Rataciri carteziene

Inca dinainte de a deschide ochii stia ca are in fata o zi de duminica. Mai stia, intr-un fel nedeslusit, ca nu are de-a face cu o duminica oarecare; cu toate acestea, amana deconspirarea semnificatiei deosebite pe care ar avea-o o astfel de zi pentru momentele de luciditate ceva mai solara in care isi va bea cafeaua, indepartand astfel o dezamagire. Stand asa in pat, cu ochii ce nu pareau ca se deschisesera vreodata, inchisi ermetic in ridurile fetei, experimenta o stare de control total si omniprezenta, aproape extatic in fata unei puteri nebanuite a mintii sale pe care nu o constientizase si nu voia deloc sa o abandoneze usor. Stia ca daca ar deschide ochii acum, totul ar fi parut o iluzie a demonilor onirici care ne urmaresc din somn, o ultima tentatie a lumii fantastice pe care capacitatile cognitive ale starii de veghe ar fi respins-o intr-o clipa. Asa ca alesese sa se cufunde de buna voie in contemplarea mintii sale de o luciditate nemijlocita de lumea vizibila si se trezi operand cu concepte atat de clare incat o rezonanta aproape muzicala le insotea, compensand lipsa referintelor empirice.

* * * * *

In momentul in care incepu sa formuleze cu precizie seturile de principii fundamentale ale cunoasterii autentice, realiza ca nu se afla pe un teren virgin. Familiaritatea cu care rostea fiecare cuvant si ecoul intelesurilor atent circumscrise in definitii migalos conturate, decela prezenta sa intr-un spatiu binecunoscut mintii sale. La un moment dat, incercase sa vizualizeze camera in care se afla anticipand un joc al congruentelor cu decorul ce se va desfasura la deschiderea ochilor, dar fu zguduit de brutalitatea cu care isi reprimase aceasta dedulcire ludica, ca pe o tentatie diavoleasca, capcana obisnuita in practica geniilor rele ale lumii sensibile.

* * * * *

Pe masura ce memoria inainta incet in interstitiile cetoase ale starii de semiconstienta, reusi sa reconstituie situatia in care se afla. Se numea Tomas si era bogat si celebru. Un pic mai mult celebru decat bogat, o consecinta a unui stil de viata din care, pana de curand, mizantropia nu facuse vreodata parte. Si cum s-ar fi putut altfel cand, vorbind despre Tomas vorbim despre unul din cei mai cunoscuti actori ai generatiei sale. Succesul profesional si-l datora atat talentului, dar si inzestrarii sale cu o voce tunatoare, ochi adanci si, mai ales, cu o barba impunatoare ca un blazon de cavalerie. Astfel fusese incarnarea lui Moise, a lui Nostradamus, avusese numeroase roluri secundare in pielea diversilor sfinti, pustnici si intelepti ai istoriei si daruise o imagine memorabila Marelui Inchizitor, “o imagine vie si de neuitat a conditiei umane si a apartenentei ei la maretul plan divin”, dupa cum scrisese o revista de profil. Cu timpul devenise o imagine putin cam prea vie pentru gusturile contemporanilor, zanganind pahare prin restaurantele din centru si folosindu-si vocea tunatoare dupa ora inchiderii in scopuri nedemne, aflat mai tot timpul in companii ce l-ar fi facut pe Marele Inchizitor sa-si piarda din dragostea fata de umanitate. Personaj in spectacolul zilnic al celui-prea-apropiat lui Dumnezeu abandonandu-se desantat in bratele viciilor mondene, sfarsi prin a fi ros de sentimente de vinovatie si pocainta, pe care le imbratisa cu aceeasi ardoare ca si pe obiceiurile ce ii facusera faima in trecut. Asa ca in preajma aparitiei sale in rolul sfantului Augustin, erou al unui serial de televiziune de mare succes, iesirile sale in public se limitasera considerabil si, chiar in aceste rare momente, lasau sa se vada o prezenta discreta ce impresiona prin aerul aparte, situat undeva intre penitenta si doliu. Cam in acelasi timp se apleca constiincios, cu un creion si un carnetel de notite, asupra studiului temeinic al filosofiei moderne, interesat fiind mai ales de conditia omului ce s-ar afla in cautarea comunicarii nemijlocite cu Intelectul Divin.

* * * * *

Lecturile la care revenea mereu, fascinat atat de intensitatea cautarilor cat si de vocea pe care o facea sa rasune in mintea sa mica cartulie bleumarin, erau meditatiile carteziene. Rezona cu marele ganditor francez in constatarea instatorniciei simturilor (si el stia asta mai bine ca oricine), dar devenise o obsesie modalitatea necunoscuta, caci aici nu gasea nici un indiciu, prin care Descartes se eliberase de ele. Simpla adancire in meditatie si incercarea de a ignora lumea fizica pe perioada elaborarii noii stiinte, i se parea mai degraba o prefacatorie. Pentru a cunoaste ideile Intelectului Divin si a folosi in rationamentele intelectului imperfect adevaruri ale perfectiunii nu ar putea fi de ajuns cateva ore pe zi cu dopuri in urechi si ochii inchisi, intre mese, somn si alte felurite nevoi ale corpului omenesc. Proiectul de cunoastere prin luminile ratiunii a adevarurilor eterne parea compromis de la inceput de interferenta continua a corpului si de resursele limitate ale secolului 17 in a combate aceasta amenintare, in timp ce, se trezi Tomas constatand, contemporaneitatea permite supravietuirea unui pacient aflat in coma timp de zeci de ani.

Consulta un prieten doctor in aceasta privinta si, compatimindu-l in sinea sa pe autorul Meditatiilor pentru lipsa mijloacelor optime de intretinere a corpului in timpul, fara indoiala indelungat, necesar mintii omenesti in incercarea ei de aprehensiune a esentelor divine, isi contura proiectul revolutionar pe care avea sa il daruiasca omenirii. Avea sa petreaca un timp, estimat in prima faza la zece ani, intr-o clinica din apropierea orasului sub falsul pretext al unui accident cerebral, iar in timpul in care corpul sau fizic avea sa se afle in grija aparaturii medicale, pastrat in buna stare de inalta tehnologie cu care fusese asigurat ca era dotata institutia ce avea sa-I devina casa, mintea sa era libera sa asimileze si sa prelucreze conceptele si operatorii rationali care, odata eliberati de referintele inselatoare ale vizibilului, detasati de orice fel de asociere cu ceva ce a fost vreodata vazut, auzit, atins ca si de emotiile si gandurile ce-l inconjurau, aveau sa ii asigure calea spre contemplarea Intelectului Infinit, pastratorul etern al ideilor perfecte si adevarurilor ultime. Dupa acesti zece ani (perioada putea fi si mai scurta, previziona increzator Tomas), se va ridica si va pune pe hartie, in modul absolut perfect in care descoperise aceasta cunoastere, lipsit de metaforele si exemplificarile degradante ale predecesorilor sai, sistemul arhitectural perfect al universului creat si adevarurile necesare cunoasterii fara urma de indoiala a fiecarui atom din maretul plan divin.

* * * * *

Entuziasmul il facuse sa desconsidere din start orice amanunt legat de puterea sa de vointa, desi multor indivizi, si nu dintre cei needucati, li s-ar parea necesara o vointa mult peste cea intalnita de obicei in randul oamenilor, pentru a ramane intr-o meditatie adanca timp de un deceniu, chiar beneficiind de avantajele celor mai avansate tehnologii din domeniul medical.

Se dovedi in curand ca avusese dreptate. Poate obisnuinta, poate constiinta importantei sacrificiului pe care il facea pentru semenii sai, sau poate o caracteristica inca necunoscuta a rasei umane de a se adapta foarte usor la o stare de imobilitate in momentul in care, aproape miraculos, ca in cazul lui Tomas, toate nevoile trupesti ii sunt satisfacute, facura posibila indeplinirea fara probleme a proiectului de recluziune totala a ganditorului ce aducea cu Nostradamus. Departe de lumina si de sunete, mintea initial corupta de forme si culori se transforma treptat in organul perfect de cunoastere al ideilor divine, unde gandirea directionata instaurase o disciplina conceptuala de fier, respingand argumente subrede, empirice cu aceeasi forta cu care contura definitii noi si implicatii logice de o precizie nemaiintalnita. Cu toate acestea, nu putea ignora un anumit tip de dificultate de concentrare, intalnita intotdeauna dimineata, dar care parea sa dispara de la sine la o ora fixa, inainte sa apuce sa pericliteze buna desfasurare a proiectului sau.

* * * * *

Stia acum in ce consta exceptionalismul zilei: era data de 11 februarie, ziua in care meditatia sa de un deceniu ajungea in faza mult asteptata a concluziilor. Nu putea spune cu siguranta daca auzise ceva (simpla idee a recurgerii la o forma atat de primitiva de cunoastere il inspaimanta), dar stia ca si pentru ceilalti era o zi importanta. Fara sa stie cum aflase, intelese ca lumea intreaga fusese pusa in fierbere de proiectul sau gigantic. Poate omenirea avansase indeajuns in cei zece ani in care mintea lui o pusese intre paranteze incat sa poata citi gandurile, poate i se descoperise vreun jurnal, desi isi amintea clar momentul in care distrusese toate notitele sale premergatoare adancirii in meditatie. Dar constientiza oare omenirea semnificatia spirituala a acestui moment in care unul dintre oameni, poate doar putin mai inzestrat din punct de vedere al inteligentei si deopotriva al vointei, depasise conditia imperfecta a mileniilor de intuneric si prin pura putere a mintii sale realizase apropierea de Creator prin luminile ratiunii, adevaratul si unicul proiect istoric al speciei?

* * * * *

De dimineata, imediat dupa administrarea intravenoasa a sedativelor de la ora 7, medicul de garda pusese sa fie spalat si barbierit, ba chiar se gasise o poza in care il intruchipa pe Nostradamus pentru a reproduce cat mai fidel barba sa celebra, mai ales ca se auzise ca o publicatie de seama ar fi trimis un fotograf pentru a realiza un pictorial inchinat marelui actor, inainte de deconectarea de la aparatele ce il tinusera in viata (desi cu greu se putea numi “viata” prezenta imobila in intunericul camerei de spital). Cand iesi din camera avu strania impresie ca, in contrast cu solemnitatea pe care o inspira asa gatit si aratand ca un faraon pregatit pentru mumificare, actorul avea un aer de scolarita naiva, chinuindu-se sa priceapa o ecuatie simpla.