul la fel de mult ca mine.
― Aici greÈ™eÈ™ti! Tu-1 vrei mai mult decît mine. Ai demonstrat acest lucru fiindcă eÈ™ti gata să ucizi pentru el.


La zece metri depărtare, privind pe furiș din anexă, ascuns în dosul stranelor, Rémy Legaludec era din ce în ce mai îngrijorat. Operațiunea nu decurgea conform planului și, chiar de la distanța, se vedea că Silas nu știe cum să se descurce în situația ivită. La ordinele Învățătorului, Rémy îi interzisese Albinosului să facă uz de armă.
― Lasă-i să plece, spuse Langdon din nou, È›inînd criptex-ul deasupra capului È™i privind drept în È›eava revolverului.
Ochii roșii ai călugărului scînteiau de furie și de frustrare și Rémy începu să se teamă că Silas l-ar putea împușca pe Langdon. Criptex-ul nu trebuia să cadă!
Cilindrul acela negru era biletul lui spre libertate È™i bogăție. Cu aproximativ un an în urmă, era doar un amărît de servitor de cincizeci È™i cinci de ani, care trebuia să satisfacă toate capriciile infirmului nesuferit pe nume sir Leigh Teabing. Apoi i se făcuse o propunere extraordinară. Apropierea sa de sir Leigh ― cel mai cunoscut cercetător al Graalului ― avea să-i ofere servitorului tot ce-È™i dorise de la viață. De atunci, fiecare clipă petrecută la Château Villette avusese darul de a-l aduce mai aproape de momentul acesta.
"Am ajuns atît de aproape!" își spuse el, privind cheia de boltă din mîna americanului. "Dacă Langdon îi va da drumul, totul va fi pierdut! Sînt gata să-mi arăt chipul?" Învățătorul îi interzisese cu desăvîrșire să facă așa ceva; Rémy era singurul care cunoștea adevărata identitate a Învățătorului.
― EÈ™ti sigur că vrei ca Silas să se ocupe de acest lucru? îl întrebase cu numai o jumătate de oră în urmă, cînd primise ordinele de a recupera cheia de boltă. Pot s-o fac eu însumi!
Dar Învățătorul fusese ferm: "Silas s-a descurcat foarte bine cu cei patru membri ai Stăreției. Acum va reuși să obțină și cheia de boltă. Tu trebuie să-ți păstrezi anonimatul. Dacă ceilalți îți vor vedea chipul, va fi nevoie să-i eliminăm, și au fost deja prea multe crime. Nu-ți dezvălui identitatea!"
"Chipul meu se va schimba, își spuse el acum. Cu banii pe care urmează să-i primesc, voi deveni un cu totul alt om." Chirurgia plastică îi putea modifica pînă È™i amprentele ― aÈ™a îi spusese ÃŽnvățătorul. Curînd va fi liber ― va avea un chip nou, de nerecunoscut È™i va gusta din plin viaÈ›a pe plajele însorite.
― Am înÈ›eles, îi răspunse. ÃŽl voi asista pe Silas din umbră.
― Pentru cultura ta, Rémy, adăugase ÃŽnvățătorul, mormîntul în chestiune nu se află în Temple Church. AÈ™a că nu-È›i face griji. Nu caută unde trebuie!
Majordomul îl privise stupefiat:
― Știi unde e mormîntul?
― Desigur. Mai tîrziu îți voi spune! Deocamdată, însă, trebuie să acÈ›ionăm repede. Dacă își dau seama unde este ascunzătoarea adevărată a Graalului È™i părăsesc biserica înainte ca Silas să ia criptex-ul, riscăm să pierdem Graalul pentru totdeauna.
Lui Rémy nu-i păsa cîtuși de puțin de Graal, dar îi păsa grozav de faptul că Învățătorul refuzase să-i dea vreun ban înainte de găsirea lui. Iar acum se-nfiora de fiecare dată cînd se gîndea la averea ce va fi în curînd a lui. "O treime din douăzeci de milioane de euro! Suficient ca să dispar pentru totdeauna." Vedea deja în fața ochilor orașele însorite de pe Coasta de Azur, unde avea de gînd să-și petreacă restul zilelor, întins la soare și așteptînd ca alții să-l servească pe el.
Acum însă, cu acest american care amenința să distrugă cheia de boltă, viitorul său părea compromis. Neputînd suporta gîndul că ajunsese atît de aproape doar pentru a risca să piardă totul, hotărî să treacă la acțiune. Arma pe care o ținea în mînă era un revolver Medusa de mici dimensiuni și de calibru pe măsură însă de aproape putea fi extrem de eficientă.
Ieși din umbra stranei, înaintă spre sala circulară și aținti pistolul spre țeasta lui Teabing:
― Bătrîne, de cînd aÈ™tept să fac asta!


Inima lui sir Leigh se opri pentru o clipă cînd văzu că Rémy îl amenință cu arma. "Ce naiba face?!" Recunoscu micul revolver Medusa, cel pe care-l ținea încuiat în torpedoul limuzinei, pentru siguranță.
― Rémy? bîlbîi el È™ocat. Ce se întîmplă?
Langdon și Sophie păreau deopotrivă șocați.
Majordomul se apropie prin spatele lui Teabing și-i înfipse pistolul sub omoplați, în stînga, chiar în dreptul inimii. Britanicul simți cum carnea i se strînge de spaimă.
― Rémy, eu nu...
― O să fiu explicit, È™uieră servitorul, cu ochii aÈ›intiÈ›i spre Langdon. Lasă cilindrul jos sau îl împuÈ™c!
Pentru o clipă, profesorul râmase ca paralizat:
― Cheia de boltă nu È›i-e de nici un folos, bîigui el. N-o vei putea deschide.
― ProÈ™ti aroganÈ›i! Nu v-aÈ›i dat seama că v-am ascultat toată noaptea, cînd aÈ›i vorbit despre poemul acela? Tot ce am auzit, am împărtășit È™i altora. Altora care È™tiu mai multe decît voi. Nici măcar nu căutaÈ›i acolo unde trebuie! Mormîntul care vă trebuie se află în cu totul alt loc!
Teabing simți un nou val de panică. "Ce tot spune el acolo?"
― De ce vrei Graalul? îl întrebă Langdon. Pentru a-l distruge? ÃŽnainte de Ziua de Apoi?
― Silas, ia cheia de boltă de la domnul Langdon!
Călugărul se apropie, dar profesorul se trase înapoi, ținînd criptex-ul sus, deasupra capului, gata să-l azvîrle pe podea.
― Mai degrabă îl distrug, decît să-l lasă să ajungă în mîinile cui nu trebuie!
Teabing avea impresia că un nou val de oroare îl sugrumă. Munca lui de-o viață risca să piară acum, chiar în fața ochilor săi, spulberîndu-i visul drag dintotdeauna.
― Robert, nu! strigă alarmat. Nu-l distruge! Ai în mînă însuÈ™i Graalul! Rémy nu m-ar împuÈ™ca niciodată! Ne cunoaÈ™tem de zece...
Majordomul ridică revolverul spre plafon și trase. Bubuitura răsună asurzitor pentru o armă atît de mică, în incinta circulară auzindu-se un zgomot ca un tunet.
Toată lumea îngheță:
― Eu nu mă joc, replica Rémy. Următorul glonÈ› va intra în spinarea lui. Dă-i cheia de boltă lui Silas.
Reticent, Langdon întinse criptex-ul. Silas se apropie și îl luă, ochii lui roșii sclipind de bucuria răzbunării. Puse cilindrul în buzunar și se trase înapoi, cu arma încă îndreptată spre Langdon și Sophie.
Teabing simți brațul lui Rémy încleștîndu-se pe pieptul lui și începînd să-l tragă spre ieșire.
― Dă-i drumul! ceru Langdon.
― ÃŽl luăm pe domnul Teabing la o mică plimbare, răspunse majordomul, retrăgîndu-se în continuare. Dacă chemaÈ›i poliÈ›ia, îl omor! Dacă încercaÈ›i ceva, îl omor. E clar?
― Ia-mă pe mine, insistă Langdon, cuprins de emoÈ›ie. Dă-i lui drumul!
Rémy începu să rîdă:
― Nu prea cred. Noi doi împărtășim un trecut atît de plăcut! Și, în plus, s-ar putea să-mi mai fie încă de folos.
Silas se retrăgea și el cu spatele, alături de servitor și de Teabing, ale cărui cîrje atîrnau în urma lui, inutile.
― Pentru cine lucraÈ›i? răsună vocea lui Sophie, limpede È™i fermă.
Întrebarea aduse o grimasă ironică pe chipul lui Rémy:
― Ai fi tare surprinsa să afli, mademoiselle Neveu!



87

La Château Villette, șemineul din salon era deja rece, dar Collet se plimba încă agitat prin fața lui, citind faxurile primite de la Interpol.
Informațiile nu se potriveau deloc cu ceea ce crezuse el. În conformitate cu datele oficiale, André Vernet era un cetățean model.
Nu avea cazier ― nici măcar o amendă pentru parcare ilegală. Educat la Sorbona, obÈ›inuse o diplomă magna cum laudae în FinanÈ›e InternaÈ›ionale. Interpolul susÈ›inea că numele bancherului apărea uneori în ziare, dar totdeauna într-o lumina favorabilă. Se părea că omul contribuise la proiectarea sistemului de securitate graÈ›ie căruia The Depository Bank of Zürich era un lider pe piaÈ›a ultramodernă a securității electronice. Istoricul cărÈ›ilor lui de credit arăta o aplecare spre cărÈ›i de artă, vinuri scumpe È™i muzică clasică ― îndeosebi Brahms ― pe care o asculta la o combină stereo de vîrf, pe care o cumpărase cu cîțiva ani în urmă.
"Zero!" oftă Collet.
Unicul indiciu primit de la Interpol era un set de amprente digitale care, aparent, aparțineau majordomului lui Teabing. Șeful echipei PTS citea acum raportul așezat confortabil într-un fotoliu, în celălalt capăt al încăperii.
― Ceva interesant?
Ofițerul ridică din umeri:
― Amprentele îi aparÈ›in lui Rémy Legaludec. Căutat pentru infracÈ›iuni minore. Nimic serios. Se pare că a fost dat afară de la universitate fiindcă s-a conectat ilegal la cablurile telefonice, pentru a vorbi pe gratis. Iar mai tîrziu s-a făcut vinovat de cîteva furturi mărunte. Prin efracÈ›ie. Și n-a achitat o factură de spitalizare pentru o traheotomie de urgență.
Collet dădu din cap, amintindu-și o anchetă a poliției la un restaurant care omisese să menționeze în meniu că reteța de chili includea și ulei de arahide. Un inocent om de afaceri murise la masă, în urma șocului anafilactic, după numai o înghițitură.
― Probabil că Legaludec este intern aici, evitînd astfel să fie găsit de poliÈ›ie. Iar asta a fost noaptea lui norocoasa! glumi anchetatorul.
Collet oftă din nou:
― Bine, trimite-i datele căpitanului Fache.
Ofițerul părăsi încăperea, în același moment în care un alt agent PTS năvăli înăuntru.
― Domnule locotenent! Am găsit ceva în È™opron!
După figura crispată a omului, Collet bănui ce era.
― Un cadavru?
― Nu. Ceva mai... Mai neaÈ™teptat!
Frecîndu-se la ochi, locotenentul își urmă omul spre șopron. Cînd intrară în magazia umedă, agentul îi făcu semn spre mijloc, unde o scară din lemn era proptită vertical de marginea fînarului aflat deasupra lor.
― Scara asta nu era aici mai devreme!
― Nu, domnule. Eu am pus-o aÈ™a. Căutam amprente lîngă locul de parcare a Rolls-ului, cînd am văzut scara culcată pe podea. Nu i-aÈ™ fi dat nici o atenÈ›ie, dar am remarcat că treptele sînt uzate È™i pline de noroi. Scara asta e folosită frecvent. ÃŽnălÈ›imea fînarului se potrivea cu lungimea ei, aÈ™a că am ridicat-o È™i am urcat să arunc o privire.
Collet privi spre fînar. "Cineva urcă acolo cu regularitate?" De jos, locul părea doar o platformă goală aflată la mare înălțime, însă cea mai mare parte a sa era ascunsă vederii.
Un alt agent PTS își făcu apariția în capătul scării, privind în jos.
― Domnule locotenent, sînt sigur că v-ar plăcea să vedeÈ›i asta, spuse omul, făcîndu-i semn cu mîna.
Suspinînd obosit, Collet se prinse cu mîinile de scară și începu să urce. Treptele se îngustau spre vîrf și, la un moment dat, aproape că-și pierdu echilibrul. Șopronul părea că se învîrtește cu el cu tot. Punînd piciorul cu atenție, ajunse, în sfîrșit, în capăt. Agentul de pe platforma îi întinse mîna și locotenentul o apucă, pășind în fînar.
― Acolo e, spuse ofiÈ›erul. Am găsit un singur set de amprente. Vom avea È™i identificarea în curînd.
Collet se strădui să străpungă penumbra cu privirea. "Ce mama dracului?!" Lipită de peretele din spate al È™opronului, se afla o complexă staÈ›ie de lucru computerizată ― două computere, un monitor video cu ecran plat È™i boxe, o serie de discuri È™i o consolă audio cu multiple canale, care părea a avea propria sursă de alimentare electrică.
"De ce ar urca cineva în fiecare zi pînă aici pentru a lucra?"
― Ai examinat sistemul?
― E un post de ascultare.
Collet se întoarse, uimit:
― Supraveghere electronică?
― Un sistem de ultimă generaÈ›ie, încuviință agentul È™i arată spre o masă lungă pe care se îngrămădeau componente electronice, manuale, fire, ciocane de lipit È™i alte dispozitive. Cineva È™tia bine ce are de făcut. Multe dintre echipamentele astea sînt la fel de sofisticate ca acelea pe care le folosim noi. Microfoane miniaturale, acumulatoare fotoelectrice, cipuri RAM de mare capacitate... Are chiar È™i cîteva nano-discuri.
Collet era impresionat.
― Acesta-i un sistem complet, adăugă agentul, întinzîndu-i un dispozitiv nu mai mare decît un calculator de buzunar.
Din aparat pornea un fir de vreo treizeci de centimetri lungime, care avea la capăt o folie foarte subțire, de mărimea unui timbru.
― Baza e un sistem de înregistrare audio cu un hard disk de mare capacitate È™i acumulator reîncărcabil. Folia aceea de la capătul firului e o combinaÈ›ie de microfon cu celulă fotoelectricâ.
Locotenentul cunoștea acest tip de dispozitiv. Microfoanele acestea ca o foiță fuseseră o invenție extraordinară. Acum, un înregistrator putea fi atașat în spatele unui bec, de pildă, microfonul său tip foiță copiind conturul bazei și fiind vopsit într-o nuanță similară. Cîtă vreme microfonul era poziționat astfel încît să poată primi lumina soarelui timp de cîteva ore pe zi, celulele fotoelectrice mențineau sistemul continuu în funcțiune. Asemenea dispozitive puteau înregistra la infinit.
― Metoda de recepÈ›ie? întrebă Collet.
Agentul îi arată un fir izolat care ieșea din computer, urca paralel cu peretele și dispărea printr-o gaură în acoperiș.
― Unde radio. Cu o mică antenă pe acoperiÈ™.
Collet știa că aceste sisteme erau, de obicei, plasate în birouri, fiind activate sonor pentru a economisi spațiul ocupat pe hard disk, și înregistrau frînturi de conversație, transmițînd noaptea fișierele audio arhivate, pentru a nu fi detectate. După transmitere, hard disk-ul se ștergea automat, luînd-o de la capăt a doua zi.
Locotenentul își îndreptă atenția spre un raft pe care erau depozitate cîteva sute de casete audio, etichetate cu date și numere de ordine.
― Cineva a dus o activitate intensă aici. Ai idee cine era ascultat? îl întrebă pe agent.
― Ei bine, domnule locotenent ― răspunse acesta apropiindu-se de computer È™i lansînd un program ―, ăsta e cel mai straniu aspect...



88

Langdon era istovit cînd, alături de Sophie, sări barele de acces în stația de metrou și o luă la fugă prin labirintul de tunele și persoane. Remușcările erau copleșitoare.
"L-am implicat pe Leigh și acum e într-un pericol cumplit."
Rolul jucat de Rémy venise ca un șoc, și totuși părea logic. Cei care căutau Graalul racolaseră pe cineva din interior. "L-au abordat pe Teabing din același motiv pentru care am făcut-o și eu." În decursul istoriei, toți cei care deținuseră cunoștințe despre Graal fuseseră ținta hoților și specialiștilor, deopotrivă. Faptul că sir Leigh fusese vizat tot timpul ar fi trebuit să-i mai atenueze sentimentul de vinovăție, însă nu reușea. "Trebuie să-l găsim și să-l ajutăm. Neîntîrziat!"
Langdon o urmă pe Sophie spre linia District and Circle, unde ea alergă spre o cabină telefonică pentru a anunța poliția, în ciuda avertismentelor lui Rémy. Între timp, profesorul se așeză pe o bancă alăturată, pradă acelorași remușcări.
― Cea mai bună modalitate de a-l ajuta pe Leigh, insistă ea în timp ce forma numărul, este să implicăm imediat autoritățile londoneze. Crede-mă!
La început, el nu fusese de acord, dar, în timp ce-i explica planul, logica lui Sophie părea că are din ce în ce mai mult sens. Pentru moment, Teabing era în siguranță. Chiar dacă Rémy și superiorii lui știau unde se află mormîntul cavalerului, probabil că tot aveau nevoie de ajutorul lui pentru a descifra versul care se referea la glob. Pe Langdon îl îngrijora mai mult ceea ce se va întîmpla după ce vor găsi harta către Graal. "Leigh va deveni un accesoriu inutil."
Dacă voia să-l ajute pe britanic și să pună din nou mîna pe cheia de boltă, era absolut necesar să ajungă la mormîntul acela înaintea celorlalți. "Din păcate, Rémy are un avans considerabil."
Sarcina lui Sophie era aceea de a-i încetini înaintarea.
Iar sarcina lui era să găsească mormîntul.
Anunțînd autoritățile, îi vor obliga pe Silas È™i pe Rémy să piardă timp încercînd să se ascundă de poliÈ›ie sau ― È™i mai bine ― poate că vor fi prinÈ™i. Planul la care Langdon se gîndise era mai puÈ›in sigur decît al lui Sophie: să ia metroul pînă la staÈ›ia King's College, care se afla în apropiere È™i era renumită pentru baza sa de date teologice computerizate. "Cel mai performant instrument de căutare", se spunea. "Răspunsuri pe loc la orice întrebare pe teme de istorie a religiilor." Oare ce ar fi găsit în baza aceea de date despere "un cavaler de papă îngropat"?
Se ridica și începu să se plimbe de colo, colo, așteptînd metroul.


În sfîrșit, Sophie obținuse legătura cu poliția londoneză.
― Divizia Snow Hill, spuse dispecera. Cu cine să vă fac legătura?
― Vreau să raportez o răpire.
― Numele, va rog!
― Agent Sophie Neveu, PoliÈ›ia Judiciară Franceză.
Funcția avu imediat efectul scontat:
― Două secunde, doamnă. Vă fac legătura cu un detectiv.
Oare poliția îi va da crezare cînd îi va descrie pe răpitorii lui Teabing? "Un individ în smoching." Nici nu se putea o modalitate de identificare mai ușoară. Chiar dacă Rémy și-ar fi schimbat hainele, partenerul său sărea imediat în ochi: un călugăr albinos. "Imposibil de ratat." Și apoi, cîte limuzine Jaguar existau în Londra?
Legătura cu detectivul părea să se prelungească la infinit. "Haide o dată!" Auzea pe fir tot soiul de clicăituri și păcănituri, de parcă apelul ar fi fost transferat.
Trecuseră deja cincisprezece secunde.
În cele din urma, vocea unui bărbat se auzi la capătul firului:
― Agent Neveu?
Înmărmurită, Sophie recunoscu instantaneu tonul aspru și repezit:
― Agent Neveu, repeta Bezu Fache. Unde mama dracului sînteÈ›i?
Cîteva clipe rămase fără grai. Căpitanul ceruse, probabil, dispeceratului să-l anunțe în cazul în care suna Sophie.
― Ascultă, continuă el vorbindu-i în franceză. Am făcut o greÈ™eală teribilă. Robert Langdon e nevinovat. Au fost retrase toate acuzaÈ›iile împotriva lui. TotuÈ™i, amîndoi sînteÈ›i în pericol! Trebuie să veniÈ›i aici!
Parcă o izbi un pumn în față. Încă nu știa ce să-i răspundă; Fache nu era omul care să se scuze pentru o nimica toată.
― Nu mi-ai spus că Jacques Saunière era bunicul tău. Am de gînd să trec cu vederea insubordonarea de care ai dat dovadă, punînd-o pe seama stresului emoÈ›ional. ÃŽn acest moment însă È™i tu, È™i Langdon trebuie să veniÈ›i la cea mai apropiată secÈ›ie de poliÈ›ie londoneză.
"Știe că sînt în Londra?! Oare ce altceva mai știe?" În fundal se auzea ceva ca o mașină de găurit, iar pe fir răsună din nou un clic ciudat.
― ÃŽncerci să localizezi apelul, căpitane?
Vocea lui Fache deveni mai fermă:
― Trebuie să colaborezi cu mine, agent Neveu. Amîndoi avem multe de pierdut È™i trebuie să ne reducem cît mai mult pierderile! Am făcut niÈ™te greÈ™eli noaptea trecută, iar dacă aceste greÈ™eli o să ducă la moartea unui profesor american È™i a unui criptograf de la DCPJ, cariera mea s-a dus pe apa sîmbetei. De cîteva ore tot încerc să vă readuc undeva în siguranță.
Un curent de aer cald se făcu simțit în stație, semn că trenul se apropia, și Sophie nu avea de gînd să-l piardă, iar Langdon gîndea probabil la fel, fiindcă se ridicase de pe bancă și se apropia de ea.
― Omul pe care-l cauÈ›i este Rémy Legaludec, spuse Sophie în receptor. E servitorul lui Teabing. Tocmai È™i-a răpit stăpînul în Temple Church È™i...
― Agent Neveu! izbucni Fache în clipa în care trenul intra în staÈ›ie. Nu discutăm aÈ™a ceva pe o linie nesecurizată. Vino imediat aici împreună cu Langdon! Pentru binele vostru! E un ordin direct!
Sophie îi închise telefonul în nas și sări în tren, în urma profesorului.



89

Cabina imaculată a bimotorului Hawker era plină acum de șpan și mirosea a propan și a aer stătut. Bezu Fache îi expediase pe toți și, rămas singur, se așeză într-un fotoliu cu un pahar de băutură și cutia din lemn masiv găsită în seiful lui Teabing.
Trecîndu-și un deget peste trandafirul incrustat, deschise capacul. Înăuntru se afla un cilindru de piatra cu cinci discuri marcate cu litere. Discurile erau astfel aranjate, încît formau cuvîntul "SOFIA". Fache îl studie îndelung și apoi îl scoase din cutie, examinîndu-l pe îndelete, în cele din urmă, trase ușor de capete și îl deschise. Era gol.
Îl închise și-l așeză înapoi în casetă. Cu privirea rătăcindu-i pe fereastra, rememoră scurta conversație cu Sophie Neveu și informația pe care o primise de la echipa PTS de la Château Villette. Sunetul telefonului îl smulse din visare.
Era centralista de la DCPJ care, pe un ton de scuză, îi spuse că președintele Depository Bank of Zürich sunase în repetate rînduri și insistase să vorbească direct cu căpitanul, deși i se spusese că acesta era ocupat cu probleme de serviciu în Londra. Bombănind, căpitanul îi spuse centralistei să-i facă legătura.
― Monsieur Vernet, spuse el înainte ca omul să apuce să deschidă gura, îmi pare rău că nu v-am sunat mai devreme, dar am fost ocupat. AÈ™a cum am promis, numele băncii dumneavoastră nu a apărut în presă. ÃŽn acest caz, ce anume vă îngrijorează?
Bancherul îi povesti neliniștit cum Langdon și Sophie scoseseră din bancă o casetă din lemn și apoi îl convinseseră pe el să-i ajute să scape de poliție.
― După aceea am auzit la radio că sînt criminali, am oprit maÈ™ina È™i le-am cerut caseta înapoi, dar ei m-au atacat È™i mi-au furat furgoneta.
― AÈ™adar sînteÈ›i îngrijorat pentru o casetă din lemn, replică Fache privind trandafirul incrustat È™i ridicînd din nou capacul pentru a zări cilindrul din interior. ÃŽmi puteÈ›i spune ce anume se află în caseta aceea?
― ConÈ›inutul nu are nici o importanță. Pe mine mă preocupa doar reputaÈ›ia băncii mele. Niciodată nu s-a înregistrat vreun furt la noi. Niciodată. Dacă nu pot recupera acest bun în numele clientului meu, banca riscă să fie ruinată.
― SpuneaÈ›i că Sophie Neveu È™i Robert Langdon aveau o cheie È™i o parolă. Ce vă face să credeÈ›i că au furat caseta?
― Au ucis oameni în seara asta. Inclusiv pe bunicul lui Sophie Neveu. Cheia È™i parola au fost obÈ›inute, evident, prin mijloace ilegale.
― Domnule Vernet, oamenii mei au investigat puÈ›in trecutul È™i interesele domniei voastre. Evident, sînteÈ›i un om de o mare cultură È™i de un rafinament deosebit. ÃŽmi imaginez că sînteÈ›i, deopotrivă, È™i un om de onoare. Ca È™i mine, de altfel! Acestea fiind zise, vă dau cuvîntul meu de comandant al PoliÈ›iei Judiciare că reputaÈ›ia băncii dumneavoastră, împreună cu acea casetă, se află pe mîini cît se poate de sigure.



90

În fînarul de la Château Villette, Collet privea stupefiat monitorul computerului:
― Sistemul spiona toate persoanele astea?
― Da, îi confirmă agentul. Se pare că datele sînt stocate de peste un an.
Locotenentul citi din nou lista, mut de uimire:

"COLBERT SOSTAQUE ― PreÈ™edintele Consiliului ConstituÈ›ional;
JEAN CHAFFÉE ― Custode, Muzeul Jeu de Paume;
EDOUARD DESROCHERS ― Arhivist-È™ef, Biblioteca Mitterand;
JACQUES SAUNIÈRE ― Custode, Muzeul Luvru;
MICHEL BRETON ― Director General, DAS (Securitatea Franceza)."

Agentul arăta spre ecran:
― Numărul patru este, evident, principala noastră preocupare.
Collet încuviință; observase È™i el imediat. "Jacques Saunière era spionat." Parcurse din nou È™i celelalte nume. "Cum a reuÈ™it cineva să se infiltreze în intimitatea acestor personalități?"
― Ai ascultat vreunul dintre fiÈ™ierele audio?
― Da, cîteva. Iată unul dintre cele mai recente.
Ofițerul tastă cîteva comenzi și boxele prinseră viață: "Capitaine, un agent du Département de Cryptographie est arrivé."
Collet crezu că nu aude bine.
― Eu sînt! Asta-i vocea mea!
ÃŽÈ™i aminti cum, în timp ce stătea la biroul lui Saunière, îl contactase prin radio pe Fache, aflat în Marea Galerie, pentru a-i anunÈ›a sosirea lui Sophie Neveu.
― O mare parte din ancheta noastră de noaptea trecută a putut fi ascultată, dacă cineva È™i-a dat puÈ›in interesul, adăugă agentul.
― Ai trimis pe cineva să caute microfonul?
― Nu-i nevoie. Știu exact unde e plasat.
Ofițerul se apropie de un teanc de notițe și planuri îngrămădite pe masă. Alese o filă și i-o întinse locotenentului.
― Vi se pare cunoscut?
Collet rămase din nou fără grai. În fața sa se afla o fotocopie a unei scheme vechi ce înfățișa o mașinărie rudimentară. Nu putea citi legenda scrisă de mînă, în italiană, dar știa bine ce era obiectul respectiv. O machetă articulată a unui cavaler medieval francez.
"Cavalerul de pe biroul lui Saunière!"
Pe marginile filei cineva scrisese cîteva cuvinte cu o carioca roșie. Notițele erau în franceză și păreau a fi sugestii de introducere în machetă a unui dispozitiv de ascultare.



91

Silas stătea pe bancheta din dreapta a limuzinei Jaguar, parcate în apropierea Temple Church. Își simțea palmele umede, strînse în jurul criptex-ului, în vreme ce aștepta ca Rémy să-l lege pe Teabing cu frînghia pe care o găsise în portbagaj.
În cele din urmă, majordomul coborî pe portiera din spate, ocoli mașina și urcă la volan.
― Legat bine? se interesă Silas.
Rémy rîse uÈ™or, își scutură haina de ploaie È™i privi peste umăr la Leigh Teabing ― un balot abia vizibil în penumbra din spate.
― N-o să plece nicăieri! răspunse el.
Istoricul se chinuia să scoată niște strigăte înfundate și Silas își dădu seama că gura-i fusese acoperită cu fragmente din banda adezivă ce-l imobilizase pe el.
― Ferme ta gueule! strigă Rémy.
Manevrînd un buton de pe bord, ridică paravanul de protecție dintre banchetele din față și restul limuzinei. Instantaneu, Teabing deveni invizibil și de neauzit.
― I-am ascultat destul pînă acum lamentările jalnice! explică Rémy.


După cîteva minute, cînd limuzina străbătea străzile Londrei, telefonul lui Silas începu să sune. "Învățătorul." Îi răspunse repede, bucuros:
― Alo?
― Silas, se auzi accentul cunoscut al ÃŽnvățătorului, îmi pare bine să te aud. ÃŽnseamnă că eÈ™ti în siguranță.
Și el era încîntat să audă glasul celuilalt. Trecuseră ore bune de cînd nu mai vorbise cu el și lucrurile luaseră o întorsătură neașteptată. Acum însă, păreau să fi reintrat pe făgașul normal.
― Am cheia de boltă.
― Iată o veste excelentă! Rémy este cu tine?
Silas ramase surprins auzind că Învățătorul îi spune majordomului pe nume.
― Da. El m-a eliberat.
― AÈ™a cum i-am cerut eu. ÃŽmi pare rău că a trebuit să suporÈ›i captivitatea atîta vreme.
― Disconfortul fizic nu are nici o însemnătate. Important e că avem cheia de boltă.
― Da. Trebuie să-mi parvină imediat. Timpul este esenÈ›ial acum.
Silas era nerăbdător să-l întîlnească, în sfîrșit, pe Învățător:
― Da, domnule, aÈ™ fi onorat.
― AÈ™ prefera ca Rémy să mi-o aducă.
"Rémy?" Silas era siderat. După tot ce făcuse el pentru Învățător, acum onoarea de a-i înmînă comoara îi revenea altuia?! "Învățătorul îl preferă pe Rémy?"
― ÃŽmi dau seama că eÈ™ti dezamăgit, È™i acest lucru îmi spune că nu m-ai înÈ›eles. Fii convins, adăugă ÃŽnvățătorul vorbindu-i în È™oapta, că mi-ar plăcea mult să primesc cheia de bolta de la tine ― un om al Domnului, nu un criminal ― însă trebuie să discut puÈ›in cu Rémy. Mi-a nesocotit ordinele È™i a comis o greÈ™eală gravă, care a periclitat întreaga misiune.
Silas simți un fior pe șira spinării și trase cu ochiul către Rémy. Răpirea lui Teabing nu făcuse parte din planul inițial și ridica o problemă în plus: ce vor face cu el.
― Tu È™i cu mine sîntem oameni ai Domnului, îi È™opti în continuare ÃŽnvățătorul, È™i nimic nu ne abate de la scopul nostru. Acesta este motivul pentru care vreau ca Rémy să-mi aducă cheia de boltă, înÈ›elegi?
Silas sesiză mînia din glasul Învățătorului și se întrebă de ce era atît de dur. "Rémy a fost nevoit să-și arate fața; a făcut ceea ce trebuia să facă. A salvat cheia de boltă."
― ÃŽnÈ›eleg, răspunse el.
― Bun! Pentru siguranÈ›a ta, trebuie să te ascunzi fără întîrziere. PoliÈ›ia va porni curînd pe urmele limuzinei È™i nu vreau să fii prins. Opus Dei are un sediu în Londra, nu-i aÈ™a?
― Desigur.
― Și te poÈ›i retrage acolo?
― Ca orice alt membru.
― Atunci du-te imediat È™i să rămîi ascuns! Te voi suna în clipa în care voi avea cheia de boltă È™i-mi voi fi rezolvat problemele curente.
― EÈ™ti în Londra?
― Fă aÈ™a cum È›i-am spus È™i totul va fi bine.
― Da, domnule.
Învățătorul oftă, parcă pentru a-i arăta ce rău îi pare pentru ceea ce avea să urmeze.
― Acum trebuie să vorbesc din nou cu Rémy.
Silas îi întinse majordomului celularul, conștient că, probabil, aceasta era ultima convorbire telefonica din viața lui Rémy Legaludec.


Rémy luă telefonul își spuse în sinea sa că acest biet călugăr n-avea idee ce soartă îl aștepta, acum, că se achitase de misiunea ce-i revenise.
"Învățătorul te-a folosit, Silas, iar episcopul tău e doar un pion."
Încă se mai minuna de puterea de convingere a Învățătorului. Aringarosa crezuse totul, orbit de propria lui disperare. "Era mult prea dornic să creadă totul." Deși lui, unuia, Învățătorul nu-i plăcea în mod deosebit, era mîndru că izbutise să-i cîștige încrederea și să-l ajute atît de mult. "Mi-am cîștigat banii!"
― Ascultă-mă cu atenÈ›ie, îi spuse ÃŽnvățătorul. Du-l pe Silas la sediul Opus Dei È™i lasă-l la cîteva străzi distanță. Apoi vino la St. James's Park. E lîngă Parlament È™i Big Ben. PoÈ›i parca limuzina pe Horse Guards Parade. Vorbim acolo.
Și închise.



92

Departamentul de Teologie È™i Studii Religioase de la King's Collège ― înfiinÈ›at de regele George al IV-lea în 1829, se află în apropiere de Parlament. Departamentul se mîndreÈ™te nu doar cu cei 150 de ani de experiență în domeniul învățămîntului È™i cercetării, ci È™i cu fondarea, în 1982, a Institutului de Cercetări în Teologie Sistematică, deÈ›inător al uneia dintre cele mai avansate È™i complexe biblioteci de studii religioase din lume.
Langdon se simÈ›ea istovit cînd, împreună cu Sophie, intră în bibliotecă. Principala sală de studiu era exact aÈ™a cum o descrisese Teabing ― o uriașă încăpere octogonală dominată de o masă rotundă enormă, în jurul căreia regele Arthur È™i cavalerii săi s-ar fi putut lăfăi ― dacă ar fi È™tiut să utilizeze cele douăsprezece staÈ›ii de lucru computerizate. La unul dintre capetele sălii, o bibliotecară își turna o ceaÈ™că de ceai, pregătindu-se să-È™i înceapă ziua de muncă.
― Minunată dimineață, spuse ea cu accentul britanic caracteristic, lăsîndu-È™i ceaiul È™i apropiindu-se de ei. Vă pot ajuta cu ceva?
― Da, vă mulÈ›umim. Numele meu este...
― Robert Langdon, surîse femeia. Știu cine sînteÈ›i.
Pentru o clipă, profesorul se temu că Fache îi difuzase portretul și la televiziunea britanică, dar zîmbetul bibliotecarei sugera altceva. Langdon încă nu se obișnuise cu aceste momente de neașteptată celebritate. Și totuși, nimeni n-ar fi fost mai în măsură să-1 recunoască decît o bibliotecară de la un centru de studii religioase.
― Pamela Gettum, se prezentă ea, întinzîndu-i mîna.
Avea o figură jovială, inteligentă, și o voce plăcută. La gît îi atîrna o pereche de ochelari cu ramă de baga și lentile groase.
― ÃŽmi pare bine. Dumneaei este prietena mea, Sophie Neveu.
Cele două femei se salutară și Gettum se întoarse imediat spre Langdon:
― Nu È™tiam că ne veÈ›i vizita.
― Nici noi. Dacă deranjul nu este prea mare, v-am solicita ajutorul pentru a afla unele informaÈ›ii.
Femeia începu să-și mute greutatea de pe un picior pe altul, cu o expresie stînjenită:
― ÃŽn mod normal, serviciile noastre sînt disponibile numai la cerere È™i cu programare ― cu excepÈ›ia cazului în care aÈ›i fost invitat de cineva de la Colegiu.
Langdon clătină din cap:
― Mă tem că am venit neanunÈ›aÈ›i. Un prieten mi-a vorbit despre dumneavoastră în termeni deosebit de apreciativi. Sir Leigh Teabing. Istoric al Royal Academy.
Gettum se lumină deodată la față și începu să rîdă:
― Oh, Doamne, da! Ce personaj! Fanatic! Ori de cîte ori vine, caută acelaÈ™i lucru. Graalul È™i numai Graalul. Sînt sigură că nu-È™i va abandona căutările decît mort. Timpul È™i banii permit o pasiune atît de plăcută, nu credeÈ›i? Un adevărat Don Quijote, omul acesta!
― Și credeÈ›i că ne puteÈ›i ajuta? întrebă Sophie. Este foarte important pentru noi.
Femeia privi în jur, în sala pustie și apoi le făcu un semn amical cu ochiul:
― Păi, nu prea pot susÈ›ine că sînt ocupată, nu-i aÈ™a? Atîta vreme cît vă treceÈ›i numele în registru, nu văd cine ar avea ceva împotrivă. Ce anume doriÈ›i?
― ÃŽncercăm să găsim un mormînt în Londra.
― Avem cam douăzeci de mii de morminte în oraÈ™. ÃŽmi puteÈ›i da mai multe amănunte?
― Este vorba despre mormîntul unui cavaler. Nu îi cunoaÈ™tem numele.
― Un cavaler! Asta reduce raza de acÈ›iune considerabil. E mult mai puÈ›in obiÈ™nuit.
― Nu È™tim prea multe despre acest cavaler, îi explică Sophie. Iată ce avem despre el.
Și scoase din buzunar o bucățică de hîrtie pe care scrisese primele două versuri din poem.
Nedorind să arate întregul poem unui necunoscut, Langdon și Sophie hotăriseră să arate numai primele două versuri, cele care se refereau la cavaler. "Criptografie compartimentată." Cînd o agenție de spionaj intercepta un cod ce conținea date delicate, fiecare criptograf lucra la o anumită secvență a codului. În acest fel, cînd textul era decriptat, nu exista nici un lucrător care să cunoască întregul mesaj.
În cazul lor, precauțiile erau, probabil, exagerate; chiar dacă bibliotecara ar fi văzut întregul poem, ar fi identificat mormîntul cavalerului și ar fi știut ce glob lipsea, informațiile i-ar fi fost inutile în absența criptex-ului.
Gettum sesiză o intensitate aparte în ochii renumitului profesor american, de parcă găsirea urgentă a acelui mormînt ar fi fost o problemă de o importanță capitală. Femeia cu ochi verzi care-l însoțea părea la fel de neliniștită.
Nedumerită, bibliotecara își puse ochelarii și citi cele cîteva cuvinte de pe hîrtiuța ce-i fusese înmînatâ:

In London lies a knight a Pope interred.
His labor's fruit a Holy wrath incurred.

"În Londra zace un cavaler de papă îngropat.
A lui strădanie o sfîntă urgie își atrase."

― Ce-i asta? Un joc de-a "căutaÈ›i indiciile" în stil Harvard?
Rîsul lui Langdon sună oarecum forțat:
― Mda, ceva de genul acesta!
Gettum rămase tăcută o clipă, bănuind că nu i se spusese întreaga poveste. Totuși, era intrigată și citi cu atenție versurile:
― Se pare că un cavaler a comis o faptă care n-a fost pe placul lui Dumnezeu, È™i cu toate acestea un papă a fost suficient de milos pentru a-l înmormînta în Londra.
Langdon încuviință:
― Vă sugerează ceva?
Femeia se apropie de una dintre stațiile de lucru.
― Acum nu, dar să vedem ce avem în baza de date.
ÃŽn ultimele două decenii, Institutul de Cercetare în Teologie Sistematică de la King's College utilizase programe de recunoaÈ™tere optică a caracterelor, împreună cu dispozitive de transpunere lingvistică pentru a sistematiza È™i cataloga o gamă uriașă de texte ― enciclopedii de religie, biografii, scripturi în zeci de limbi, culegeri istorice, corespondență a Vaticanului, jurnale ale clericilor ― tot ce putea fi considerat ca aparÈ›inînd spiritualității umane. Dat fiind că această uriașă culegere de informaÈ›ii se prezenta în formă computerizată, datele erau mult mai accesibile decît cele dintr-o bibliotecă obiÈ™nuită, cu cărÈ›i obiÈ™nuite.
Așezîndu-se în fața unui computer, Gettum reciti versurile și începu să tasteze:
― Pentru început, vom încerca o căutare directă, cu cîteva cuvinte-cheie evidente, È™i vom vedea ce obÈ›inem.
― MulÈ›umim.
Bibliotecara tastă cîteva cuvinte:

"LONDON, KNIGHT, POPE ― «LONDRA, CAVALER, PAPA»"

Dădu comanda de căutare și masiva unitate centrală aflată la subsol începu să scaneze datele cu viteza de 500 MB/secundă.
― Am cerut sistemului să ne arate toate documentele al căror text complet cuprinde toate aceste trei cuvinte. Vom obÈ›ine foarte multe trimiteri, dar mi se pare un bun punct de plecare.
Pe ecran apăruseră deja primele trimiteri:
"Picturi ale papei. Portretele lui sir Joshua Reynolds, London University Press."
Gettum clătină din cap:
― Asta nu seamănă cu ceea ce căutam noi.
Și trecu la următoarea trimitere:
"Scrierile londoneze ale lui Alexander Pope, de G. Wilson Knight."
Tot nimic!
Lista de pe ecran se lungea mai repede decît în mod obișnuit. Zeci de texte apărură, multe dintre ele referindu-se la scriitorul britanic din secolul al XVIII-lea Alexander Pope, a cărui operă antireligioasă părea a conține o sumedenie de referiri la Londra și la cavaleri.
Gettum aruncă o privire rapidă către cîmpul numeric aflat la baza ecranului. Calculînd numărul curent de trimiteri și înmulțindu-l cu procentul care mai trebuie analizat din întreaga bază de date, computerul afișa o estimare a numărului total de trimiteri potențiale. De data aceasta, cifra era incredibil de mare!
Numărul estimat al trimiterilor totale: 2 692.
― Trebuie să mai rafinăm parametrii de căutare, spuse ea, oprind computerul. Acestea sînt unicele informaÈ›ii pe care le aveÈ›i despre acel mormînt? Nu mai È™tiÈ›i nimic altceva?
Langdon îi aruncà lui Sophie o privire nesigură.
"Ãsta nu-i un joc", își spuse femeia. Auzise ea ceva despre aventurile lui Robert Langdon în Roma, anul trecut. Americanului îi fusese oferit acces liber la cea mai stricta biblioteca din lume ― Arhivele Secrete ale Vaticanului. Acum se întreba ce lucruri ascunse aflase el acolo È™i dacă nu cumva această căutare avea vreo legătură cu unele informaÈ›ii descoperite la Vatican. Iar experienÈ›a ei profesională era suficient de bogată pentru a È™ti că majoritatea celor ce căutau cavaleri în Londra aveau un unic scop: Graalul.
Gettum surîse și-și potrivi ochelarii:
― SînteÈ›i prieten cu sir Leigh Teabing, vă aflaÈ›i în Londra È™i căutaÈ›i un cavaler. Nu pot decît să presupun că È›inta dumneavoastră este Graalul.
Langdon și Sophie schimbară o privire îngrijorată.
― Prieteni, această bibliotecă este, dacă vreÈ›i, tabăra de bază a celor care caută Graalul. Și Leigh Teabing se numără printre ei. AÈ™ vrea să am eu cîte un È™iling pentru fiecare ocazie în care am tastat nume ca Rose, Maria Magdalena, Sangreal, Merovingian, Le Prieuré din Sion etc. etc. Tuturor le plac conspiraÈ›iile.
Apoi, scoțîndu-și ochelarii, îi privi în față:
― Am nevoie de mai multe informaÈ›ii.
În tăcerea care urmă, își dădu seama că dorința de discreție a oaspeților săi începea să fie depășită de nerăbdarea de a obține repede un rezultat.
― Iată, izbucni Sophie Neveu. Asta e tot ce È™tim.
Împrumutînd un pix de la Langdon, scrise încă două versuri pe bucata de hîrtie inițială:

You seek the orb tfiat ought be on his tomb.
It speaks of Rosy flesh and seeded womb.

"Să cauți globul ce pe al lui mormînt se afla odat'.
Vorbind de carne Roză și pîntece însămînțat."

Gettum surîse în sinea ei. "Într-adevăr, Graalul", își spuse, remarcînd aluzia la roză și la pîntecele ei însămînțat.
― Am să vă ajut, spuse ridicîndu-È™i privirea spre ei. Pot întreba de unde provin aceste versuri? Și de ce căutaÈ›i un glob?
― PuteÈ›i întreba, replică Langdon cu un zîmbet cald, însă e o poveste lungă È™i noi avem foarte puÈ›in timp la dispoziÈ›ie.
― ÃŽmi pare un fel politicos de a-mi spune să-mi văd de treaba mea.
― Þi-am rămîne profund recunoscători, Pamela, insistă profesorul, dacă ai putea afla cine este acest cavaler È™i unde a fost îngropat.
― Foarte bine, răspunse ea È™i începu să tasteze din nou. Dacă această căutare are legătură cu Graalul, ar trebui să folosim È™i cuvinte-cheie referitoare la el. Voi adăuga un parametru de proximitate È™i voi elimina obligativitatea titlului. Astfel vom limita trimiterile la acele cuvinte-cheie ce apar în apropierea unui termen referitor la Graal.

"Caută: LONDON, KNIGHT, POPE, TOMB
Caută rezultate și cu oricare dintre cuvintele:
GRAIL, ROSE, SANGREAL.CHALICE."

― Cît timp va dura? o întreba Sophie.
"Cîteva sute de terabiți cu cîmpuri multiple de referințe încrucișate?" Ochii bibliotecarei luciră cînd dădu comanda de căutare:
― Doar vreo cincisprezece minute!
Oaspeții ei rămaseră amîndoi tăcuți, dar Gettum era sigură că sfertul de oră era pentru ei o veșnicie.
― PuÈ›in ceai? întrebă ea, ridicîndu-se de la masa rotundă. Leigh întotdeauna gustă ceaiul meu.



93

Centrul Opus Dei din Londra este o clădire modestă din cărămidă la numărul 5 pe Orme Court, cu vedere spre Kensington Gardens. Silas nu mai fusese niciodată aici, dar, în vreme ce se apropia de clădire, îl cuprinse o liniștitoare senzație de adăpost și de ocrotire. În ciuda ploii, Rémy îl lăsase puțin mai departe, pentru a nu intra cu limuzina pe străzile principale. Lui însă nu-i displăcea să meargă pe jos, iar ploaia simțea că îl purifică.
La sugestia lui Rémy, își ștersese revolverul și îl aruncase într-o gură de canal. Era bucuros să scape de el. Se simțea mai ușor acum. Picioarele încă îl dureau de la atîtea ore de imobilizare, dar îndurase el suferințe și mai cumplite. Își aminti de Teabing, pe care majordomul îl lăsase legat în spatele limuzinei; fără îndoială că și el simțea deja durerea.
― Ce vei face cu bătrînul? îl întrebase pe Rémy în maÈ™ină.
― Decizia asta îi aparÈ›ine ÃŽnvățătorului, îi spuse servitorul, cu o hotărîre stranie în voce.
Acum, în timp ce se apropia de sediul Opus Dei, ploaia se înteți, îmbibîndu-i roba și răscolindu-i rănile de ieri. Era gata să lase în urmă păcatele ultimelor douăzeci și patru de ore și să-și curețe sufletul, își îndeplinise misiunea.
Traversînd curticica spre intrarea principală, găsi ușa descuiată. O împinse și păși în holul modest. Un semnal electronic se activă sus, în clipa în care el păși pe covor. Soneria era ceva obișnuit în aceste centre în care locatarii își petreceau cea mai mare parte a timpului în camerele lor, rugîndu-se. La etaj, podeaua de lemn scîrțîi sub pașii cuiva.
Un bărbat cu o manta în spate coborî scările:
― Vă pot ajuta cu ceva?
Avea o privire blîndă, care părea să nu observe aspectul neobișnuit al vizitatorului.
― Vă mulÈ›umesc. Numele meu este Silas. Sînt membru Opus Dei.
― American?
El încuviință.
― Mă aflu în oraÈ™ doar pentru o zi. Pot rămîne aici?
― Nici nu trebuie să întrebaÈ›i. Sînt două camere libere la etajul al treilea. Să vă aduc puÈ›in ceai È™i pîine?
― MulÈ›umesc.
Era flămînd.
Silas urcă în modesta cămăruță cu fereastră, în care își scoase sutana și, rămînînd în lenjeria de corp, îngenunche ca să se roage. Îl auzi pe călugărul de adineauri cum urcă scara și îi lasă o tavă în fața ușii. Își încheie rugăciunea, mîncă și se întinse în pat.
Trei etaje mai jos, un telefon începu să sune. Călugărul Opus Dei care îl întîmpinase pe Silas răspunse:
― PoliÈ›ia londoneză, spuse vocea de la celălalt capăt al firului. ÃŽncercăm să dăm de urma unui călugăr albinos. Am fost informaÈ›i că ar putea fi la dumneavoastră. L-aÈ›i văzut cumva?
― Da, replica omul surprins, e aici. S-a întîmplat ceva?
― Este la dumneavoastră acum?
― Da, sus în cameră È™i se roagă. Ce se întîmplă?
― LăsaÈ›i-l acolo unde e, îi ceru ofiÈ›erul. Nu spuneÈ›i nimănui nici un cuvînt. ÃŽmi trimit oamenii imediat.



94

St. James's Park este o insulă de verdeață în mijlocul Londrei, o grădină publică între palatele Westminster, Buckingham și St. James's. Odinioară închis de regele Henric al VIII-lea și populat cu vînat, parcul este azi deschis publicului. În zilele însorite, londonezii ies la picnic la umbra sălciilor și hrănesc pelicanii de pe lac, ai căror strămoși i-au fost dăruiți regelui Carol al II-lea de ambasadorul Rusiei.
Acum nu se zărea însă nici un pelican. Vremea ploioasă atrăsese, în schimb, pescăruÈ™ii de pe malul oceanului. SpaÈ›iile verzi erau pline ― sute de trupuri aerodinamice, argintii care se îndreptau toate în aceeaÈ™i direcÈ›ie. ÃŽn ciuda ceÈ›ii de dimineață, parcul oferea o priveliÈ™te splendidă spre Parlament È™i Big Ben. Rătăcind cu privirea peste peluze, dincolo de lac È™i de siluetele elegante ale sălciilor, ÃŽnvățătorul zări clădirea în care se afla mormîntul cavalerului ― adevăratul motiv pentru care îi ceruse lui Rémy să vină aici.
În momentul în care îl văzu că se apropie de limuzină, majordomul se întinse și îi deschise portiera. Învățătorul se opri o clipă și luă o înghițitură din sticla cu coniac pe care o avea în buzunar. Apoi, ștergîndu-și gura, urcă în mașină și închise portiera.
Rémy ridică în mînă cheia de boltă, ca pe un trofeu:
― Aproape că o pierdusem.
― Te-ai descurcat foarte bine.
― Ne-am descurcat foarte bine, îl corectă Rémy, înmînîndu-i criptex-ul.
Învățătorul îl admiră pe îndelete, surîzînd:
― Dar pistolul? L-ai È™ters?
― Da, È™i l-am pus în torpedo, acolo unde l-am găsit.
― Excelent!
Apoi, mai luînd o gură de coniac, îi întinse sticla:
― Să toastam pentru succesul nostru. Capătul drumului e aproape.


Rémy acceptă sticla cu plăcere. Coniacul avea un gust cam sărat, dar nu-i păsa. El și Învățătorul erau parteneri cu adevărat acum. Se și vedea ajuns pe o altă treaptă în viață. "Nu voi mai fi niciodată servitor." Privind lacul cu rațe, Château Villette îi părea undeva, la sute de kilometri depărtare.
Luă o altă înghițitură și simți cum alcoolul îi pune sîngele în mișcare. Căldura plăcută din gît se transformă însă foarte repede într-o fierbințeală inconfortabilă. Își lărgi puțin papionul, în încercarea de a respira mai bine. Îi înapoie sticla cu un gest încet:
― Probabil că am băut destul.
― Rémy, după cum bine È™tii, tu eÈ™ti singurul care-mi cunoaÈ™te identitatea. Þi-am acordat o încredere uriașă.
― Da, replica el lărgindu-È™i È™i mai mult papionul. Și identitatea ta va merge cu mine în mormînt.
Învățătorul rămase tăcut cîteva clipe lungi:
― Te cred.
După ce puse în buzunar sticluța de coniac și cheia de boltă, se întinse spre torpedo și scoase dinăuntru micul revolver Medusa. Pentru un moment, Rémy simți un val de spaimă, dar Învățătorul se mulțumi să ascundă arma în buzunarul pantalonului.
"Ce naiba face?" se întrebă servitorul, cuprins de transpirație rece.
― Știu că È›i-am promis libertatea, reluă ÃŽnvățătorul pe un ton plin de regret. Dar È›inînd seama de circumstanÈ›e, asta e tot ce pot face.
Brusc, gîtul i se umflă tăindu-i răsuflarea și Rémy se prăbuși peste volan, simțind un val de vomă care-i urca în traheea din ce în ce mai puțin încăpătoare. Încercă să strige, dar nu scoase decît un scîncet. Acum înțelese de ce era cognacul sărat.
"Am fost otrăvit!"
Nevenindu-i să creadă, se întoarse È™i-l văzu pe ÃŽnvățător care stătea calm lîngă el È™i privea drept înainte, prin parbriz. Ochii i se înceÈ›oÈ™ară È™i se chinui să tragă aer în piept. "Am făcut tot ce mi-a cerut! Cum îmi poate face una ca asta?!" Daca avusese de gînd de la bun început să-l omoare sau dacă luase hotărîrea asta după evenimentele din Temple Church ― Rémy n-avea s-o mai afle niciodată. Mînat de furie È™i de teroare, încercă să se repeadă la ÃŽnvățător, dar trupul său aproape È›eapăn abia reuÈ™i să se clintească. "Am avut încredere în tine!"
Se chinui să își ridice pumnii încleștați pentru a apăsa pe claxon, dar alunecă într-o parte și căzu pe banchetă, cu capul aproape de coapsele Învățătorului, strîngîndu-și spasmodic gîtlejul. Ploaia cădea ca o perdea. Nu mai vedea deja nimic, dar creierul lui lipsit de oxigen se chinuia să mai păstreze o urmă de luciditate. Lumea se întunecă din ce în ce mai mult în jurul lui și Rémy Legaludec ar fi putut să jure că în apropiere aude foșnetul valurilor de pe Riviera franceză.


ÃŽnvățătorul coborî din limuzină, mulÈ›umit să vadă că nimeni nu se uita spre el. "N-am avut de ales", își spuse, observînd cu surprindere că nu simÈ›ea nici o remuÈ™care. "Rémy È™i-a hotărît singur soarta!" Se temuse de la bun început că majordomul va trebui eliminat la încheierea misiunii, dar prin faptul că-È™i arătase faÈ›a în biserică, Rémy își grăbise sfîrÈ™itul. Vizita neaÈ™teptată a lui Robert Langdon la Château Villette fusese un noroc la care n-ar fi îndrăznit să spere, dăr ridicase È™i o dilemă complexă. Langdon adusese cheia de boltă chiar în "inima" operaÈ›iunilor ― lucru care constituise o surpriză plăcută ―, dar atrăsese È™i poliÈ›ia pe urmele lui. Amprentele lui Rémy se aflau în toată reÈ™edinÈ›a, ca È™i la postul de ascultare din hambar. Acum era încîntat de faptul că avusese atîta grijă să elimine orice potenÈ›ială legătură între propriile activități È™i cele ale lui Rémy. Nimeni nu avea cum să-l bănuiască de implicare dacă majordomul nu vorbea, iar acum acest risc fusese eliminat.
"Încă un amănunt de rezolvat", își spuse, apropiindu-se de portiera din spate. "Poliția nu va avea idee ce s-a întîmplat... și nu va mai exista nici un martor viu care să le povestească." Privind cu atenție în jur pentru a se asigura că nu-l vede nimeni, deschise portiera și urcă în limuzină.


Cîteva minute mai tîrziu, Învățătorul traversa St. James Park. Doar două persoane mai rămăseseră. Langdon și Neveu. Cu ele situația era puțin mai complicată. Deocamdată însă trebuia să se ocupe de criptex.
Privind triumfător peste aleile parcului, își zări destinaÈ›ia. "ÃŽn Londra zace un cavaler de papă îngropat." Imediat ce auzise poemul, È™tiuse răspunsul. Faptul că toÈ›i ceilalÈ›i nu-È™i dăduseră seama nu era însă surprinzător. "Eu am un avantaj deloc cinstit!" Ascultînd timp de luni de zile conversaÈ›iile lui Saunière, îl auzise pe Marele Maestru menÈ›ionînd adesea numele acestui cavaler, pentru care nutrea o apreciere aproape egală cu aceea pe care o resimÈ›ea față de Leonardo da Vinci. Aluzia din primele două versuri ale poemului era uimitor de simplă, o dată ce-È›i dădeai seama de ea ― un punct în plus pentru ingeniozitatea lui Saunière! ― dar încă nu-È™i imagina cum anume avea să-i dezvăluie acel mormînt parola pentru criptex.
"Să cauți globul ce pe al lui mormînt se afla odat'."
Își amintea vag că văzuse fotografii ale mormîntului, cu evidenta sa particularitate: un glob magnific. Sfera uriașă plasată deasupra sarcofagului era aproape la fel de mare ca și mormîntul în sine. Dar prezența globului era deopotrivă încurajatoare și tulburătoare. Pe de o parte, părea un fel de semn de avertizare; și totuși, poemul pomenea despre un glob ce se afla odinioară pe acel mormînt... nu unul care exista și azi. Dar probabil că, la o examinare mai atentă, sarcofagul își va dezvălui misterul.
Ploaia era mai deasă acum și Învățătorul afundă bine criptex-ul în buzunarul drept, pentru a-l feri de umezeală. Micul revolver Medusa era ascuns bine în cel din stînga. După cîteva minute, pășea deja în tăcutul sanctuar al clădirii vechi de nouă sute de ani.


Exact în clipa în care Învățătorul intra la adăpost de ploaie, episcopul Aringarosa pășea pe pista udă a Aeroportului Biggin Hill, strîngîndu-și sutana în jurul corpului. Sperase să fie întîmpinat de căpitanul Fache, dar în locul lui văzu un tînăr polițist britanic care se apropiase cu o umbrelă.
― Episcopul Aringarosa? Căpitanul Fache a fost nevoit să plece È™i m-a rugat pe mine să mă ocup de dumneavoastră. Mi-a sugerat să vă conduc la Scotland Yard, fiind de părere că aÈ™a este cel mai sigur.
"Mai sigur?" Aringarosa privi spre servieta cu obligațiuni pe care o strîngea în mînă. Aproape că uitase de ea.
― Da, vă mulÈ›umesc.
Urcă în mașina poliției, întrebîndu-se pe unde o fi Silas. După cîteva minute, stația radio de la bord îi oferi răspunsul:
"Orme Court, numărul 5."
Episcopul recunoscu imediat adresa.
"Centrul Opus Dei din Londra!"
Se întoarse brusc spre șofer:
― Du-mă imediat acolo!



95

Langdon nu-și luase privirea de la monitor de cînd începuse căutarea.
"Cinci minute și doar două trimiteri! Ambele irelevante."
Începea să se îngrijoreze.
Pamela Gettum se afla într-o încăpere alăturată, pregătindu-le ceva de băut. Neinspirați, el și Sophie întrebaseră dacă n-ar putea avea și puțină cafea lîngă ceaiul pe care îl oferise bibliotecara și, după piuitul cuptorului cu microunde ce răzbătea de dincolo, profesorul bănui că vor fi tratați cu cafea instant.
În cele din urmă, computerul dădu un nou semn de viață:
― Se pare că a mai găsit o trimitere, strigă Gettum din cealaltă cameră. Care-i titlul?
Langdon privi monitorul:

Alegoria Graalului în literatura medievală:
un tratat despre sir Gawain și Cavalerul Verde.

― Alegoria Cavalerului Verde, răspunse el.
― Inutilă. N-avem prea mulÈ›i uriaÈ™i verzi îngropaÈ›i în Londra!
Răbdători, Langdon și Sophie rămaseră neclintiți lîngă monitor, așteptînd încă două trimiteri. Cînd însă computerul emise un nou "bing" informativ, titlul apărut pe ecran îi luă complet pe nepregătite:

Die opern von Richard Wagner

― Opera lui Wagner? se miră Sophie.
Gettum apăru în cadrul ușii, cu un pliculeț de cafea instant în mînă.
― Mi se pare o trimitere ciudată. Wagner a fost cavaler?
― Nu, răspunse Langdon intrigat. Dar a fost un bine cunoscut francmason.
"La fel ca Mozart, Beethoven, Shakespeare, Gerswin, Houdini și Disney." Nenumărate cărți fuseseră scrise pe tema legăturilor dintre masoni, cavalerii templieri, Le Prieuré din Sion și Sfîntul Graal.
― Vreau să văd asta, adăugă profesorul. Cum fac să citesc întregul text?
― Nu aveÈ›i nevoie de tot textul. DaÈ›i un clic pe titlul hypertext. Computerul va afiÈ™a cuvintele-cheie împreuna cu mono prelog-uri È™i triple postlog-uri ale contextului.
Langdon nu înțelesese nimic din ce-i spusese femeia, dar accesă titlul respectiv.
O nouă fereastră apăru pe ecran:

"... cavaler mitologic pe nume Parsifal care...
... căutare metaforică a Graalului despre care...
... Filarmonica din Londra în 1855...
... antologia Diva a Rebeccăi Pope în care...
... la mormîntul lui Wagner din Bayreuth, Germania..."

― Aici apare cuvîntul "Pope" aici, dar nu cel pe care îl căutăm, observă Langdon, dezamăgit.
Totuși, eficacitatea și ușurința de utilizare a sistemului computerizat i se păreau extraordinare. Cuvintele-cheie cu contextul lor erau suficiente pentru a-i aminti că opera Parsifal a lui Wagner constituia un tribut adus Mariei Magdalena și urmașilor lui Iisus Hristos, redat în povestea unui tînăr cavaler pornit în căutarea adevărului.
― AveÈ›i răbdare, insistă Gettum. LăsaÈ›i computerul să-È™i facă treaba!
ÃŽn următoarele minute pe ecran apărură alte cîteva referiri la Graal, inclusiv un text despre trubaduri ― celebrii menestreli ai FranÈ›ei medievale. Langdon È™tia că nu e doar o simplă coincidență faptul că termenii "menestrel" È™i "minister" din limba engleză, cu înÈ›elesul de pastor, au aceeaÈ™i rădăcina etimologică. Trubadurii erau slujitori sau "pastori" itineranÈ›i ai Bisericii Mariei Magdalena, folosind muzica pentru a răspîndi în rîndul populaÈ›iei povestea sacrului feminin. Și astăzi, ei preamăreau în cîntec virtuÈ›ile "Doamnei noastre" ― o splendidă femeie misterioasa, căreia îi jurau credință veÈ™nică.
Nerăbdător, dădu un clic pe hypertext, dar nu găsi nimic.
Computerul piui din nou:

Cavaleri, valeți, popi și pentagrame: Istoria sfîntului Graal în tarot

― Nu mă surprinde deloc, îi spuse profesorul lui Sophie. Unele dintre cuvintele noastre cheie sînt identice cu cele ale cărÈ›ilor de Tarot. Nu È™tiu dacă bunicul tău È›i-a spus vreodată, dar jocul acesta e un fel de "catehism prescurtat" pentru povestea Miresei Pierdute È™i a subjugării ei de către Biserică.
Sophie îl privi neîncrezătoare:
― Habar nu aveam.
― Tocmai asta e. Folosind un joc metaforic, căutătorii Graalului își disimulau mesajul, ferindu-l de ochii scrutători ai Bisericii.
Langdon se întreba adesea cîți dintre cei ce se distrau astăzi cu jocurile de cărÈ›i È™tiau că obiÈ™nuitele patru culori ― pică, treflă, cupă È™i caro ― erau simboluri ce aminteau de Graal È™i proveneau din cele patru culori ale cărÈ›ilor de Tarot: spadă, cupă, sceptru È™i pentagramă.

Pica era spada ― PaloÈ™ul. Simbol masculin.
Cupa era, fireÈ™te, tot cupa ― Potirul. Simbol feminin.
Trefla era sceptrul ― MoÈ™tenirea regală. UrmaÈ™ii.
Caroul era Pentagrama ― ZeiÈ›a. Sacrul feminin.

Patru minute mai tîrziu, cînd Langdon începuse deja să se teamă că nu vor găsi ceea ce căutau, computerul le oferi o nouă trimitere:

Gravitația geniului: biografia unui cavaler modern.

― GravitaÈ›ia geniului! striga Langdon către Gettum. Biografia unui cavaler modern!
― Cît de modern? replică bibliotecara. Te rog să nu-mi spui că este vorba despre sir Rudy Giuliani al vostru! Mie, personal, mi se pare puÈ›in cam prea trasă de păr.
Langdon avea propriile lui dubii cu privire la proaspăt îrmobilatul sir Mick Jagger, dar nu era acum momentul să dezbată politica în domeniu a Curții Britanice.
― Să ne uităm, sugeră el È™i accesă titlul hypertext:

"... Onorabilul cavaler, sir Isaac Newton...
... În Londra în 1727 și...
... Mormîntul său de la Westminster Abbey...
... Alexander Pope, prieten și coleg..."

― Cred că "modern" este, totuÈ™i, un termen destul de relativ, strigă Sophie către Gettum. E o carte veche. Despre sir Isaac Newton.
Bibliotecara clătină din cap:
― Inutil! Newton a fost îngropat la Westminster Abbey ― inima protestantismului englez È™i în nici un caz nu a participat vreun papă! FriÈ™că È™i zahăr? întrebă ea arătînd spre ceÈ™tile de cafea solubila.
Sophie încuviință.
― Robert! îl strigă Gettum, văzînd că Langdon nu are de gînd să îi răspundă.
Profesorul își ridică ochii de pe ecran, simțind cum inima începe să-i bată mai tare:
― Sir Isaac Newton e cavalerul pe care-l căutăm, declară el. Cercetările sale au dus la descoperiri È™tiinÈ›ifice care au atras mînia Bisericii. Și a fost Mare Maestru al Le Prieuré din Sion. Nu e suficient?
― Suficient? îi răspunse Sophie arătînd spre poem. Cum rămîne cu cavalerul îngropat de papă? Ai auzit-o pe doamna Gettum: la înmormîntarea lui Newton nu a luat parte nici un papă, nici un catolic.
Langdon întinse mîna spre mouse:
― Cine a zis ceva despre un papă ― catolic?
Dădu un clic pe "Pope" și pe ecran apăru întreaga frază:

"Înmormîntarea lui sir Isaac Newton, la care au asistat regi și membri ai nobilimii, a fost
prezidată de Alexander Pope, prieten și coleg, care i-a adus decedatului un emoționant
elogiu înainte de a-i arunca primul pumn de țărînă peste sicriu."

Profesorul își ridică ochii spre Sophie:
― De data asta l-am nimerit pe cel care trebuie. Alexander Pope. A. Pope.

In London lies a knight a Pope interred!

Sophie se ridică, înmărmurită.
Jacques Saunière, maestrul dublelor înÈ›elesuri, își demonstrase încă o dată, dacă mai era nevoie, uimitoarea-i ingeniozitate.



96

Silas se trezi, tresărind brusc.
Nu știa ce-l deșteptase și nici cît timp dormise. "Oare visam?" Ridicîndu-se în capul oaselor pe salteaua de paie, ascultă răsuflarea tăcută a clădirii, liniștea deplină fiind întreruptă doar de murmurul slab al rugăciunii cuiva de la etajul de dedesubt. Erau sunete familiare, care ar fi trebuit să-l mai liniștească.
Și totuși, simțea o bruscă și ciudată îngrijorare.
Doar în lenjerie de corp, se apropie de fereastră. "Am fost, oare, urmărit?" Curtea era pustie, exact așa cum fusese și atunci cînd venise el. Ascultă din nou. Liniște! "Și atunci, de ce simt că undeva, ceva nu e în ordine?" Silas învățase, cu mult timp în urmă, să aibă încredere în propria intuiție; ea îl ținuse în viață pe cînd era copil, pe străzile Marsiliei, cu mult înainte de a ajunge la închisoare... cu mult înainte de a se naște din nou, grație episcopului Aringarosa. Deodată, prin gardul viu de la marginea curții zări silueta unei mașini care se apropia. Pe capotă, zări sirena de poliție. Jos, la recepție, dușumeaua scîrțîi. O ușă se deschise.
Instinctiv, Silas se repezi la ușă și încremeni în spatele ei, exact în clipa în care clanța coborî și ușa se deschise ușor. Primul polițist năvăli înăuntru, legănîndu-și arma la stînga și la dreapta în mîna întinsă. Camera părea goală. Înainte de a fi zărit, Silas își buși umărul în tăblia ușii, izbind un al doilea polițist. Primul se răsuci, gata să tragă, dar Albinosul i se repezi la picioare. Glonțul zbură peste capul său, iar polițistul își pierdu echilibrul și se prăbuși, lovindu-se puternic la cap. Al doilea izbuti să se ridice de jos, în pragul ușii, dar Silas îi expedie un picior în burtă și, sărind peste trupul lui încovrigat de durere, ieși pe culoar.
Aproape gol, coborî în fugă treptele. Fusese trădat, dar de cine? Cînd ajunse în hol, văzu alți polițiști năvălind înăuntru. Se răsuci dintr-o mișcare și alergă în partea cealaltă. "Intrarea pentru femei. Fiecare centru Opus Dei are una." Străbătînd coridoarele înguste, traversă bucătăria, strecurîndu-se printre bucătarii înspăimîntați, care se trăgeau la o parte din calea Albinosului despuiat ce dărîma în goană oale și veselă. În cele din urmă, ajunse pe un culoar întunecat, aproape de încăperea în care se afla centrala termică. La capătul lui, zări ușa pe care o căuta.
Alergînd cît îl țineau picioarele, ieși afară, în ploaie, și nu-l zări decît prea tîrziu pe polițistul care se apropia. Cele două trupuri se izbiră în forță, umărul alb al lui Silas intrînd ca un berbece în sternul celuilalt. Polițistul căzu, iar Albinosul se prăvăli peste el. Arma ofițerului zbură pe pavaj. În spate se auzeau tropot de picioare și glasuri agitate. Se rostogoli și înhăță revolverul. Un foc de armă răsună în ușă, și în coaste simți o împunsătură puternică. Turbat de furie, începu să tragă spre cei trei polițiști ce se apropiau. Sîngele țîșni din trupurile lor ca dintr-o fîntînă arteziană.
O umbră întunecată se ivi în spatele lui, apărută parcă de nicăieri. Mîinile care-i prinseră umerii goi păreau a avea însăși forța diavolului. Omul răcni în urechea lui:
― SILAS, NU!
Albinosul se răsuci și trase. Ochii li se întîlniră. Silas urla deja de oroare, cînd episcopul Aringarosa se prăbuși.



97

Mai bine de trei mii de persoane își dorm somnul de veci în Westminster Abbey, colosala clădire din piatră care adăposteÈ™te rămășiÈ›ele pămînteÈ™ti ale unor regi, oameni politici, savanÈ›i, poeÈ›i È™i muzicieni. Mormintele lor, dispuse în toate niÈ™ele È™i alcovurile disponibile, variază ca grandoare de la mausoleele regale ― cum este al reginei Elizabeth I, al cărei sarcofag tronează în propria capelă laterală ― pînă la modestele plăci încastrate în pardoseală, ale căror inscripÈ›ii au fost tocite de vreme È™i de paÈ™ii vizitatorilor, astfel că de multe ori nu mai poÈ›i decît ghici numele celui care odihneÈ™te dedesubt.
Avînd structura marilor catedrale din Amiens, Chartres È™i Canterbury, Westminster Abbey nu este considerată nici catedrală în adevăratul sens al cuvîntului, dar nici biserica parohială obiÈ™nuită. Purtînd titlul de royal peculiar se află în subordinea directă a reginei. De la încoronarea lui William Cuceritorul în ziua de Crăciun a anului 1066, impresionantul sanctuar a găzduit nenumărate ceremonii regale È™i diverse evenimente de stat ― începînd cu canonizarea lui Edward Confesorul È™i sfîrÈ™ind cu nunta prinÈ›ului Andrew cu Sarah Ferguson sau funeraliile lui Henric al V-lea, ale reginei Elizabeth I sau ale prinÈ›esei de Wales, Diana.
TotuÈ™i, pe Robert Langdon nu-l interesa în momentul de faÈ›a nimic din străvechea istorie a lăcaÈ™ului ― cu o singură excepÈ›ie: înmormîntarea cavalerului britanic sir Isaac Newton.

"In London lies a knight a Pope interred!"

Traversă în mare grabă, împreuna cu Sophie, marele portic al transeptului nordic, ajunseră în faÈ›a unor supraveghetori care îi poftiră politicos spre cea mai recentă dotare a abaÈ›iei ― un detector de metale tip cadru, prezent acum în majoritatea clădirilor istorice din Londra. Trecură amîndoi fără a declanÈ™a alarma È™i își continuară drumul spre intrarea propriu-zisă.
Încă de la primii pași în imensul interior de piatră, Langdon avu impresia că lumea de afară dispare brusc, se evaporă. Nu se mai auzea zgomotul traficului. Nu se mai auzea răpăitul ploii. Doar o liniște asurzitoare, ce părea o reverberație între zidurile masive, ca și cînd biserica și-ar fi vorbit sieși în șoaptă.
Ochii lor, la fel ca aceia ai majorității vizitatorilor, se ridicară imediat spre înălțimile amețitoare ale plafonului. Coloane de piatră cenușie țîșneau spre cer aidoma unor maiestuoși arbori seculari, arcuindu-se grațios și părînd a fi susținute de aer, și apoi coborau din nou pînă la pardoseală. În fața lor, transeptul nordic se întindea asemenea unui canion adînc, mărginit de falezele înalte ale vitraliilor. În zilele însorite, podeaua devenea un mozaic prismatic de lumini și de umbre. Astăzi însă, ploaia și norii îi confereau vastului spațiu interior o aură spectrală... ca de criptă, într-adevăr.
― E într-adevăr goală, È™opti Sophie.
Langdon se simți și el dezamăgit. Sperase să găsească aici mai multă lume; nu avea nici un chef să repete experiența neplăcută de la Temple Church. Ar fi vrut ca acolo să simtă siguranța pe care ți-o oferă de obicei destinațiile turistice arhiaglomerate, dar uitase că acest lucru se întîmpla, îndeosebi, doar în plin sezon turistic. Era o dimineață ploioasă de aprilie. În loc de grupuri numeroase de turiști și raze de soare filtrate prin vitralii, în fața lui nu se zărea decît imensitatea goală a pardoselei mărginite de nișe întunecoase.
― Am trecut printr-un detector de metale, îi aminti Sophie, Sesizîndu-i tulburarea. Dacă ne aÈ™teaptă cineva aici, înăuntru, cel puÈ›in nu poate fi înarmat.
Langdon încuviință, însă rămase la fel de circumspect. Voise să cheme poliția londoneză, dar ea fusese de părere că, neștiind cine poate fi implicat, ar fi preferabil să evite orice contact cu autoritățile. "Trebuie să recuperăm criptex-ul, insistase Sophie. E cheia care ne deschide toate ușile."
Avea dreptate, firește.
"Cheia către salvarea lui Leigh.
Cheia către găsirea Sfîntului Graal.
Cheia către aflarea celui care pusese la cale toată această nebunie."
Din nefericire, unica lor șansă de a recupera criptex-ul părea să fie acum și aici... la mormîntul lui sir Isaac Newton. Cel care avea cilindrul trebuia să treacă pe la el pentru a descifra indiciul final și, dacă nu o făcuse deja, plecînd între timp, vor izbuti să-l surprindă asupra faptului.
ÃŽndreptîndu-se spre extremitatea stîngă a clădirii, trecură de un È™ir de coloane È™i pătrunseră într-un întunecat naos lateral. Langdon nu-È™i putea alunga din minte imaginea lui Leigh Teabing prizonier, legat È™i înghesuit, probabil, undeva, în spatele propriei limuzine. Cel care ordonase uciderea celor patru membri de vîrf ai StăreÈ›iei nu va ezita să-i elimine pe toÈ›i cei care îi stăteau în cale. Faptul că Teabing ― un cavaler britanic modern ― era prizonierul celor ce căutau mormîntul unui compatriot al său părea o ironie a sorÈ›ii.
― Pe unde e? întrebă Sophie, privind în jur.
"Mormîntul." N-avea idee.
― Ar trebui să găsim un ghid È™i să-l întrebam.
Știa că nu are nici un rost să rătăcească aiurea prin catedrală; Westminster Abbey era o veritabilă reÈ›ea de mausolée, încăperi separate È™i niÈ™e funerare. Ca È™i Marea Galerie de la Luvru, avea un unic punct de intrare ― uÈ™a peste pragul căreia tocmai trecuseră: uÈ™or să pătrunzi în interior, dar dificil să-È›i găseÈ™ti drumul spre ieÈ™ire. "O veritabilă capcană pentru turiÈ™ti", declarase o dată unul dintre colegii lui de la Harvard. Respectînd tradiÈ›iile arhitecturale, construcÈ›ia avea forma unei cruci uriaÈ™e. Spre deosebire însă de majoritatea bisericilor, avea intrarea prin lateral, nu prin capătul naosului central. ÃŽn plus, clădirea centrală era înconjurată de o serie de vaste peristiluri. Un pas printr-o arcadă greÈ™ită È™i vizitatorul se pomenea rătăcind printr-un labirint de culoare exterioare, mărginite de ziduri înalte.
― Ghizii poartă robe stacojii, îi spuse Langdon în timp ce se apropia de mijlocul bisericii.
Privind în direcția altarului aurit, spre capătul transeptului sudic, văzu cîțiva oameni care se tîrau pe coate și genunchi. Acest tip de pelerinaj era o priveliște obișnuită în Colțul Poeților, deși nu avea un caracter atît de pios pe cît părea. "Turiști care se freacă de morminte."
― Eu nu văd nici un ghid, constată Sophie. N-am putea găsi mormîntul È™i singuri?
Fără un cuvînt, profesorul o conduse spre un rînd de trepte în partea centrală a clădirii și îi făcu semn spre dreapta.
Sophie simți că i se taie răsuflarea atunci cînd privi în lungul naosului, la întreaga lungime a catedralei:
― Ah! făcu ea. Hai să găsim un ghid!


În același moment, la cîteva sute de metri distanță, ascuns vederii după galeria corului, mormîntul lui Isaac Newton avea un unic vizitator, Învățătorul examina monumentul de zece minute încheiate.
Mormîntul era format dintr-un sarcofag masiv de marmură neagră, pe care odihnea silueta sculptată a savantului în veÈ™minte clasice È™i care se sprijinea mîndru de un teanc de cărÈ›i cu semnătura sa ― Divinitatea, Cronologie, Optica È™i Philosophiae Naturalis Principia Mathematica. La picioarele lui Newton se aflau doi îngeraÈ™i care desfășurau un sul de pergament. ÃŽn spatele trupului întins al savantului se înălÈ›a o piramidă austeră. DeÈ™i piramida în sine părea o ciudățenie aici, ÃŽnvățătorului îi atrase atenÈ›ia mai curînd uriaÈ™a formă aflata cam la jumătate din înălÈ›imea ei.
Un glob!
ÃŽn minte îi reveni versul lui Saunière: "Să cauÈ›i globul ce pe al lui mormînt se-afla odat'." Sfera masivă ce părea că a crescut pe faÈ›a piramidei era sculptată în basorelief È™i înfățiÈ™a cele mai diverse corpuri cereÈ™ti: constelaÈ›ii, semne zodiacale, stele, comete È™i planete. Deasupra ei se înălÈ›a zeiÈ›a astronomiei sub un cer înstelat.
"Nenumărate globuri."
Învățătorul fusese convins că, o dată ce va găsi mormîntul, identificarea globului lipsă nu va reprezenta o dificultate. Acum nu mai era însă chiar atît de sigur. Avea în fața ochilor o complexă hartă a bolții cerești. Să fie, oare, o planetă lipsă? Fusese omis vreun astru dintr-o constelație? Habar nu avea. Totuși, nu se îndoia că soluția enigmei era ingenios de simplă și de logică. "Ce glob trebuie să caut?" În mod cert, pentru a găsi Graalul nu era musai să ai cunoștințe extinse de astronomie!
"Vorbind de carne Roză și pîntece însămînțat."
Deodată, atenția îi fu distrasă de un grup de turiști. Puse criptex-ul în buzunar și privi încruntat cum fiecare vizitator se apropie de o măsuță, lasă o mică donație în casetă și își reface provizia de papetărie pusă la dispoziție de abație. Înarmați cu creioane și foi mari de hîrtie, turiștii se îndreptară apoi spre o altă parte a bisericii, probabil spre popularul Colț al Poeților, pentru a se pleca în fața lui Chaucer, Tennyson și Dickens mergînd în genunchi conștiincioși spre mormintele lor.
Rămas singur din nou, Învățătorul se apropie de mormînt, privindu-l cu atenție de sus pînă jos. Începu cu ghearele ce susțineau sarcofagul, trecu la statuia lui Newton, la teancul lui de cărți și la cei doi îngerași cu pergamentul, apoi urcă pe fața piramidei pînă la uriașul glob cu constelații și la plafonul înstelat al nișei.
"Ce glob ar fi trebuit să fie aici... și totuși lipsește?" Atinse criptex-ul din buzunar, ca și cum acesta i-ar fi putut oferi răspunsul dorit. "Doar cinci litere mă despart de Graal."
Cînd se apropie de colțul galeriei, trase adînc aer în piept și privi în lungul naosului, spre altarul principal. De la decorațiunile aurite ale acestuia, atenția îi zbură spre roba roșie a unui ghid care fusese chemat de două persoane care îi erau cît se poate de cunoscute.
Langdon și Neveu!
Calm, se retrase în spatele galeriei. Se așteptase ca ei doi să descifreze, în cele din urmă, semnificația poemului și să ajungă aici, dar nu-și imaginase că vor reuși chiar atît de repede. Răsuflă adînc și își cîntări opțiunile. Se obișnuise deja să facă față surprizelor.
"Criptex-ul e la mine."
Ducîndu-și mîna la buzunar, pipăi cel de-al doilea obiect care îl făcea atît de încrezător: revolverul Medusa. Așa cum ar fi fost de așteptat, detectorul de metale țiuise atunci cînd trecuse prin el cu arma ascunsă. La fel de puțin surprinzător însă, paznicii se trăseseră înapoi imediat cînd se încruntase la ei și le arătase un act de identitate. Poziția oficială impunea totdeauna respect.
Deși inițial sperase să găsească de unul singur parola și să evite alte complicații, acum ajunse la concluzia că sosirea lui Langdon și Neveu era, totuși, un fapt binevenit. Þinînd seama că nu reușise să identifice globul absent, ajutorul lor i-ar putea prinde bine. La urma urmei, dacă americanul descifrase semnificația primului vers și ajunsese aici, probabil că știa ceva și despre globul respectiv. Iar dacă Langdon cunoștea parola, totul devenea doar o problemă de aplicare a presiunii corespunzătoare.
"Nu aici, firește.
Undeva unde să nu fim deranjați."
Își aminti un mic anunț pe care-l zărise la intrare; știa locul perfect în care să-i ademenească.
Nu mai rămînea decît o singură problemă... ce să folosească pe post de momeală.



98

Langdon și Sophie înaintau încet pe partea de nord a bisericii, avînd grijă să nu iasă din umbra masivelor coloane ce îi despărțeau de naos. Deși parcurseseră deja jumătate din lungimea clădirii, mormîntul lui Newton nu se zărea încă. Sarcofagul era retras într-o nișă pe care nu aveau cum s-o vadă din locul în care se aflau ei.
― Bine măcar că nu e nimeni acolo, È™opti Sophie.
Langdon încuviință, răsuflînd și el ușurat. Zona din jurul mormîntului era pustie.
― Mă duc eu, È™opti el. Tu ar trebui să stai ascunsă, pentru eventualitatea în care...
Dar ea ieșise deja din penumbra coloanelor și pornise înainte.
― ... cineva ne urmăreÈ™te, sfîrÈ™i profesorul oftînd È™i pornind repede în urma ei.
În vreme ce traversau în diagonală vastul, complexul monument deveni vizibil treptat, frustrant de lent... un sarcofag de marmură neagră... statuia lui Newton... doi băieței înaripați... o piramidă uriașă... și... un glob imens.
― Știai despre asta? întrebă Sophie, uimită.
Langdon clătină din cap, la fel de surprins:
― Iar acelea par a fi constelaÈ›ii.
Cînd au ajuns lîngă nișă, profesorul a simÈ›it un gol în stomac. Mormîntul lui Newton era plin de globuri ― stele, comete, planete.
"Să cauți globul ce pe al lui mormînt se afla odat'." Era ca și cum ai fi încercat să găsești un fir de iarbă lipsă de pe gazonul unui stadion.
― Corpuri cereÈ™ti. Multe!
Langdon se încruntă. Unica legătură pe care și-o putea imagina între planete și Graal era pentagrama zeiței Venus și, în drum spre Temple Church, încercase deja parola "Venus".
Sophie se îndreptă direct spre sarcofag, dar el rămase la doi-trei metri mai în spate, privind atent în jur:
― Divinitatea, spuse Sophie înclinîndu-È™i capul pe umăr È™i citind titlurile cărÈ›ilor pe care se sprijinea Newton. Cronologia. Optica. Philosophiae Naturalis Principia Mathematica. ÃŽÈ›i spun ceva?
Langdon se apropie, gîndindu-se la cele auzite:
― Din cîte îmi amintesc, Principia Mathematica are de-a face cu atracÈ›ia gravitaÈ›ională a planetelor... pe care le putem considera globuri, dar mi se pare puÈ›in cam tras de păr.
― Dar ce zici despre semnele zodiacului? Ceva mai devreme vorbeai, parcă, despre PeÈ™ti È™i Vărsător.
"Ziua de Apoi!"
― SfîrÈ™itul Erei PeÈ™tilor È™i începutul celei a Vărsătorului era, se presupune, etapa istorica în care StăreÈ›ia plănuia să dea publicității documentele Sangreal.
"Dar noul mileniu a venit și a trecut fàrà evenimente deosebite, iar istoricii nu mai știu cînd anume va ieși adevărul la iveală."
― Mi se pare posibil, replică Sophie, ca planul confreriei de a dezvălui acest secret să aibă o legătură cu ultimul vers al poemului.
"Vorbind de carne Roză și pîntece însămînțat." Da, poate că așa era; el nu privise pînă acum versul respectiv în aceasta lumină.
― Mi-ai spus mai devreme, continuă ea, că momentul ales de confrerie pentru revelarea adevărului despre "Roză" È™i pîntecele ei fertil ar putea fi dictat de poziÈ›ia planetelor ― globuri cereÈ™ti.
Langdon încuviință, simÈ›ind că totul începe să capete sens. TotuÈ™i, intuiÈ›ia îi spunea că nu astronomia era cheia enigmei. SoluÈ›iile anterioare alese de Marele Maestru avuseseră, toate, o semnificaÈ›ie simbolică evidentă ― Mona Lisa, Fecioara între stînci, SOFIA. Această semnificaÈ›ie nu era însă prezenta în conceptul zodiacului È™i al corpurilor cereÈ™ti. Pînă acum, Jacques Saunière se dovedise a fi un meticulos inventator de coduri È™i era de aÈ™teptat ca ultima parolă ― cele cinci litere care deschideau calea către secretul fundamental al StăreÈ›iei ― să fie nu doar încărcată cu aceleaÈ™i simboluri, ci È™i extrem de clară. Dacă È™i aceasta soluÈ›ie semănă cu celelalte, o dată ce va fi identificată, va părea surprinzător de evidentă.
― Uite! exclamă Sophie prinzîndu-i brusc de braÈ›.
După teama ce răzbătuse din glasul ei, Langdon bănui că se apropia cineva, dar, cînd se întoarse, o văzu privind țintă una dintre extremitățile sarcofagului de marmură.
― Cineva a fost aici! È™opti ea, arătînd spre piciorul drept al lui Newton.
Profesorul nu înțelese ce anume o îngrijora atît de tare. Un turist neglijent lăsase un creion din acelea de cărbune pe capacul sarcofagului. "E o nimica toată!" Întinse mîna pentru a lua creionul, dar cînd se aplecă, o rază de lumină jucă pe marmura lustruită și Langdon încremeni. Acum pricepea ce anume o speriase pe Sophie.
La piciorul lui Newton, pe capacul sarcofagului, se întrezărea vag un mesaj scrijelit cu cărbunele:

"Teabing e la mine.
Luați-o prin Chapter House, pe ieșirea sudică, spre grădinile publice."

Profesorul citi cuvintele de două ori, cu inima bătîndu-i cu frenezie.
Sophie se întoarse și cercetă întreaga lungime a naosului. În ciuda tremurului care îl cuprinsese în momentul cînd văzuse mesajul, Langdon își spuse că e, la urma urmei, o veste bună. "Leigh e în viață!" Dar faptul mai avea o semnificație:
― Nici ei nu È™tiu încă parola, È™opti.
Sophie încuviință:
― Altfel de ce s-ar fi dat de gol?
― Poate că vor să facă un schimb: Leigh contra parolei.
― Sau e doar o capcană.
Langdon clătină din cap:
― Nu cred. Grădina se află în afara zidurilor abaÈ›iei; e un loc public, frecventat.
El vizitase odată celebra College Garden ― o micuță grădină cu plante medicinale È™i pomi fructiferi ― rămasă de pe vremea în care călugării cultivau aici ierburi de leac. Lăudîndu-se cu cei mai bătrîni pomi fructiferi din Regatul Unit, grădina era o destinaÈ›ie turistică ce putea fi vizitată fără a intra în clădirea abaÈ›iei.
― Faptul că ne cere să ieÈ™im mi se pare o dovadă de încredere. Pentru a ne face să ne simÈ›im în siguranță.
Sophie nu era convinsă:
― Afară, adică acolo unde nu sînt detectoare de metale?
Profesorul ridică o sprînceană; la asta nu se gîndise.
Privind din nou mormîntul acoperit cu globuri, își dori să-i vină măcar o idee despre parolă... ceva cu care să poată negocia. "Eu l-am implicat pe Leigh și voi face tot ce-mi stă în putință ca să-l ajut."
― Mesajul zice să mergem prin Chapter House spre ieÈ™irea sudică, observă Sophie. Poate că din ușă vom avea o vedere bună spre grădină È™i vom evalua situaÈ›ia înainte de a ne expune vreunui pericol.
Era o idee bunà. Langdon își amintea vag că Chapter House era o sală ortogonală în care se reunea forul legislativ britanic înainte de construirea actualei clădiri a Parlamentului. Trecuseră mulți ani de cînd o vizitase, dar ținea minte că se afla pe undeva, dincolo de peristil. Se depărtă puțin de mormînt și privi pe după galeria corului spre dreapta, spre cealaltă extremitate a bisericii.
Nu departe se vedea o arcadă largă, alături de care stătea scris:

PE AICI SPRE:
PERISTIL
DECANAT
COLLEGE HALL
MUZEU
SALA PYX
CAPELA ST. FAITH
CHAPTER HOUSE

Langdon și Sophie alergau deja cînd trecură pe lîngă indicator, mișcîndu-se prea repede pentru a mai observa micul anunț prin care autoritățile se scuzau că unele zone erau închise pentru lucrări de renovare.
Ajunseră imediat într-o curticică mărginită de ziduri înalte, udată de ploaia ce nu contenea să cadă. Deasupra, vîntul șuiera cu un sunet gutural, de parcă cineva se juca suflînd într-o sticlă. Intrînd pe sub arcadele înguste și joase ce mărgineau curtea, Langdon simți din nou familiara tensiune pe care i-o provocau, de fiecare dată, spațiile strîmte. Astfel de arcade erau numite peristil sau claustru și profesorul observă, deloc încîntat, că acestea de aici se ridicau la înălțimea numelui lor latinesc, din care derivase termenul claustrofobie.
Concentrîndu-se asupra punctului de la capătul arcadelor, căută din ochi indicatoarele ce îndrumau spre Chapter House. Ploaia era deasă și rece, iar stropi fini aduși de vînt pătrundeau printre coloanele ce mărgineau curtea. Un alt cuplu trecu pe lîngă ei, îndreptîndu-se în direcție opusă, grăbiți să ajungă la adăpost de vremea urîtă. Peristilul părea pustiu acum, fiind probabil cea mai puțin atrăgătoare parte a abației pe timp de ploaie și vînt.
După ce parcurseseră vreo patruzeci de metri, pe latura de est a peristilului, văzură în stînga capătul unei alei boltite. Aceasta era intrarea pe care o căutau, însă trecerea era barată de un cordon și o tăbliță de avertizare:

"ÃŽNCHISE PENTRU RENOVARE:
SALA PYX
CAPELA ST. FAITH
CHAPTER HOUSE"

Culoarul lung ce se întindea dincolo de cordon era blocat de schele și unelte de lucru. Chiar în față, pe stînga și pe dreapta, se zăreau ușile ce dădeau în Sala Pyx și Capela St. Faith. Intrarea în Chapter House era mult mai departe, la celălalt capăt al culoarului. Ușile masive de lemn se vedeau, larg-deschise, iar dincolo de ele spațiosul interior octogonal era scăldat într-o lumină cenușie, ce pătrundea pe uriașele ferestre ce dădeau spre grădină. "Luați-o prin Chapter House, pe ieșirea sudică, spre grădinile publice."
― Tocmai am trecut de latura estică a peristilului, îi spuse Langdon, deci ieÈ™irea sudică spre grădină trebuie să fie pe acolo È™i spre dreapta.
În timp ce el vorbea, Sophie pășise deja peste cordon.
ÃŽnaintînd pe culoarul întunecat, zgomotele ploii È™i ale vîntului se stinseră treptat, în urma lor. Chapter House era un fel de structură adiacentă ― o anexă de sine stătătoare la capătul culoarului, menită să asigure liniÈ™tea È™i discreÈ›ia lucrărilor parlamentare.
― Pare uriașă, constată Sophie atunci cînd se apropiară.
Langdon uitase cît de mare era încăperea. Chiar de afară se puteau zări imensele ferestre aflate pe partea opusă, care se avîntau pe o înălțime de cinci etaje, pînă la plafonul boltit. În mod cert, ofereau o vedere excelentă spre grădină.
Cînd păși înăuntru, Langdon se văzu nevoit să își închidă ochii pentru o clipă. După peristilul cufundat în penumbră, Chapter House părea inundat de lumină. Se îndreptau deja spre peretele sudic, cînd își dădură seama că ușa despre care li se spusese nu exista.
Se aflau într-o uriașă fundătură.
Scîrțîitul unei uși masive în spate îi luă prin surprindere și amîndoi se întoarseră în același timp, chiar în clipa în care ușa se închidea cu o bufnitură seacă.
Bărbatul care se afla în prag îi privea calm, ațintind asupra lor un pistol. Era rotofei și sub brațe avea o pereche de cîrje de aluminiu.
Pentru un moment, Langdon crezu că visează.
Era Leigh Teabing.



99

Sir Leigh Teabing simțea o ușoară tristețe privind pe deasupra micului revolver Medusa, spre Robert Langdon și Sophie Neveu.
― Prieteni, spuse el, din primul moment în care aÈ›i intrat în casa mea, noaptea trecută, am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru a vă feri de orice primejdie. Dar insistenÈ›a voastră m-a pus acum într-o situaÈ›ie dificilă.
Era conștient de șocul și de sentimentul de trădare pe care-l resimțeau acum Langdon și Sophie, dar avea încredere că în scurt timp, amîndoi vor înțelege înlănțuirea de evenimente care culminase cu acest moment.
"Am atît de multe să vă povestesc amîndurora... atît de multe lucruri pe care nu le puteți înțelege acum."
― Vă rog să mă credeÈ›i, insistă el, că n-am intenÈ›ionat niciodată să vă implic. Voi aÈ›i venit la mine acasă! Voi m-aÈ›i căutat pe mine!
― Leigh, bîigui Langdon în cele din urmă. Ce mama naibii faci? Noi credeam că eÈ™ti în pericol È™i am venit aici să te ajutam!
― AÈ™a cum mi-am închipuit că veÈ›i face! Avem multe de discutat!
Dar cei doi nu păreau să reușească să-și desprindă privirile de la revolverul îndreptat spre ei.
― ÃŽl folosesc doar pentru a mă asigura de toată atenÈ›ia voastră, le explică Teabing. Dacă aÈ™ fi vrut să vă fac vreun rău, aÈ›i fi fost morÈ›i deja. Cînd aÈ›i venit la mine acasă, cu o noapte în urmă, am riscat totul pentru a vă cruÈ›a vieÈ›ile. Eu sînt un om de onoare È™i mi-am jurat mie însumi că nu-i voi sacrifica decît pe cei care au trădat Sangrealul.
― Ce tot îndrugi acolo? izbucni Langdon. Ce-i cu trădarea Sangrealului?
― Am descoperit un adevăr teribil, le răspunse Teabing, oftînd. Am aflat de ce nu au fost dezvăluite documentele Sangreal. De fapt, am aflat că StăreÈ›ia a decis să păstreze secretul pe mai departe. De aceea noul mileniu a sosit È™i a trecut fără nici un eveniment, de aceea nu s-a întîmplat nimic.
Langdon dădu să protesteze.
― Le Prieuré, continuă însă Teabing, avea misiunea sfîntă de a dezvălui lumii adevărul, de a revela documentele Sangreal în Ziua de Apoi. ÃŽn decursul secolelor, oameni precum Leonardo da Vinci, Botticelli sau Newton au riscat totul pentru a apăra documentele È™i a duce la bun sfîrÈ™it această misiune. Iar acum, cînd momentul adevărului sosise, Jacques Saunière s-a răzgîndit. Omul onorat cu cea mai sacră responsabilitate din istoria creÈ™tinismului s-a eschivat de la îndatorirea sa. A hotărît că n-a venit încă momentul. A trădat Graalul, adăugă el întorcîndu-se spre Sophie. A trădat StăreÈ›ia. A trădat memoria tuturor generaÈ›iilor care au trudit pentru ca acest moment să fie cu putință.
― Tu?! izbucni Sophie, ochii ei verzi îl sfredeleau cu ură È™i frustrare. Tu eÈ™ti responsabil pentru asasinarea bunicului meu?
― Bunicul tău È™i cei trei seneÈ™ali au trădat Graalul.
Un val de furie oarbă o copleșise. "Minte!"
― Bunicul tău a luat partea Bisericii. Este evident că a fost presat pentru a nu divulga secretul:
Sophie clătină din cap.
― Biserica nu l-a influenÈ›at în nici un fel pe bunicul meu.
Teabing rîse sec:
― Draga mea, Biserica are o experiență de două mii de ani în a-i presa pe cei care amenință să-i divulge minciunile. ÃŽncă de pe vremea lui Constantin cel Mare, clerul a reuÈ™it să ascundă adevărul despre Iisus È™i Maria Magdalena. N-ar trebui să ne mire că au găsit È™i de această dată o modalitate de a menÈ›ine omenirea în întuneric. Chiar dacă nu mai trimite cruciaÈ›i spre a-i măcelari pe necredincioÈ™i, influenÈ›a ei a rămas la fel de puternică. Și la fel de insidioasă. Miss Neveu, adăugă el după o pauză menită, probabil, să dea greutate vorbelor sale, în ultima vreme Jacques Saunière voia să-È›i spună adevărul despre familia ta.
Sophie încremeni:
― De unde È™tii asta?
― Metodele mele sînt irelevante. Important este să înÈ›elegi următorul lucru: moartea mamei tale, a tatălui, a bunicii È™i a fratelui tău nu au fost accidentale.
Șocul o lăsase fără grai. Vru să-i spună ceva, dar nu reuși să rostească nici un cuvînt.
Langdon clătină din cap nedumerit.
― Ce tot vorbeÈ™ti acolo?
― Robert, asta explică totul. Toate piesele se potrivesc! Istoria se repetă. Biserica nu ar fi la primul caz de crimă pentru a ascunde adevărul despre Sangreal. O dată ce Ziua de Apoi se apropia, trebuia să transmită un mesaj clar È™i a făcut-o asasinînd familia Marelui Maestru: Þine-È›i gura; altfel urmaÈ›i tu È™i nepoata ta!"
― A fost un accident de maÈ™ină, bîigui Sophie retrăind durerea cumplită din copilărie. Un accident!
― PoveÈ™ti de adormit copiii, pentru a-È›i proteja inocenÈ›a, i-o reteză Teabing. Þine seama că numai doi dintre membrii familiei au fost cruÈ›aÈ›i ― Marele Maestru însuÈ™i È™i unica sa nepoată ― cuplul perfect, care oferea Bisericii o posibilitate perfectă de control asupra StăreÈ›iei. ÃŽmi pot imagina teroarea în care a trăit bunicul tău în toÈ›i aceÈ™ti ani, cînd Biserica ameninÈ›a să te ucidă pe tine dacă el ar îndrăzni să dezvăluie secretul Sangrealului, amenințînd să sfîrÈ™ească treaba începută prin asasinarea celorlalte rude ale tale.
― Leigh, interveni Langdon enervat, nu cred că ai vreo dovadă care să ateste că Biserica a avut de-a face cu moartea tuturor acelor persoane sau că a influenÈ›at într-un fel decizia StăreÈ›iei de a păstra în continuare secretul.
― Dovadă? replică Teabing. Vrei o dovadă că StăreÈ›ia a fost influenÈ›ată? Noul mileniu a sosit, È™i totuÈ™i lumea nu a aflat încă adevărul. Nu e asta o dovadă suficientă?
Pe fondul cuvintelor lui Teabing, Sophie auzea o altă voce. "Prințesă, trebuie să-ți spun adevărul despre familia ta." Brusc, își dădu seama că tremură. Era oare posibil ca acesta să fie adevărul pe care bunicul voise să i-l dezvăluie? Că întreaga ei familie fusese asasinată? Ce știa ea, de fapt, despre accidentul acela care-i ucisese pe cei dragi? Doar cîteva detalii disparate. Chiar și articolele din presă fuseseră vagi. "Un accident? Povești de adormit copiii?" Își aminti brusc de grija și atenția excesive ale bunicului ei, își aminti cum nu-i plăcea niciodată s-o lase singura cînd era mică. Și chiar după ce mai crescuse, cînd plecase la universitate, simțise că bunicul încă veghea asupra ei. Oare tot timpul în preajma ei se aflaseră membri ai confreriei, gata s-o protejeze?
― Ai bănuit că Saunière era manipulat, continuă Langdon privind încă neîncrezător spre Teabing. AÈ™a că l-ai ucis?
― Nu eu am fost cel care a apăsat pe trăgaci. Saunière murise deja cu mulÈ›i ani în urmă, atunci cînd Biserica i-a răpus familia. Era compromis. Acum a scăpat de acea suferință È™i de ruÈ™inea provocată de neputinÈ›a de a-È™i duce la bun sfîrÈ™it misiunea lui sacră. GîndeÈ™te-te care ar fi fost alternativa. Cumva trebuia acÈ›ionat. Vrei ca lumea să nu afle nicicînd adevărul? Vrei ca Biserica să-È™i graveze minciunile în cărÈ›ile noastre de istorie pentru veÈ™nicie? Vrei să-i fie permis să manipuleze la nesfîrÈ™it prin È™antaj È™i crimă? Nu, ceva trebuia făcut! Iar acum noi avem datoria de a prelua misiunea lui Saunière È™i a îndrepta un păcat teribil! ToÈ›i trei! ÃŽmpreună!
Lui Sophie nu-i venea să creadă:
― Cum îți poÈ›i închipui că te vom ajuta?
― Fiindcă, draga mea, chiar tu eÈ™ti motivul pentru care StâreÈ›ia nu È™i-a îndeplinit datoria. Dragostea cu care te-a iubit bunicul tău l-a împiedicat să È›ină piept Bisericii. Teama de represalii la adresa unicei sale rude rămase în viață l-a făcut neputincios. Nu È›i-a putut explica adevărul fiindcă l-ai respins, l-ai legat de mîini È™i de picioare, l-ai obligat să aÈ™tepte. Acum ai obligaÈ›ia să dezvălui lumii adevărul, îi datorezi asta memoriei lui Jacques!
Robert Langdon renunÈ›ase să încerce să mai înÈ›eleagă ceva. Cu atîtea întrebări cîte i se învălmășeau în minte, nu È™tia decît că un singur lucru mai conta acum ― s-o scoată pe Sophie de acolo, vie. Toată vina pe care o simÈ›ise mai devreme pentru că-l implicase pe Teabing se transferase acum asupra ei.
"Eu am adus-o la Château Villette. Eu sînt vinovat pentru tot ce s-a întîmplat."
În nici un caz nu-și putea închipui că Leigh ar fi în stare să-i ucidă cu sînge rece aici, dar în mod cert avusese un rol important în asasinarea celorlalți. Și, pe de altă parte, avea impresia că un foc de armă în această sală izolată, cu ziduri groase, va trece neauzit, mai cu seamă că afară ploua. "Iar el tocmai și-a recunoscut vinovăția."
Aruncă o privire spre Sophie; se vedea că e șocată. "Biserica i-a ucis familia pentru a reduce Stâreția la tăcere?" Cumva, era sigur că, în vremurile noastre, Vaticanul nu mai asasina oameni. Trebuia să existe o altă explicație.
― Las-o pe Sophie să plece, îi spuse el. Noi doi vom discuta pe urmă.
Teabing scoase un sunet ce semăna cu un rîs nefiresc:
― Mi-e teamă că nu-mi pot permite să vă ofer o asemenea dovadă de încredere. Dar ceva tot vă pot oferi.
Se sprijini bine în cîrje, ținînd tot timpul arma îndreptată spre Sophie, duse mîna la buzunar și scoase cheia de boltă. Clătinîndu-se ușor pe picioare, i-o întinse lui Langdon:
― O mărturie a încrederii pe care o am în tine, Robert!
El însă nu se clinti. "Ne dă criptex-ul înapoi?!"
― Ia-l! insistă Leigh.
Langdon nu-și putea imagina decît un singur motiv pentru care i-ar fi înapoiat cheia de boltă.
― Ai deschis-o deja. Ai scos harta dinăuntru.
Teabing clătină din cap:
― Robert, dacă aÈ™ fi descoperit parola, aÈ™ fi plecat imediat să caut Graalul singur, fără a vă mai implica È™i pe voi. Nu, nu am aflat soluÈ›ia. Recunosc sincer. Un adevărat cavaler È™tie să se arate umil în faÈ›a Graalului; învață să asculte semnele care i se ivesc în cale. Cînd am văzut că intraÈ›i în abaÈ›ie, am înÈ›eles că vă aflaÈ›i aici pentru un motiv clar: acela de a mă ajuta. Nu caut gloria doar pentru mine; slujesc un stăpîn mult mai înalt decît propria mea vanitate: adevărul. Omenirea merită să cunoască adevărul. Graalul ne-a găsit pe noi È™i acum ne imploră să-l dezvăluim È™i celorlalÈ›i. Iar pentru asta, trebuie să colaboram.
În ciuda apelurilor sale la încredere și la cooperare, arma rămase ațintită spre Sophie, în vreme ce Langdon făcu un pas înainte și luă cilindrul rece de piatră. Se auzi cum gîlgîie oțetul dinăuntru. Discurile nu era poziționate într-o ordine precisă și criptex-ul nu fusese deschis.
― De unde È™tii că n-am să-l distrug pe loc?
Teabing rîse zgomotos:
― Mi-am dat seama că ameninÈ›area ta de a-l distruge în Temple Church a fost o cacealma. Robert Langdon n-ar periclita niciodată cheia de boltă. EÈ™ti istoric, Robert! Ai acum în mînă cheia a două mii de ani de istorie ― cheia pierdută a Sangrealului. Nu poÈ›i să ignori sufletele tuturor templierilor uciÈ™i pe rug pentru a-i proteja secretul. Vrei ca moartea lor să fi fost în van? Nu, sînt sigur că-i vei răzbuna. Te vei alătura personalităților pe care le admiri atît de mult ― da Vinci, Botticelli, Newton; fiecare dintre ei ar fi fericit să se afle acum în locul tău. ConÈ›inutul cheii de boltă strigă la noi de acolo, dinăuntru, jinduind să fie eliberat. Vremea a sosit! Soarta ne-a adus aici!
― Nu te pot ajuta, Leigh. Nu È™tiu cum să-l deschid. Am văzut mormîntul lui Newton doar pentru o clipă. Și chiar dacă aÈ™ È™ti parola...
Se opri însă, dîndu-și seama că vorbise deja prea mult.
― Nu mi-ai spune-o? Sînt surprins È™i dezamăgit, Robert, de faptul că nu-È›i dai seama cît îmi eÈ™ti de îndatorat. Sarcina mea acum ar fi fost mult mai uÈ™oară dacă eu sau Rémy v-am fi eliminat cînd aÈ›i venit la Château Villette. ÃŽn loc de asta însă, am riscat totul ca să mă comport cît mai nobil cu putință.
― Ãsta numeÈ™ti comportament nobil? îl întrebă Longdon, fixînd arma cu privirea.
― E vina lui Saunière, îi răspunse sec Teabing. El È™i cei trei seneÈ™ali l-au minÈ›it pe Silas, altfel aÈ™ fi obÈ›inut deja cheia de boltă È™i aÈ™ fi fost scutit de toate aceste complicaÈ›ii. Cum să-mi imaginez că Marele Maestru va merge atît de departe pentru a mă induce în eroare È™i va lăsa cheia de boltă unei nepoate de care se înstrăinase? Unei persoane ― adaugă el privind-o pe Sophie cu dispreÈ› ― atît de nepregătite să deÈ›ină o asemenea cunoaÈ™tere, încît are nevoie de o dădacă-profesor de simbolistică! Din fericire, Robert, implicarea ta a fost pînă la urmă un noroc pentru mine. ÃŽn loc să rămînă pentru totdeauna încuiată în seiful unei bănci, cheia de boltă a ajuns la mine prin intermediul tău.
"Unde altundeva aș fi putut să mă duc? se întrebă Langdon. Istoricii Graalului nu sînt mulți și, în plus, noi ne cunoșteam."
Teabing se umflă în pene:
― Cînd am aflat că Saunière È›i-a lăsat un mesaj înainte de a muri, mi-am dat seama că deÈ›ii niÈ™te informaÈ›ii preÈ›ioase despre StăreÈ›ie. Nu È™tiam, desigur, dacă aveai chiar cheia de boltă sau doar informaÈ›ii despre ascunzătoarea ei. Dar, cu poliÈ›ia pe urmele tale, m-am gîndit că te-ai putea refugia la mine.
― Și dacă n-aÈ™ fi făcut-o?
― ÃŽmi pregătisem un plan prin care să-È›i ofer o mînă de ajutor. ÃŽntr-un fel sau altul, cheia de boltă tot avea să ajungă la Château Villette. Faptul că mi-ai aÈ™ezat-o chiar în braÈ›e e dovada că urmez o cauză dreaptă.
― Poftim?! bîlbîi Langdon, oripilat.
― Silas trebuia să intre pe furiÈ™ în casa mea È™i să fure cheia de boltă; astfel te scotea pe tine din ecuaÈ›ie fără alte probleme È™i mă ferea pe mine de orice suspiciune de complicitate. Dar cînd am văzut cît de complexe sînt codurile create de Saunière, am hotărît să vă includ pe amîndoi în căutarea mea, pentru încă puÈ›in timp. Puteam să-i cer lui Silas să fure criptex-ul mai tîrziu, în momentul în care ar fi avut suficiente informaÈ›ii ca să mă descurc È™i singur.
― ÃŽn Temple Church, încheie Sophie.
"ÃŽncepe să priceapă", își spuse Teabing. Temple Church fusese locul ideal pentru a fura cheia de boltă È™i aparenta ei relevanță pentru poem o tranformase într-o momeală perfectă. Rémy primise ordine clare ― să rămînă ascuns pînă ce Silas recupera cheia de boltă. Din păcate, ameninÈ›area lui Langdon că va distruge criptex-ul îl speriase. "Dacă mi-ar fi respectat ordinele!" se gîndea Teabing în sinea sa, mîhnit, amintindu-È™i propria sa "răpire". "Rémy era singura verigă ce putea duce la mine È™i tocmai el È™i-a arătat faÈ›a!"
Din fericire, Silas nu bănuise adevărata identitate a britanicului și fusese ușor de păcălit cînd majordomul se prefăcuse că-l leagă și-l imobilizează pe bancheta din spate a limuzinei. O dată ce ecranul de protecție fusese apoi ridicat, Teabing îi putuse telefona Albinosului chiar din limuzină, vorbind cu accentul franțuzesc al Învățătorului, îndrumîndu-l către sediul Opus Dei. Un simplu denunț anonim la poliție fusese apoi suficient pentru a-l scoate pe Silas din ecuație.
"O problemă rezolvată."
Cealaltă problemă era mult mai complicată: Rémy.
Teabing se frămîntase mult înainte de a lua o decizie, dar, în fond, majordomul se dovedise a fi un risc în plus. "Orice căutare a Graalului necesită sacrificii." Cea mai curată soluÈ›ie i se revelase atunci cînd deschisese minibarul din limuzină ― o sticluță, puÈ›in coniac È™i niÈ™te alune. Praful de pe fundul cutiei avea să fie suficient pentru a declanÈ™a un puseu letal al alergiei de care suferea Rémy. Cînd acesta oprise limuzina în apropiere de St. James Park, Teabing coborîse de pe bancheta din spate È™i urcase în față, lîngă Rémy. Cîteva minute mai tîrziu, se înapoiase în compartimentul din spate, È™tersese toate urmele È™i apoi plecase pentru a duce la îndeplinire etapa finală a misiunii pe care È™i-o asumase.
Westminster Abbey se afla nu departe și, cu toate că protezele și cîrjele sale declanșaseră alarma detectorului de metale, ca de obicei paznicii aceia de doi bani nu știuseră cum să procedeze. "Să-i cerem să-și scoată protezele și să se tîrască înăuntru? Să-i percheziționăm trupul diform?" Teabing le oferise însă o soluție mult mai simplă: le arătase o carte de vizită imprimată în relief, cu titulatura de Cavaler al Domeniului. Bieții băieți practic se călcau unul pe altul pe picioare, care mai de care să-l poftească înăuntru.
Acum, abia rezistă tentanției de a le povesti lui Langdon și Sophiei, care-l priveau la fel de siderați, cît de strălucit reușise să implice Ordinul Opus Dei în complotul care avea să atragă după sine în curînd ruinarea întregii Biserici. Dar asta trebuia să mai aștepte. Deocamdată avea altele mai importante de făcut.
― Mes amis, declară el într-o franceză fără cusur, vous ne trouverez pas le Saint-Graal, c'est le Saint-Graal qui vous trouve. Este evident că drumurile noastre se întrepătrund. Graalul ne-a găsit!
Tăcere.
Vocea i se transformă într-o șoaptă abia auzită:
― AscultaÈ›i! PuteÈ›i auzi? Graalul ne vorbeÈ™te de dincolo de tîmp. Ne imploră să-l salvam de sminteala StăreÈ›iei. Eu vă implor să împliniÈ›i aceasta unică È™ansă. Nu exista în acest moment alÈ›i trei oameni mai capabili decît noi să dezlege codul final È™i să deschidă criptex-ul. Trebuie să depunem împreună un jurămînt. Un legămînt de credinÈ›a unii față de ceilalÈ›i. Hotărîrea nestrămutată a unui cavaler de a descoperi adevărul È™i de a-l face cunoscut lumii.
Sophie se holbă la Teabing și îi răspunse cu o voce rece și dură ca oțelul:
― N-am să fac nici un legămînt cu ucigaÈ™ul bunicului meu! Poate doar unul prin care să te pot trimite la închisoare.
Inima lui Teabing se opri o clipă, apoi spuse:
― ÃŽmi pare rău dacă aÈ™a gîndeÈ™ti, mademoiselle.
Apoi, răsucindu-se, își îndreptă arma spre Langdon:
― Dar tu, Robert? EÈ™ti cu mine sau împotriva mea?



100

Trupul episcopului Manuel Aringarosa suportase multe dureri și chinuri în viață, dar arsura usturătoare a glonțului din piept îi era complet străină. Adîncă și destul de gravă. Nu atît o rană a cărnii... ci mai degrabă a sufletului.
Își deschise ochii și încercă să vadă ceva în jur, dar ploaia îi încețoșa privirea. "Unde mă aflu?" Simțea niște brațe puternice ce-l susțineau și îi transportau corpul neputincios ca pe o păpușă din cîrpe, cu sutana atîrnîndu-i în bătaia vîntului.
Ridicînd cu greu un braț, își șterse ochii și văzu că omul care îl ducea era Silas. Albinosul alerga pe o stradă încețoșată, întrebînd de un spital; strigătul îi era sfîșiat de durere. Ochii lui roșii priveau drept înainte, iar pe obrajii palizi și mînjiți cu sînge i se prelingeau șiroaie de lacrimi.
― Fiul meu, È™opti episcopul, eÈ™ti rănit.
Silas se uită la el, cu chipul schimonosit de durere:
― ÃŽmi pare atît de rău, părinte!
Părea că suferința îl împiedică să vorbească.
― Nu, Silas, replică Aringarosa, mie îmi pare rău. GreÈ™eala-i a mea!
"Învățătorul mi-a promis că nu vor muri oameni, iar eu ți-am cerut să-i asculți ordinele necondiționat."
― Am fost prea credul. Prea temător. Am fost amîndoi înÈ™elaÈ›i, adăugă el.
"Învățătorul n-a intenționat nici o secundă să ne predea nouă Sfîntul Graal."
Chircit în brațele celui pe care îl luase sub aripa lui cu ani în urmă, episcopul se simți tras înapoi în timp. În Spania. Către modestele sale începuturi, pe cînd clădea o bisericuță catolica în Oviedo, împreună cu Silas. Și apoi mai tîrziu, în New York, unde proclamase gloria lui Dumnezeu prin intermediul noului sediu al Opus Dei de pe Lexington Avenue.
Cu cinci luni în urmă, părintele Aringarosa primise o veste cutremurătoare. Toată munca lui de o viață era în pericol. Își aminti în amănunt întrevederea de la Castel Gandolfo, care îi schimbase viața... vestea care declanșase această calamitate.
Episcopul intrase în sala Bibliotecii de Astronomie cu capul sus, așteptîndu-se să fie întîmpinat cu strîngeri de mîini călduroase și felicitări pentru eforturile sale de reprezentare onorabilă a catolicismului în America.
Dar numai trei persoane erau prezente în bibliotecă.
Secretarul Vaticanului. Obez. Și dur.
Și doi cardinali italieni din vîrful ierarhiei. Fățarnici. Infatuați.
Nedumerit, Aringarosa se apropiase.
Umflatul însărcinat cu problemele legale îi strînsese mîna și-i făcuse semn spre scaunul gol, aflat în fața sa:
― Vă rog să vă faceÈ›i comod!
Episcopul se așezase, bănuind că îl așteptau vești neplăcute.
― Nu mă pricep la vorbe de complezență, îi declarase secretarul, aÈ™a că am să trec direct la motivul vizitei dumneavoastră.
― Vă rog. VorbiÈ›i-mi deschis!
Aringarosa aruncase o privire spre cei doi cardinali, care păreau că-l studiază plini de importanță.
― După cum bine È™tiÈ›i, începuse secretarul, SfinÈ›ia Sa È™i alte persoane de la Roma È™i-au exprimat în ultima vreme îngrijorarea cu privire la efectele pe care le-au avut în plan politic cele mai controversate practici Opus Dei.
Brusc, Aringarosa simțea cum sîngele îi îngheață în vene. Discutase deja de nenumărate ori despre această problemă cu noul Suveran Pontif care, spre marea lui dezamăgire, se dovedise un partizan fervent al liberalismului în Biserică.
― Vreau să vă asigur, mai adăugase obezul, că SfinÈ›ia Sa nu doreÈ™te să schimbe nimic din modul în care vă conduceÈ›i Ordinul.
"Sper și eu că nu!"
― Atunci, pentru ce am fost chemat aici?
Secretarul oftă:
― Nu È™tiu cum să mă exprim în termeni cît mai delicaÈ›i cu putință, aÈ™a că o să vorbesc direct. Cu două zile în urmă, Consiliul Secretariatului a votat în unanimitate revocarea autorizării primite de Opus Dei din partea Vaticanului.
Aringarosa fusese sigur că nu se auzise bine:
― Mă scuzaÈ›i?
― Cu alte cuvinte, peste È™ase luni, Opus Dei nu va mai fi considerat un Ordin al Vaticanului. VeÈ›i fi o Biserica de sine stătătoare. Sfîntul Scaun intenÈ›ionează să se disocieze de dumneavoastră. SfinÈ›ia Sa a fost de acord È™i am început deja întocmirea documentelor oficiale.
― Dar... e imposibil!
― Dimpotrivă, este foarte posibil! Și necesar. SfinÈ›ia Sa nu este mulÈ›umit de politicile dumneavoastră agresive de atragere a noilor membri È™i de practicarea mortificării corporale. Și nici cele privind femeile. Cu alte cuvinte, Opus Dei a devenit o povară È™i un impediment.
Aringaorsa era stupefiat:
― O... povară?!
― Doar nu vă surprinde faptul că s-a ajuns aici!
― Opus Dei este singura organizaÈ›ie catolică al cărei număr de membri este în creÈ™tere. Avem în prezent peste o mie o sută de preoÈ›i!
― ÃŽntr-adevăr. O problemă tulburătoare pentru noi toÈ›i.
Episcopul sărise drept în picioare:
― ÃŽntrebaÈ›i-l pe SfinÈ›ia Sa dacă Opus Dei a fost o povară È™i în 1982, cînd am ajutat Banca Vaticanului!
― Vaticanul vă va rămîne veÈ™nic recunoscător pentru acest lucru, dar sînt multe voci care consideră È™i astăzi că generozitatea dumneavoastră de atunci a constituit unicul motiv pentru care vi s-a acordat statutul de Ordin al Vaticanului.
― Nu este adevărat!
Insinuarea era mai mult decît jignitoare.
― Oricare ar fi situaÈ›ia, noi vom acÈ›iona cu bună-credințâ. Vom stabili în aÈ™a fel termenii de reziliere, încît să vi se înapoieze banii oferiÈ›i atunci.
― Adică mă cumpăraÈ›i! Mă plătiÈ›i ca să tac! Chiar acum, cînd Opus Dei a rămas unica voce a raÈ›iunii!
Unul dintre cardinali se aplecase spre el:
― Mă scuzaÈ›i, aÈ›i spus cumva "vocea raÈ›iunii"?
Aringarosa se înclinase peste masă și replicase pe un ton înghețat:
― Chiar nu È™tiÈ›i de ce catolicii părăsesc Biserica? UitaÈ›i-vă puÈ›in în jurul vostru. Oamenii È™i-au pierdut respectul. Rigorile credinÈ›ei au dispărut. Doctrina a devenit facultativă. Abstinență, confesiune, împărtășanie, botez, liturghie ― alegeÈ›i ce vreÈ›i, ce combinaÈ›ie vă place È™i ignoraÈ›i restul. Ce fel de îndrumare spirituală oferă azi Biserica?
― NiÈ™te legi adoptate în secolul al III-lea nu mai pot fi aplicate creÈ™tinilor de azi. Regulile acelea nu sînt adecvate societății actuale.
― Ei bine, pentru Opus Dei ele par a funcÈ›iona!
― Aringarosa, intervenise obezul secretar încercînd să încheie dicuÈ›ia, din respect pentru relaÈ›ia organizaÈ›iei dumneavoastră cu anteriorul papă, SfinÈ›ia Sa vă oferă un răgaz de È™ase luni pentru a vă disocia în mod voluntar de Vatican. Vă sugerez să aduceÈ›i ca motivaÈ›ie diferenÈ›ele de opinie dintre Opus Dei È™i Sfîntul Scaun È™i să funcÈ›ionaÈ›i ca un ordin creÈ™tin de sine stătător.
― Refuz! Și-i voi spune personal acest lucru Sfîntului Părinte!
― Mă tem că SfinÈ›ia Sa nu mai doreÈ™te să vă întîlnească.
Aringarosa se ridicase deja de pe scaun:
― Nu va îndrăzni să desfiinÈ›eze un Ordin înfiinÈ›at de precedentul papă!
― Regret. Domnul a dat, Domnul a luat!
Episcopul plecase de la acea întrevedere stupefiat, împleticindu-se. După ce revenise la New York, zile în șir doar privise aiurea în zare, copleșit de ce întrezărea că va fi viitorul creștinismului.
Cîteva săptămîni mai tîrziu, primise un apel telefonic care schimbase complet situaÈ›ia. Cel care sunase avea un accent francez È™i își spunea ÃŽnvățătorul ― un titlu frecvent întîlnit în cadrul ordinului. Spusese că È™tie despre planurile Vaticanului de retragere a sprijinului.
"Cum poate ști așa ceva?" Aringarosa sperase că doar o mînă dintre mai-marii de la Roma știau despre soarta Opus Dei. Se părea însă că vestea se răspîndise. Cînd era vorba despre bîrfă, nici un zid nu avea urechi mai bune decît cele de la Vatican.
― Eu am sursele mele pretutindeni, îi È™optise ÃŽnvățătorul, È™i datorită lor deÈ›in o serie de informaÈ›ii. Cu ajutorul tău pot descoperi locul în care este ascunsă o relicvă sacră, ce-È›i va aduce o putere uriașă... suficientă pentru ca întregul Vatican să È›i se plece la picioare. Suficientă pentru a salva credinÈ›a. Nu doar pentru Opus Dei, adăugase el după o pauză scurtă. Pentru noi toÈ›i.
"Domnul a luat... și Domnul dă înapoi."
Aringarosa întrezărise o miraculoasă rază de speranță:
― Spune-mi care e planul!
Episcopul Aringarosa nu mai era conștient atunci cînd ușile spitalului St. Mary se deschiseră. Silas se năpusti pe culoar, epuizat. Căzînd în genunchi pe podea, strigă după ajutor. Toți cei prezenți în camera de Urgențe își căscaseră ochii, uluiți la vederea Albinosului pe jumătate dezbrăcat ce purta pe brațe un preot însîngerat.
Medicul care îl ajută pe Silas să-și așeze povara pe o targă luă pulsul episcopului și se întunecă la față:
― A pierdut mult sînge. Nu sînt speranÈ›e prea mari.
Aringarosa clipi, revenindu-și pentru o clipă, și privi spre Albinos:
― Copilul meu...
Silas era sfîșiat de durere și de remușcare:
― Părinte, chiar dacă-mi va lua întreaga viață, tot îl voi găsi pe cel care ne-a înÈ™elat È™i îl voi ucide!
Episcopul clătină din cap, privindu-l cu o tristețe nesfîrșită:
― Silas... dacă n-ai învățat nimic altceva de la mine, te rog... È›ine minte asta.
Îl prinse de mînă și i-o strînse cu multă putere:
― Iertarea este cel mai de preÈ› dar al lui Dumnezeu.
― Dar, părinte...
Aringarosa își închise ochii:
― Silas, trebuie să te rogi!



101

În Chapter House, sub cupola boltită a sălii, Robert Langdon privea drept în țeava revolverului Medusa.
"Robert, ești cu mine sau împotriva mea?" Cuvintele lui Teabing îi răsunau și acum în urechi.
Nu exista un răspuns, știa acest lucru. Spune da, și o trădezi pe Sophie. Spune nu, și britanicul nu va avea de ales decît să-i ucidă de amîndoi.
Experiența lui la catedră nu-l pregătise nicidecum pentru a face față situațiilor de acest gen, dar munca de profesor îl învățase totuși ceva despre întrebările paradoxale. "Cînd nu ai răspuns la o întrebare, ai la dispoziție o singură modalitate sinceră de a replica."
Zona de mijloc între da și nu.
"Tăcerea."
Privind criptex-ul pe care-l ținea în mînă, Langdon preferă să se îndepărteze.
Fără a-și ridica ochii, începu să se tragă înapoi, spre mijlocul sălii. Teren neutru. Spera că, dacă-l vede concentrat asupra cilindrului, Teabing o să creadă că studiază în minte posibilitatea unei colaborări, iar tăcerea lui o să-i indice lui Sophie că n-o abandonase.
"Și astfel mai cîștig timp de gîndire."
Iar a gîndi, bănuia el, era exact ceea ce și-ar fi dorit britanicul să facă. "Pentru asta mi-a dat criptex-ul. Ca să simt greutatea deciziei pe care o voi lua." Britanicul sperase că, dacă avea în mînă cheia de boltă a Marelui Maestru, Langdon își va da seama de importanța ei colosală și că reticențele-i vor fi spulberate de curiozitatea științifică, recunoscînd în cele din urmă că, dacă nu vor deschide criptex-ul, istoria însăși va fi pierdută pentru totdeauna.
Lăsînd-o pe Sophie în bătaia armei, se retrase, conștient că parola criptex-ului putea fi unica sa speranță de a o salva. "Dacă pot să scot harta din interior, Teabing va fi dispus să negocieze." Chinuindu-se să se concentreze, se retrase încet spre fereastră... rememorînd numeroasele corpuri astronomice de pe mormîntul lui Newton:

"Sa cauți globul ce pe al lui mormînt se afla odat'.
Vorbind de carne Roză și pîntece însămînțat."

Întorcîndu-se cu spatele la ceilalți, se apropie de fereastra uriașă, căutînd o rază de inspirație în vitraliile ei. Nimic însă.
"ÃŽncearcă să gîndeÈ™ti ca Saunière, se îndemnă el, privind spre grădină. Care ar fi, după părerea lui, globul ce ar trebui să se afle pe mormîntul lui Newton?" Imagini ale unor stele, comete È™i planete păreau a licări în ploaia monotonă, dar le alungă. Saunière nu era om de È™tiință. Fusese un umanist, un iubitor al artei È™i al istoriei. "Sacrul feminin... potirul... roza... Maria Magdalena... declinul zeiÈ›ei... Sfîntul Graal."
Legendele întruchipaseră întotdeauna Graalul ca pe o iubită misterioasă care dănțuia în noapte nevăzută, îți șoptea la ureche, ademenindu-te și apoi dispărînd în neant.
În timp ce privea copacii bătuți de vînt, Langdon simțea aievea prezența ei jucăușă. Semnele erau pretutindeni. Ca o siluetă ispititoare care se contura în ceață, ramurile celui mai bătrîn măr din Regatul Unit își scutura florile cu cinci petale, albe și delicate precum însăși Venus. Zeița era în grădină acum. Dansa în ploaie, murmurînd cîntecul veacurilor, privind pe furiș dintre ramurile înflorite, parcă pentru a-i aminti lui că fructul cunoașterii creștea dincolo de puterea lui de a-l culege.


În celălalt capăt al încăperii, sir Leigh Teabing era mulțumit și încrezător văzînd cum privirile lui Langdon rătăcesc pe fereastră de parcă ar fi fost în transă.
"Exact așa cum am sperat, își spuse el. Se va da pe brazdă."
De ceva timp, britanicul bănuia că americanul ar putea deÈ›ine cheia către Sfîntul Graal. Nu fusese o coincidență faptul că el își pusese planul în aplicare exact în seara în care Langdon avusese programată întrevederea cu Jacques Saunière. Urmărindu-i de atîta vreme, Teabing era convins că dorinÈ›a custodelui de a se întîlni în particular cu americanul avea o semnificaÈ›ie certă. Misteriosul manuscris al lui Langdon atinsese o coardă sensibilă a StăreÈ›iei. Langdon descoperise un anume adevăr È™i Saunière se teme că îl va dezvălui. Sir Leigh fusese sigur că Saunière îi va cere profesorului să păstreze tăcerea.
"Adevărul a fost ținut ascuns prea mult timp!"
Teabing È™tia că trebuie să acÈ›ioneze repede. Atacul lui Silas avea să împlinească două obiective. ÃŽl va împiedica pe Saunière să-i ceară lui Langdon să păstreze tăcerea È™i va asigura prezenÈ›a acestuia în Paris după ce Teabing va obÈ›ine cheia de bolta, pentru eventualitatea în care va avea nevoie de ajutorul lui.
Aranjarea întîlnirii fatale dintre Saunière È™i Silas fusese floare la ureche. "Aveam informaÈ›ii secrete cu privire la cele mai profunde temeri ale custodelui." Cu o seară înainte, Silas îi telefonase lui Saunière, dîndu-se drept un preot tulburat.
― Domnule Saunière, vă rog sâ mă iertaÈ›i, dar trebuie să vă vorbesc imediat. Nu ar trebui să încalc taina spovedaniei, dar în acest caz cred că trebuie s-o fac. De curînd mi s-a confesat un bărbat care pretindea că a ucis cîțiva membri ai familiei dumneavoastră.
Custodele fusese mirat, însă răspunsul lui, precaut:
― Familia mea a pierit într-un accident. Raportul poliÈ›iei a fost explicit.
― Da, un accident de maÈ™ină, replică Silas, văzînd că bătrînul muÈ™case momeala. Bărbatul cu care am vorbit a spus că maÈ™ina a fost împinsă de pe È™osea în rîu.
Custodele rămăsese tăcut.
― Domnule Saunière, nu v-aÈ™ fi telefonat niciodată, însă omul despre care vă vorbesc mi-a mai spus ceva ce mă face să-mi fac griji pentru siguranÈ›a dumneavoastră. ÃŽn plus, a menÈ›ionat-o È™i pe nepoata dumneavoastră, Sophie.
Numele lui Sophie fusese catalizatorul necesar. Curatorul luase poziÈ›ie fără întîrziere. ÃŽi ceruse lui Silas să vină imediat în cel mai sigur loc pe care îl cunoÈ™tea ― biroul său de la Luvru. Apoi îi telefonase lui Sophie pentru a-i spune că ar putea fi în pericol. La întrevederea cu Robert Langdon renunÈ›ase pe loc.
Acum, cînd cei doi erau despărțiți de vasta întindere a sălii, Teabing își spuse că izbutise să-i îndepărteze unul de altul nu numai fizic. Sophie Neveu avea aceeași reținere, dar era clar că americanul avea o imagine mai clară asupra evenimentelor. Încerca să-și dea seama care ar putea fi parola. "Înțelege cît este de important să găsim și să eliberăm Graalul."
― Nu va deschide criptex-ul pentru tine, îi spuse Sophie pe un ton rece ca gheaÈ›a. Chiar dacă poate!
Þinînd arma îndreptată spre ea, Teabing aruncă o privire spre profesor. Era sigur că, în cele din urmă, va trebui să folosească revolverul. Deși ideea nu-l încînta deloc, știa că nu va ezita să tragă dacă va fi nevoie. "I-am oferit femeii ăsteia toate șansele de a proceda așa cum trebuie. Graalul este mult mai important chiar decît voi toți."
În acel moment, Langdon se întoarse cu fața spre ei:
― Mormîntul... spuse brusc, privindu-i cu o urmă de speranță în ochi. Știu unde să mă uit, pe mormîntul lui Newton. Da, cred că pot să aflu parola!
Inima lui Teabing prinse aripi:
― Unde, Robert? Spune-mi!
Sophie strigă, cu oroare în glas:
― Robert, nu! Doar n-ai de gînd să-l ajuÈ›i, nu-i aÈ™a?
Langdon se apropie cu pași hotărîți, ținînd criptex-ul în mînă.
― Nu, îi spuse privindu-l dur pe Leigh. Pînă cînd nu-È›i dă drumul, nu-l ajut.
Optimismul britanicului păli:
― Sîntem atît de aproape, Robert! Să nu îndrăzneÈ™ti să te joci acum cu mine!
― Nu mă joc. Las-o să plece! Apoi mergem împreună la mormîntul lui Newton È™i deschidem criptex-ul.
― Nu mă duc nicăieri! se răsti Sophie, fierbînd de furie. Bunicul mi-a dat mie criptex-ul. Nu voi sînteÈ›i cei care aveÈ›i dreptul să-l deschideÈ›i!
Langdon se întoarse spre ea, cu spaima în glas:
― Sophie, te rog! EÈ™ti în pericol. Eu încerc să te ajut!
― Cum? Dezvăluind secretul pe care bunicul l-a apărat cu preÈ›ul vieÈ›ii? A avut încredere în tine, Robert! Eu am avut încredere în tine!
În ochii albaștri ai profesorului se citea acum panica și Teabing abia reuși să-și stăpînească un zîmbet văzîndu-i întorși unul împotriva celuilalt. Încercările lui Langdon de a o face pe galantul erau de-a dreptul patetice. "E pe punctul de a dezvălui unul dintre cele mai importante secrete din istoria omenirii și el își face griji pentru o femeie care s-a dovedit nedemnă de această căutare!"
― Sophie, insistă americanul, te rog... trebuie să pleci!
Ea clătina din cap energic:
― Doar dacă-mi dai mie criptex-ul sau dacă-l distrugi, izbindu-l de podea.
― Ce?!
― Robert, bunicul ar fi preferat ca acest secret să fie pierdut pentru totdeauna, decît să ajungă în mîinile unui criminal!
Părea gata să izbucnească în lacrimi, dar își păstră stăpînirea de sine. Se răsuci spre Teabing și îl privi în ochi:
― ÃŽmpuÈ™că-mă, dacă vrei. Dar nu las moÈ™tenirea bunicului în mîinile tale!
"Foarte bine." Britanicul întinse brațul, cu arma pregătită.
― Nu! strigă Langdon ridicîndu-È™i deasupra capului mîna în care È›inea criptex-ul. Leigh, dacă tragi, îl arunc!
Teabing izbucni în rîs:
― Cacealmaua asta È›i-a mers cu Rémy, dar nu È™i cu mine. Te cunosc suficient de bine!
"Da, te cunosc. Chipul tău e o oglindă clară, prietene. Mi-a luat cîteva secunde, dar îmi dau seama că minți. Habar n-ai unde anume pe mormîntul lui Newton se află răspunsul."
― Adevărat, Robert? Știi unde să te uiÈ›i, pe mormînt?
― Știu.
Ezitarea din privirea lui Langdon pieri într-o clipă, dar britanicul o zări. Mințea. Un truc disperat, patetic, menit să o salveze pe Sophie. Robert Langdon îl dezamăgise profund.
"Sînt un cavaler singuratic, înconjurat de suflete netrebnice. Și va trebui să descifrez cheia de boltă de unul singur."
Langdon și Neveu nu mai reprezentau acum decît o simplă amenințare pentru el... și pentru Graal. Oricît de dureroasă ar fi fost soluția, știa că o poate pune în aplicare fără mustrări de conștiință. Singura dificultate va fi aceea de a-l convinge pe Langdon să lase jos cheia de boltă, astfel încît el să poată încheia odată această șaradă.
― O dovadă de încredere, rosti cu glas tare, coborîndu-È™i braÈ›ul cu arma. Pune cheia de boltă pe podea È™i hai să discutam!


Langdon știa că nu-l crezuse.
Pe chipul lui Teabing se oglindea o hotărîre cruntă și știa că ajunseseră la un moment de răscruce. "Cînd voi lăsa criptex-ul din mînă, ne va ucide pe amîndoi." Chiar și fără s-o privească pe Sophie, îi auzea implorarea mută și disperată. "Robert, omul ăsta nu e demn de Graal. Te rog, nu i-l da lui! Indiferent care ar fi prețul plătit!"
Profesorul se hotărîse însă, cu cîteva minute în urma, în vreme ce stătea singur la fereastră, privind spre College Garden.
"Protejeaz-o pe Sophie.
Protejează Graalul."
Și aproape că strigase, copleșit de disperare. "Dar nu văd cum!"
Clipele de cumplită dezamăgire aduseseră cu ele o limpezime așa cum rar mai simțise. "Adevărul e chiar în fața ochilor tăi, Robert!" Nici nu știa de unde-i venise revelația. "Graalul nu-și bate joc de tine, ci strigă către un suflet vrednic."
Acum, în timp ce se pleca în fața lui ca un supus înaintea suveranului, coborî criptex-ul pînă la cîțiva centimetri de pardoseală.
― AÈ™a, Robert, È™opti britanicul, îndreptînd arma spre el. Lasă-l jos!
Privirea lui Langdon se ridică pentru o clipă spre înălțimile cupolei. Ghemuindu-se mai mult, își îndreptă ochii spre țeava armei, ațintită asupra lui.
― ÃŽmi pare rău, Leigh!
Într-o singură mișcare, corpul i se destinse ca un arc și brațul îi zvîcni în sus, iar criptexul zbură spre plafon.


Leigh Teabing nu-și dădu seama cînd degetul lui apăsă pe trăgaci, dar revolverul se descărcă bubuind asurzitor. Trupul lui Langdon era acum o săgeată verticală, aproape desprins de podea, iar glonțul izbi pardoseala, chiar lîngă piciorul lui. Jumătate din creierul britanicului încercă să corecteze direcția focului și trase din nou, cu turbare, dar cealaltă jumătate, mai puternica, îi îndreptă ochii în sus, spre abisul cupolei.
"Cheia de boltă!"
Timpul păru că se oprește pentru o clipă și se transformă într-un fel de coșmar care se derulează cu încetinitorul, și lumea întreagă luă forma criptex-ului aflat în aer. Îl privi cum se ridică... părînd că încremenește pentru o clipă, imponderabil... și apoi căzînd, rostogolindu-se, spre pardoseala de piatră.
Toate speranțele și visurile sale se prăbușeau o dată cu el. "Nu poate izbi podeaua! Pot să ajung la el!" Trupul său reacționă din instinct. Dădu drumul armei și se aruncă în față, lăsîndu-și cîrjele să cadă și întinzîndu-și în aer mîinile cu o manichiură desăvîrșită. Rășchirîndu-și brațele și degetele, înșfăcă cilindrul în zbor.
Strîngînd criptex-ul în palmă, își dădu seama că se prăbușește prea repede. Negăsind nimic de care să se sprijine, brațele sale loviră primele pardoseala și cilindrul se izbi violent de piatra dură.
Din interior răzbătu sunetul sticlei sparte.
Timp de o secundă, Teabing rămăsese fără aer. Zăcînd lat pe podea, privind în lungul brațelor sale întinse, imploră în gînd fiola să reziste. Apoi mirosul acid de oțet se răspîndi în aer și britanicul simți lichidul rece care se scurgea printre discurile criptex-ului chiar în palma sa.
O panică sălbatică îl cuprinse. NU! Oțetul curgea continuu și cu ochii minții văzu papirusul dinăuntru cum se dizolvă. "Robert, idiotule! Secretul e pierdut!"
Începu să hohotească incontrolabil. "Graalul e pierdut! Totul a fost distrus!" Încă nu-i venea să creadă. Încercă să deschidă criptex-ul, jinduind să zărească măcar o străfulgerare de adevăr înainte ca aceasta să se dizolve pentru totdeauna. Trase de capetele cilindrului și constată, stupefiat, perplex, că acesta se deschide.
Se uită înăuntru. Era gol, cu excepÈ›ia cîtorva cioburi de sticlă. Nici urmă de papirus ― fie el dizolvat sau nu. Rostogolindu-se, privi în sus, către Langdon. Sophie stătea alături, cu revolverul îndreptat spre el.
Perplex, privi din nou criptex-ul și abia atunci observă. Discurile nu mai erau aranjate la întîmplare. Pe cilindru se formase un cuvînt din cinci litere: "MÃRUL".


― "Globul" din care a gustat Eva, spuse Langdon rece, stîrnind mînia sfîntă a lui Dumnezeu. Păcatul originar. Simbolul căderii sacrului feminin.
Teabing simți cum adevărul îl izbește cu o forță zdrobitoare. Globul care ar fi trebuit să se afle pe mormîntul lui Newton nu putea fi decît mărul care, căzut din rai în capul lui Newton, i-a inspirat acestuia munca lui de-o viață. "A lui strădanie! Carnea roză cu pîntece însămînțat!"
― Robert, bîigui Teabing copleÈ™it. Ai reuÈ™it să-l deschizi! Unde e... harta?
Fără să clipească, Langdon își duse mîna la buzunarul sacoului și scose cu mișcări atente un sul mic de papirus. La doar cîțiva metri distanță de britanic, îl desfășură și îl privi. După un lung moment, surîse satisfăcut.
"Știe!" Inima lui Teabing ardea de dorința de a afla. Visul lui de o viață era chiar aici, în fața ochilor lui.
― Spune-mi! ceru. Te rog! Oh, Dumnezeule, te rog! Nu e încă prea tîrziu!
Brusc, pe culoar răsună zgomot de pași grei, grăbiți, și Langdon înfășură papirusul la loc și îl strecură în buzunar.
― Nu! strigă britanicul, chinuindu-se zadarnic să se ridice.
Cînd ușa se deschise, Bezu Fache năvăli ca un taur în arenă, privind fioros în jurul lui, pînă ce-și zări ținta, pe Leigh Teabing, zăcînd neputincios pe podea. Răsuflă ușurat, își puse arma în suportul de sub braț și se întoarse spre Sophie:
― Agent Neveu, mă bucur să văd că suneÈ›i amîndoi teferi. Trebuia să veniÈ›i la secÈ›ie atunci cînd v-am cerut.
Poliția britanică sosi pe urmele lui Fache, ridică prizonierul și îi puse cătușele.
Sophie părea mirata să-l vadă pe Fache:
― Cum ne-aÈ›i găsit?
Căpitanul arătă spre Teabing:
― A făcut greÈ™eala de a arăta un act de identitate la intrare. Paznicii fuseseră informaÈ›i că îl căutăm.
― E în buzunarul lui Langdon! zbieră britanicul ca un nebun. Harta către Sfîntul Graal!
Þinut de brațe de polițiștii care îl trăgeau afară, își azvîrli capul pe spate și urlă:
― Robert! Spune-mi unde e ascuns!
Cînd trecu prin dreptul lui, Langdon îl privi în ochi:
"Numai cei vrednici pot găsi Graalul, Leigh. Chiar tu m-ai învățat asta."



102

Ceața coborîse peste Kensington Gardens cînd Silas, șchiopătînd, se retrase într-un desiș, la loc ferit. Îngenunchind pe iarba udă, își aminti de sîngele cald ce se scurgea din rana lăsată de glonț sub coastele lui. Liniștit, se mulțumi să privească drept înainte.
Ceața era deasă și, datorită ei, grădina părea paradiziacă.
Ridicîndu-și mîinile însîngerate ca să se roage, privi cum picăturile de ploaie îi mîngîiau palmele, readucîndu-le albul lor obișnuit. Simțind stropii care îi cădeau pe umeri și pe spate, avea impresia ca trupul lui dispare treptat, bucată cu bucată, în pîcla din preajmă.
"Sînt o fantomă."
O pală de vînt trecu pe lîngă el, aducînd parfumul jilav al unei noi vieți. Cu fiecare celulă din trupul său frînt, Silas se rugă. Pentru iertare. Pentru îndurare. Și, mai presus de toate, pentru mentorul său... episcopul Aringarosa... ca Domnul să nu-l ia din această lume înainte de a i se fi împlinit, de a fi sunat ceasul. "Mai are atîtea de făcut!"
Ceața îl învăluia și Silas se simțea atît de ușor, încît avea senzația ca fuioarele imateriale îl vor putea lua cu ele. Închizînd ochii, își rosti ultima rugăciune.
De undeva, din pîcla aceea, vocea lui Manuel Aringarosa îi șoptea: "Domnul nostru e un Dumnezeu bun și îndurător."
În sfîrșit, durerea începea să se domolească și Silas își dădu seama că episcopul avusese dreptate.



103

Era după-amiază tîrziu cînd, deasupra Londrei, soarele sparse plafonul de nori și începu să strălucească. Bezu Fache era sfîrșit după ce termină interogatoriul și își chemă un taxi. Sir Leigh Teabing își proclamase nevinovăția, dar din vorbăria lui incoerentă despre Sfîntul Graal, documente secrete și confrerii misterioase, Fache bănuia că istoricul pregătea, de fapt, cadrul pentru ca avocații săi să poată pleda susținînd că clientul lor e nebun.
"Sigur", își spuse căpitanul, "nebunie!" Teabing dăduse dovada de o ingeniozitate È™i o precizie extreme în formularea unui plan menit să-i susÈ›ină la fiecare pas nevinovăția. Exploatase cu aceeaÈ™i aviditate È™i Biserica Catolică, È™i Ordinul Opus Dei, două organizaÈ›ii care se dovediseră a fi absolut inocente. Uneltele sale neÈ™tiutoare fuseseră un călugăr fanatic È™i un episcop disperat. Și, ca o culme a ingeniozității, Teabing își amplasase postul de ascultare electronică în unicul loc în care o victimă a poliomielitei nu putea ajunge. Supravegherea căzuse în sarcina servitorului său, Rémy ― singura persoană care cunoscuse adevărata identitate a britanicului È™i care murise între timp, cît se poate de convenabil, în urma unei reacÈ›ii alergice.
"Greu de crezut că toate acestea au putut fi puse la cale de o persoană care nu e sănătoasă la cap," își spuse Fache.
InformaÈ›iile transmise de Collet de la Château Villette sugerau că abilitatea de care dăduse dovada Teabing era atît de uimitoare, încît chiar el, Fache, ar fi avut de învățat de la el. Pentru a ascunde microfoane într-unele dintre cele mai importante instituÈ›ii din Paris, istoricul apelase la vechii greci. "Calul Troian." Unele dintre È›intele vizate de Teabing primiseră cadou impresionante lucrări de artă, iar altele participaseră la licitaÈ›ii, achiziÈ›ionînd fără să È™tie obiectele oferite de britanic. Jacques Saunière, pe de altă parte, primise o invitaÈ›ie la Château Villette, pentru a discuta posibilitatea ca Teabing să finanÈ›eze construirea unei noi aripi în Muzeul Luvru, care să fie dedicată lui da Vinci. La sfîrÈ™it, invitaÈ›ia menÈ›iona în treacăt interesul deosebit al lui sir Leigh pentru macheta unui cavaler robotizat, construită chiar de custode. "Poate o veÈ›i aduce cu dumneavoastră", îi sugerase el. Probabil că Saunière îi satisfăcuse dorinÈ›a È™i lăsase cavalerul nesupravegheat suficient timp pentru ca Rémy Legaludec să amplaseze un microfon aproape invizibil.
Acum, în timp ce stătea pe bancheta din spate a taxiului, Fache închise ochii. "Încă o problemă de rezolvat înainte de a mă întoarce la Paris."


Lumina soarelui pătrundea nestingherită în salonul de la Spitalul St. Mary.
― Ne-aÈ›i impresionat pe toÈ›i, spuse sora, zîmbindu-i cu blîndeÈ›e. Un adevărat miracol.
Episcopul Aringarosa îi surîse slab:
― Totdeauna am fost un om binecuvîntat.
După ce termină de aranjat firele și tuburile, sora ieși și îl lăsă singur. Razele calde ale soarelui îi dădeau o senzație plăcută. Noaptea trecută fusese cea mai neagră noapte din viața sa.
Abătut, își aminti de Silas, al cărui cadavru fusese găsit în parc.
"Iartă-mă, te rog, copilul meu!"
Își dorise mult ca Silas să ia parte la acest plan glorios. Noaptea trecută însă, Aringarosa primise un telefon de la Bezu Fache, care vorbea despre aparenta sa legătură cu o călugăriță ucisă în biserica Saint-Sulpice. Episcopul înțelesese atunci că lucrurile luaseră o întorsătură cumplită. Vestea despre alte patru asasinate îi transformase oroarea în groază. "Silas, ce-ai făcut?!" Neputînd să-l contacteze pe Învățător, își dăduse seama că fusese abandonat. "Folosit." Singura modalitate de a opri cumplita desfășurare a evenimentelor la a căror declanșare luase și el parte fusese aceea de a-i mărturisi totul lui Fache. Din acel moment, cei doi, preot și căpitan de poliție, porniseră într-o cursă contra-cronometru pentru a-l prinde pe Silas înainte ca Învățătorul să-l poată convinge să ucidă din nou.
Vlăguit, Aringarosa închise ochii și ascultă reportajul TV despre arestarea unui influent cavaler britanic, sir Leigh Teabing. "Învățătorul arestat în văzul lumii întregi." Teabing aflase despre planurile Vaticanului de a se disocia de Opus Dei; Aringarosa devenise pionul perfect pentru planul său. "La urma urmei, cine ar fi fost mai dispus să se arunce orbește în căutarea Graalului, decît un om ca mine, care era pe punctul de a pierde totul? Graalul ar fi conferit o putere enormă celui ce l-ar fi stăpînit."
Leigh Teabing își protejase cu abilitate identitatea ― folosind un accent francez È™i o inimă pioasă È™i cerînd ca răsplată unicul lucru de care nu avea nevoie: bani. Iar el, Aringarosa, fusese prea nerăbdător ca să mai fie È™i suspicios. PreÈ›ul de douăzeci de milioane de euro era o nimica toată în comparaÈ›ie cu obÈ›inerea Graalului È™i, È›inînd seama de banii oferiÈ›i de Vatican pentru separarea de Opus Dei, partea financiară se aranjase perfect. "Orbii văd doar ceea ce vor ei să vadă." Cea mai vicleană maÈ™inaÈ›iune a lui Teabing fusese, desigur, aceea de a cere plata în obligaÈ›iuni emise de Vatican, astfel ca, dacă situaÈ›ia lua o întorsătură urîtă, ancheta să conducă inevitabil spre Roma.
― Mă bucur să văd că vă simÈ›iÈ›i bine, Excelență.
Aringarosa recunoscu vocea posacă din ușă, dar chipul îl surprinse ― trăsături aspre, clar conturate, părul pieptănat lins peste cap È™i omoplaÈ›i largi, ce întindeau stofa întunecată a costumului.
― Căpitane Fache?
Compasiunea și îngrijorarea pe care polițistul le arătase noaptea trecută pentru suferințele episcopului îi sugeraseră o înfățișare mai blîndă.
Căpitanul se apropie de pat și azvîrli pe scaunul alăturat o familiară servietă neagră:
― Cred că asta vă aparÈ›ine.
Aringarosa privi servieta burdușită cu obligațiuni și imediat își feri privirea, rușinat:
― Da... mulÈ›umesc.
Stînjenit, pipăi așternutul de pe pat și, după o pauză, adăugă:
― Căpitane, m-am gîndit mult la acest lucru È™i aÈ™ dori să vă cer o favoare!
― Desigur.
― Familiile celor din Paris pe care Silas... se întrerupse, încercînd să-È™i stăpînească emoÈ›ia, apoi continuă: ÃŽmi dau seama că nici o sumă, oricît de mare ar fi, nu ar putea repara răul făcut, dar, dacă aÈ›i fi atît de bun încît să împărÈ›iÈ›i conÈ›inutul servietei... pentru familiile celor uciÈ™i...
Ochii întunecați ai lui Fache îl studiară un lung moment:
― Un gest lăudabil, Excelență. Voi avea grijă ca dorinÈ›a să vă fie respectată.
O tăcere grea se așternu între ei.
La televizor, un polițist susținea o conferință de presă în fața unui conac elegant. Văzînd cine e, Fache se întoarse și ascultă atent:
― Locotenent Collet, spunea reportera BBC pe un ton acuzator, seara trecută, superiorul dumneavoastră a acuzat în mod public de crimă doi oameni nevinovaÈ›i. Vor cere Sophie Neveu È™i Robert Langdon daune din partea poliÈ›iei? ÃŽÈ™i va pierde căpitanul Fache slujba din acest motiv?
Zîmbetul locotenentului era obosit, dar calm:
― Din experiență, va pot spune că Bezu Fache greÈ™eÈ™te foarte rar. ÃŽncă nu am discutat cu domnia sa despre aceasta problema, dar cunoscînd modul în care operează, bănuiesc că "vînarea" publică a agentului Neveu È™i a domnului Langdon a fost doar un truc menit să-l inducă în eroare pe adevăratul criminal.
Reporterii schimbară priviri surprinse.
Collet continua:
― Nu È™tiu însă dacă domnul Langdon È™i agentul Neveu au participat benevol la acest plan. Căpitanul Fache își dezvăluie rareori metodele de lucru mai... creative. Tot ceea ce pot confirma deocamdată este faptul că vinovatul a fost arestat, iar domnul Langdon È™i agentul Neveu sînt acum în siguranță È™i în afara oricăror suspiciuni.
Pe buzele lui Fache se întinsese umbra vagă a unui zîmbet, cînd se întoarse din nou spre Aringarosa:
― Un individ isteÈ›, acest Collet.
Cîteva clipe se scurseră în liniște. În cele din urmă, căpitanul își trecu palma peste frunte, netezindu-și părul, și privi către episcop.
― Excelență, aÈ™ vrea să mai discutăm o ultimă problemă înainte de a mă întoarce la Paris: zborul dumneavoastră neaÈ™teptat la Londra. AÈ›i mituit pilotul ca să schimbe cursul avionului. Procedînd astfel, aÈ›i încălcat o serie de prevederi legale internaÈ›ionale.
― Eram disperat, replică Aringarosa încet.
― Da. AÈ™a cum era È™i pilotul respectiv cînd l-au interogat oamenii mei.
Fache duse mîna la buzunar și scoase un inel cu ametist.
Ochii episcopului se umplură de lacrimi în momentul cînd luă inelul, strecurîndu-l înapoi pe deget.
― AÈ›i fost atît de amabil! Vă mulÈ›umesc, adăugă È™i îi strînse mîna lui Fache în palma sa.
Căpitanul se scutură și, apropiindu-se de fereastră, privi absent în zare. Cînd se întoarse, pe chipul lui se citea o oarecare nesiguranță:
― Excelență, încotro vă veÈ›i îndrepta de-acum?
Aringarosa fusese întrebat exact același lucru și cu o seară în urmă, cînd părăsise Castelul Gandolfo.
― Bănuiesc că drumul meu este la fel de incert ca al dumneavoastră.
― Da, replică Fache. Cred că voi ieÈ™i la pensie în curînd.
Episcopul surîse obosit:
― PuÈ›ină credință poate face minuni, căpitane! PuÈ›ină credință!



104

Capela Rosslyn, numita adesea Catedrala Codicelor, se află la zece kilometri sud de Edinburgh, în Scoția, pe locul unui vechi templu închinat zeului Mithra. Construită de Cavalerii Templieri în 1446, capela este gravată cu o tulburătoare diversitate de simboluri păgîne, iudaice, creștine, egiptene și masonice.
Coordonatele sale geografice urmează perfect meridianul nord-sud care trece prin Glastonbury. Aceasta longitudinală Linie a Rozei constituie reperul tradițional al legendarei Insule Avalon a regelui Arthur, fiind considerată pilonul central al spațiului sacru britanic. De la această venerată Linie a Rozei derivă numele Capelei Rosslyn, inițial scris Roslin.
Turnurile ei dantelate aruncau umbre lungi în lumina amurgului, cînd maÈ™ina închiriată de Langdon È™i Sophie Neveu opri în parcarea din faÈ›a falezei pe care se înălÈ›a capela. Zborul scurt de la Londra la Edinburgh fusese odihnitor, deÈ™i nici unul dintre ei nu izbutise să doarmă, cuprinÈ™i de nerăbdare. Privind masiva construcÈ›ie ce se profila pe cerul acoperit de nori, Langdon se simÈ›ea aÈ™a cum bănuia că trebuie să se fi simÈ›it Alice în momentul în care căzuse în gaura de iepure. "Probabil că visez!" Și totuÈ™i, È™tia că ultimul mesaj al lui Saunière era cît se poate de explicit:

The Holy Grail 'neath ancient Roslin waits.

"Graalul Sfînt sub vechiul Roslin zăbovește."

El își închipuise la un moment dat că "harta Graalului" trebuia să fie o diagramă ― un desen cu un X mare marcînd locul exact ―, însă ultimul secret al StăreÈ›iei le fusese revelat în acelaÈ™i mod în care Saunière li se adresase de la bun început. "Un simplu poem." Patru versuri clare, care îi îndrumau, fără dubiu, spre acest loc. Pe lîngă faptul că se referea explicit la Rosslyn, poemul amintea È™i de cîteva trăsături arhitecturale bine cunoscute ale capelei.
ÃŽn ciuda clarității indiciilor, Langdon avea mai degrabă o senzaÈ›ie de insecuritate È™i dezechilibru. Capela Rosslyn i se părea un lăcaÈ™ mult prea evident. Timp de secole, această construcÈ›ie dăduse naÈ™tere la È™oapte ce aminteau despre Graal. ÃŽn ultimele decenii, È™oaptele se transformaseră în strigăte în gura mare, cînd dispozitivele radar dezvăluiseră existenÈ›a unei uimitoare structuri sub capelă ― o vastă încăpere subterană. Pe lîngă faptul că era mult mai mare decît capela însăși, încăperea nu părea a avea nici o intrare sau ieÈ™ire. Arheologii au solicitat începerea unor excavaÈ›ii, pentru a putea ajunge la camera misterioasă, dar Trustul Rosslyn interzisese cu desăvîrÈ™ire orice săpături în perimetrul acestui loc sacru. Desigur, acest refuz nu făcuse decît să alimenteze speculaÈ›iile. Ce anume încerca Trustul Rosslyn să ascundă?
Capela devenise între timp loc de pelerinaj pentru căutătorii de mistere. Unii pretindeau că sînt atrași aici de un puternic cîmp magnetic prezent în mod inexplicabil în zonă, alții susțineau că doresc să cerceteze împrejurimile pentru a găsi o intrare secretă în camera subterană, dar cei mai mulți recunoșteau că vin pur și simplu pentru a cutreiera zona și a inspira parfumul Graalului.
Deși Langdon nu mai fusese aici pînă acum, totdeauna se amuzase cînd auzea spunîndu-se că aici s-ar afla ascuns Sfîntul Graal. Da, poate că odată, cu mult timp în urmă, Graalul se aflase la Rosslyn, dar acum, în nici un caz nu se mai afla acolo. Prea multă atenție fusese acordată capelei în ultima vreme și, mai curînd sau mai tîrziu, cineva tot avea să pătrundă în încăperea subterană.
SpecialiÈ™tii considerau că Rosslyn era doar o momeală ― unul dintre "drumurile înfundate" pe care StăreÈ›ia se pricepuse atît de bine să le pună la punct. ÃŽn seara aceasta însă, după ce citise poemul ce menÈ›iona atît de clar acest loc, Langdon nu mai avea deloc chef sâ se amuze. O întrebare îl frămîntase toată ziua:
"De ce ar fi depus Saunière atîta efort, pentru a ne îndruma, în cele din urmă, spre o locaÈ›ie evidentă?"
Nu putea găsi însă nici un răspuns logic.
"Trebuie să fie ceva în legătură cu Rosslyn, ceva ce încă nu am înțeles."
― Robert! strigă Sophie de lîngă portieră, privindu-l. Vii?
Þinea în mînă caseta din lemn de trandafir pe care Bezu Fache le-o înapoiase. ÃŽnăuntru, ambele criptex-uri fuseseră reasamblate È™i aÈ™ezate exact aÈ™a cum le găsiseră. Papirusul cu poemul era închis în interior ― de această dată fără fiola cu oÈ›et.
Străbătînd aleea cu pietriș ce ducea spre capelă, trecură pe lîngă celebrul zid vestic al construcției. Turiștii presupuneau că acest perete ieșit straniu în afară era, de fapt, o parte neterminată a capelei. Adevărul, își aminti Langdon, era mult mai interesant.
"Zidul de vest al Templului lui Solomon!"
Cavalerii templieri proiectaseră Capela Rosslyn ca o reproducere fidela a anticului templu din Ierusalim ― inclusiv zidul vestic, un îngust sanctuar dreptunghiular È™i o încăpere subterană asemănătoare Sfintei Sfintelor, în care primii nouă templieri descoperiseră nepreÈ›uita lor comoară, într-adevăr, Langdon se văzu nevoit să recunoască, exista o logică tulburătoare în ideea că templierii construiseră pentru a adăposti Graalul un "cămin" similar cu locul iniÈ›ial de odihna a sacrelor relicve.
Intrarea în capelă era mult mai modestă decît se așteptase el. Ușa micuță din lemn avea două balamale metalice și un însemn simplu:

"ROSLIN"

Modul vechi de ortografiere a cuvîntului, îi explică profesorul lui Sophie, derivase de la Meridianul Rozei, pe care fusese amplasata capela; sau, aÈ™a cum preferau specialiÈ™tii să creadă, de la "Linia Rozei" ― viÈ›a străveche a Mariei Magdalena.
Capela avea să se închidă curînd È™i, cînd Langdon deschise uÈ™a, un val de aer cald îi întîmpină, de parcă bătrînul edificiu ar fi oftat ostenit, la capătul unei zile lungi. Pe arcada de la intrare erau gravate numeroase cinquefoils ― ornamente arhitecturale cu cinci petale.
"Roze. Pîntecele zeiței."
Intrînd în urma lui Sophie, își lăsă privirea să se desfete cu întregul sanctuar. Deși citise despre complexitatea arhitecturală a interiorului, faptul că acum o vedea cu propriii ochi era copleșitor.
"Un paradis al simbolisticii", îl numise odată unul dintre colegii săi.
ÃŽntreaga suprafaÈ›a a capelei era gravată cu cele mai diverse simboluri ― crucifixuri creÈ™tine, stele iudaice, crucile specifice templierilor, cornuri ale abundenÈ›ei, piramide, semne astrologice, plante, legume, pentagrame È™i trandafiri. Templierii fuseseră desăvîrÈ™iÈ›i lucrători în piatră, construind biserici pe întregul teritoriu al Europei, dar Rosslyn era considerată capodopera lor, simbolul sublim al dragostei È™i al veneraÈ›iei. MeÈ™terii masoni nu lăsaseră nici o piatră nesculptată. Capela Rosslyn era un altar închinat tuturor credinÈ›elor... tuturor tradiÈ›iilor È™i, mai presus de orice, naturii È™i sacrului feminin.
Înăuntru se aflau doar cîțiva turiști care ascultau explicațiile ghidului. Tînărul îi conducea în șir indian pe un traseu bine stabilit, ce lega șase obiective arhitecturale importante ale capelei. Generații de vizitatori străbătuseră același drum, aceleași linii drepte, iar pașii lor gravaseră în decursul timpului un simbol uriaș pe pardoseala de piatră:

"Steaua lui David", își spuse Langdon. CîtuÈ™i de puÈ›in o coincidență. Cunoscută È™i sub numele de "Pecetea lui Solomon", hexagrama fusese, odinioară, simbolul secret al preoÈ›ilor astronomi, fiind mai apoi adoptată de regii israeliÈ›i ― David È™i Solomon.
Ghidul îi văzu cînd intrară și, cu toate că era aproape de ora închiderii, le zîmbi și le făcu semn să înainteze.
Langdon mulțumi cu un gest și porni spre mijlocul capelei.
Sophie rămase însă în prag, privind în jur nedumerită:
― Ce s-a întîmplat? întrebă el.
― Cred... cred că am mai fost aici.
Profesorul își ridică o sprînceană:
― Dar ai spus că nici n-ai auzit de Rosslyn!
― N-am auzit, replică ea, continuînd să cerceteze capela cu aceeaÈ™i privire confuză. Probabil că bunicul m-a adus aici cînd eram foarte mică. Nu È™tiu... ÃŽmi pare destul de cunoscută.
Apoi, pe măsură ce ochii ei se plimbau de colo, colo, începu să clatine din cap, din ce în ce mai sigură:
― Da! arătă ea spre partea din față a capelei. Coloanele acelea două... le-am mai văzut.
Langdon privi cei doi pilaștri sculptați. Dantelăria cioplită în piatră părea să emane o aură ruginie, învăluită în ultimele raze de soare filtrate prin ferestrele vestice. Coloanele, amplasate acolo unde în mod normal ar fi trebuit să se afle altarul, formau o pereche stranie. Cea din stînga era decorată cu linii simple, verticale, iar cealaltă părea străbătută de o delicată spirală florală.
Sophie pornise deja spre ele. Profesorul o urmă cu pași repezi și, cînd ajunseră lîngă coloane, o auzi exclamînd:
― Da, sînt sigura că le-am mai văzut!
― Nici nu mă îndoiesc, replică el, dar e posibil să le fi văzut în altă parte.
― Cum adică?
― Aceste două coloane constituie cea mai "copiată" structură arhitectonică la nivel mondial. Exista replici ale lor în lumea întreagă.
― Replici ale Capelei Rosslyn? întrebă ea cu un aer sceptic.
― Nu. Ale coloanelor. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti ce È›i-am spus mai devreme, că însăși capela este o copie a Templului lui Solomon? AceÈ™ti pilaÈ™tri sînt replici fidele ale celor care se aflau odinioară acolo. Acesta ― arătă el spre coloana din stînga ― se numeÈ™te Boaz, sau "Coloana Arhitectului". Celălalt este numit Jachin sau "Coloana Ucenicului". De fapt, absolut toate templele masonice din lume au doi pilaÈ™tri ca aceÈ™tia.
Langdon îi explicase deja despre strînsele relaÈ›ii istorice dintre templieri È™i societățile secrete masonice din ziua de azi, ale căror grade inferioare ― Ucenic, Calfă È™i Maestru ― datează de pe vremea primilor templieri. Ultimul poem al lui Jacques Saunière se referea clar la MaeÈ™trii Masoni care decoraseră Capela Rosslyn. De asemenea, amintea de cupola centrală a capelei, pe care erau sculptate forme ce reprezentau stele È™i planete.
― Nu am fost niciodată într-un templu masonic, spuse Sophie fără a-È™i lua ochii de la cei doi pilaÈ™tri. Sînt sigură că am văzut coloanele acestea aici.
Se întoarse apoi spre vasta întindere a capelei, căutînd parcă un element care să declanșeze altă amintire.
Ceilalți turiști se pregăteau să părăsească locașul și ghidul se apropie de ei, cu același surîs plăcut întipărit pe chip. Era un tînăr drăguț, de aproape treizeci de ani, cu accent scoțian și păr blond-roșcat.
― Mă pregătesc să închid pe ziua de azi. Vă pot ajuta să găsiÈ›i ceva?
"Ce-ai zice de Sfîntul Graal?" își spuse profesorul.
― Codul! izbucni Sophie pe neaÈ™teptate. E un cod aici!
Ghidul părea încîntat de entuziasmul ei:
― ÃŽntr-adevăr, doamnă!
― Este pe plafon, adăugă ea, întorcîndu-se spre zidul din partea dreaptă. Undeva... acolo!
Zîmbetul de pe buzele ghidului se lăți:
― Să înÈ›eleg că aÈ›i mai fost la Rosslyn?
"Codul", își spuse Langdon. Uitase de el. Unul dintre numeroasele mistere ale capelei era întruchipat de o arcadă din care ieșeau în relief sute de blocuri de piatră, formînd o bizară suprafața cu multe fațete. Pe fiecare bloc de piatră era gravat un simbol, aparent la întîmplare, care crea un cifru de proporții uriașe. Unele opinii susțineau că acest cod revela intrarea în camera secretă de sub capelă. Altele considerau că dezvăluie adevărata legendă a Graalului. Oricum, nu mai conta; criptografii se străduiseră vreme de secole întregi să-l descifreze, dar nu izbutiseră. Trustul Rosslyn oferea și astăzi o generoasă recompensă celui care ar fi reușit să-i perceapă semnificația secretă, însă codul rămînea în continuare un mister.
― Voi fi fericit sâ vă arăt...


Sophie nu mai auzi restul cuvintelor.
"Primul meu cod", își spuse pornind singură, ca în transă, spre arcadă. Îi dăduse caseta lui Langdon, așa că, pentru moment, izbuti să uite de Sfîntul Graal, de Le Prieuré de Sion și de toate necunoscutele zilei de ieri. Cînd ajunse sub arcada boltită și văzu simbolurile gravate, amintirile îi reveniră în valuri. În mod ciudat, rememorarea primei sale vizite aici aduse cu ea și o neașteptata tristețe.
Era doar o copilă pe atunci... la vreun un an după moartea celor dragi. Bunicul o adusese în Scoția pentru o scurtă vacanță și, înainte de a se întoarce la Paris, veniseră să vadă Capela Rosslyn. Era seara, tîrziu, și capela fusese închisă. Dar ei mai rămăseseră înăuntru.
― Acum putem merge acasă, grand-père? îl rugase ea, obosită.
― Imediat, draga mea, imediat, îi răspunse bunicul pe un ton melancolic. Mai am doar un singur lucru de făcut aici. Ce-ai zice daca m-ai aÈ™tepta în maÈ™ină?
― EÈ™ti ocupat iar cu lucruri de-ale oamenilor mari?
El încuviințase:
― Voi termina repede. Promit!
― Pot să rezolv din nou codul de pe arcadă? A fost distractiv.
― Nu È™tiu. Eu trebuie să ies puÈ›in. N-o să-È›i fie frică aici înăuntru, singură?
― Sigur că nu! spuse ea, jignită. Nici măcar nu s-a întunecat!
― Foarte bine, atunci, zîmbise bunicul È™i o condusese spre arcada pe care i-o arătase puÈ›in mai devreme.
Sophie se așezase imediat pe pardoseală, întinzîndu-se cu fața în sus și lăsîndu-și privirile să rătăcească peste mozaicul de piatră.
― Am să dezleg codul înainte de a te întoarce tu!
― Atunci, hai să ne luăm la întrecere, îi răspunse el, după care se aplecase, o sărutase pe frunte È™i pornise spre una dintre uÈ™ile laterale. Voi fi chiar aici, afară. Las uÈ™a deschisă! Dacă ai nevoie de mine, strigă-mă!
Sophie rămăsese întinsă pe podea, privind în sus, spre arcadă. Își simțea pleoapele grele și, după cîteva minute, simbolurile de deasupra începuseră să se încețoșeze. Apoi dispăruseră complet.
Cînd se trezise, pardoseala de piatră era rece sub ea.
― Grand-père!
Nu-i răspunsese nimeni. Se ridicase și își scuturase praful de pe haine. Ușa laterală era încă deschisă și prin ea zărise cerul aproape întunecat. Ieșind, îl văzuse pe bunicul ei stînd pe veranda unei case de piatră, chiar în spatele bisericii. Vorbea încet cu o persoană ce se întrezărea vag prin ușa cu plasă.
― Grand-père! strigase din nou.
El se întorsese și-i făcuse un semn cu mîna, să-l mai aștepte încă puțin. Apoi îi mai spusese cîteva cuvinte persoanei dinăuntru, îi aruncase o sărutare din vîrful degetelor și venise spre Sophie, eu ochii înlăcrimați.
― De ce plîngi, grand-père?
O luase în brațe și o strînsese la pieptul lui:
― Oh, Sophie, noi doi ne-am luat adio de la multă lume anul acesta. E greu.
Fetița se gîndise la accident, la mama și la tatăl ei, la bunica și la frățiorul cel mic.
― Și acum ai spus adio unei alte persoane?
― Unei dragi prietene pe care o iubesc foarte mult, îi zise el cu emoÈ›ie în glas. Și mi-e teamă că n-am s-o mai văd multă vreme de acum înainte.


Alături de ghid, Langdon cercetă din priviri zidurile capelei, temîndu-se că ajunseseră într-un punct mort. Sophie se îndepărtase pentru a studia codul acela din piatra È™i-i lăsase lui caseta din lemn de trandafir, a cărei hartă către Graal părea să nu le fie însă de nici un ajutor. DeÈ™i poemul lui Saunière indica limpede Capela Rosslyn, el, unul, nu È™tia ce anume ar trebui să facă acum. Poemul amintea de "paloÈ™ È™i potir", însă în jur nu se zărea nimic asemănător.

"Graalul Sfînt sub vechiul Roslin zăbovește.
Cu paloșul și potirul veghind ale ei porți."

În mod cert, un alt aspect al acestui mister rămăsese neelucidat.
― N-aÈ™ vrea să fiu indiscret, spuse ghidul în timp ce privea caseta din mîna lui Langdon. Dar... pot să vă întreb de unde aveÈ›i cutia aceasta?
Profesorul rîse cu jumătate de gură:
― E o poveste extrem de lungă.
Tînărul ezită, fără a-și lua ochii de la casetă:
― Mi se pare foarte ciudat, reluă el, dar bunica mea are o cutie exact ca aceasta ― o casetă de bijuterii. Lemn de trandafir identic lustruit, aceeaÈ™i roză incrustată... chiar È™i balamalele par la fel.
Profesorul era sigur că ghidul se înÈ™ală. Dacă exista o casetă unică în lume, aceasta de aici trebuia să fie ― confecÈ›ionată special pentru cheia de boltă a StăreÈ›iei.
― Cutiile pot părea similare, dar...
Ușa laterală se închise cu un bufnet sonor. Sophie ieșise fără un cuvînt și, cu pași ușori, se apropia de o casă alăturată. Langdon privi în urma ei. "Unde se duce?" De cînd ajunseseră aici, se purta cam ciudat.
― ȘtiÈ›i a cui este casa aceea? îl întrebă el pe ghid.
Tînărul încuviință, părînd la fel de mirat de comportamentul lui Sophie:
― Este rectoratul capelei. Acolo locuieÈ™te custodele, care este totodată, preÈ™edintele Trustului Rosslyn È™i, aÈ™ putea adăuga, bunica mea.
― Bunica dumneavoastră este preÈ™edinta Trustului Rosslyn?
Ghidul înclină din cap afirmativ:
― Eu locuiesc împreuna cu ea la rectorat, o ajut la întreÈ›inerea capelei È™i ofer explicaÈ›ii vizitatorilor. Am locuit aici de cînd mă È™tiu. Bunica practic m-a crescut acolo.
Îngrijorat pentru Sophie, Langdon porni spre ușă, ca s-o strige. Dar după numai cîțiva pași se opri brusc. Cuvintele tînărului îi răsunau straniu în minte.
"Bunica m-a crescut."
Privi spre Sophie, afară, și apoi își întoarse ochii spre caseta pe care o ținea în mînă. "Imposibil!" încet, cu mișcări lente, se întoarse spre tînărul ghid:
― SpuneaÈ›i că bunica dumneavoastră are o casetă exact ca aceasta?
― Aproape identică.
― ȘtiÈ›i cumva de unde o are?
― Bunicul a confecÈ›ionat-o. El a murit cînd eu eram foarte mic, dar bunica încă mai vorbeÈ™te È™i astăzi despre el. Spune că avea o îndemînare fantastică È™i că îi plăcea să construiască tot felul de lucruri.
Uluit, Langdon încercă să cuprindă cu mintea inimaginabila rețea de conexiuni care începea să se lege.
― SpuneaÈ›i că aÈ›i fost crescut de bunica dumneavoastră. Vă pot întreba ce anume s-a întîmplat cu părinÈ›ii dumneavoastră?
Ghidul îi aruncă o privire surprinsă:
― Au murit cînd eu eram mic. ÃŽn aceeaÈ™i zi cu bunicul meu, adaugă el după o scurtă pauză.
Profesorul își simți inima bătînd frenetic.
― ÃŽntr-un accident de maÈ™ină?
Uimirea din ochii măslinii ai tînărului ajunse la cote maxime:
― Da, într-un accident de maÈ™ină. Aproape întreaga mea familie a murit în ziua aceea. Mi-am pierdut bunicul, părinÈ›ii È™i...
Ghidul ezită o clipă, plecîndu-și ochii în podea:
― Și sora, sfîrÈ™i Langdon în locul lui.


Pe faleză, casa de piatră era exact așa cum și-o amintea ea. Începuse să se însereze și clădirea părea că emană o aură caldă, ademenitoare. Mirosul de pîine proaspăt coaptă răzbătea prin ușa deschisă, iar în ferestre strălucea o lumină aurie. Cînd se apropie, Sophie auzi dinăuntru un hohot înfundat.
Prin ușa de plasă, zări o femeie în vîrstă. Stătea cu spatele spre ea, dar se vedea că plînge. Bătrîna avea un păr bogat, argintiu, care-i stîrni lui Sophie amintiri ciudate. Urcă încet treptele verandei. Femeia strîngea în mîini fotografia unui bărbat, iar degetele ei îi atingeau fața cu o duioasă tristețe.
Era un chip pe care Sophie îl cunoștea bine.
"Grand-père!"
Era evident că vestea morții lui, cu o seară în urmă, ajunsese pînă la ea.
O scîndură scîrțîi sub picioarele ei și femeia se întoarse încet, iar ochii ei triști o zăriră. Sophie dădu să fugă, dar ceva o țintui locului. Bătrîna așeză ușor fotogrtafia pe masă și, fără a-și lua privirea de la ea, se apropie de ușa cu plasă. O veșnicie păru că se scurge în vreme ce ele rămaseră nemișcate, privindu-se în ochi, despărțite doar de plasa subțire. Apoi, aidoma unui val de mare ce-și strînge încet forțele, expresia femeii se transformă, trecînd de la incertitudine la uluire... la speranță... și, în cele din urmă, la o imensă bucurie.
Dînd ușa de perete, ieși în prag, întinse brațele și cuprinse între palmele moi obrajii încremeniți ai lui Sophie:
― Oh, copilul meu drag... uită-te la tine!
Deși n-o recunoscuse, Sophie știa cine e femeia. Încercă să spună ceva, dar abia mai reușea să respire.
― Sophie... hohoti bătrîna, sărutîndu-i fruntea.
― Dar..., bîigui ea cu vocea sugrumată, grand-père mi-a spus că aÈ›i...
― Știu. Femeia îi cuprinse umerii cu palmele ei calde È™i o învălui cu o privire familiară: Bunicul tău È™i cu mine am fost obligaÈ›i să spunem multe minciuni. Am procedat aÈ™a cum am considerat că e bine. ÃŽmi pare râu. A fost pentru siguranÈ›a ta, prinÈ›esă.
Ultimul cuvînd îi aminti imediat de bunicul ei, care îi spusese astfel vreme de mulți ani. Sunetul vocii lui părea să răsune acum prin vechile ziduri de la Rosslyn, prin pămînt, pînă în străfundurile necunoscute, de sub biserică.
Femeia își aruncă brațele în jurul ei, cu lacrimile care-i curgeau șiroaie pe obraji.
― Bunicul tău È™i cu mine am vrut atît de mult să-È›i spunem adevărul! Dar între voi doi situaÈ›ia era dificilă. El s-a străduit. Sînt atît de multe de explicat! Atît de multe!
O sărută pe frunte încă o dată și îi șopti la ureche:
― Gata cu secretele, prinÈ›esă! A venit vremea să afli adevărul despre familia noastră.


Sophie și bunica ei stăteau îmbrățișate pe treptele verandei, cînd tînărul ghid se apropie în fugă, cu privirea pline de speranță și de neîncredere:
― Sophie?
Printre lacrimi, ea înclină din cap și se ridică. Nu-i recunoștea chipul, dar în clipa în care se strînseră unul la pieptul celuilalt, simți puterea sîngelui care-i curgea prin vene... același sînge în trupul amîndurora.
Cînd Langdon traversă peluza pentru a li se alătura, Sophie nici nu-și mai putea imagina cum, cu numai o zi în urmă, se simțise atît de singura pe lume. Iar acum, în acest loc străin, alături de trei oameni pe care abia dacă-i cunoștea, era, în sfîrșit, acasă.



105

Noaptea se așternuse peste Rosslyn.
Robert Langdon stătea singur pe veranda casei de piatră, ascultînd cu plăcere vocile vesele ce răzbăteau din spatele ușii de plasă. Ceașca de cafea tare, braziliană, din care sorbea încet izbutise să-l învioreze, dar știa că efectul e doar temporar; oboseala pe care o resimțea era mult prea puternică, pătrunzîndu-i pînă în suflet.
― Ai ieÈ™it fără să te aud, È™opti o voce în spatele lui.
Se întoarse. Bunica lui Sophie apăruse în prag, iar părul ei argintiu scînteia în lumina lunii. Numele ei ― cel puÈ›in de douăzeci È™i opt de ani încoace ― era Marie Chauvel.
Langdon îi surîse:
― M-am gîndit că familia dumneavoastră are nevoie de puÈ›ină intimitate.
Prin fereastră o zări pe Sophie care stătea de vorbă cu fratele ei. Marie se așeză lîngă el.
― Domnule Langdon, cînd am aflat că Jacques a fost ucis, mi-a fost o teamă cumplită pentru Sophie. ÃŽn seara asta, văzînd-o în pragul casei mele, mi s-a luat de pe inimă o piatră uriașă. Nici nu È™tiu cum v-aÈ™ putea mulÈ›umi îndeajuns.
Profesorul nu avea idee ce ar putea să îi răspundă. Deși încercase să se retragă, pentru a le oferi răgazul de a vorbi singure, Marie îl rugase să rămînă și să asculte. "Soțul meu a avut încredere în dumneata, domnule Langdon; de aceea, am și eu."
Iar el rămăsese, aÈ™ezat alături de Sophie, È™i ascultase mut de uimire în vreme ce Marie le povestea. Aproape incredibil, părinÈ›ii lui Sophie erau descendenÈ›i ai Merovingienilor ― urmaÈ™i direcÈ›i ai lui Iisus Hristos È™i ai Mariei Magdalena. Pentru a nu risca în zadar, strămoÈ™ii lor își schimbaseră numele de familie, renunțînd la Plantard È™i Saint-Clair. Copiii lor întruchipau însăși viÈ›a regală È™i de aceea erau îndeaproape vegheaÈ›i de StăreÈ›ie. Cînd părinÈ›ii lui Sophie muriseră într-un accident de maÈ™ină ale cărui cauze rămăseseră încă neelucidate, StăreÈ›ia se temuse ca identitatea lor fusese descoperită.
― Bunicul tău È™i cu mine, explică Marie eu vocea sugrumată de durere, am fost puÈ™i în situaÈ›ia de a lua o hotărîre chiar în clipa în care am fost anunÈ›aÈ›i. MaÈ™ina părinÈ›ilor tăi tocmai fusese găsită în rîu. ÃŽntreaga noastră familie ― inclusiv voi, cei doi nepoÈ›i ― ar fi trebuit să se afle în seara aceea în maÈ™ină. Din fericire, ne-am răzgîndit în ultimul moment È™i aÈ™a se face că părinÈ›ii tăi au plecat singuri. Cînd am aflat vestea accidentului, n-am È™tiut ce să credem... dacă a fost, cu adevărat, un accident. Știam însă că trebuie să ne protejăm nepoÈ›ii È™i am procedat aÈ™a cum am crezut noi că e bine. Jacques a declarat la poliÈ›ie că în maÈ™ină ne aflam deopotrivă eu È™i fratele tău, dar că trupurile noastre au fost, probabil, duse de curent. Apoi, cu ajutorul StăreÈ›iei, am intrat într-un con de umbră. Fiind o personalitate cunoscută, Jacques nu È™i-a permis luxul de a dispărea È™i el. Ni s-a părut firesc ca tu, Sophie, fiind cea mai mare, să rămîi alături de el, în Paris, aproape de StăreÈ›ie È™i de protecÈ›ia pe care ea È›i-o putea asigura.
Brusc, vocea i se frînse, transformîndu-i-se într-o șoaptă abia auzită:
― DespărÈ›irea familiei a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Eu È™i Jacques ne vedeam foarte rar, È™i totdeauna în cea mai mare taină... sub protecÈ›ia StăreÈ›iei. Există unele ceremonii pe care confreria È›ine încă să le îndeplinească fără greÈ™.
Langdon știa că povestea nu se încheia aici, dar era totodată conștient de faptul că ar fi fost o indiscreție din partea lui să mai asculte, așa că ieșise din încăpere.
Acum, privind turlele capelei, simțea încă frustrarea misterului ei nerezolvat. "Se află oare Graalul aici, la Rosslyn? Și dacă da, unde sînt paloșul și potirul menționate de Sauniere în poemul său?"
― Iau eu asta, spuse Mărie, întinzînd mîna spre el.
― Oh, mulÈ›umesc, spuse el, înmînîndu-i ceaÈ™ca.
― Mă refeream la obiectul din cealaltă mînă, domnule Langdon.
Coborîndu-și privirea, profesorul își dădu seama că avea încă la el papirusul lui Sauniere. Îl scosese din criptex încă o dată, sperînd că poate de data aceasta va observa ceva ce îi scăpase înainte.
― Desigur, vă rog să mă scuzaÈ›i.
Mărie îl privi ușor amuzată și luă hîrtia:
― Cunosc un bancher din Paris care aÈ™teaptă probabil cu nerăbdare să recupereze caseta aceea din lemn de trandafir. Andre Vernet a fost un foarte bun prieten de-al lui Jacques, în care soÈ›ul meu avea încredere deplină. Andre ar fi fost dispus să facă orice pentru a respecta dorinÈ›a lui Jacques de a proteja această casetă.
"Inclusiv să mă împuște pe mine", își spuse Langdon în sinea lui, hotărît să nu mai amintească faptul că îi spărsese bietului om nasul. Gîndul la Paris îi readuse în memorie pe cei trei seneșali uciși cu o seară în urmă.
― Și Le Prieure? Ce se va întîmplă cu ea acum?
― RotiÈ›ele s-au pus deja în miÈ™care, domnule Langdon. Confreria a rezistat secole de-a rîndul, aÈ™a că va trece È™i peste acest impas. Totdeauna există oameni gata să preia frîiele È™i să reclădească totul.
Profesorul bănuia însă că bunica lui Sophie era profund implicată în operațiunile Stăreției. La urma urmei, femeile făcuseră totdeauna parte din confrerie; patru Mari Maeștri fuseseră femei. Seneșalii erau, de obicei, aleși din rîndurile bărbaților, dar femeile dețineau un rol mult mai important și puteau accede la cea mai înaltă funcție, de pe orice treaptă ierarhică practic.
Gîndul îi zbură la Leigh Teabing și la discuția din Westminster Abbey. Totul părea acum pierdut undeva, în trecut, cu mulți ani în urmă.
― Biserica a exercitat presiuni asupra lui Jacques Sauniere pentru a nu dezvălui documentele Sangreal în Ziua de Apoi?
― Doamne, nu! Ziua de Apoi nu-i decît o scorneală a unor minÈ›i bolnave. Nu exista nimic în doctrina confreriei care să identifice o dată anume pentru revelarea Graalului. De fapt, confreria a susÈ›inut totdeauna că adevărul despre Graal nu ar trebui niciodată dezvăluit.
― Niciodată?
Langdon era înmărmurit.
― Misterul È™i miraculosul ne hrănesc sufletul, domnule Langdon, nu Graalul în sine. FrumuseÈ›ea Graalului rezidă în spiritul său eteric. Pentru unii, continuă Marie Chauvel ridicîndu-È™i privirea spre turlele Capelei Rosslyn, Graalul e o cupă care le-ar putea oferi viaÈ›a fără de sfîrÈ™it. Pentru alÈ›ii, e doar căutarea unor documente pierdute È™i a unui vechi mister. Iar pentru majoritatea, bănuiesc că Graalul este, pur È™i simplu, o idee luminoasă... o comoară mirifică, de neatins, care ― chiar È™i în lumea nebună de azi ― ne inspiră È™i ne îmboldeÈ™te.
― Dar dacă documentele Sangreal rămîn ascunse, adevărul despre Maria Magdalena va pieri pentru totdeauna.
― Oare? PriveÈ™te în jurul dumitale! Povestea ei e spusă în artă, în muzica, în zeci de cărÈ›i. ÃŽn fiecare zi, tot mai des. Roata se învîrteÈ™te, începem să sesizam pericolele istoriei noastre... È™i ale drumului autodistructiv pe care am pornit. ÃŽncepem să ne recunoaÈ™tem nevoia de a readuce la viață sacrul feminin. Aminteai la un moment dat, adăugă ea după o pauză, că scrii o carte drespre simbolistica sacrului feminin, nu-i aÈ™a?
― ÃŽntr-adevăr.
― SfîrÈ™eÈ™te acea carte, domnule Langdon. ÃŽngînă-i melodia. Lumea are nevoie de trubaduri moderni.
Profesorul rămase tăcut, împovărat de greutatea cuvintelor ei. Undeva, în noapte, luna plină răsărea deasupra copacilor. Întorcîndu-se spre Rosslyn, Langdon resimți o dorință copilărească de a-i pătrunde secretele. "Nu întreba", își spuse. "Nu e momentul acum." Privi papirusul din mîna Mariei și apoi își îndreptă din nou ochii spre capelă.
― ÃŽntreabă-mă, domnule Langdon, surîse ea. Þi-ai cîștigat acest drept.
El simți cum obrajii îi iau foc.
― Ai vrea să afli dacă Graalul e ascuns aici, la Rosslyn.
― ÃŽmi poÈ›i spune?
Marie ofta, mimînd exasperarea.
― De ce oare bărbaÈ›ii nu pot lăsa, pur È™i simplu, Graalul să odihnească în pace?
Apoi izbucni în rîs, evident amuzata:
― De ce crezi că s-ar afla aici?
Langdon arătă spre hîrtia din mîna ei.
― Poemul se referă explicit la Rosslyn, dar menÈ›ionează ceva despre un paloÈ™ È™i un potir veghind asupra Graalului. Eu n-am văzut aici nici un simbol care să amintească de ele.
― PaloÈ™ul È™i potirul... Dar cum arată ele, de fapt?
Profesorul își dădu seama că Marie îl tachinează, dar intră în joc, descriindu-i pe scurt cele două simboluri.
O expresie vagă de recunoaștere pîlpîi în ochii ei:
― Ah, da, fireÈ™te. PaloÈ™ul simbolizează elementul masculin. Cred că este reprezentat aÈ™a, am dreptate?
Și, cu arătătorul de la mîna dreaptă, schiță un triunghi în palma stîngă:

― Da, îi confirma profesorul.
Marie desenase forma "închisă", mai rar folosită, a lamei, dar el văzuse simbolul reprezentat în ambele feluri.
― Iar triunghiul inversat, continua ea, desemnează potirul, adică tot ceea ce este feminin.

― Exact!
― Și dumneata susÈ›ii că, printre sutele de simboluri existente aici, la Rosslyn, aceste două forme nu apar nicăieri?
― Eu nu le-am văzut.
― Dar dacà È›i le voi arata, eÈ™ti de acord să mergi pe urmă sa te odihneÈ™ti?
Înainte ca el să apuce să îi răspundă, Marie Chauvel coborîse treptele verandei și se îndreptă spre capelă. Langdon o urmă cu pași repezi.
Intrînd în clădire, bătrîna aprinse luminile și făcu semn spre pardoseală.
― Iată, domnule Langdon. PaloÈ™ul È™i potirul.
Profesorul privi cu atenție piatra tocită a podelei. Era goală.
― Dar nu e nimic aici...
Marie oftă și începu să parcurgă cunoscutul traseu săpat în pardoseală de pașii miilor de turiști, același pe care îl văzuse el străbătut de grupul de vizitatori de mai devreme. Treptat, privirea i se focaliză și, în cele din urmă, distinse uriașul simbol gravat în piatră, însă nu părea deloc mai lămurit.
― Păi, asta este steaua lui Da...
Dar se întrerupse brusc, mut de uimire:

"Paloșul și potirul.
Îmbinate într-un simbol unic.
Steaua lui David... uniunea perfectă a femininului cu masculinul... Pecetea lui Solomon... ce desemna locul Sfintei Sfintelor, locul în care se credea că sălășluiesc divinitatea masculină È™i cea feminină ― Yahve È™i Shekina."
Abia după un minut izbuti să-și găsească cuvintele:
― AÈ™adar, poemul chiar se referă la Rosslyn. Explicit. Fără dubii.
― AÈ™a se pare, surîse ea.
Langdon simți un fior de gheață pe șira spinării:
― AÈ™adar Sfîntul Graal se află în încăperea secretă de sub noi?
Marie izbucni în rîs.
― Doar spiritul său. Una dintre cele mai vechi misiuni ale confreriei a fost aceea de a readuce într-o zi Graalul pe pămîntul natal al FranÈ›ei, unde să poată odihni în pace, pentru totdeauna. Vreme de secole, relicva a fost mutată de colo-colo, din motive de securitate. Cînd a devenit Mare Maestru, Jacques È™i-a făgăduit să-i redea demnitatea pierdută, readucînd-o în FranÈ›a È™i construindu-i un loc de veci potrivit pentru o regină.
― Și a reuÈ™it?
Expresia de pe chipul ei deveni brusc serioasă.
― Domnule Langdon, È›inînd seama de ajutorul dat familiei mele în seara asta È™i în calitatea mea de custode al Trustului Rosslyn, îți pot spune cu certitudine că Graalul nu se mai află aici.
Profesorul simți că e momentul să insiste:
― Dar cheia de boltă ar trebui să indice locul în care Sfîntul Graal este ascuns acum! De ce sugerează Rosslyn?
― Poate că nu i-ai înÈ›eles dumneata foarte bine semnificaÈ›ia. Nu uita, Graalul poate fi înÈ™elător! Ca È™i răposatul meu soÈ›, de altfel!
― Dar nici nu ar putea fi mai clar de atît! ripostă el. Ne aflăm deasupra unei încăperi subterane sub semnul paloÈ™ului È™i al potirului, sub o boltă înstelată, înconjuraÈ›i de arta MaeÈ™trilor Masoni. Totul se referă aici la Rosslyn!
― Bine, lasă-mă să văd È™i eu poemul acela misterios.
Marie desfășură papirusul și citi versurile cu voce tare:

"Graalul Sfînt sub vechiul Roslin zăbovește.
Cu paloșul și potirul veghind ale ei porți,
Învăluită în a maeștrilor străveche arta.
Sub ceruri înstelate, în fine, odihnește."

Cînd sfîrși de citit, tăcu preț de cîteva clipe. Apoi, un zîmbet îi lumină chipul:
― Aah, Jacques!
― ÃŽnÈ›elegi ce vrea să spună? întrebă Langdon cu o undă de speranță în glas.
― AÈ™a cum demonstrează pardoseala capelei, lucrurile simple pot fi percepute în mai multe moduri.
Profesorul se strădui să priceapă. Totul la Jacques Saunière părea a avea duble înÈ›elesuri, însă el nu reuÈ™ea să desluÈ™ească aici nimic.
Marie căscă, obosită:
― Domnule Langdon, îți voi face o mărturisire. Niciodată nu am È™tiut unde se află Graalul în prezent. Dar, evident, am fost căsătorită cu un om extrem de influent È™i... intuiÈ›ia mea feminină nu cred că dă greÈ™.
Langdon dădu să spună ceva, dar ea continuă:
― ÃŽmi pare rău că, după atîtea eforturi, vei pleca de aici fără a avea un răspuns satisfăcător. Și totuÈ™i, ceva îmi spune că, în cele din urmă, vei găsi ceea ce cauÈ›i. ÃŽntr-o bună zi, vei înÈ›elege. Și atunci, adăugă ea cu un surîs, am încredere că vei È™ti să păstrezi secretul.
Dincolo de ușă se auzi zgomotul unor pași:
― AÈ›i dispărut amîndoi la un moment dat, spuse Sophie.
― Eu tocmai plecam, îi răspunse bunica, apropiindu-se de ea. Noapte bună, prinÈ›esă! Nu-l È›ine treaz pe domnul Langdon pînă tîrziu, în noapte.
Apoi, sărutînd-o pe frunte, intră în casă.
Cînd râmaseră singuri și Sophie se întoarse spre el, în ochii ei se citea o adîncă emoție:
― Nu mă aÈ™teptam la un asemenea sfîrÈ™it.
"Iar eu nici atît", se gîndi Langdon. Era evident că veștile primite în seara aceasta îi schimbaseră viața pentru totdeauna.
― Te simÈ›i bine? A fost cam prea mult, deodată.
Ea îi surîse, împăcată:
― Acum am o familie. Acesta e noul început de la care vreau să pornesc. Cine sîntem È™i de unde venim ― voi vedea mai tîrziu, în timp.
El nu îi răspunse.
― Mai rămîi cu noi puÈ›in? întrebă ea. Măcar cîteva zile?
Nimic nu și-ar fi dorit mai mult, dar oftă adînc și îi spuse:
― Sophie, acum ai nevoie să petreci puÈ›in timp cu familia ta. Eu mă întorc la Paris mîine dimineață.
Îl privi dezamăgită, dar știa că are dreptate. Mult timp, nici unul dintre ei nu rosti nici un cuvînt. În cele din urmă, ea îi luă mîna și, împreună, ieșiră din capelă, apropiindu-se de marginea falezei. În fața lor se întindea molcom peisajul scoțian, argintat de lumina lunii filtrate printre nori. Nemișcați, mîna-n mînă, fără a rosti un cuvînt, își lăsară privirile să rătăcească în zare, străduindu-se amîndoi să-și alunge oboseala.
Pe boltă, începuseră să apară stelele, iar spre vest un punct de lumina licărea mai intens decît toate celelalte. Langdon surîse în momentul în care îl văzu. Era Venus. Zeița privea în jos, spre Pămînt, cu eterna ei lumină caldă.
Aerul se răcorise și o adiere proaspătă cobora dinspre coline. Într-un tîrziu, Langdon se întoarse spre ea. Stătea cu ochii închiși, iar pe buze îi flutura un zîmbet împăcat. El însuși își simțea pleoapele din ce în ce mai grele. Fără tragere de inimă, îi strînse ușor degetele în palma lui.
― Sophie!
Încet, deschise ochii și se întoarse spre el. Chipul ei avea o frumusețe stranie în lumina lunii.
― Bună! surîse somnoroasă.
Langdon simți o tristețe apăsătoare la gîndul că a doua zi se va întoarce la Paris fără ea.
― Probabil că am să plec înainte ca tu să te trezeÈ™ti, îi spuse, străduindu-se să-È™i alunge nodul din gît. ÃŽmi pare rău, nu mă pricep la...
Sophie ridică brațul și-i cuprinse obrazul în palma ei caldă. Apoi, aplecîndu-se spre el, îl sărută pe celălalt obraz:
― Cînd te voi mai vedea?
Langdon se clătină pentru o clipă, pierdut ochii ei:
― Cînd?
Oare ea știa cît de mult se întreba și el același lucru?
― Păi, luna viitoare voi susÈ›ine o conferință în FlorenÈ›a. Voi fi acolo o săptămînă întreagă È™i nu voi avea prea multe lucruri de făcut.
― Asta e o invitaÈ›ie?
― Ne vom desfăta în lux. Mi-au rezervat o cameră la Brunelleschi.
Sophie îi zîmbi jucăuș:
― Presupui cam multe, domnule Langdon!
El se crispă, dîndu-și seama cum sunaseră cuvintele lui:
― Ceea ce voiam să spun, de fapt...
― Nimic nu mi-ar plăcea mai mult decît să ne întîlnim la FlorenÈ›a, Robert. Cu o singură condiÈ›ie însă, adaugă ea pe un ton serios. Fără muzee, fără biserici, fără morminte, artă È™i relicve.
― ÃŽn FlorenÈ›a? Timp de o săptămînă? Dar nu vom avea nimic altceva de făcut!
Sophie se aplecă spre el și-l săruta din nou, de aceasta dată pe buze. Trupurile lor se atinseră, la început ușor, apoi mai strîns, lipite unul de altul. Cînd se despărțiră, ochii ei licăreau încărcați de promisiuni:
― Bine, bîigui Langdon. Atunci, aÈ™a rămîne.



Epilog

Robert Langdon se trezi cu o tresărire. Visase! Pe halatul de baie de la capătul patului erau brotade trei cuvinte: "HOTEL RITZ PARIS". Prin jaluzele se filtra o rază slabă de lumină. "Se înserează sau se luminează de ziuă?"
În așternut era cald și bine. Dormise două zile aproape fără întrerupere. Se ridică ușor în capul oaselor și își dădu seama ce anume îl trezise... un gînd straniu și tulburător. Zile de-a rîndul încercase să-și pună ordine în gînduri și în avalanșa de informații care îl bombardase, însă acum în minte îi stăruia o idee căreia nu-i dăduse atenție înainte.
"Să fie oare posibil?"
Rămase nemișcat ceva vreme.
Coborî din pat și intră în cabina de duș, lăsînd jetul de apă să-i maseze umerii. Gîndul acela nu-i dădea însă pace.
"Imposibil!"
Douăzeci de minute mai tîrziu, ieșea din hotel, în Place Vendôme. Se însera. După două zile de somn, era năuc, și totuși mintea lui dădea dovadă de o luciditate stranie. Își promisese că se va opri în holul hotelului pentru a-și limpezi gîndurile cu o café au lait, dar se pomeni, parcă fără voia lui, ieșind direct pe ușa principală.
Porni spre est, pe Rue des Petits Champs, încercînd să-și stăpînească fiorii de emoție. Coti pe Rue Richelieu și imediat simți parfumul dulce al iasomiei din grădinile Palais Royal.
ÃŽÈ™i continuă drumul pînă cînd zări ceea ce căuta: celebra galerie regală ― o întindere lucioasă din marmura neagră. Ajungînd în dreptul ei, studie atent suprafaÈ›a pe care păși. ÃŽn numai câteva secunde, găsi elementul despre a cărui existență È™tia deja ― o serie de medalioane de bronz încastrate în sol, formînd o linie perfect dreaptă. Fiecare disc avea doisprezece centimetri în diametru È™i era gravat cu literele N È™i S.
"Nord și sud."
Se întoarse spre sud și privi traseul format de medalioane, apoi porni de-a lungul său, fără a-și lua ochii de la pavaj. Trecînd pe lîngă Comédie Française, depăși un alt disc de bronz. "Da!"
Străzile Parisului ― aflase el cu mulÈ›i ani în urmă ― erau decorate cu 135 de astfel de medalioane încrustate în pavajul trotuarelor, în cel al curÈ›ilor sau direct pe carosabil, străbătînd oraÈ™ul de la nord la sud. Odată urmase această linie pornind de la Sacré-Coeur, peste Sena, pînă la vechiul Observator Astronmic. Acolo descoperise adevărata semnificaÈ›ie a traseului.

"Cel dintîi prim meridian al Pâmîntului.
Prima longitudine zero a lumii.
Vechea Linie a Rozei din Paris!"

Acum, străbătînd rapid Rue de Rivoli, știa că nu mai are mult pînă la destinația finală:

"Graalul Sfînt sub vechiul Roslin zăbovește."

RevelaÈ›iile se succedau în valuri. Faptul că Saunière folosise vechea ortografiere, Roslin în loc de Rosslyn... paloÈ™ul È™i potirul... mormîntul învăluit în străvechea artă a maeÈ™trilor...
"De aceea a vrut custodele să stea de vorbă cu mine? Am sesizat adevărul chiar fără a-mi da seama?"
ÃŽncepu să alerge, simÈ›ind parcă Linia Rozei sub tălpi, atrăgîndu-l către destinaÈ›ia finală. Cînd pătrunse în întunecatul tunel al Pasajului Richelieu, avu impresia că părul de pe ceafă i se face măciucă de emoÈ›ie È™i entuziasm. Știa că la capătul acestui tunel se înalță cel mai misterios dintre monumentele Parisului ― conceput È™i comandat în anii 1980 de "Sfinxul" însuÈ™i ― preÈ™edintele François Mitterand, omul despre care se spunea că se miÈ™că în cercuri secrete, omul a cărui moÈ™tenire lăsată Parisului era un loc pe care Langdon îl vizitase cu numai cîteva zile în urmă.
"Într-o altă viață."
Cu un ultim elan, ajunse la capătul tunelului, pătrunse în incinta deja familiară și se opri brusc. Cu răsuflarea tăiată, își îndreptă privirea lent, parcă nevenindu-i să creadă, spre structura transparentă din fața lui.
"Piramida de la Luvru."
Lucea tainic în întuneric.
O admiră doar pentru o clipă; de fapt, era mai interesat de ceea ce se afla la dreapta lui. ÃŽntorcîndu-se, porni iar pe traseul invizibil al vechii Linii a Rozei, traversă curtea È™i se apropie de Carrousel du Louvre ― uriaÈ™ul inel de iarbă mărginit de un gard viu tuns scurt ― odinioară locul în care se desfășurau festivalurile È™i ceremoniile de celebrare a naturii... riturile de venerare a zeiÈ›ei È™i a fertilității.
Pășind peste gardul viu, în cercul de iarbă, Langdon avu impresia că pătrunde într-o altă lume. Acest loc sacru era marcat acum de unul dintre cele mai neobișnuite monumente ale orașului. Chiar în centrul său, despicînd solul aidoma unui hău de cristal, se deschidea uriașa piramida inversată din sticlă, pe care o văzuse cu cîteva nopți în urmă.
La Pyramide Inversée.
Tremurînd, se apropie și privi prin sticlă, în subteranele vastului complex al Luvrului, ce dormita învăluit într-o lumina de chihlimbar. Încercă să-și concentreze privirea nu pe masiva piramidă inversată, ci pe ceea ce se afla sub ea. Acolo, pe podeaua încăperii de dedesubt, se zărea o structură minusculă... o structură despre care amintise în manuscrisul său.
Cuprins de fiorii incredibilei posibilități ce i se deschidea în față, își ridică din nou ochii spre Luvru, simțind parcă uriașa clădire învăluindu-l... zeci de kilometri de culoare ce adăposteau cele mai prețioase opere de artă ale lumii.
Da Vinci... Botticelli...

"Învăluită în a maeștrilor străveche artă."

Fremătînd, mai privi o dată spre încăperea de dedesubt și spre structura aceea minusculă.
"Trebuie să cobor acolo!"
Ieșind din cercul de iarbă, o luă la fugă spre intrarea principală în muzeu. Ultimii vizitatori părăseau clădirea, ieșind în șir indian.
Năpustindu-se prin ușa batantă, coborî scara spiralată, în măruntaiele piramidei. Aerul era mai rece aici. Cînd ajunse jos, pătrunse în lungul tunel ce se întindea pe sub curtea interioară, spre piramida inversată.
La capătul lui se deschidea o încăpere largă. Chiar în față, deschizîndu-se de sus, lucea piramida inversată ― un contur din sticlă în formă de V.
"Potirul!"
Privirea lui Langdon îi urmă muchiile pînă la vîrful ce cobora la nici doi metri de podea. Acolo, chiar sub ea, se afla structura aceea minusculă.
O piramida în miniatură! De nouăzeci de centimetri înălțime. Singurul element construit la scară mică în tot acest complex colosal.
ÃŽn manuscrisul său, în capitolul dedicat vastei colecÈ›ii de artă închinate divinității feminine, Langdon amintise în treacăt despre această piramidă modestă. "Structura miniaturală pare că străpunge pardoseala asemenea unui vîrf de aisberg ― piscul unei uriaÈ™e incinte piramidale, îngropată dedesubt ca o tainică încăpere ascunsă."
Învăluite în lumina palidă din demisol, cele două piramide aproape că se atingeau, perfect aliniate una în prelungirea celeilalte.
Potirul deasupra. Paloșul dedesubt.

"Cu paloșul și potirul veghind ale ei porți."

Profesorul auzea aievea cuvintele Mariei Chauvel: "Într-o bună zi, vei înțelege."
Stătea sub străvechea Linie a Rozei, înconjurat de lucrările de artă ale celor mai de seamă maeÈ™tri ai lumii. "Ce loc ar fi putut fi mai aproape de inima lui Saunière?" Acum, în sfîrÈ™it, avea senzaÈ›ia că înÈ›elege adevărata semnificaÈ›ie a versurilor Marelui Maestru. Ridicînd încet ochii, privi prin acoperiÈ™ul de sticlă, spre cerul plin de stele.

"Sub ceruri înstelate, în fine, odihnește."

Aidoma unor șoapte fantomatice în întuneric, cuvinte de mult uitate îi veniră în minte: "Căutarea Sfîntului Graal este, de fapt, năzuința de a îngenunchea în fața osemintelor Mariei Magdalena. Un pelerinaj și o rugăciune la picioarele celei ostracizate."
Copleșit de un val de pios respect, Robert Langdon căzu în genunchi.
Pentru o clipă, i se păru că aude vocea unei femei... înțelepciunea veacurilor trecute... care-i șoptea din adîncurile pămîntului.
― -----------------------