Un om înțelept mi-a zis că ar exista o diferență între istorie și memorie, prima fiind universul complex numit Viață, conjugat însă la trecut, iar a doua – fragmentele subiective, bucățile personale, trăite de Gheorghe, Chișinău, Evreii, Ileana și Ion, Satul Bilicenii Vechi...Bucățile ce urmează nu sunt așadar istorii, în nici un sens al cuvântului, ci memorii individuale și legate intim de niște ochi care nu pretind că au văzut totul, dar vor să povestească tot ce au văzut...

à la guerre comme à la guerre
Prima amintire despre războiul din Transnistria mustește de spumă: într-o seară din primăvara lui 1992, cred că sâmbătă de vreme ce sâmbăta era zi de baie – îngenunchiam, rând pe rând, asupra ligheanului metalic (zis taz, pentru comunicare interetnică), iar mama, zicându-ne să închidem ochii ca să nu intre spuma de Kria-Kria (un fel de șampun bulgar, cu miros indescifrabil, dar plăcut), ne băga capul în apa fierbinte, apoi după ce uda părul și-l îmbiba cu spumă, îl freca gospodărește preț de 1-2 minute, îl clătea cu apă fierbinte pe care o lua cu codanul (ibric, cum am aflat mai târziu, din gura învățătoarei de limbă română care se căznea, la niște alegeri, să ne convingă să mergem acasă să spunem părinților că sunt proști, nepricepuți și idioți, de vreme ce nu voiau să voteze un anume partid al țăranilor și intelectualilor, dar se lăsau seduși de ceva cu un nume agrar – biata, părea nefericită că eram doar niște elevi într-a cincea și ne durea politica fix în locul pe care ședeam, vajnici, pe scaune ) și-l mototolea cu un ștergar zdrențos, care miroasea avan a săpun de rufe de 72 % – Ariel-ul săracilor. Mamei nu-i plăcea să ne lase să ne spălăm singuri: Prea sunteți leneși, zicea, vă coimăniți câte un ceas, de se răcește apa până vine rândul celuilalt... Era, deci, o sâmbătă... Tocmai îmi venise rândul să-mi bag capul în taz, mama, după obicei, mi-a zis să închid ochii (Să nu-mi bocești pe urmă, amărâtule, că ți-a intrat spuma în ochi. Te-am prevenit!) și a băgat mânile-i uscate în pletele mele bogate, pe care le frezam rar, căci tata voia să mă vadă băiat de treabă, chitit cum se cuvine – cu părul lung, făcut cărare în dreapta și aruncat peste cap spre stânga... Cred că dovedisem deja să înghit niște apă – nu puteam să scap ocazia de a plânge că mă doare, că îmi rupe părul (taci, muiere, îmi spunea mama, mare scofală de băiet, una-doua și plânge), când am auzit niște pocnituri scurte....Tuc-tuc-tuc...Apoi iar: Tuc-tuc-tuc...Am priceput ce e: televizorul avea grijă să ne prezinte seară de seară bucăți live de pe front, apoi, mai știam noi băieții singuri, din boievicele (filme action) pe care le priveam pe ascuns la un coleg de clasă, pricopsit cu un videocasetofon, sau deschis, cu părinții, la seansurile de filme indiene. Știam deci cum sună o armă.... și auzisem una. M-am speriat. Începui să plâng. Eu, băiatul. Apoi surorile. Mama m-a lăsat cu capul plin de spumă și a încremenit preț de câteva clipe... Nistrul nu e tocmai departe de Telenești – curge chiar în raionul vecin, Orhei... umblau zvonuri prin sate că separatiștii transnistreni și cazacii trec râul ca să facă bespredel (haos) pe malul ăstlalt. Mama auzise ceva...Venise și ceasul satului nostru?
Tata a rostit solemn, cu demnitate:
- Hristosul măsii! și a ieșit afară...
Ce era? A doua zi s-a aflat, după ce o jumătate de sat nu a dormit, că un combatant ”de-al nostru”, dintre cei buni, patriot, un oarecare Nicolae, zis Lăițî, celebru în sat pentru că ar fi mers la Chișinău și, la întoarcere s-ar fi urcat într-un autobuz pe care scria MOLDOVA (nu trăia el oare în țara aia?) și care l-ar fi dus la Cahul sau Cimișlia, e, acel Nicolai veni acasă, de la Nistru, într-un concediu de 2 zile și, cum era atunci regula vremii, își luă și automatul kalașnikov cu el...Ajuns la marginea satului, luptătorul a decis, că tot era noapte și pe drum nu se găsea nimeni să-l vadă așa falnic și arătos, să tragă niște împușcături colea, adică zarvă...A fost erou o noapte întreagă, cu tot cu Hristosul tatălui meu ca medalie.
A doua amintire originează dintr-un moment datat mai târziu, când ne obișnuisem deja cu războiul și cu eroii lui fără număr, care veneau sâmbetele la discoteca din sat, unde amețeau cu mundirele și bocancii lor prăfuiți, cu miros de praf de pușcă (ziceau ei, noi însă știam că e putoare de ciorap nespălat) fetele și femeile... Aveam un coleg de bancă cu care ne împăcam de minune fiind cu el în relații capitaliste (în doi, reușisem să trecem la economia de piață pe când restul țării încă se căznea s-o priceapă): el copia de la mine lucrările de control, îl mai ajutam să rezolve și celelalte probleme, iar eu în schimb, mă pricopseam de la el cu bani, gume de mestecat, bomboane și alte produse deficitare, pe care maică-mea, simplă kolhoznică nu avea de unde să le ia, iar el, ca fecior de brigadier, le avea cu prisosință...Într-o după amiază de duminică mă trezesc cu colegul de bancă la poartă, vino, îmi zice, să-ți arăt ceva trăsnit. Unde, îl întreb. Hai și o sa vezi...Mi-am cerut voie de la părinți - mergeam, în gândul lor, să-l ajut pe colegul cu pricina la pregătirea temelor, și dus am fost. Nu acasă la el, ci la bunicii lui, unde, la poartă, stătea parcată o frumusețe de mașină blindată cum reușisem să văd doar în reportajele despre războaie. E unchiul meu, mi-a zis colegul. A venit acasă s-o vadă pe mîca.
Am pipăit cu oarece evlavie metalul arid al mașinii, avea ceva zgârâituri, de gloanțe, scrije și bombe, mi-am zis eu. Am tras și un picior în roată, cum văzusem că fac cei maturi, când se adună în jurul unui automobil. Mirosea a benzină. Peste puțin timp ieși în drum și ”eroul” însuși, m-a bătut pe umăr, m-a întrebat al cui sunt, a, îl știu pe tatăl tău, ce mai face, și ne-a zis, mie și colegului, plus încă o droaie de puștani ce se iviseră, ca și noi, să se holbeze la tanc, că avem voie să ne jucăm de-a v-ați ascunselea în jurul mașinii... Până în seară reușii să mă bag sub șasiu, să mă cațăr pe turelă, ba chiar, pentru că eram un fel de oaspete de onoare, iar colegul de bancă avea în minte niște lucrări de control viitoare, la care ajutorul meu i-ar fi prins bine, am ajuns și în cabină, unde m-am simțit tanchist, împușcând imaginar, cu proiectile inventate dușmani inexistenți... A doua zi ”eroul” s-a întors pe front, reușind, pe drum, să calce un om dintr-un alt sat al cărui nume nu era nici pe hartă.
Tot în primăvara aia, în mai, la Sfântul Gheorghe, am mers devale, adică la mămăica (bunica) și bunelul. Sora tatei, unica, sărbătorea hramul casei și în acel an hramul era mai special: Gheorghe, soțul ei, fusese mobilizat și trimis pe frontul transnistrean, la Oxentea, în raionul Dubăsari. Biata femeie sta cu ochii plânși de frică vre-un glonț vrăjmaș să nu-i ia bărbatul. Din fericire, Oxentea era un sector liniștit, departe de orașul Dubăsari și Tighina, locurile de foc, unde mergeau, preponderent, doar polițiștii. Iar Gheorghe mai era și norocos, cum ne-a zis el... Am șezut ceva vreme la masă, apoi bărbații ieșiră să fumeze. Eu, cum nu prea vedeam ce aș fi căutat printre muieri, ieșii după ei...Taică-meu vorbea cu cumnatu-său:
- Măi Gheorghe, cum e acolo? Vă încălzesc cazacii?
- Apoi da, uneori chiar ne înfierbântă. Da noi nu scoatem capul afară din șanț degeaba, și parcă de păzește Dumnezeu. E drept că fac mare stricăciune, dușmanii. Știi, la Oxentea era, înainte de război, râbhoz (gospodărie piscicolă) – multe iazuri, pentru puiet, pentru bibani, pentru pești de vânzare. Am mers noi într-o zi la președintele de kolhoz, dă-ne, zicem, niște pește, că e o mașină care trece prin satul meu și aș vrea să-i transmit nevestei, în curând e hramul casei și poate face o răcitură sau un pește fript colea. N-am, îmi răspunde, pește pentru toată lumea, că eu trebuie să fac și planul, să mă gândesc la muncitorii mei. Pot să-ți vând. De unde bani, îi zic eu, că sunt pe front, nu pe lanurile kolhozului. Treaba voastră, zice președintele, dar să nu vă prind că vă băgați acolo că mă plâng la ofițerul vostru... E, în aceeași noapte cazacii ne-au bombardat iar, însă au țințit mai aproape de Nistru, adică în iazurile râbhozului și le-a distrus pe toate... Dimineața președintele umbla ca pălit de dambla – vezi, i-am zis noi, dacă ești zgârcit cum te pedepsește mânia lui Dumnezeu... Iaca așa e.
Unchiul s-a întorc cu bine din război. Iar eu, ca un nepot drag și insistent, băgăreț peste tot și gata să plâng strategic și tactic, când e nevoie (voi fi fost un Napolen al plânsului), am reușit să obțin de la el casca metalică, pe care, o vreme am ținut-o la mare cinste, după care mi-am găsit altă iubire...Apoi tata a descoperit că în ea încap atâtea ținte! Ceva mai târziu, mama s-a dumerit și ea că, căptușeala moale din interiorul căștii e un amortizator bun și dacă duci ouă sau un borcan în ea, acestea nu se strică. Așa a fost sfârșitul glorios al căștii.