E început de septembrie și marea își clatină valurile peste țărmul însingurat. Soarele stă să apună, fără strălucire. Acum te poți uita la el fără să întorci privirea. E un glob uriaș, arămiu, ce coboară lin spre altă dimineață. Acolo marea s-a înroșit... Îmi place să privesc aceste apusuri, cînd soarele se prelinge încet, pînă rămîne doar zarea însîngerată. E ziua mea de naștere, o zi ce ar fi trebuit să fie sărbătorită în familie... douăzeci și patru de ani, încep să îmbătrînesc...
Au fost rare aniversările cu toată familia, de cele mai multe ori lipsind Mihai. Acum navighează pe apele Pacificului, e căpitan de navă. Dacă rămîne acasă două-trei luni de zile, dintr-un an. Nici atunci nu stă prea mult timp departe de mare. Deseori merge pe faleză și privește în gol ore în șir. Apoi coboară în apă și merge cu picioarele goale pînă ce aceasta îi trece de genunchi. M-am căsătorit devreme, la nici nouăsprezece ani. Pe Mihai l-am cunoscut din întîmplare. Trecusem în ultimul an de liceu și în vacanță mă angajasem la un restaurant, pe plajă. Îmi pica bine un ban în plus pentru cheltuielile care, în ultimul timp se înmulțiseră : pentru un ruj, un fard, un pantof mai elegant. Crescusem fără tată, și asta mă făcuse să nu am prea mari pretenții de la viață. Știam că din salariul mamei trebuiau acoperite multe datorii, chiria la bloc, împrumutul făcut la bancă, atunci cînd schimbaserăm mobila de sufragerie, factura la curent...
Servisem la masa de pe terasă, pe un tînăr arătos, în uniformă de marinar. Nici n-am apucat să fac doi pași, că acesta mă strigă :
- Hei, domnișoră, ia vino, te rog !
Am înțeles că trebuie să plătesc ciorba, dar nu și musca aceasta care, iată mai exersează și acum înotul în farfuria mea.
M-am făcut roșie ca racul, inima îmi bătea să-i sară din piept.
- Vă rog să mă iertați, domnule, dar pot să jur că nu era atunci cînd v-am servit.
- Vrei să spui că am adus-o eu de acasă și am plasat-o aici, doar așa ca să putem face conversație ? Aș vrea să vorbesc cu patronul localului.
- Vă rog , domnule, nu-i spuneți șefului, o să mă dea afară. Vă aduc altă farfurie imediat.
- Și o să-ți plătesc două porții ?
- Nu, o s-o plătesc eu pe cea care nu este bună.
- Nici așa nu vreau. Poate că de vină este bucătarul, care nu a fost atent...
- Lăsați, vreau să închidem aici acest diferend.
- Dar eu nu vreau. Să vină bucătarul, atunci.
- Lăsați, vă dau eu cinci lei și uitați de muscă.
- Știi cum ieși din această încurcătură ?
- Spuneți, domnule.
- La ce oră termini munca aici ?
- Pe la șase...
- La șase și jumătate să fii pe faleză, la stabilopozi.
A lăsat pe masă o hîrtie de zece lei și a plecat, fără să mai mănînce, sau să mai aștepte un răspuns din partea mea.

L-am văzut la stabilopozi, aruncînd bucățele de pîine, acolo unde apa nu se mai zbătea și peștii se îngrămădeau să apuce o firimitură.
- Aș fi putut să nu vin.
- Dar ai venit...
- Erai sigur ?
- Nu, mai ales că forțasem un pic norocul.
- Adică ?...
- Știi... obiectul acela zburător abia căzuse, tu nu aveai nicio vină...
- Răule... m-ai făcut să cred că era ultima farfurie cu ciorbă pe care o servisem.
- Îmi pare rău, iartă-mă ... Mihai Petrescu e numele meu, secund pe nava Dreams...
- Angela ... Ela Marin, pentru prieteni.
- Atunci ne plimbăm, Ela , mai ales că plaja la ora aceasta este pustie. Acum se aude cel mai bine freamătul mării și briza îți atinge fața ca o mîngîiere... Vrei o chewing-gum ? E americană.
- Sper că nu se brînzește după două mestecări, ca cea romanească.
- Nu, e din patria ei, luată de la Rotterdam. Poți să păstrezi pachetul.
- Mulțumesc. Ești de mult pe mare ?
- De aproape trei ani.
- Nu îți este greu ?
- M-am obișnuit. Marea mă fascinează. Acolo, departe de uscat, ai impresia că atingi nemărginirea, că aceasta nu este doar o iluzie. Apoi hăul pe care îl simți sub tine și care îți ține trează frica, te face să fii conștient tot timpul. Numai așa poți avea lucrurile sub control.
- Credeam că marinarilor nu le este frică.
- Frica e în noi tot timpul, ne este dată ca o măsură a vieții noastre, ne face să fim cumpătați, să ne fie teamă, chiar și de fericire...
Mergeau alături, umăr lîngă umăr, iar marea respira la picioarele lor. Nisipul mai era cald, deși înserarea adusese cu ea un aer răcoros.
- Nu vrei să facem baie ?
- Ești nebun, la oara asta ?
- Acum ai senzația că apa e caldă, cînd afară s-a lăsat frigul.
Ne-am dezbrăcat amîndoi și am intrat în mare.