Era o zi. Neimportantă. Mă îndreptam cu pași circulari spre rutină, în albastru si negru. Dumnezeu a coborât pentru un sfert de oră sau pentru o zi în albastru si negru cu pași circulari spre capăt. L-am scrutat cu privirea. El mi-a intrat în cap. Ni s-au amestecat gândurile și dorințele. El înțelegea. Eu îl priveam și încetul cu încetul îmi închideam ochii. Îl priveam în continuare clipind neîncetat. Parcă era o sesiune neterminată. Și-a fixat ochii undeva, pe o scaun și a decis soarta universului. Avea un surâs melancolic, sigur. Privea necontenit. Înțelegea totul. Înțelegea chiar si faptul că eu îl priveam și îl contemplam. Deodata s-a deschis usa. A dispărut lăsându-mi un citat: "Ca să crezi în mine, trebuie mai întâi să crezi în muzică.".

Astăzi l-am văzut pe Dumnezeu. Era o femeie bătrână cu surâs melancolic si privire fixă.